Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 22 mai 2019

Etern posibilul pacient

Gabriel Coșoveanu, România literară, ediția 18 - 19/2019

Dacă vrem să detectăm numaidecât ancadramentul ideatic al inovatorului doctor captat în titlu, pentru că suntem avertizați că autoarea povestirilor de față e de meserie psihanalist, nu identificăm o pistă profitabilă de lectură. Dar putem foarte bine să facem abstracție de informația biografică, pentru că nu avem deloc de-a face cu o literatură demonstrativă, „trasă” pe post de pildă, spre a ilustra o teză sau alta din domeniul imersiunii „științifice” în ego. Dimpotrivă, textele respiră naturalețea unor micro-povești fără panaș literaturizant ancorate în subiectele generale ale mileniului trei, din speța spiritualizării granițelor, mitului „dezvoltării personale”, soarta Europei etc.
De câteva generații, se știe că psihanaliza e pândită de suprainterpretare, că oricărui mic tabiet i se poate induce o dimensiune maniacală, obsesională ori cu potențial refulatoriu – în fine, fără mare efort se pot găsi „capete de acuzare” și în viața celui mai banal burghez, din acela flaubertian, să zicem, care-i paradigmatic. Dar aici descoperim palpitul unor vieți, mai ales de cuplu, stabilizat sau nu, sub forma prozei de introspecție psihologică de factură clasică, respectiv bazată pe observație și pe descrieri de stări necontaminate de vreo ideologie. Mai mult, constatăm, cu nedisimulată satisfacție, faptul că Ioana Scoruș nu manifestă atracție spre nebulozități și situații abisale, că dilemele sau impasurile trăite de personaje nu presupun vreun vector clinic, ci se înscriu în gama plauzibilă, canonizată, de tropisme ale oricărui intelectual torturat de găsirea sensului și de soluționarea omenească (în carte e frecvent luat peste picior trend-ul zis postumanist) a conflictului – asta dacă el există cu adevărat!, sau e un alibi al diverselor noastre neputințe – natură versuscultură. De cele mai multe ori apare, ca protagonist, un profesor universitar pus în relație cu studentele sale sau cu foste doctorande, dar și daimonul scrisului. Mai mult, e imposibil să nu vezi aplecarea „tehnică” spre exactitate, într-o narațiune bine precizată spațial și temporal, ceea ce explică fluența și alertețea scriiturii, executată cu ochi de cineast realist, și nu simbolizant. Școala balzaciană, din atare unghi, al „filmării” drumurilor, interioarelor și costumelor, laolaltă cu detalii semnificative de ordin gastronomic (micro-manual de delicatesuri, nu alta!), spre exemplu, are încă, iată, urmași notabili: suntem plimbați printr-o Londră pe care poți s-o recunoști stradă cu stradă, pub cu pub, ceea ce îți conferă acea agreabilă senzație de complice al ficționarului, ba chiar de co-personaj. Metropola însăși devine personaj, gazdă capricioasă, elansatoare sau rapace, în raport cu destinele, nu prea fericite, de care ne apropiem (ori, mai degrabă, suntem apropiați) neutru, chit că lucrurile se încatenează, aspect cumva previzibil, spre dramatismul solitudinii.
Diferențele nu sunt domptabile – acesta ar fi „mesajul” ce transgresează volumul, și în primul rând e vorba de diferența de vârstă și de aceea de clasă. Ambele, uneori raliate, conduc la edificarea unui construct care-l definește pe zoon politikon în mai mare măsură decât chestiunile concrete, materiale: stima de sine. Când ea scade sub o anumită cotă, se poate intra simplu, fără bilet, în zona depresiei, gândului de suicid (ba chiar avem „cazuri” complete în carte, și încă la vârsta studenției) sau actelor absurde. Competiția e omniprezentă, între cei care-și permit o cafea de 20 de lire, în locuri încărcate de patina imposibil de simulat, și cei care locuiesc într-o mansardă grevată de datorii, între cei realizați financiar și uzurpatorii la pândă, între impetuozitatea tinereții și blazarea (care nu exclude delirul erotic) ca marcă a senectuții. Se întâmplă ca acela care poate savura o cafea „indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă” să întâlnească o femeie „mai frumoasă decât însuși impresionismul” pentru a-și da seama că mulțumirea lui pe tema conjugării șanselor colcăie de cele mai vizibile semne ale egoismului. Chipul hâd al resentimentului sau al invidiei macină perechile, chit că partenerii au cam aceleași gusturi literare (fiecare dorindu-și, însă, propriul succes): Dickens, Joyce (la un moment dat este invocat, pentru decupajele citadine, nu degeaba, Dubliners),Yeats, Dylan, Berryman, Bolaño, Pound, și, desigur, Shakespeare, „utilizat”, mai ales prin sonete sau prinKing Lear, drept „parolă” între școliții la Oxford sau rafinați de alte meserii decât acelea umaniste. Ideația de fond este una stoică, indiferent de bogatele sugestii din maestrul Freud: „Să-ți demonstrezi că, totuși, ești posibil. Cred că ăsta este sensul ultim al iubirii. Și al faptului – în cele din urmă imbecil – de a scrie”.
Freud Museum o recomandă pe Ioana Scoruș ca subtilă creatoare de caractere, cu pagini de un răsfăț senzorial acablant, interesată prioritar de verosimilitate, debordând de ironie și autoironie, mai ales când vine vorba de ravagiile lui political correctness.

Interviu Radio Hit

https://www.radiohit.ro/stiri/freud-museum-de-ioana-scorus-autorul-cartii-aparute-la-editura-polirom-legatura-intre-psihanaliza-si-literatura/?fbclid=IwAR37Yjg9a7-LCU42zSeqpe6ysFTNHcola4kj6i2D8692Kh2bWRkIdPUJyI0

miercuri, 1 mai 2019

Variațiuni din lumea de azi

Marius Miheț, România literară, 29.03.2019
Cea mai bună cale pentru a-i sminti pe ceilalți este să te înșeli mai întâi pe tine, mărturisea Ian McEwan într-un interviu. Iar despre, probabil, cea mai celebră naratoare a sa, și mă refer aici la Briony Tallis din Ispășire (Atonement), scriitorul spune că se găsește prinsă în ea însăși, într-un labirint propriu. Pe măsură ce plonjează și mai adânc în construcția din minciună, îndoielile ei se neutralizează. Fiind convinsă, în cele din urmă, numai de adevărul falsificat, ea convinge tocmai pentru că nimănui nu-i trece prin cap că n-ar fi sinceră. Prea dornică să fie pe plac în loc să găsească ieșirea din labirint, Briony apare credibilă când minte și, în cele din urmă, suprapune perfect iluzia cu adevărul.
Cred că McEwan insistă pe felul cum, tulburată, o anumită solemnitate provoacă o mică, dar definitivă, dereglare psihologică. Acest fin acord interior, laolaltă cu universul relațiilor din proza lui Philip Roth, alcătuiesc baza tuturor povestirilor prinse de Ioana Scoruș în Freud Museum. Apropo, cel din urmă chiar există (și) la Londra (alături de Viena și Pøíbor), fiind casa în care celebrul psihanalist și-a trăit ultimul an de exil. De altfel, cartierul londonez va fi și cadrul ideal al prozelor. Pe de altă parte, toți protagoniștii pot fi convocați pe aceeași canapea celebră a lui Freud – aflată în muzeul britanic: niciunul fericit, nici vindecat, chiar dacă oferta de viață întrece, pentru o clipă, așteptările.
Nimeni nu rămâne necontaminat după confruntările intime sau sociale din Freud Museum. Citim fragmente din vieți scurtcircuitate, surprinse în momente cruciale, dincolo de care nimic nu pare a avea sens în afara confesiunii. În locul Ioanei Scoruș, semnam Freud Museum cu pseudonim. Nu e nimic bulversant pentru bunele maniere, nici față de sensibilități oarecare. Cât precizia cu care desfășoară un întreg arsenal demonstrativ din domeniul psihanalizei și psihologiei în genere. Toate povestirile pot fi citite ca dosare cu pacienți din înalta societate – londoneză, în cea mai mare parte – care împărtășesc un evantai compact de vulnerabilități. Iar vocea narativă se cade să rămână neutră, pentru a nu sta cu gândul la medicul din spatele naratorilor.
Ioana Scoruș are forță narativă, deține o mobilitate stilistică adeseori complicată, iar dex­te­ritatea ei la nivelul frazelor are ceva chirurgical. De bună seamă că așa se întâmplă când, într-adevăr, oameni care se pricep la ceva se și ocupă de acel lucru. Chiar și dacă, la sfârșit, impresia este că am citit o singură carte, cu o voce unică, absorbind tonalități și modulații nu foarte hotărâte. De altfel, avantajul cititorului la finalul volumului Freud Museum stă în diver­sitatea cu care el poate ataca interpretările. Citite laolaltă sau individual, textele rămân concludente în expresivi­tatea lor magmatică. Pentru că nimic nu se menține calm și datat în poveștile de viață înfățișate aici. Ioana Scoruș are grijă să strecoare o picătură de îndoială în torentul psihic al protagoniștilor. Toate povestirile au capacitate de detonare sau de implozie, astfel încât cititorul se vede adeseori în poziția psihanalistului, care ascultă, citește și trage concluziile. Lipsit însă de sobrietatea meseriei, firește, dar relaționând mai mereu cu texte, imagini sau trimiteri culturale ingenioase.
Nu-i de mirare că toți protagoniștii din Freud Museum au sau participă la o educație aleasă, ei caută să păstreze etichete sociale și pot fi numiți intelectuali. În orice caz, indivizi cu ambiția recunoașterii sociale. Dar mai mult decât atât, erotismul și senzualitatea derutează inși ajunși la vârsta reconsiderărilor. Majoritatea povestirilor au în prim-plan un narator care face din andropauză un capăt de lume; seducția – reală sau aparentă – va fi mai degrabă iluzorie, căci seducătorii sunt seduși, și nu o dată, abandonați. În tot acest neastâmpăr psihic, lumea-în-criză a Ioanei Scoruș dinFreud Museum caută frumosul în orice. Esteți profesioniști și gurmanzi recunoscuți, protagoniștii se dedică plăcerilor cum ar trăi o tinerețe întârziată. De aceea, povestirile surprind drame ce pot fi deconectate de la același buton. Ingeniozitatea autoarei tocmai aici se insinuează: deși calapodul pare același, toate povestirile virează spre sensuri diferite.
În Camera încuiată, proaspăt pensionat, un universitar face o pasiune pentru Keyra, o prozatoare celebră pentru romanul Frica. Tocmai acest sentiment transfigurează ireala apariție feminină atunci când fostul profesor, nesăbuit, acționează arcurile psihice ce stau la baza defulării ei artistice. Continuată în Pirueta, tot retorica academică ajută și profesorul din Încă două vorbe să-și închipuie că indianca Shoba va putea scrie poezie. Sinuciderea ei nu se datorează bolii secrete, cât sentimentului că poezia nu folosește la nimic. Povestirile cu potențial de relație maestru-ucenic devin previzibile. Boeuf bourguignon e conflictul domestic al intelectualilor, un joc, ca toate din volum, în doi, cu reacții inautentice, dar pasionale. Will adoră perplexitatea ei, preferând să mimeze progresistul toxic. În fond, o amplă declarație de dragoste, despre jocul iubirii prin admirație. Misoginism și adulație. O mostră de pudoare intelectuală. Mai elaborată și complexă este Râvnit de căprioare. Interferența dintre orgoliu, pasiune, boală și seducție nu are sens decât în vecinătatea morții. Chantal dă o lecție Don Juan-ului narcisic, având de partea ei armele poeziei și libertății unei vieți cu termen de garanție. Despre relațiile întreținute artificial este vorba în Consumabile. Claire părăsește pe Tom pentru că relația lor e consumată și nu promite nimic. George e amantul, piesa de schimb de care ea are nevoie pentru a pleca. O cafea de la pubul lui Nelly continuă seria femeilor superioare unor bărbați neputincioși. Daphne îmblânzește narcisismul bărbatului, chiar dacă nu definitiv. Despre singurătate și erotism la vârsta dispariției noțiunilor citim în Un aranjament mulțumitor; două cupluri poartă discuții savante și tăinuiesc soluțiile anti-îmbătrânire cu adevărat funcționabile. Despre hrănirea sensului prin celălalt și halucinația idealului citim și în Nu știi niciodată cu cine ai de-a face. Despărțirea la bătrânețe prin acceptarea diferită a depresiei o regăsim în Bătălie ideologică. Mult mai ambițioasă este Lucruri mici, un rechizitoriu analitic croit în jurul Christului pictat de Holbein (via Dostoievski și Ion Vianu), text în care femeia trece din ființă în idee. Baronul von Thiesner reface prin Eve traseul viciului și frivolității ridicate mereu la nivelul spectacolului. Un elogiu al mamei absente. În Switch, seducătorul sedus află că fusese manipulat ca viitor personaj. Răpuși de pasiune, paznicul din Freud Museum descoperă că nu e mai prejos decât un interlop, iar tânărul din Zece cioburi riscă arta și libertatea pentru a seduce. Mai puțin reușite sunt Bibliofilii și Geometrie plană, ambele prezentând incompatibilitățile dintr-un triunghi profesional. Detectivistica unui pseudonim de succes și ambiguitatea real-ireal din O mică zvâcniturăși Dințișori prea mici… fac rocadă cu tulburări poetice (Perturbatio animiValurile).
Protagoniștii din Freud Museum se mișcă pe un dans al fricii, îndopați de teorie și goliți de viață. Nepregătiți să amâne trupul înaintea cunoașterii, inadecvarea lor socială îndepărtează și le asigură, din frică, un paravan ideal. Ghinioniști sau norocoși de-o clipă, protagoniștii sunt cei ai prezentului: pacienți care amână ratarea într-o lume azil. Toate personajele sunt totodată și excepțiile actualității: citesc și scriu, cred în frumos, se mândresc cu anacronia lor. Neîncrezători sau nepregătiți, copleșiți pur și simplu de evenimente, aventurierii închipuiți cedează sub greutatea adevărului. Și trăiesc pe pilot automat. Mai amintesc doar că, în romanul Un an din viața Liubei B., Ioana Scoruș trata, printre altele, tema poeziei ca formă de igienizare interioară. Manifest, nu doar proză.
Ingenioasă, elegantă și incisivă, Ioana Scoruș deține toate calitățile unei scriitoare de succes. Dacă toți psihanaliștii ar scrie atât de bine, în jurul nostru n-ar mai umbla bolnavi, ci povești.

vineri, 1 februarie 2019

Work in progress



- A fost o decizie dificilă aceea de a urma neurologia?
- Nu. A fost o decizie izvorâtă din vanitate. Asta ca să nu spun răzbunare.
- Cum așa?
- Când rezolvi lucrurile umblând în creierul oamenilor ești privit ca un zeu.
- Vreți să spuneți că a fost un act compensatoriu?
- Da. Când eram la școala primară eram un sfrijit, un pipernicit. Copiii râdeau de mine. Nu puteam riposta altfel decât fiind mai bun ca ei la învățătură. Eram, mereu, cel mai bun.
- Burse de merit.
- Exact.
- Ați regretat vreodată alegerea făcută?
- Nu, cu toate că totul sfârșește în rutină. Până și neurochirurgia.
- Vreți să spuneți că nu vă mai aduce satisfacții?
- Vreau să spun că, de la un moment dat, nu mai ai parte de provocări.
- Știința stă pe loc?
- Nu, îmbătrânești.
- Este importantă provocarea pentru dumneavoastră?
- Sigur. Este sursa iluziei de-a fi rămas tânăr. Ca dumneata.
- A fi tânăr nu este o nesfârșită binecuvântare.
- Dar a fi tânăr este a avea toate posibilitățile deschise. Eu nu le mai am. Inevitabil, nu le mai am.
- Toți ajungem acolo.
- Da, dar la tinerețe ăsta nu-i decât un slogan. Nu poți avea experiența bătrâneții câtă vreme ești încă tânăr.
- Dar nici înțelepciunea bătrâneții nu o poți avea tânăr fiind.
- Ăsta-i un alt slogan. Nu există nicio înțelepciune, există doar experiență de viață, atâta tot.
- Aici cred că o să vă contrazic.
- Dacă aș fi înțelept, nu m-aș simți atât de tânăr în preajma ta.
- Vorbiți serios? Adică... nu mințiți?
- Ce-aș avea de câștigat?
(stă o clipă pe gânduri)
- Da, într-adevăr, nu ați avea nimic de câștigat.
- Te deranjează gândul că mă faci să mă simt tânăr?
- Nu, nicidecum, din contră.
- Adică îți face plăcere?
- Nu știu. Mă flatează. Mi se pare ciudat. Adică... depinde ce înțelegeți prin a fi tânăr.
- A te dori.
(pauză)
- Nu vă cred.
- Ești copilă.
- Adică vreți să spuneți că la 70 de ani mai există dorință?
- La 70 de ani un om nu mai este tânăr, dar este un om viu, iar un om viu dorește. Râvnește. Exact ca un tânăr.
(ea râde)
- Vreți să spuneți că aveți... gânduri nerușinate?
- În preajma ta, da.
- Vai, dar nu se poate așa ceva!
- De ce nu ar fi posibil?
- Pentru că nu sunt deloc interesantă, nici măcar frumoasă nu sunt.
- Habar n-ai cât ești de atrăgătoare.
- Poate că tinerețea mea este atrăgătoare, nu eu.
- Tinerețea ta ești tu.
- Nu cred că doar tinerețea face ca cineva să fie atrăgător.
- Ei, vezi? Ți-ai răspuns singură. Prin urmare, nu ești doar tânără, ești și interesantă, și frumoasă.
- Cred că vreți să mă cuceriți.
- Exact.
- Ce rost ar avea?
- Tocmai ți-am spus, iluzia tinereții.
- Da, dar dumneavoastră știți că nu mai sunteți tânăr.
- Asta nu mă împiedică să visez.
- Puteți visa și fără a avea iluzia că sunteți tânăr. Este o contradicție.
- Nu-i o contradicție, e un nonsens. Nu-i totuna.
- Vedeți? Sunt prostuță.
- Nu, ești tânără.
- La 24 de ani o femeie nu mai este tocmai tânără.
- Pentru un bărbat de 70 este foarte tânără.
- Vă place să visați?
- În prezența ta, da.
- De ce ați acceptat să mă primiți? Nu mă cunoșteați. Nu că acum m-ați cunoaște.
- Am fost curios.
- De ce?
- De obicei sunt solicitat de reporteri bărbați, nu femei. Nu mai sunt interesant pentru femei.
- Dar îi refuzați de zece ani.
- Așa e, nu mai am nimic de spus.
- Pe mine m-ați primit.
- Ți-am spus, curiozitatea.
- Un om curios este un om care a rămas tânăr.
- La 70 de ani, un om curios în privința unei femei tinere este un bătrân libidinos.
- Dumneavoastră nu sunteți libidinos.
- Dar pot deveni oricând penibil.
- Acesta nu poate fi un interviu.
- Cine a spus că-ți acord un interviu?
- Dar pentru asta am venit și pentru asta m-ați primit! Nici nu știți ce fericită am fost că ați acceptat. Chiar mă întrebam de ce.
- Pentru că ești femeie. Pentru că ești o tânără femeie.
- Adică putea fi oricare altă femeie în locul meu?
- Ești geloasă?
(pauză)
- Cred că da.
- Ești sinceră?
- Mi se pare că și dumneavoastră sunteți sincer. De ce n-aș fi și eu?
- Pentru că nu ai avea niciun motiv să fii geloasă având în vedere că sunt un bătrân de 70 de ani.
- Sunteți celebru.
- E suficient ca să fii geloasă?
 (stă o clipă pe gânduri, învârtind pe arătător o buclă)
- Nu, nu este.
- Atunci?
(pauză)
- Nu știu.
- Poate pur și simplu faptul că o alta ar fi putut lua acest interviu cuiva care refuză de zece ani să dea interviuri?
- Vreți să spuneți că rivalitatea ar fi fost suficientă ca să mă facă geloasă?
- Ți-am spus că ești inteligentă și n-ai vrut să mă crezi.
(râde scurt, îmbujorându-se puțin)
- Trebuie să fiți de acord că pentru orice jurnalist sunteți un trofeu.
- Ei, bine, acesta nu este un interviu.
- Cum adică?
- Adică este o discuție pentru care nu vei primi acordul meu de-a o publica.
- De ce-mi faceți asta?
- Pentru că te-ai face de râs. Nu mai am nimic de spus.
- Dacă aș publica-o, și dumneavoastră v-ați face de râs.
- Fals. Mie puțin îmi pasă.
- Dar sunteți un titan.
- Nu mai dau două parale pe chestia asta. Nu mai sunt vanitos.
- Dar pe ce anume mai dați două parale?
- Pe prezența ta.
- Sunteți un cuceritor.
- Am fost cândva. Azi sunt doar un bătrân care se bucură de excitația pricinuită de prezența ta.
- Sunteți îngrozitor de sincer.
- Da, sunt cumplit de sincer.
- Nu mi pare deloc că vă este greu să fiți atât de sincer.
- Nu mai am nimic de pierdut.
- Poate că sunt o nebună care cine știe ce va scrie despre dumneavoastră și va apărea cu litere de-o șchioapă săptămâna viitoare.
- Nu, ești o fată educată care va face exact ce îi voi cere.
- De ce sunteți atât de sigur?
- Pentru că ești o tânără pedantă care vorbește îngrijit și care până în clipa asta nu m-a luat la per tu, profitând de avansurile pe care i le-am făcut. Pentru că încă mă privești de jos în sus și-ți imaginezi că sunt un... cum ai spus? Titan? Pentru că ai primit o bună educație. Pentru că încă ești în etapa în care mă idealizezi. Dar mai ales pentru că această discuție privată ar rămâne ceva prețios pentru tine: secretul nostru.
(îl privește fix, apoi coboară privirea)
- Cred că aveți dreptate. Dar totuși, cu ce interviu mă duc la revistă? Ce le voi spune dacă vin fără nimic?
- „Dacă mă duc fără nimic”, nu „dacă vin fără nimic”.
- Da, aveți dreptate, nu m-am exprimat corect. Totuși, cum mă voi duce fără interviu?
- Asta-i treaba ta să te descurci. Ești fată mare.
- Îmi amintiți de Philip Roth. Sunteți exact ca Zuckerman, cel din Fantoma iese din scenă. Parcă suntem personajele lui. Nu mai țin minte cum o chema pe ea.
- Logan. Jamie Logan.
(râde)
- Ca în James Bond.
- Ți-am spus că ești isteață. Da, ai dreptate, suntem ca Zuckerman și Jamie. Credeai că a inventat Roth ceva? Nu a inventat nimic, a luat totul din viață. Din viața lui de bărbat de 70 de ani. Iar viețile unora dintre bărbații de 70 de ani seamănă teribil de mult unele cu altele.
- În condițiile astea, ce anume mai este ficțiunea?
- Ficțiunea este viața povestită.
- Și arta?
- Arta este modul în care construiești și spui povestea.
- M-am întrebat mereu: la ce anume folosesc cărțile? În afară de plăcerea lecturii, la ce anume folosesc, fundamental, cărțile? De ce citim, domnule doctor?
- „În afara plăcerii lecturii.”
- Da, așa e, vedeți? Mereu o iau pe arătură.
- Cărțile folosesc plăcerii, atât.
- Așa ceva nu se poate!
- Este un adevăr.
- OK, atunci întreb altfel: de ce anume se scrie pe lumea asta?
- Din același motiv. Și din vanitate. Plăcere și vanitate, asta-i tot.
- Imposibil!
- Îmi pare rău că te dezamăgesc.
- Cum, dar în cărți găsim o grămadă de înțelepciune! Chestii pe care nu le-am putea gândi cu propria minte, de unul singur.
- Și la ce altceva ne folosesc chestiile astea în afara plăcerii de a le descoperi?
- Nu știu, să fim mai înțelepți, de exemplu.
- Ai o obsesie legată de înțelepciune.
- Poate că  regret unele lucruri care mi s-ar fi putut întâmpla în alt fel dacă aș fi fost mai înțeleaptă. Sau unele care nu mi s-au întâmplat din același motiv.
- Datoria tinereții este greșeala.
- Vedeți? Eu de ce nu pot gândi în termenii ăștia? Cine vă aude are impresia că toată viața ați stat cu tratate de filosofie în mână și că de-acolo ați deprins toată înțelepciunea lumii și astfel ați știut să vă trăiți cu folos viața.
- La ce ți-ar ajuta să fii înțeleaptă? Totul stă în a greși.
- Spuneți lucruri teribile.
- Ce anume regreți atât de tare? Vorbești de parcă ți-ai ratat viața.
(stă pe gânduri)
- Nu știu dacă e cazul să povestesc ceva. Oricum e la timpul trecut. Nu se mai poate schimba nimic. Ce rost ar avea?
- I-ai produce plăcere unui bătrân.
- De ce-aș vrea să fac așa ceva? Am venit pentru propria-mi plăcere iar dumneavoastră m-ați primit.
- Da, pentru un interviu.
- Și am ajuns la a povesti viața mea. Nu e nimic interesant în ea. Loc comun. Evenimentele fiecărei vieți. Evenimentele ordinare.
- Viața nu-i făcaută din extraordinar, ci din ordinar.
- Nu și a dumneavoastră.
- E o aparență. Dacă umblu prin creierele oamenilor nu înseamnă că viața mea a fost extraordinară. Până și a opera devine loc comun.
- Este povestea dumneavoastră. Ficțiunea dumneavoastră. Opera. Mai aveți doar să scrieți povestea.
- Iată că ești înțeleaptă.
- Și dacă ficțiunea este viața povestită...
- Sau ceea ce ar fi putut fi viața.
(stă pe gânduri, învârtind pe deget o buclă)
- Da, așa e. Reformulez: dacă ficțiunea este viața povestită sau ceea ce ar fi putut fi viața, atunci cu toții suntem personaje ale propriilor ficțiuni.
- Felicitări! Ai descoperit apa rece.
- Așadar, fiecare își scrie propriul roman, fără să știe că asta face.
- Simplu ca bună ziua.
- Simplu și nu prea.
- Pentru ca ceva să fie simplu trebuie, cu necesitate, ca inițial să fi fost complicat.
- Asta-i singura cale?
- Alta mai scurtă nu cunosc.
- Înțeleg că atunci când totul devine simplu, se cheamă că ai devenit înțelept.
- Nu că înțelepciunea, dacă tot te încăpățânezi s-o numești așa, ar fi mare scofală.
(pauză)
- Trebuie să vă mărturisesc ceva.
(bărbatul aproape că nu mai respiră)
- Eu nu înțeleg nimic din viața asta. Nu pricep despre ce este vorba. Mă  gândesc că nu se poate reduce la naștere, școală, job, căsătorie, copii, moarte. Eu chiar nu pricep nimic. Ce este dincolo de toate astea? Căci trebuie să fie ceva. E imposibil să vii pe lume doar pentru atât. Trebuie să mai fie vorba și despre altceva, altfel, toate astea nu au niciun sens.
- Dar cine ți-a spus că viața are vreun sens?
(pauză lungă, privindu-l în ochi)
- Ce vreți să spuneți?
- Văd că ți-e imposibil să accepți.
- Da, pentru că nu înțeleg.
- Nu înțelegi pentru că nu e nimic de înțeles. Cauți ceva care nu există.
- Nu vă cred.
- Ai tot dreptul.
(tace dezamăgită)
- Uite, în clipa asta tu ești sensul meu.
- Nu vă mai jucați cu mine. Nu aș putea fi sensul nimănui. De altfel, e o prostie să-ți faci dintr-un om sensul vieții.
- Chiar crezi? Așa grăiește tinerețea și, într-o oarecare măsură, este adevărat ce spui.   Spune-mi, ai vreodată gânduri obscene?
- Sincer? Ei, bine, da.
- Cât de obscene?
- Atâta cât îi este permis unei fete crescute într-o casă de intelectuali, în care lucrurile se fac într-un anume fel.


(Edvard Munch - Man and Woman II, The Munch Museum, Oslo)