L-am
cunoscut la o lansare de carte. El era cel care-și lansa cartea. El era
autorul. Eu eram nimeni. Când am ajuns, sala era plină iar el era deja acolo,
lângă redactorul de carte și lângă directorul editorial. Era la a treia carte.
Îmi plăcea la nebunie cum scrie. Avea umor, un umor amar. Totuși, era umor,
ceea ce eu nu am deloc. Făcea parte din categoria aia (cu toate că eu nu
gândesc în termeni de categorii) a oamenilor onești. Constanți, egali cu ei
înșiși, fără aere de vedetă. Cu toate astea, poate chiar împotriva voinței lui,
era vedetă. Era multă lume la lansare, majoritatea femei, cu toate că el nu era
genul de vedetă playboy, dar erau și destui bărbați. Destui e un termen relativ
care, în fapt, nu spune nimic, dar nu contează. Era îmbrăcat normal, o cămașă
cadrilată, cu roșu și negru, blugi negri, ghete negre din piele, hanorac cu
fermoar. Hanorac șmecher. Îi stătea bine. Venisem nu doar să-l aud vorbind, ci
și să-l văd. „Începem?”, a întrebat directorul editorial, de parcă urma să
înceapă un spectacol. Directorul editorial era obișnuit cu lansările (eu, nu)
și știa că este suficient să pună întrebarea ca în sală să se lase liniștea.
Parcă eram cu toții la un curs iar directorul editorial era profesorul. Chestia
asta nu prea mi-a plăcut, dar nici nu m-a deranjat prea tare. Am uitat să spun,
el însuși, adică autorul, vedeta, era profesor universitar.
Povestea
asta se întâmpla într-un decembrie călduros și ploios. Printre norii vineții,
frânghii de lumină străpungeau aerul ud colorând totul într-un galben de carne
proaspăt moartă. Aerul era ud, limpede și galben și totul în jur era ud,
limpede și galben. Până și el. M-am gândit că e galben din cauza luminii sau a
emoțiilor, dar era galben din cauza țigărilor. Asta aveam s-o aflu mai târziu.
Era ceva lume, să fi tot fost vreo sută de persoane, poate 120, ceea ce pentru
o țară în care nu se citește nu e deloc puțin. La lansarea mea de carte
(scrisesem o tâmpenie, de care mi-e și azi rușine) fuseseră 25, adică numărul
standard de oameni care iau parte la lansările obișnuite, de zici că-s mereu
aceiași. Mă rog, m-am bucurat c-au venit și ăia. „Cartea asta s-a născut în
chinuri”, a zis directorul editorial, după care a povestit cât de mult a tras
de autor ca să trimită manuscrisul. Scria mult, mult și bine, al naibii de
bine, dar publica puțin. Era de-abia la a treia carte, dar ar fi putut fi la a
zecea. Fiecare dintre cărțile lui avea în jur de 300 de pagini. O mie de pagini
de eseuri într-o țară în care nimeni nu mai scrie eseu nu e deloc puțin. El scria,
cu toate că, am mai spus, deloc e un
termen relativ.
Și
directorul editorial, și redactorul de
carte au spus chestiile care se spun de obicei la lansările de carte, apoi a
venit rândul lui. Avea în față o foaie pe care-și notase ceva. Când și când,
arunca ochii pe ea. De aici am tras concluzia că avea emoții. Firesc, de
altfel, pentru că nu era obișnuit să vorbească în public sau nu era obișnuit să
vorbească altui public în afara celui format din studenții lui. Își notase,
probabil, niște cuvinte cheie iar acum își arunca ochii pe hârtie ca nu cumva
să uite să spună ce-și propusese. Avea o voce foarte mișto. Vorbea lent, destul
de încet și cu accent. Chestia asta, accentul adică, mi-a plăcut la nebunie.
Făcea tot farmecul. De fapt, nu chiar tot, căci și ce spunea era fermecător.
Cred că știa că accentul este o parte din farmecul lui și era firesc să-l
folosească, orice autor încearcă să-și cucerească publicul prin orice metodă. O
altă parte din farmec venea din umor. Stăteam undeva în fundul sălii și nu prea
se auzea grozav. Zicea ceva despre Seneca și Socrate, apoi a zis ceva despre
Aristotel, iar atunci când a pomenit numele lui Alain de Botton toată sala a
râs. Nu am înțeles prea multe pentru că eram ocupată să-l studiez, așa că nu am
râs, am zâmbit doar, ca să fiu în rând cu lumea. Îi ascultam vocea joasă,
tărăgănată și mi-l imaginam la catedră, vorbindu-le unor studenți cărora puțin
le pasă de filosofie și care nu-i citiseră niciodată pe Socrate, Seneca sau
Aristotel, dar care poate că măcar pe de Botton îl citiseră, pentru că de
Botton scrisese o carte în care explica iubirea și toată lumea e curioasă în
privința cărților care-ți dau rețete de-a gata, mai ales tinerii, atunci când e
vorba despre iubire. Cu toate că din iubire nu e nimic de înțeles, așa că orice
încercare de a o explica este cu totul inutilă. Iubirea se trăiește, nu se
citește, dar ăsta e un loc comun. La început, adică atunci când eram mai
tânără, și pe mine mă amuzase de Botton, după care mi s-a părut plictisitor iar
cartea despre iubire n-am mai citit-o, nici măcar n-am cumpărat-o.
Tot
analizându-l și ascultându-l mi l-am imaginat plimbându-se singur printre
stâncile albe din Phraxos și savurându-și singurătatea ca un om nebun. Spun
asta pentru că mie-mi place singurătatea, despre care știu că nu e un lucru tocmai
în regulă, dar cu siguranță că atunci când citești Seneca, Socrate și Aristotel
te poți simți oricum, numai singur nu. Sau cel puțin așa-mi imaginez. Îi citisem
și eu cu mulți ani în urmă, dar atunci eram prea tânără ca să pricep mare
lucru. Între timp, am uitat tot. E ca și cum nu i-aș fi citit vreodată. Dar el
nu Seneca și Aristotel citea (ca și mine, pe ăștia îi citise de mult), ci
Vonnegut, Roth, Carver, Waldo Emerson, Drummond de Andrade, Flaubert, Montaigne,
d’Aquino, Salinger, Joyce, din
ăștia. Asta tot de la el am aflat-o. Îi plăceau AC/DC și Metallica, Queen și
Led Zeppelin. Mie-mi plăceau Beatleșii și Iglesias și mulți alții, dar nu asta
e important. Mă gândeam că un tip calm și molcom ca el nu poate avea nicio
legătură cu rock-ul, dar uite că el avea. Îi plăceau bananele și covrigii calzi
și mânca (sau așa mi se părea) cantități uriașe de salată și de iaurt. Mie-mi
place carnea, sunt dintre cei care consideră că, în lipsa cărnii, viața n-are
niciun sens. Amândurora ne plac cafeaua și țigările și mai ales cărțile. Nu
trebuie să fii cineva ca să-ți placă la nebunie să citești. El era. Eu nu eram.
Tocmai asta era chestia, era ca și cum dacă eu citeam Vonnegut și el citea tot
Vonnegut, Vonnegutul lui era mai prețios ca al meu, știți ce spun. Era ca și
cum salatele și bananele lui erau cu mult mai în regulă decât fripturile mele
sau ca și cum Led Zeppelin e cu totul altceva decât The Beatles, iar despre
asta știu sigur că nu-i adevărat. Vreau să spun că era ca și cum el știa totul
și era cam tot ce trebuie să fii pe lumea asta iar eu nu știam nimic și nu
puteam fi altceva decât nimic. Știu că nu-i așa, dar așa mă simțeam și asta-i
tot ce contează. În ciuda atâtor neajunsuri, mă hotărâsem să mă simt bine la
lansarea lui de carte, orice-ar fi.
Lumea
se simțea bine, se vedea de la două poște că toți sunt în largul lor. Cu toate
că eram hotărâtă ca și eu să mă simt bine, nu-mi ieșea. Redactorul de carte tot
bătea câmpii. L-am văzut cum se irită, căci i-a luat vorba din gură și a
continuat cu o poantă. Despre autor zic. Nu-i plăcea să fie ridicat în slăvi și
a preferat să-l oprească pe redactor cu o poantă. Acum încercam să înțeleg de
ce naiba nu mă simțeam în apele mele și cred că încet, încet, am reușit să
înțeleg. Ce am înțeles este că nu voi putea niciodată să scriu o carte
adevărată. Adică o carte cu care să nu-mi fie rușine. Scrisesem o porcărie de
care-mi era rușine. Cum naiba se scrie o carte, asta voiam să aflu, doar că el
nu despre asta vorbea. Dar poate că ar fi de acord să-mi spună câte ceva în
privința asta, mă gândeam. Căutasem îndelung sfaturi despre cum se scrie o
carte ca lumea și dădusem doar de tâmpenii. Cursurile de creative writing erau, și ele, niște aiureli, nu dădeam două parale
pe ele. Și atunci? De unde să înveți cum să devii scriitor dacă nimeni nu e
dispus să-ți vândă secretele?
L-am
așteptat la ieșire, când toată lumea plecase. E evident că aveam cartea lui în
mână, cartea proaspăt lansată și la fel de evident era că el vedea că am cartea
lui în mână, pe care-o țineam ostentativ, la piept. Își trăgea fermoarul la
geacă. Era un început de decembrie călduros și umed, prea umed. Umezeala aia care
te face să stai tot timpul zgribulit. Aerul nu mai era galben, era incolor și ud
și începea să se facă frig. În decembrie, seara se face frig, oricât de cald ar
fi în timpul zilei. El era de-o parte a ușii din sticlă, eu de celalaltă. De
partea frigului. Când ne-am privit, a fost ca și cum fiecare am fi privit
într-o oglindă propriul chip. Eu aș fi putut fi el dacă m-ar fi învățat să
scriu, el ar fi putut fi eu dacă n-ar fi învățat să scrie. Când mi-am privit
ochii în ușa din sticlă transparentă, i-am surprins devastați de goi. Doar
luminița de la becul din stradă, care se reflecta în ușa transparentă, îi
umplea cu o strălucire aprope neomenească. Și atunci n-am mai știut dacă aceia
sunt ochii mei.
Nu
mă descurc cu oamenii, mă pierd în preajma lor. Văd, în schimb, multe dintre
detaliile realității sau ce-o fi ea. Umezeala terciund strada care se întindea
lucioasă până în dreptul magazinului cu chimicale, unde cotea brusc spre
dreapta, dispărând sub neoanele casei de pariuri care stătea deschisă până la
11 noaptea, ghirlandele de lumină care îmbrăcau stâlpii și firele de telegraf,
pavajul strălucitor și mai ales pustiul străzii. Nu știu unde dispăruseră cu
toții. Despre oameni vorbesc. Nu mai era mult până la Crăciun. Nu cred că este
o idee bună să-ți lansezi cartea în preajma Crăciunului, când oamenii sunt
ocupați cu lucruri importante, cu varza murată, cu șoriciul, cu bradul. Se
vedea că el nu e ca toți ceilalți, de vreme ce se gândise să-și lanseze cartea
tocmai acum. Un autor care iese singur de la propria-i lansare de carte dă
seama de conceptul de singurătate și mai ales de cel de nepăsare omenească.
Pentru mine era OK, asta și voiam, să fie singur, dar nu cred că e în regulă să
fii singur tocmai în ziua în care ești vedetă. OK, nu era tocmai singur, doar
eram acolo iar eu chiar pe el îl așteptam. S-a prins că-l așteptam, cu
siguranță că asta i se întâmpla de fiecare dată, la încheierea câte unei
lansări de carte sau a câte unui curs, când o studentă îndrăgostită îl așteapta la sfârșitul orelor, în fața facultății. Își trăsese fermoarul până sus iar acum
stătea în fața mea, de aceeași parte a ușii, și mă privea fără să spună nimic.
Îmi dădea impresia unui om dezarmat. Nici eu nu știam ce să spun, așa că,
încurcată, l-am luat de braț, lucru pe care l-a acceptat ca și cum era cel mai
normal lucru din lume care trebuia să se întâmple.
Să
mergi la braț, într-un decembrie umed și galben, cu o forță imprevizibilă a
narativității pe care ești hotărât să o domini înseamnă să ai mintea îmbibată
într-un ocean de catecolamine. Altfel spus, să nu prea știi ce faci. Am luat-o
spre parc. Adică am luat-o încotro a luat-o el iar el o luase în direcția
parcului cu statui de scriitori. În parcuri se întâmplă o mulțime de lucruri. Câte-un
bețiv care îți cere bani. Îi dai sau nu, e treaba ta. De regulă, dacă ești
bărbat, îi dai. Eu nu dau bani nimănui pentru că pur și simplu nu am bani de
dat și nici înțelegere față de bețivi nu am. El are. Într-o zi, un astfel de
bețiv a vrut să-și împartă vodca cu el. L-a refuzat, așa cum era de așteptat,
în schimb, au avut o scurtă discuție intelectuală. Eu atrag țigăncile care
ghicesc, probabil am mutră de fraieră. De ele mă feresc, că ăstora le dai 10
lei și te trezești că ți-au dispărut 100. Mă rog.
Orașul
nocturn parcă sălta în lumina steluțelor care împodobeau copacii și a luminilor
de neon care se prelingeau, albastre și reci, de prin magazinele de-acum
închise, reflectându-se în pavajul ud. Ne-am așezat pe-o bancă și am fost
nevoită să-mi scot mâna de sub brațul lui. Parcă stăteam lângă Statuia Libertății, atât
de tăcut era.
-
Așadar, ce vrei tu de la mine?, m-a întrebat într-un târziu.
-
Să mă înveți să scriu, am spus repede, ca și cum aș fi vrut să scap de-o
povară. Și chiar era o povară pentru că știam că e o cerință atât de idioată
încât numai dacă ești prost o rostești.
A
tăcut multă vreme.
-
Deci tu îți imaginezi că eu aș deține niște secrete în privința scrisului, a zis
când deja mi se făcuse atât de frig încât nu mai știam dacă era din cauza
așteptării sau pentru că efectiv se făcuse frig.
-
Da, desigur, am zis și nu făceam altceva decât să rostesc adevărul.
-
Și ai impresia că ceea ce știu eu este ceva universal și se poate fi aplicat de
oricine.
-
Desigur. Dacă acel cineva are puțin talent. Și imaginație.
-
Zici că fără talent și fără imaginație nu se poate scrie.
-
Ba da, dar prost. Și e plină lumea de proști.
-
Și fără ce altceva nu se poate scrie bine?
-
Fără multă lectură.
-
Să tragem o primă concluzie: fără talent, imaginație și multă lectură nu se
poate scrie altfel decât prost.
-
Exact.
-
Și fără mai ce nu se poate scrie bine?
-
Habar n-am. Fără tenacitate.
-
Așa.
-
Și fără program. Adică trebuie să scrii zilnic.
-
Așa.
-
Chiar și-atunci când n-ai chef.
-
Și atunci ce vrei tu de la mine?
N-am
știut ce să mai spun. Probabil că voiam ceva despre care nu știam nimic,
probabil că el era cel care trebuia să-mi dezvăluie ingredientul lipsă. Într-un
târziu, când începusem să tremur, a zis:
-
Câțiva clasici. Câțiva filosofi. Câțiva contemporani.
-
Fowles. Auster. Roth. Poate Kundera. Poate Makine? Kawabata. Inoue. Pound.
Rilke mai mult ca sigur. Kafka.
-
Și Cărtărescu.
-
Și Cărtărescu, desigur, și în clipa aia amândoi am pufnit în râs.
M-a
luat pe după umeri. Nu știu dacă de drag sau pentru că știa că mi-e frig sau
pentru că lui însuși îi era frig.
-
Și iubirea, a mai zis, după care am căzut de acord că viața n-are niciun sens.
(în imagine: Carl Spitzweg - Der arme Poet, 1839 - 1989 stolen from the „Galerie der Romantik“ (Charlottenburg Palace))