Faceți căutări pe acest blog

marți, 25 decembrie 2018

Lansare de carte




L-am cunoscut la o lansare de carte. El era cel care-și lansa cartea. El era autorul. Eu eram nimeni. Când am ajuns, sala era plină iar el era deja acolo, lângă redactorul de carte și lângă directorul editorial. Era la a treia carte. Îmi plăcea la nebunie cum scrie. Avea umor, un umor amar. Totuși, era umor, ceea ce eu nu am deloc. Făcea parte din categoria aia (cu toate că eu nu gândesc în termeni de categorii) a oamenilor onești. Constanți, egali cu ei înșiși, fără aere de vedetă. Cu toate astea, poate chiar împotriva voinței lui, era vedetă. Era multă lume la lansare, majoritatea femei, cu toate că el nu era genul de vedetă playboy, dar erau și destui bărbați. Destui e un termen relativ care, în fapt, nu spune nimic, dar nu contează. Era îmbrăcat normal, o cămașă cadrilată, cu roșu și negru, blugi negri, ghete negre din piele, hanorac cu fermoar. Hanorac șmecher. Îi stătea bine. Venisem nu doar să-l aud vorbind, ci și să-l văd. „Începem?”, a întrebat directorul editorial, de parcă urma să înceapă un spectacol. Directorul editorial era obișnuit cu lansările (eu, nu) și știa că este suficient să pună întrebarea ca în sală să se lase liniștea. Parcă eram cu toții la un curs iar directorul editorial era profesorul. Chestia asta nu prea mi-a plăcut, dar nici nu m-a deranjat prea tare. Am uitat să spun, el însuși, adică autorul, vedeta, era profesor universitar.

Povestea asta se întâmpla într-un decembrie călduros și ploios. Printre norii vineții, frânghii de lumină străpungeau aerul ud colorând totul într-un galben de carne proaspăt moartă. Aerul era ud, limpede și galben și totul în jur era ud, limpede și galben. Până și el. M-am gândit că e galben din cauza luminii sau a emoțiilor, dar era galben din cauza țigărilor. Asta aveam s-o aflu mai târziu. Era ceva lume, să fi tot fost vreo sută de persoane, poate 120, ceea ce pentru o țară în care nu se citește nu e deloc puțin. La lansarea mea de carte (scrisesem o tâmpenie, de care mi-e și azi rușine) fuseseră 25, adică numărul standard de oameni care iau parte la lansările obișnuite, de zici că-s mereu aceiași. Mă rog, m-am bucurat c-au venit și ăia. „Cartea asta s-a născut în chinuri”, a zis directorul editorial, după care a povestit cât de mult a tras de autor ca să trimită manuscrisul. Scria mult, mult și bine, al naibii de bine, dar publica puțin. Era de-abia la a treia carte, dar ar fi putut fi la a zecea. Fiecare dintre cărțile lui avea în jur de 300 de pagini. O mie de pagini de eseuri într-o țară în care nimeni nu mai scrie eseu nu e deloc puțin. El scria, cu toate că, am mai spus, deloc e un termen relativ.

Și directorul editorial, și  redactorul de carte au spus chestiile care se spun de obicei la lansările de carte, apoi a venit rândul lui. Avea în față o foaie pe care-și notase ceva. Când și când, arunca ochii pe ea. De aici am tras concluzia că avea emoții. Firesc, de altfel, pentru că nu era obișnuit să vorbească în public sau nu era obișnuit să vorbească altui public în afara celui format din studenții lui. Își notase, probabil, niște cuvinte cheie iar acum își arunca ochii pe hârtie ca nu cumva să uite să spună ce-și propusese. Avea o voce foarte mișto. Vorbea lent, destul de încet și cu accent. Chestia asta, accentul adică, mi-a plăcut la nebunie. Făcea tot farmecul. De fapt, nu chiar tot, căci și ce spunea era fermecător. Cred că știa că accentul este o parte din farmecul lui și era firesc să-l folosească, orice autor încearcă să-și cucerească publicul prin orice metodă. O altă parte din farmec venea din umor. Stăteam undeva în fundul sălii și nu prea se auzea grozav. Zicea ceva despre Seneca și Socrate, apoi a zis ceva despre Aristotel, iar atunci când a pomenit numele lui Alain de Botton toată sala a râs. Nu am înțeles prea multe pentru că eram ocupată să-l studiez, așa că nu am râs, am zâmbit doar, ca să fiu în rând cu lumea. Îi ascultam vocea joasă, tărăgănată și mi-l imaginam la catedră, vorbindu-le unor studenți cărora puțin le pasă de filosofie și care nu-i citiseră niciodată pe Socrate, Seneca sau Aristotel, dar care poate că măcar pe de Botton îl citiseră, pentru că de Botton scrisese o carte în care explica iubirea și toată lumea e curioasă în privința cărților care-ți dau rețete de-a gata, mai ales tinerii, atunci când e vorba despre iubire. Cu toate că din iubire nu e nimic de înțeles, așa că orice încercare de a o explica este cu totul inutilă. Iubirea se trăiește, nu se citește, dar ăsta e un loc comun. La început, adică atunci când eram mai tânără, și pe mine mă amuzase de Botton, după care mi s-a părut plictisitor iar cartea despre iubire n-am mai citit-o, nici măcar n-am cumpărat-o.

Tot analizându-l și ascultându-l mi l-am imaginat plimbându-se singur printre stâncile albe din Phraxos și savurându-și singurătatea ca un om nebun. Spun asta pentru că mie-mi place singurătatea, despre care știu că nu e un lucru tocmai în regulă, dar cu siguranță că atunci când citești Seneca, Socrate și Aristotel te poți simți oricum, numai singur nu. Sau cel puțin așa-mi imaginez. Îi citisem și eu cu mulți ani în urmă, dar atunci eram prea tânără ca să pricep mare lucru. Între timp, am uitat tot. E ca și cum nu i-aș fi citit vreodată. Dar el nu Seneca și Aristotel citea (ca și mine, pe ăștia îi citise de mult), ci Vonnegut, Roth, Carver, Waldo Emerson, Drummond de Andrade, Flaubert, Montaigne, dAquino, Salinger, Joyce, din ăștia. Asta tot de la el am aflat-o. Îi plăceau AC/DC și Metallica, Queen și Led Zeppelin. Mie-mi plăceau Beatleșii și Iglesias și mulți alții, dar nu asta e important. Mă gândeam că un tip calm și molcom ca el nu poate avea nicio legătură cu rock-ul, dar uite că el avea. Îi plăceau bananele și covrigii calzi și mânca (sau așa mi se părea) cantități uriașe de salată și de iaurt. Mie-mi place carnea, sunt dintre cei care consideră că, în lipsa cărnii, viața n-are niciun sens. Amândurora ne plac cafeaua și țigările și mai ales cărțile. Nu trebuie să fii cineva ca să-ți placă la nebunie să citești. El era. Eu nu eram. Tocmai asta era chestia, era ca și cum dacă eu citeam Vonnegut și el citea tot Vonnegut, Vonnegutul lui era mai prețios ca al meu, știți ce spun. Era ca și cum salatele și bananele lui erau cu mult mai în regulă decât fripturile mele sau ca și cum Led Zeppelin e cu totul altceva decât The Beatles, iar despre asta știu sigur că nu-i adevărat. Vreau să spun că era ca și cum el știa totul și era cam tot ce trebuie să fii pe lumea asta iar eu nu știam nimic și nu puteam fi altceva decât nimic. Știu că nu-i așa, dar așa mă simțeam și asta-i tot ce contează. În ciuda atâtor neajunsuri, mă hotărâsem să mă simt bine la lansarea lui de carte, orice-ar fi.

Lumea se simțea bine, se vedea de la două poște că toți sunt în largul lor. Cu toate că eram hotărâtă ca și eu să mă simt bine, nu-mi ieșea. Redactorul de carte tot bătea câmpii. L-am văzut cum se irită, căci i-a luat vorba din gură și a continuat cu o poantă. Despre autor zic. Nu-i plăcea să fie ridicat în slăvi și a preferat să-l oprească pe redactor cu o poantă. Acum încercam să înțeleg de ce naiba nu mă simțeam în apele mele și cred că încet, încet, am reușit să înțeleg. Ce am înțeles este că nu voi putea niciodată să scriu o carte adevărată. Adică o carte cu care să nu-mi fie rușine. Scrisesem o porcărie de care-mi era rușine. Cum naiba se scrie o carte, asta voiam să aflu, doar că el nu despre asta vorbea. Dar poate că ar fi de acord să-mi spună câte ceva în privința asta, mă gândeam. Căutasem îndelung sfaturi despre cum se scrie o carte ca lumea și dădusem doar de tâmpenii. Cursurile de creative writing erau, și ele, niște aiureli, nu dădeam două parale pe ele. Și atunci? De unde să înveți cum să devii scriitor dacă nimeni nu e dispus să-ți vândă secretele?

L-am așteptat la ieșire, când toată lumea plecase. E evident că aveam cartea lui în mână, cartea proaspăt lansată și la fel de evident era că el vedea că am cartea lui în mână, pe care-o țineam ostentativ, la piept. Își trăgea fermoarul la geacă. Era un început de decembrie călduros și umed, prea umed. Umezeala aia care te face să stai tot timpul zgribulit. Aerul nu mai era galben, era incolor și ud și începea să se facă frig. În decembrie, seara se face frig, oricât de cald ar fi în timpul zilei. El era de-o parte a ușii din sticlă, eu de celalaltă. De partea frigului. Când ne-am privit, a fost ca și cum fiecare am fi privit într-o oglindă propriul chip. Eu aș fi putut fi el dacă m-ar fi învățat să scriu, el ar fi putut fi eu dacă n-ar fi învățat să scrie. Când mi-am privit ochii în ușa din sticlă transparentă, i-am surprins devastați de goi. Doar luminița de la becul din stradă, care se reflecta în ușa transparentă, îi umplea cu o strălucire aprope neomenească. Și atunci n-am mai știut dacă aceia sunt ochii mei.

Nu mă descurc cu oamenii, mă pierd în preajma lor. Văd, în schimb, multe dintre detaliile realității sau ce-o fi ea. Umezeala terciund strada care se întindea lucioasă până în dreptul magazinului cu chimicale, unde cotea brusc spre dreapta, dispărând sub neoanele casei de pariuri care stătea deschisă până la 11 noaptea, ghirlandele de lumină care îmbrăcau stâlpii și firele de telegraf, pavajul strălucitor și mai ales pustiul străzii. Nu știu unde dispăruseră cu toții. Despre oameni vorbesc. Nu mai era mult până la Crăciun. Nu cred că este o idee bună să-ți lansezi cartea în preajma Crăciunului, când oamenii sunt ocupați cu lucruri importante, cu varza murată, cu șoriciul, cu bradul. Se vedea că el nu e ca toți ceilalți, de vreme ce se gândise să-și lanseze cartea tocmai acum. Un autor care iese singur de la propria-i lansare de carte dă seama de conceptul de singurătate și mai ales de cel de nepăsare omenească. Pentru mine era OK, asta și voiam, să fie singur, dar nu cred că e în regulă să fii singur tocmai în ziua în care ești vedetă. OK, nu era tocmai singur, doar eram acolo iar eu chiar pe el îl așteptam. S-a prins că-l așteptam, cu siguranță că asta i se întâmpla de fiecare dată, la încheierea câte unei lansări de carte sau a câte unui curs, când o studentă îndrăgostită îl așteapta la sfârșitul orelor, în fața facultății. Își trăsese fermoarul până sus iar acum stătea în fața mea, de aceeași parte a ușii, și mă privea fără să spună nimic. Îmi dădea impresia unui om dezarmat. Nici eu nu știam ce să spun, așa că, încurcată, l-am luat de braț, lucru pe care l-a acceptat ca și cum era cel mai normal lucru din lume care trebuia să se întâmple.

Să mergi la braț, într-un decembrie umed și galben, cu o forță imprevizibilă a narativității pe care ești hotărât să o domini înseamnă să ai mintea îmbibată într-un ocean de catecolamine. Altfel spus, să nu prea știi ce faci. Am luat-o spre parc. Adică am luat-o încotro a luat-o el iar el o luase în direcția parcului cu statui de scriitori. În parcuri se întâmplă o mulțime de lucruri. Câte-un bețiv care îți cere bani. Îi dai sau nu, e treaba ta. De regulă, dacă ești bărbat, îi dai. Eu nu dau bani nimănui pentru că pur și simplu nu am bani de dat și nici înțelegere față de bețivi nu am. El are. Într-o zi, un astfel de bețiv a vrut să-și împartă vodca cu el. L-a refuzat, așa cum era de așteptat, în schimb, au avut o scurtă discuție intelectuală. Eu atrag țigăncile care ghicesc, probabil am mutră de fraieră. De ele mă feresc, că ăstora le dai 10 lei și te trezești că ți-au dispărut 100. Mă rog.
Orașul nocturn parcă sălta în lumina steluțelor care împodobeau copacii și a luminilor de neon care se prelingeau, albastre și reci, de prin magazinele de-acum închise, reflectându-se în pavajul ud. Ne-am așezat pe-o bancă și am fost nevoită să-mi scot mâna de sub brațul lui.  Parcă stăteam lângă Statuia Libertății, atât de tăcut era.

- Așadar, ce vrei tu de la mine?, m-a întrebat într-un târziu.
- Să mă înveți să scriu, am spus repede, ca și cum aș fi vrut să scap de-o povară. Și chiar era o povară pentru că știam că e o cerință atât de idioată încât numai dacă ești prost o rostești.
A tăcut multă vreme.
- Deci tu îți imaginezi că eu aș deține niște secrete în privința scrisului, a zis când deja mi se făcuse atât de frig încât nu mai știam dacă era din cauza așteptării sau pentru că efectiv se făcuse frig.
- Da, desigur, am zis și nu făceam altceva decât să rostesc adevărul.
- Și ai impresia că ceea ce știu eu este ceva universal și se poate fi aplicat de oricine.
- Desigur. Dacă acel cineva are puțin talent. Și imaginație.
- Zici că fără talent și fără imaginație nu se poate scrie.
- Ba da, dar prost. Și e plină lumea de proști.
- Și fără ce altceva nu se poate scrie bine?
- Fără multă lectură.
- Să tragem o primă concluzie: fără talent, imaginație și multă lectură nu se poate scrie altfel decât prost.
- Exact.
- Și fără mai ce nu se poate scrie bine?
- Habar n-am. Fără tenacitate.
- Așa.
- Și fără program. Adică trebuie să scrii zilnic.
- Așa.
- Chiar și-atunci când n-ai chef.
- Și atunci ce vrei tu de la mine?

N-am știut ce să mai spun. Probabil că voiam ceva despre care nu știam nimic, probabil că el era cel care trebuia să-mi dezvăluie ingredientul lipsă. Într-un târziu, când începusem să tremur, a zis:

- Câțiva clasici. Câțiva filosofi. Câțiva contemporani.
- Fowles. Auster. Roth. Poate Kundera. Poate Makine? Kawabata. Inoue. Pound. Rilke mai mult ca sigur. Kafka.
- Și Cărtărescu.
- Și Cărtărescu, desigur, și în clipa aia amândoi am pufnit în râs.

M-a luat pe după umeri. Nu știu dacă de drag sau pentru că știa că mi-e frig sau pentru că lui însuși îi era frig.

- Și iubirea, a mai zis, după care am căzut de acord că viața n-are niciun sens.



(în imagine: Carl Spitzweg - Der arme Poet, 1839 - 1989 stolen from the „Galerie der Romantik“ (Charlottenburg Palace))

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Work in progress


După declanșarea click-ului, Genovese a intrat într-o stare care semăna cu exuberanța și următoarele șase luni au fost cele mai prolifice din viața lui de scriitor-care-s-a-descoperit-pe-sine. Până la urmă, și-a spus într-o zi în gând, terapia lui Emily nu a fost zadarnică din moment ce a fost în stare să facă din mine un scriitor. Prețul plătit – un bilet la Călăuza lui Tarkovsky – i s-a părut cel mai mic plătit vreodată, în întreaga lui viață de fost copil al străzii. Pe pagina de gardă a manuscrisului care urma să ia drumul editurilor a scris, simplu: Lui Emily, după ce a stat pe gânduri dacă să scrie Pentru Emily, Lui Emily sau Datorită lui Emily, punând astfel în act o altă lege nescrisă a lumii interlope: onoarea. Trei luni s-a chinuit Genovese să găsească titlul potrivit volumului de proză scurtă, trei luni în care uneori o imagine rămasă nedeslușită dar despre care intuia că îl reprezintă, alteori un cuvânt sau o senzație i-au tot dat târcoale, fără să le poată vedea sau înțelege cu adevărat pe niciuna. Trei luni în care s-a simțit ca un somnambul pe jumătate treaz sau ca un om treaz pe jumătate somnambul (atunci când nu se simțea ca un bătrân senior privindu-și moșiile la amurg) dând târcoale unor lucruri care mereu erau foarte aproape, dar care întotdeauna rămâneau invizibile și intangibile. Inaccesibile. Departe. Până într-o noapte în care a avut un vis: un pâlc de arțari foșnitori a cărui umbră dansândă îi însoțea orice pas, mai bine spus a cărui umbră îi bântuia orice pas, pas fiind, totuși, impropriu spus pentru că mai degrabă plutea decât mergea, apoi arțarii s-au transformat în niște fagi, dar umbrele au rămas aceleași iar el plutea, plutea, fără să știe spre ce se îndreaptă, așa cum nu știuse niciodată în viața lui de copil al străzii. Dimineața, la trezire, avea cuvântul în minte, limpede și luminos, dacă nu de-a dreptul sățios ca un mic dejun survenit pe nepusă masă într-un moment de foame cumplită.  A dat fuga și l-a scris pe pagina de gardă a manuscrisului: FLANEUR. După ce s-a uitat o vreme la el, lăsându-se învăluit de moliciunea vocalelor, a adăugat în fața lui LE. Nu știa ce înseamnă, știa doar că e un cuvânt franțuzesc sau cu sonoritate franțuzească și mai ales știa că este titlul potrivit pentru volumul său. Ar fi putut să-l explice, fără probleme, oricui, pentru că avea certitudinea deținerii sensului său. Seara, la întâlnirea cenaclului, a scos triumfător manuscrisul, l-a ridicat în dreptul pieptului, cu fața la public, și a așteptat, în liniște dar cu sufletul gata să-i pleznească, reacția. Doar Fonseca s-aprins, dar nu a părut deloc impresionat.

- Pentru ce ai scris tu acolo, e foarte potrivit, a zis Fonseca, privind pe deasupra lentilelor groase, cu rame mov prună.

Sudorul a întrebat ce titlu e ăsta, Flanela, cum poate un roman să se numească Flanela, cine a mai pomenit așa ceva? Ăsta e titlu de roman scris de o muiere, a mai zis, înainte de a-și scoate batista de hârtie și a-și sufla nasul cu putere, în semn de dezaprobare masivă. Martha și Electra, care erau fascinate de poveștile din viața lui Genovese și care în copilărie luaseră ore de limbă franceză, au sărit ca arse și i-au explicat sudorului, într-un vacarm de cuvinte ce ar fi putut fi folosit ca fundal sonor pentru un film despre Al Doilea Război Mondial, sensul restrâns al cuvântului: bulevardier. Moment în care, cu erudiția care o copleșise pe Molly încă de la început, a intervenit Dick, pomenind ceva despre Baudelaire, Balzac, Saint-Beuve, Napoleon, Walter Benjamin, baronul Haussmann, Proust, Simmel, printre care-și croiseră drum cuvintele Paris, capitalism de consum, decadență, pierde-vreme, pierde-vară, urbanism modern, modernism urban, dandy, voyeur, dar din care nimeni nu a înțeles nimic, ca și cum Dick ar fi vorbit strict pentru sine, într-o limbă numai de el știută, care suna ca un delir. Doar Martha si Electra au avut, pentru o clipă, senzația că se află în fața unui viitor mare scriitor, de care avea să se audă, nu peste multă vreme, de-a lungul și de-a latul planetei. Vreme de un minut au aplaudat frenetic minunatul titlu, iar la sfârșitul cenaclului i-au propus să iasă împreună la o bere, după care s-au oferit să facă toate corecturile necesare, pentru că manuscrisul nu putea fi trimis niciunei edituri fără să se fi asigurat că gramatica este exemplară. Genovese nu a avut nimic împotrivă și, conform uneia dintre legile nescrise ale lumii interlope, s-a oferit să le facă cinste, nu că Martha cu Electra n-ar fi avut bani de-o bere. 

miercuri, 7 noiembrie 2018

Work in progress



Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.


(tablou de Constant Montald - La Lecture)

marți, 9 octombrie 2018

Voci și oglinzi

Alexandru Tabac (contrafort.md) august 2018

Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, 
și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”

La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv... conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv... un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([...] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ [...] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează 
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33)Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([...] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______

Ion Vianu în dialog

Cristian Pătrășconiu (banatulazi.ro), septembrie 2018

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.
Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).
Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.
Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.

Neutralitatea binevoitoare

Cosmin Ciotloș (dilemaveche.ro)

Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar nicio­dată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.
Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.
În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare. 

Psihanalizarea ca interviu

Cristian Teodorescu (catavencii.ro)

În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.
Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.
În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.
Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.
În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.
Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic.  Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.