Poate că va începe să recite un poem, sau
poate că va izbucni în plâns, așa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru
totdeauna, casa. Mă uit la ea cum privește în jur cu un aer de tristețe. Știu
că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru.
Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit
pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească.
E alegerea ei, pleacă pentru că așa a hotărât – a hotărât fără mine, ca și cum
n-aș fi avut niciun cuvânt de spus! Așa că se plece mai repede, să pună o dată punct
poveștii ăsteia pe care-o tot lungește grație unui pervaziv moment de melancolie
amestecată cu nostalgie și cu cine știe ce gânduri nerostite, cu cine știe ce
iluzii care-o țin țintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea
spațiului nostru de cetină și puf. Fostului
nostru spațiu de cetină și puf. Mă aștept să rostească o metaforă tare,
care să îngreuneze lucrurile, așa că sunt pregătit s-o primesc și, de teamă să
nu mă las răscolit, îmi șoptesc, deja, în gând: „Tinichele, gablonțuri, zorzoane...
” N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima
oară, ca să-și asigure o potențială revenire în caz că va constata că a luat
decizia greșită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porțile deschise.
Sub imperiul unei fascinații bolnave, stau și-aștept, cu urechile ciulite,
fraza pe care o va alege pe post de momeală. Știu că după ce va ieși pe ușă voi
plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i
transmit hotărârea mea ireversibilă. Și cred că reușesc, pentru că Diane îmi
întoarce spatele și, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent și împovărat,
spre ușă. Fulgul meu se pregătește să iasă, pentru totdeauna, din viața mea.
Sunt vigilent, Diane este atât de neașteptată încât trebuie să rămân, până la
capăt, pe cea mai strașnică poziție defensivă. Numai de nu ar întoarce
privirea, numai de și-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar
putea face și ea pentru mine acum, la sfârșit.
Să fii contemporanul fericit al unei
astfel de femeie... Ah, ce buchet de miresme, rațiune și simțire! Ce monument
de frumusețe naturală, atât de îndepărtată de frumusețea stridentă de azi!
Diane, giumbușluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, și-au bătut joc de
mine. Înainte de a o cunoaște locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină
de cruzime și de etichetă, cea liniștită, unde numai câte o crimă tăinuită își
trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru,
invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se
moștenesc din generație în generație și unde tradiția este obligatorie. Unde
Bentley-ul sau Rolls Royce-ul țin de cotidian, cu foșnetul cauciucurilor rulând
cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o
mândrie arogantă care știe să mimeaze perfect modestia și în care, dacă te
naști acolo, destinul îți este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră
unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell
și, când și când, în surdină, ca pe o rușine, Strauss. Unde ceaiul se bea din
cești Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul
trebuie că are un gust divin și unde prezența la cursele de cai ale reginei este obligatorie. Unde
lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate și a-ți cumpăra îmbrăcăminte nouă
înseamnă a merge la croitori ascunși precum cârtițele la adrese de nimeni
știute, unde un costum costă 5000 lire. Acolo, oamenii se încalță în pantofi
făcuți după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în
afara pielii de vițel, de căprioară sau de șarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă
cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a
unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Și totuși, o mică legătură
tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal
la Barney, pentru a bea o cafea
indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney
însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și
uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba
despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le
măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei.
Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș, Dacă
voiam un cappucino, pudra era grosieră.
În dimineața aceea, când un cer capricios
își revărsa torentele prin mirosul de primăvară al orașului, la Barney nu era
nimeni. De altfel, pe asta și mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în
draci și că aristocrația făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai,
cele 20 de lire necesare plății somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit
să renunț la achiziționarea unei cărți doar pentru a mă duce să lenevesc în
folotiile moi de la Barney, să asist
la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii și râșnirii cafelei,
să o beau nederanjat de nimeni, să știu că măsuța din lemn de stejar veche de
200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele
de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele
zgomotoase și să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înțelesesem
despre ce e vorba în căcatul ăsta de viață, pusesem capăt inutilelor
interogații existențiale, aflasem că o viață este o viață, nimic mai mult, dar
nici nimic mai puțin de atât, mintea mea își găsise liniștea pentru că
resemnarea, apanaj al înțlepților, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram
singur, așa cum credeam sau așa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea
mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că
venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais
plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conștiință a
imponderabilității) spre o masă din partea opusă celei la care mă așezasem,
nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé
pudrat, o nuanță mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veșmânt
tulburător care sunt sigur că costase pe puțin o mie de lire, un pulover „tivit cu soare, noapte și azur/și cu paing
de raze și penumbre”. Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a amețit privirea, sau
nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură
omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un
aer de langoare piersicie, ca și cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai
vată pe băț, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapițat cu stofă
de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului și mai ales a
culorilor de la Barney) iar eu m-am
prefăcut că stau pierdut cu privirea în arțarii din spatele ferestrei în fața căreia
era așezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof
resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au
șușotit împreună, după care a plecat și s-a întors cu ceva ce părea a fi o
pastilă. Și pastilă era. Creatura de puf a înghițit-o cât ai zice pește, după
care și-a lăsat capul pe speteaza fotoliului și a închis ochii. Atunci am
privit-o cu atenție, după ce m-am asigurat că nu mă vede.
Credeam că vârsta de 50 de ani este una a
maximei siguranței. Credeam că o dată ce i-ai pășit pragul, constați că te afli
într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiș strașnic deasupra capului, unde
nu te plouă, nu te ninge, nu-ți e nici frig, nici cald, nu ți-e nici foame,
nici sete. Unde ai liniștea de a-ți vedea de rahatul tău de viață din care te
trezești într-o zi că vrei să faci bici. M-am înșelat. Vârsta de 50 de ani nu
aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te
rafinează, te face mai înțelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât ești.
Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conștientiza mai acut
ceea ce îți este interzis și ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai
ai în față timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu
tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Și mai e ceva: cititul te face să
simți acut că sfârșitul și ție ți se adresează și cale de scăpare nu ai. Nici
de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să
râvnești. Părea că o doare capul. Cred că și adormise, la adăpostul certitudinii
că e singură în cafenea și protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care
sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt
apropiați sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei și
nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale
ploii care ținea în case nobilimea. Nu, veșmântul ei nu era „rupt din cerul
pur”, ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform,
mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam
că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără
dar cu siguranță plictisită de viața bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită
îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea
parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt,
înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înșiși. Politica e o
iluzie. O cârpă zdrențuită, o bucată din fața de masă murdară de la
chiolhanurile bogătanilor. O țesătură cârpită și răscârpită, plină de zoaiele
cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură
ale conacelor lor restaurate la fiecare generație. Pentru ei s-a inventat
porțelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica și plasticul colorat. Ei
sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile,
partidele verzi, feminismul și mai ales acțiunea de a milita. Pentru ei s-au
inventat studiile științifice care demonstrează dezastrul planetei și tot ei
sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat
corectitudinea politică, nevoiți să țină-n frâu masele, ceea ce altădată
reușiseră naziștii și comuniștii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr
și vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieșisem din sistem la
momentul potrivit și funcționam ca free
lancer. Mă descurcam binișor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire
la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci
atmosfera aia rafinată și tihnită din cafenea, la orele la care aristocrațimea
să-nvârte în așternut pe partea celalaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată,
atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Și iată în fața mea reprezentanta
cea mai nevinovată a puternicilor, înfășurată fedeleș în frumusețea ei gravă și
plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o
durere aristocrată pentru care – culmea! - o simplă aspirină proletară este
suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca și cum ar fi
străjuiți de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată
din cafenea, care și ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i ființă.
Sunt răutăcios degeaba, nici nu știu cine-i creatura, ar trebui să mulțumesc
stelelor că a adus-o aici în dimineața asta nesuferită, ca eu s-o pot admira
dormind. Cu așa ceva nu te întâlnești în fiecare zi.
Spun unii că frumusețea s-a întrupat din
apa mării. Frumusețea din fața mea sunt sigur că se întrupase din fructe
pârguite, gălbenuș de ou cleios și dulceață zaharisită. Când eram copil mama
îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de șerbet de trandafiri făcut de ea,
în casă, din petale proaspăt culese și frecate cu suc de lămâie, o lingură de
șerbet și un pahar cu apă rece. Cam așa era și nobila căprioară care tocmai
deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de șerbet de trandafiri cu un pahar
de apă alături. Iar șerbet nu mai mâncasem de mult.
Cu siguranță învățase la Eton, cu toate că
nu asta face diferența. Cu siguranță își petrecuse vacanțele în locuri izolate
dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță că
suferise decepții suave, cu toate că nu asta face diferența. Una peste alta,
știam că diferența aia esențială este dată nu de suma celor trăite sau citite,
ci de suma celor a căror conștiință ai căpătat-o în urma celor trăite și citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour și de aceea, în ciuda – sau tocmai
datorită - puloverului de o mie de lire știam dintru început că, dintre noi
doi, cel care ar putea avea o oareșcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în
cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de
criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, așa că am așteptat ca ultimul
nostru pui să-și ia la revedere de la casa părintească pentru care o viață
plătisem 1280 de lire chirie și dus am fost. În nopți de schizofrenice chinuri,
când îmi înșira suma ratărilor ei datorate sacrificului pe altarul căsniciei,
când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eșecurile întregii planete, mă
gândeam că sunt ultimul nenorocit și că nu merit altceva decât să mor, cu toate
că nu pricepeam unde greșisem în așa hal încât să reușesc să distrug viața
vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi
s-a ridicat de pe ochi și am văzut, într-o clipă, realitatea așa cum e ea. Iar
realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineața, de făcutul
sandișurilor pentru copii și de dusul lor la școală, mai e ceva dincolo de
interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de
ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo
de văicăreala fără sens a nevesti-mii și, cu toate că nu știam ce poate fi,
intuiția faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi
fac bagajele într-o dimineață însorită de duminică și să plec în căutarea
acelei intuiții care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună
decizie pe care-am luat-o în viața mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi
liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri
lipsite de importanță care mi-au mâncat cei mai frumoși ani din viață. Lângă
Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, așa că am salutat-o din mers, trăgând
după mine un uriaș sac cu cărți la care nu aveam de gând să renunț iar Suzy, privindu-mă
trăgând de sac, nici măcar nu putea înțelege ce se întâmplă.
Sunt
alții care susțin nașterea conștiinței din durere. Eu susțin că s-a născut din
durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naște niciun fel de
conștiință câtă vreme nu are la ce se raporta. Și nu mă refer aici la faptul că
zeița în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie
simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta
face diferența. Ea crescuse cu bonă și guvernantă și se jucase cu păpuși unicat
în grădinile conacului iar iarna era dusă în stațiunile cu ape termale de pe
malul francez al Elveției, eu crescusem pe caldarâm și în țărână, cu jucării
din sfoară și carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un caucic vechi, înconjurat
de copii săraci de toate vârstele și credeam că ăla e paradisul, pe când ea
chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conștiința lui. Nu, sărăcia nu
este, neapărat, o problemă, să te naști în clasa de jos nu este un blestem,
blestemul este să nu știi că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit
de clasa de jos, ca și cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să
intri în contact. Aroganța și superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu
ești mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuți este
blestemul. Și mai ales să te inventezi din nimic. Să ronțăi parmezanul cel mai
învechit crezând că este un drept care ți se cuvine, un privilegiu de clasă. Să
porți haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te lași prostit
de cei asemeni ție care și-au inventat propria religie strict pentru ei. Să
stai prăbușită pe un fotoliu la Barney,
zdruncinată de o proletară durere de cap și mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă
decât însuși impresionismul - și asta este
o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deținătoarea
unei pieli ca de porțelan, ca de coajă de
ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii...
„un sunet al cuvintelor” bine alese?
Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a
absolutului non-sens, se grăbește să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului
neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să
spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanța,
aliterația ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum
să fii însăși oportunitatea? În clipa în care ochii ei și-au scânteiat privirea
în ochii mei, am știut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula
sirenelor. Dar eu nu sunt (și nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca
Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să
beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele
la care, într-o dimineață ploioasă și aprigă, legile mecanicii pure se
strecoară într-o mulțime de paturi, acționând fix în același fel și în
așternuturile din mătase, și pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de
câte-o cârpă soioasă, ferfenițată.
Acesta este cuvântul: scânteiere. Un
impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a
topit instantaneu întreaga mea înțelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca
o frunză luată de vânt din fragilul ei pețiol care încă o mai ținea aninată de
copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar
o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic.
O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-și făcea de capul meu, într-o imagerie
înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în
cele mai obscene poziții, făcându-mi cele mai deșănțate lucruri la care
perversitatea mea, de care eram străin și în fața căreia eram prizonier, o
supunea. Și, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în același
timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul și cu totul
străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Și așa mi-am
înțeles eșecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea
fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care
făcea parte. Și, dacă era așa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare
chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era
constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o
hărăzise? Nu mai știam nimic. Simțeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese
un mesaj pe care nu știam să-l descifrez, așa încât viermuiala pronografică s-a
transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza
de-a rata. Atacul de panică. Amețisem, simțeam nevoia să beau un pahar cu apă,
cred că mă albisem tot, pereții cafenelei se depărtau și se apropiau periculos,
buzele, fără îndoială, deveniseră vineții, auzeam șuieratul propriei respirații
și inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat
pentru o pungă!, o pungă în care să respir, așa citisem prin cărți că se
procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conținere ai avea. Oricât
de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitație din fotoliu și, în
timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea și
i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată
de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de Evian s-au privit de fapt l-a privit cu
subînțeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un
căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet
filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era
mă-sa nu se mișca așa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc
splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată
niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un
instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei
reci ca gheața pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de
Barney. Am băut. Și totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi,
a sosit ceaiul. În ceașcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din
astea se găseau la Barney. Un mirific
ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase lingurițe
de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbușită. Și soarele, care se
cocea în fereastră spre desăvârșirea unei zile de sâmbătă care debutase cu
rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenți parfumați ale
cartierului cel mai bogat din Londra. Și eu, stând la masă cu într-aripata roz,
cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceațe zaharisite, cu o cană
plină de gălbenușuri cleioase, calde, amestecate cu smântînă și cu pâine, din
care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-și recăpăta cifrele corecte.
Acum stă și mă privește contrariată.
Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă privește ca și cum aș fi fost vinovat
de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumusețea ei m-a
obligat să trec, frumusețea ei și dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă
pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experiență de viață.
Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are...
dar hai să-mi înfrânez malițiozitatea și să nu intru în detalii care mi-ar
putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza
tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că
inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea și vârsta. Barney al
patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceașca cu cafea. Face o scurtă reverență
și se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă
care e pe cale să-și recapete relaxarea și, odată cu ea, poate și durerea de
cap. Și, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era
obișnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă
schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi
cer scuze că i-am pricinuit sperietura și-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este frumusețea ei aprigă și neiertătoare. Râde
încurcată ca și cum s-ar rușina de ceea ce-i spun, ca și cum nu ar ști cât este
de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiță rejucată la infinit, care prinde
la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă și lână de lamă
peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de
frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în fața căruia neputința mea
se-nclină și sucombă, lăsându-se luată în primire și administrată după pofta
inimii ei asupra existenței căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de
dinainte. O asigur că și-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu
săgeți Blue Streak din oțel întrețesut, cu toleranța de 0,0015 inch sau, la
alegere, să-mi găurească capul cu un strașnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu
tijă Long Shank din oțel-carbon 100 ascuțit chimic (iar ea râde cu dinții ei
mici, prea albi și prea sticloși), îi spun că mă poate scoate oricând la
vânzare bucată cu bucată sau pe de-antregul dar că nu va găsi în veci un
cumpărător pentru un animal atât de bătrân și de nefolositor (la care închide
ochii de atâta râs și obrăjorii cu puf i se-ndulcesc și mai tare cu un roșu de
cireașă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer așa cum legi o pasăre
și că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima și trupul (iar
ea-mi aruncă o privire din colțul ochilor, strâmbând ștrengărește din nasul ei
mic și cârn), o asigur că-i voi spune, precum Șeherezada, o mulțime de lucruri
drăgălașe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i
devine sceptică și, parcă, își ciulește mai bine urechiușele), o asigur că
peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele
mele și despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie povești cu
eroi pentru copii cu care va câștiga recunoașterea mondială a tuturor mămicilor
ai căror plozi vor fi salvați din ghearele feminismului deșănțat care îi mănâncă,
zi de zi, generație după generație și că este tocmai menirea ei de femeie să
salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ținând ceașca Crown Derby cu două
degete înnobilate de o ojă lucioasă roșu-flamă și zice:
-
Și Hobbes, și Foucault te-ar face frate
de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranță Paglia te-ar urî cu o respectuoasă
și condescendentă ură dacă te-ar auzi.
-
Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă
plină cu glicol?
-
Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat
cu Swarovski, zice și varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.
-
Dumnezeu nu doarme, zic, și iau repede
șervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata
proaspătă de pe pantaloni. Pe pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe
carnea ei. În carnea ei. În ea.
Știu că gestul este aproape un afront la
adresa ingenuității ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel și
întreaga mea viață de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua
își umezește buza de sus iar lentoarea cu care își mișcă vârful limbii are în
ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aș avea bani, mai că i-aș
comanda o porcărie d-aia de smoothie de
frăguțe sălbatice, cu fructul pasiunii și cu lapte integral pasteurizat,
dorința supremă, dovada reușitei în viață a oricărei puștoaice din țările de
est care se visează prințesă încă de la 7 ani. Dela o vreme, și a oricărei
puștoaice europene. Poate chiar mondiale.
-
Doresc
să fim prieteni și să te cunosc mai de aproape, zice.
-
Voi
încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.
Un înțelept
postmodern susține o chestie cu care sunt total de acord și de care mi-e și
ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel,
până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că
seraficele ei decepții i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenței și că
eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.
-
Vorbește!
Puștoaica se juca cu mine, dându-mi peste
nas. Așa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea
replici potrivite și (culmea erudiției sau doar a inteligenței speciei!) spontane.
Nu știu ce m-a cucerit definitiv, frumusețea-i hieratică sau dovada agerimii
pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educații iluministe. Trebuia
să aflu.
Și am început să aflu încă din acea seară.
Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burții și a
aterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o
lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) școlită la Oxford, ascultase de
dorința lui maman și a lui papa și se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor
și vreme de opt ani se lăsase înșelată de idiot. Se eliberase nu de multă
vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul
familiei, așa încât relația cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care
să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Știa pe de rost sute de poezii pe
care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la
Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărți
decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoașterea mea în fața căreia se prosterna
ca Maria Magdalena când a fost ispășită. Una peste alta, Diane era un spectacol
de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea și că
dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie rușine de tot ce gândisem
despre clasa căreia îi aparținea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la
cei care dețin puterea. Diane mă transforma. Și mă transforma în varianta mea
mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a
întors ca și cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou și s-a întors
după două zile. Și iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip
acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turcește pe jos în
sufragerie și fumai narghilea râzând ca proștii. Cred că fumai altceva. Apoi am
găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală pușcă, stând pe joc, cu
picioarele ridicate pe perete și acultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am
găsit-o în secția de psihiatrie a spitalului alor ei, cu mințile complet împrăștiate,
dar a doua zi era ca nouă. Și am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam,
asta făceam și nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viață ordonată. Am făcut
un plan de viață. Am îngrijit-o și am pus-o pe picioare și în cei doi ani și
jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Și fericirea.
Mă simțeam plin de puritate și împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de
mine. Mă prețuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până și
taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzația că tot încearcă să-mi
transmită ceva și că mereu se răzgândește. Între timp, apartamentul, pe care
refuzasem să-l părăsesc, devenise un spațiu stilat și confortabil. Eram la
apogeul fericirii și al împlinirii, al împlinirii și al fericirii. Nu se putea
mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Și o cale pe care o
stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din
paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot.
Mai mult decât aș fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată.
A comandat un taxi. Acum stătea în fața ușii de la intrare, care de data asta
devenise ușa de ieșire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De și-ar ține
nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit:
„tinichele, gablonțuri, tinichele...” Din fața ușii de la intrare a întors
capul și m-a privit așa cum privești pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a
zâmbit cu dințișorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloși.
(tablou de Angie Braun)
(tablou de Angie Braun)
[1]
Schimb de replici din Regele Lear, W.
Shakespeare, scena I, ed. Institutului de arte grafice Minerva, 1911, trad. Mărgărita
Miller-Verghi
[2]
Ibidem, replică a Cordeliei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu