Dințișori prea mici, prea albi

     Poate că va începe să recite un poem, sau poate că va izbucni în plâns, așa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru totdeauna, casa. Mă uit la ea cum privește în jur cu un aer de tristețe. Știu că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru. Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească. E alegerea ei, pleacă pentru că așa a hotărât – a hotărât fără mine, ca și cum n-aș fi avut niciun cuvânt de spus! Așa că se plece mai repede, să pună o dată punct poveștii ăsteia pe care-o tot lungește grație unui pervaziv moment de melancolie amestecată cu nostalgie și cu cine știe ce gânduri nerostite, cu cine știe ce iluzii care-o țin țintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea spațiului nostru de cetină și puf. Fostului nostru spațiu de cetină și puf. Mă aștept să rostească o metaforă tare, care să îngreuneze lucrurile, așa că sunt pregătit s-o primesc și, de teamă să nu mă las răscolit, îmi șoptesc, deja, în gând: „Tinichele, gablonțuri, zorzoane... ” N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima oară, ca să-și asigure o potențială revenire în caz că va constata că a luat decizia greșită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porțile deschise. Sub imperiul unei fascinații bolnave, stau și-aștept, cu urechile ciulite, fraza pe care o va alege pe post de momeală. Știu că după ce va ieși pe ușă voi plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i transmit hotărârea mea ireversibilă. Și cred că reușesc, pentru că Diane îmi întoarce spatele și, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent și împovărat, spre ușă. Fulgul meu se pregătește să iasă, pentru totdeauna, din viața mea. Sunt vigilent, Diane este atât de neașteptată încât trebuie să rămân, până la capăt, pe cea mai strașnică poziție defensivă. Numai de nu ar întoarce privirea, numai de și-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar putea face și ea pentru mine acum, la sfârșit.

     Să fii contemporanul fericit al unei astfel de femeie... Ah, ce buchet de miresme, rațiune și simțire! Ce monument de frumusețe naturală, atât de îndepărtată de frumusețea stridentă de azi! Diane, giumbușluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, și-au bătut joc de mine. Înainte de a o cunoaște locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină de cruzime și de etichetă, cea liniștită, unde numai câte o crimă tăinuită își trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru, invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se moștenesc din generație în generație și unde tradiția este obligatorie. Unde Bentley-ul sau Rolls Royce-ul țin de cotidian, cu foșnetul cauciucurilor rulând cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o mândrie arogantă care știe să mimeaze perfect modestia și în care, dacă te naști acolo, destinul îți este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell și, când și când, în surdină, ca pe o rușine, Strauss. Unde ceaiul se bea din cești Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul trebuie că are un gust divin și unde prezența la cursele  de cai ale reginei este obligatorie. Unde lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate și a-ți cumpăra îmbrăcăminte nouă înseamnă a merge la croitori ascunși precum cârtițele la adrese de nimeni știute, unde un costum costă 5000 lire. Acolo, oamenii se încalță în pantofi făcuți după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în afara pielii de vițel, de căprioară sau de șarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Și totuși, o mică legătură tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș, Dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.

     În dimineața aceea, când un cer capricios își revărsa torentele prin mirosul de primăvară al orașului, la Barney nu era nimeni. De altfel, pe asta și mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în draci și că aristocrația făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai, cele 20 de lire necesare plății somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit să renunț la achiziționarea unei cărți doar pentru a mă duce să lenevesc în folotiile moi de la Barney, să asist la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii și râșnirii cafelei, să o beau nederanjat de nimeni, să știu că măsuța din lemn de stejar veche de 200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele zgomotoase și să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înțelesesem despre ce e vorba în căcatul ăsta de viață, pusesem capăt inutilelor interogații existențiale, aflasem că o viață este o viață, nimic mai mult, dar nici nimic mai puțin de atât, mintea mea își găsise liniștea pentru că resemnarea, apanaj al înțlepților, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram singur, așa cum credeam sau așa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conștiință a imponderabilității) spre o masă din partea opusă celei la care mă așezasem, nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé pudrat, o nuanță mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veșmânt tulburător care sunt sigur că costase pe puțin o mie de lire, un pulover „tivit cu soare, noapte și azur/și cu paing de raze și penumbre”. Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a amețit privirea, sau nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un aer de langoare piersicie, ca și cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai vată pe băț, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapițat cu stofă de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului și mai ales a culorilor de la Barney) iar eu m-am prefăcut că stau pierdut cu privirea în arțarii din spatele ferestrei în fața căreia era așezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au șușotit împreună, după care a plecat și s-a întors cu ceva ce părea a fi o pastilă. Și pastilă era. Creatura de puf a înghițit-o cât ai zice pește, după care și-a lăsat capul pe speteaza fotoliului și a închis ochii. Atunci am privit-o cu atenție, după ce m-am asigurat că nu mă vede.

     Credeam că vârsta de 50 de ani este una a maximei siguranței. Credeam că o dată ce i-ai pășit pragul, constați că te afli într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiș strașnic deasupra capului, unde nu te plouă, nu te ninge, nu-ți e nici frig, nici cald, nu ți-e nici foame, nici sete. Unde ai liniștea de a-ți vedea de rahatul tău de viață din care te trezești într-o zi că vrei să faci bici. M-am înșelat. Vârsta de 50 de ani nu aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te rafinează, te face mai înțelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât ești. Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conștientiza mai acut ceea ce îți este interzis și ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai ai în față timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Și mai e ceva: cititul te face să simți acut că sfârșitul și ție ți se adresează și cale de scăpare nu ai. Nici de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să râvnești. Părea că o doare capul. Cred că și adormise, la adăpostul certitudinii că e singură în cafenea și protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt apropiați sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei și nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale ploii care ținea în case nobilimea. Nu, veșmântul ei nu era „rupt din cerul pur”, ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform, mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără dar cu siguranță plictisită de viața bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt, înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înșiși. Politica e o iluzie. O cârpă zdrențuită, o bucată din fața de masă murdară de la chiolhanurile bogătanilor. O țesătură cârpită și răscârpită, plină de zoaiele cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură ale conacelor lor restaurate la fiecare generație. Pentru ei s-a inventat porțelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica și plasticul colorat. Ei sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile, partidele verzi, feminismul și mai ales acțiunea de a milita. Pentru ei s-au inventat studiile științifice care demonstrează dezastrul planetei și tot ei sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat corectitudinea politică, nevoiți să țină-n frâu masele, ceea ce altădată reușiseră naziștii și comuniștii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr și vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieșisem din sistem la momentul potrivit și funcționam ca free lancer. Mă descurcam binișor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci atmosfera aia rafinată și tihnită din cafenea, la orele la care aristocrațimea să-nvârte în așternut pe partea celalaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată, atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Și iată în fața mea reprezentanta cea mai nevinovată a puternicilor, înfășurată fedeleș în frumusețea ei gravă și plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o durere aristocrată pentru care – culmea! - o simplă aspirină proletară este suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca și cum ar fi străjuiți de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată din cafenea, care și ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i ființă. Sunt răutăcios degeaba, nici nu știu cine-i creatura, ar trebui să mulțumesc stelelor că a adus-o aici în dimineața asta nesuferită, ca eu s-o pot admira dormind. Cu așa ceva nu te întâlnești în fiecare zi.

    Spun unii că frumusețea s-a întrupat din apa mării. Frumusețea din fața mea sunt sigur că se întrupase din fructe pârguite, gălbenuș de ou cleios și dulceață zaharisită. Când eram copil mama îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de șerbet de trandafiri făcut de ea, în casă, din petale proaspăt culese și frecate cu suc de lămâie, o lingură de șerbet și un pahar cu apă rece. Cam așa era și nobila căprioară care tocmai deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de șerbet de trandafiri cu un pahar de apă alături. Iar șerbet nu mai mâncasem de mult.

     Cu siguranță învățase la Eton, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță își petrecuse vacanțele în locuri izolate dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță că suferise decepții suave, cu toate că nu asta face diferența. Una peste alta, știam că diferența aia esențială este dată nu de suma celor trăite sau citite, ci de suma celor a căror conștiință ai căpătat-o în urma celor trăite și citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour și de aceea, în ciuda – sau tocmai datorită - puloverului de o mie de lire știam dintru început că, dintre noi doi, cel care ar putea avea o oareșcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, așa că am așteptat ca ultimul nostru pui să-și ia la revedere de la casa părintească pentru care o viață plătisem 1280 de lire chirie și dus am fost. În nopți de schizofrenice chinuri, când îmi înșira suma ratărilor ei datorate sacrificului pe altarul căsniciei, când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eșecurile întregii planete, mă gândeam că sunt ultimul nenorocit și că nu merit altceva decât să mor, cu toate că nu pricepeam unde greșisem în așa hal încât să reușesc să distrug viața vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi s-a ridicat de pe ochi și am văzut, într-o clipă, realitatea așa cum e ea. Iar realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineața, de făcutul sandișurilor pentru copii și de dusul lor la școală, mai e ceva dincolo de interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo de văicăreala fără sens a nevesti-mii și, cu toate că nu știam ce poate fi, intuiția faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi fac bagajele într-o dimineață însorită de duminică și să plec în căutarea acelei intuiții care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună decizie pe care-am luat-o în viața mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri lipsite de importanță care mi-au mâncat cei mai frumoși ani din viață. Lângă Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, așa că am salutat-o din mers, trăgând după mine un uriaș sac cu cărți la care nu aveam de gând să renunț iar Suzy, privindu-mă trăgând de sac, nici măcar nu putea înțelege ce se întâmplă.

     Sunt alții care susțin nașterea conștiinței din durere. Eu susțin că s-a născut din durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naște niciun fel de conștiință câtă vreme nu are la ce se raporta. Și nu mă refer aici la faptul că zeița în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta face diferența. Ea crescuse cu bonă și guvernantă și se jucase cu păpuși unicat în grădinile conacului iar iarna era dusă în stațiunile cu ape termale de pe malul francez al Elveției, eu crescusem pe caldarâm și în țărână, cu jucării din sfoară și carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un caucic vechi, înconjurat de copii săraci de toate vârstele și credeam că ăla e paradisul, pe când ea chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conștiința lui. Nu, sărăcia nu este, neapărat, o problemă, să te naști în clasa de jos nu este un blestem, blestemul este să nu știi că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit de clasa de jos, ca și cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să intri în contact. Aroganța și superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu ești mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuți este blestemul. Și mai ales să te inventezi din nimic. Să ronțăi parmezanul cel mai învechit crezând că este un drept care ți se cuvine, un privilegiu de clasă. Să porți haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te lași prostit de cei asemeni ție care și-au inventat propria religie strict pentru ei. Să stai prăbușită pe un fotoliu la Barney, zdruncinată de o proletară durere de cap și mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă decât însuși impresionismul - și asta este o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deținătoarea unei pieli ca de porțelan, ca de coajă de ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii... „un sunet al cuvintelor” bine alese? Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a absolutului non-sens, se grăbește să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanța, aliterația ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum să fii însăși oportunitatea? În clipa în care ochii ei și-au scânteiat privirea în ochii mei, am știut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula sirenelor. Dar eu nu sunt (și nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele la care, într-o dimineață ploioasă și aprigă, legile mecanicii pure se strecoară într-o mulțime de paturi, acționând fix în același fel și în așternuturile din mătase, și pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de câte-o cârpă soioasă, ferfenițată.

     Acesta este cuvântul: scânteiere. Un impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a topit instantaneu întreaga mea înțelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca o frunză luată de vânt din fragilul ei pețiol care încă o mai ținea aninată de copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic. O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-și făcea de capul meu, într-o imagerie înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în cele mai obscene poziții, făcându-mi cele mai deșănțate lucruri la care perversitatea mea, de care eram străin și în fața căreia eram prizonier, o supunea. Și, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în același timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul și cu totul străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Și așa mi-am înțeles eșecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care făcea parte. Și, dacă era așa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o hărăzise? Nu mai știam nimic. Simțeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese un mesaj pe care nu știam să-l descifrez, așa încât viermuiala pronografică s-a transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza de-a rata. Atacul de panică. Amețisem, simțeam nevoia să beau un pahar cu apă, cred că mă albisem tot, pereții cafenelei se depărtau și se apropiau periculos, buzele, fără îndoială, deveniseră vineții, auzeam șuieratul propriei respirații și inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat pentru o pungă!, o pungă în care să respir, așa citisem prin cărți că se procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conținere ai avea. Oricât de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitație din fotoliu și, în timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea și i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de  Evian s-au privit de fapt l-a privit cu subînțeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era mă-sa nu se mișca așa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei reci ca gheața pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de Barney. Am băut. Și totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi, a sosit ceaiul. În ceașcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din astea se găseau la Barney. Un mirific ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase lingurițe de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbușită. Și soarele, care se cocea în fereastră spre desăvârșirea unei zile de sâmbătă care debutase cu rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenți parfumați ale cartierului cel mai bogat din Londra. Și eu, stând la masă cu într-aripata roz, cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceațe zaharisite, cu o cană plină de gălbenușuri cleioase, calde, amestecate cu smântînă și cu pâine, din care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-și recăpăta cifrele corecte.

     Acum stă și mă privește contrariată. Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă privește ca și cum aș fi fost vinovat de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumusețea ei m-a obligat să trec, frumusețea ei și dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experiență de viață. Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are... dar hai să-mi înfrânez malițiozitatea și să nu intru în detalii care mi-ar putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea și vârsta. Barney al patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceașca cu cafea. Face o scurtă reverență și se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă care e pe cale să-și recapete relaxarea și, odată cu ea, poate și durerea de cap. Și, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era obișnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi cer scuze că i-am pricinuit sperietura și-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este  frumusețea ei aprigă și neiertătoare. Râde încurcată ca și cum s-ar rușina de ceea ce-i spun, ca și cum nu ar ști cât este de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiță rejucată la infinit, care prinde la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă și lână de lamă peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în fața căruia neputința mea se-nclină și sucombă, lăsându-se luată în primire și administrată după pofta inimii ei asupra existenței căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de dinainte. O asigur că și-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu săgeți Blue Streak din oțel întrețesut, cu toleranța de 0,0015 inch sau, la alegere, să-mi găurească capul cu un strașnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu tijă Long Shank din oțel-carbon 100 ascuțit chimic (iar ea râde cu dinții ei mici, prea albi și prea sticloși), îi spun că mă poate scoate oricând la vânzare bucată cu bucată sau pe de-antregul dar că nu va găsi în veci un cumpărător pentru un animal atât de bătrân și de nefolositor (la care închide ochii de atâta râs și obrăjorii cu puf i se-ndulcesc și mai tare cu un roșu de cireașă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer așa cum legi o pasăre și că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima și trupul (iar ea-mi aruncă o privire din colțul ochilor, strâmbând ștrengărește din nasul ei mic și cârn), o asigur că-i voi spune, precum Șeherezada, o mulțime de lucruri drăgălașe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i devine sceptică și, parcă, își ciulește mai bine urechiușele), o asigur că peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele mele și despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie povești cu eroi pentru copii cu care va câștiga recunoașterea mondială a tuturor mămicilor ai căror plozi vor fi salvați din ghearele feminismului deșănțat care îi mănâncă, zi de zi, generație după generație și că este tocmai menirea ei de femeie să salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ținând ceașca Crown Derby cu două degete înnobilate de o ojă lucioasă roșu-flamă și zice:

-         Și Hobbes, și Foucault te-ar face frate de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranță Paglia te-ar urî cu o respectuoasă și condescendentă ură dacă te-ar auzi.

-         Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă plină cu glicol?

-         Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat cu Swarovski, zice și varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.

-         Dumnezeu nu doarme, zic, și iau repede șervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata proaspătă de pe pantaloni. Pe pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe carnea ei. În carnea ei. În ea.

     Știu că gestul este aproape un afront la adresa ingenuității ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel și întreaga mea viață de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua își umezește buza de sus iar lentoarea cu care își mișcă vârful limbii are în ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aș avea bani, mai că i-aș comanda o porcărie d-aia de smoothie de frăguțe sălbatice, cu fructul pasiunii și cu lapte integral pasteurizat, dorința supremă, dovada reușitei în viață a oricărei puștoaice din țările de est care se visează prințesă încă de la 7 ani. Dela o vreme, și a oricărei puștoaice europene. Poate chiar mondiale.

-         Doresc să fim prieteni și să te cunosc mai de aproape, zice.

-         Voi încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.

-         Ai lipsit din țară nouă ani, și ai să pleci iarăși[1].

    Un înțelept postmodern susține o chestie cu care sunt total de acord și de care mi-e și ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel, până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că seraficele ei decepții i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenței și că eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.

-         Vorbește!

-         Nu pot până la buze să-mi înalț sufletul.[2]

     Puștoaica se juca cu mine, dându-mi peste nas. Așa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea replici potrivite și (culmea erudiției sau doar a inteligenței speciei!) spontane. Nu știu ce m-a cucerit definitiv, frumusețea-i hieratică sau dovada agerimii pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educații iluministe. Trebuia să aflu.

     Și am început să aflu încă din acea seară. Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burții și a aterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) școlită la Oxford, ascultase de dorința lui maman și a lui papa și se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor și vreme de opt ani se lăsase înșelată de idiot. Se eliberase nu de multă vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul familiei, așa încât relația cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Știa pe de rost sute de poezii pe care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărți decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoașterea mea în fața căreia se prosterna ca Maria Magdalena când a fost ispășită. Una peste alta, Diane era un spectacol de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea și că dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie rușine de tot ce gândisem despre clasa căreia îi aparținea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la cei care dețin puterea. Diane mă transforma. Și mă transforma în varianta mea mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a întors ca și cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou și s-a întors după două zile. Și iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turcește pe jos în sufragerie și fumai narghilea râzând ca proștii. Cred că fumai altceva. Apoi am găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală pușcă, stând pe joc, cu picioarele ridicate pe perete și acultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am găsit-o în secția de psihiatrie a spitalului alor ei, cu mințile complet împrăștiate, dar a doua zi era ca nouă. Și am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam, asta făceam și nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viață ordonată. Am făcut un plan de viață. Am îngrijit-o și am pus-o pe picioare și în cei doi ani și jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Și fericirea. Mă simțeam plin de puritate și împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de mine. Mă prețuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până și taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzația că tot încearcă să-mi transmită ceva și că mereu se răzgândește. Între timp, apartamentul, pe care refuzasem să-l părăsesc, devenise un spațiu stilat și confortabil. Eram la apogeul fericirii și al împlinirii, al împlinirii și al fericirii. Nu se putea mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Și o cale pe care o stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot. Mai mult decât aș fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată. A comandat un taxi. Acum stătea în fața ușii de la intrare, care de data asta devenise ușa de ieșire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De și-ar ține nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit: „tinichele, gablonțuri, tinichele...” Din fața ușii de la intrare a întors capul și m-a privit așa cum privești pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a zâmbit cu dințișorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloși.

(tablou de Angie Braun)

---

[1] Schimb de replici din Regele Lear, W. Shakespeare, scena I, ed. Institutului de arte grafice Minerva, 1911, trad. Mărgărita Miller-Verghi

[2] Ibidem, replică a Cordeliei

Unde e inima ta?

În fiecare zi

încerca să fie un om mai bun

atât cât poate fi

un bărbat pe care Dumnezeu l-a uitat 
încuiat în propriul prestigiu, în visurile lui

în pustiul îmbălsămat al sufletului

naivitatea mea

era mai frumoasă ca oricare floare

care se desface în zori

entuziasmul, în cele din urmă pângărit

era mai pur ca oricare lacrimă vreodată plânsă

de insuportabile fericiri

el scria literatura pe care eu, în naivitatea mea

(singurul meu potențial de a exista)

o trăiam ca pe o poezie care nu poate fi scrisă

care se scria singură, ca un destin

ce nu poate fi împiedicat să fie

el doar încerca să fie un om mai bun

așa cum îl ducea inima, așa cum credea că i-ar plăcea

Dumnezeului lui care-ntreba:

„unde este inima ta?”

„în aceste versuri, Doamne”, îi răspundea

și viața trecea cadențat mai departe

înghițind, ca un vârtej, totul în ea

încerca să fie un om mai bun

mă căuta printre pernele-ncinse

eu străbăteam deșerturile viselor simple

ale tuturor fetelor de pe lumea asta

atunci când încă nu le-au crescut aripi

și uterul le e destul de puternic

și inima

pentru a duce o viață în ea

și Dumnezeu întreba:

„unde e inima ta?”

„în cărțile mele, Doamne, care-s cele mai bune

de pe pământ, acolo ești Tu,

cu chipu-Ți cel sfânt”

dar m-am prins că lui Dumnezeu nu-i plăcea

cum încerca el să fie un om mai bun

și atunci, m-am hotărât să-l ucid

pe acel mediocru împuțit

care pângărea totul în numele Lui

i-am ars manuscrisele, le-am prefăcut în fum

și în scrum

l-am umilit pe acel nenorocit

în dimineața de după noaptea aceea, la pat mi-a adus

o cană cu ceai fierbinte și o felie de pâine cu unt

și atunci am știut

că de-acum căpătase răspuns

când Dumnezeu îl va întreba: „unde e inima ta?”

(E. Munch - Separation)

Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

Cioburi

De vină a fost iubirea. Iubirea mea obsesională pentru porțelanurile vechi, de care sunt cu totul conștient că este anormală. De fapt, de vină a fost slăbiciunea. În fața frumosului îmi pierd uzul rațiunii. Praful și pulberea se aleg de liberul meu arbitru. Mintea-mi stă în loc, țeasta mi se golește, inima uită să bată. Mă lovește apneea. Vertijul pune stăpânire pe mine, sângele mi se scurge-n picioare. Devin anemic văzând cu ochii. Pur și simplu nu rezist frumuseții. Cam așa s-a întâmplat când am văzut-o prima oară (și a doua, și a treia) pe Renata. Renata este specialistă în porțelanurile Meissen și, în general, în porțelanurile europene vechi, mai ales în cele germane. N-o interesează cele noi, spune că-s produsul decadenței, „a tehnologiei care a perfecționat până și musca”, a morții creativității. Spune că sunt oglinda omului devenit mașină, a omului care s-a lăsat înconjurat de știință și care a rămas fără sprijin și fără ajutor. Fără Dumnezeu. Adică a omului devenit neom. Nu am stat niciodată să mă gândesc la chestiile astea, mi-a fost suficientă virulența și, în special, frumusețea ei. Renata avea frumusețea unui Sèvres pictat de Pierre Riton după un decor de Jean Charles Develly. Dacă n-ar fi fost atât de smucită, de energică și de veșnic nemulțumită, nu știu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult. Mă îndrăgostesc ușor, asta-i problema mea. Iar Renata, cu numele ei smintit, m-a nenorocit. Nu-i o glumă, nu e o metaforă, nu e o figură de stil. Chiar vorbesc serios. Am vrut să fie a mea din primul moment. Mi-am dorit-o așa cum îmi doresc o ceașcă frumoasă sau un ceainic pe care încă nu am pus mâna. Mă îmbolnăvesc expozițiile de porțelanuri, acolo nimic nu e de vânzare iar piața licitațiilor este indecentă. Nu-mi permit. Am băgat o avere în colecția mea, dar e ca și cum mi-aș fi alintat iubita cu bijuterii scumpe, excursii exotice, haine de firmă, parfumuri de nișă, mese de lux. Dar nu-mi pare rău. Iubirea mea merită orice.

Renata nu s-a voit alintată cu nimic. Renata nici măcar nu m-a băgat în seamă. Sunt restaurator de artă la V&A. Am o carte de vizită excelentă, cu toate că-s destul de tânăr. Am 29 de ani. Nu mă-ntreba câți ani are Renata, amănuntele nu sunt importante. Ne-am certat de la primul contact. Venise cu ifosele ei de expert, cu aerele ei de italiancă rafinată, fluturându-și poșeta Furla dintr-o piele moale de culoarea viezurelui, tivită cu șnur împletit galben ca muștarul de Dijon (absolut mortală, jur!), Furla ei impertinentă și mare cât o găleată, croită im-pe-ca-bil. A venit cocoțată pe tocuri cui interminabile, țăcănindu-le nervos pe marmura podelei care răsuna delicios în liniștea solemnă a sălii. Purta o pereche de blugi skinny bleu, lungi până deasupra gleznelor, care contrastau minunat cu pantofii albi, mați, fără cusur (cred că erau Ferragamo), o bluză spumoasă, de un alb arogant și un sacou chique, bleumarin. La gât i se balansa un colier lung, din perle baroque uriașe. Renata este italiancă, deci Renata are stil, iar stilul ăsta nu se învață, îl ai sau nu îl ai. Ține de personalitate. Și de certitudinea unei frumuseți aparte. Voia să știe compoziția cleiului pe care aveam de gând să-l folosesc la restaurarea unei cești Meissen de la 1840. Muzeul îi ceruse părerea iar părerea ei nu coincidea cu a mea. Făcuse drumul la Londra pe cheltuiala muzeului doar ca să se certe cu mine și ca să-mi demonstreze că sunt un dobitoc, uitând că ea e doar expertul, pe când restauratorul sunt eu. Aveam materialele potrivite Meissen-ului, însă la temperatura la care urma să le lucrez obțineam un produs de un alb nepotrivit originalului. Așa încât am ales materialele cu care obișnuiam să restaurez Limoges-urile de la 1900, tip Charles Arenfeldt, din care obțineam fix culoarea potrivită, verificată cu cel mai profesionist aparat, din categoria celor pe care Renata le ura. O culme a tehnologiei pe care muzeul cheltuise o sumă cu totul nesimțită, dar care-și dovedește eficiența irefutabilă. Am tot strigat unul la altul, până am așezat-o cu ochii în aparat. Identitatea culorilor i-a închis gura. În fața dovezilor științifice nu-ți rămâne decât să îngenunchezi cu umilință. Numai că Renata nu știa nimic despre umilință. Umilința ei se cheamă trufie. A acceptat cu onestitate și cu aroganță că aveam dreptate. Problema a fost, astfel, clasată, drept pentru care am invitat-o la un ceai. Era felul meu de a-i cere iertare pentru că o înfruntasem. M-a privit cu o depreciere pe care-mi va fi greu s-o uit. M-a privit ca și cum mi-ar fi spus: ești cretin? Sunt italiancă, ragazzo, nu englezoaică. Așa că  am invitat-o le un espresso (30 ml), recunoscându-mi lipsa de atenție. Când am ajuns la cafenea, n-a mai vrut espresso, a vrut un ceai. Negru, Earl Grey. M-a terminat. Și, cu ocazia asta, ne-am și împăcat. Abia de-aici încolo au început necazurile mele.

Renata era cu mult mai disponibilă decât părea. De fapt, era totalmente disponibilă, dar nu pentru un ragazzo. Tot ceea ce era dispusă să împartă cu mine era amorul ei pentru porțelanuri, iar eu, contemplând-o, mă și vedeam în postura... Știi lucrarea aia a lui Michel Victor Acier, The Happy Parents? E la noi în muzeu, e făcută cândva pe la sfârșitul secolului XVIII și are numărul de înregistrare C.291-1916. E un B. Adică un biscuit. Adică acel tip de porțelan neglazurat, care dă privitorului senzația pielii de bebeluș. O desăvârșire. Biscuit nu vine de la ce crezi tu, vine de la franțuzescul bis-cuit, adică ars de două ori. Double-backed, cum ar veni. Statueta aia e un vis. Când și când, mă duc să o privesc. Mă încântă. Nu a necesitat recondiționare, dar a necesitat curățare. Nu știi cum e să cureți un biscuit. E ca un preludiu. Mă rog...  Renata urma să stea la Londra trei zile. Urma, așadar, să ne vedem în trei rânduri. Prima ocazie o ratasem, mai aveam la dispoziție două, ambele pe terenul meu. Adică la V&A. A doua zi trebuia să cădem de acord asupra restaurării unui Spode bone china de la 1814 și asupra unui Delft de la 1695. Problema era clară, nu era nimic de tranșat, știam că vom fi de acord din trei vorbe, de aceea a trebuit să nu fiu de acord cu ea, căci altfel ar fi plecat imediat. Îi plăcea să se certe, de aceea am vrut să-i oferi o ceartă, dar n-am fost în stare. Discuția noastră a parcurs lent, ponderat, întregul traseu, ocolit cât m-au ținut puterile, de la particular la general. Era o povestitoare de primă mână. Îi sorbeam cuvintele, le lăsam să mă-nvăluie, aproape că le rosteam împreună cu ea, secondând-o cu un Δt infinitezimal, apoi le transcriam pe suprafața lucioasă a foiței meningelui pe care-l simțeam cum vibrează, după care treceau, imprimându-se, în creierul meu încântat de spectacol.

Păstrase doar colierul de perle. De astă dată purta o bluză simplă, din mătase de un roz prăfuit, un cardigan ca o spumă, probabil un shetland, n-aș ști să denumesc culoarea, poate un gri de popândău mort de două zile, un gri vinețiu, și blugi de aceeași culoare. Se dăduse jos de pe tocuri. Încălțase pantofi Oxford iar geanta era o sminteală totală, o Furla model Stacy, ca o bomboană, de nu-ți puteai desprinde ochii de ea. Cunosc marca pentru că și eu tot de la Furla îmi cumpăr accesoriile. Nu c-aș fi bogat, dar sunt pretențios și obsedat de frumos. Cuvintele ei deveniseră arabescuri care-mi goleau mintea în loc s-o umple, povestea ei era un cântec care mă legăna între imponderabilitatea unei plăceri devastatoare și insecuritatea unui viitor care nu se mai putea inventa în lipsa ei. Visam sau înnebuneam? Ce se întâmpla cu mine? Nu aveam timp să mă interoghez, trebuia să rămân acolo, să nu pierd nimic din spectacolul ființei ei, din susurul vocii moi, care-și schimbase timbrul. Devenise ca o vată pe băț care se topește în soare. 

O știi pe Sonia din Păpușa de porțelan? Așa era Renata. Fix cum scrie Tolstoi în Păpușa. Mi-a povestit ce înseamnă munca ei. Își întemeiase afacerea alături de bărbată-su, un specialist IT care-i construise un site de prezentare indexat de toate motoarele de căutare. Cum tastai cuvântul „expert”, în orice limbă, cum apărea site-ul ei. Cum tastai cuvântul „porțelan”, în orice limbă, cum apărea site-ul. Cum tastai cuvântul „Meissen”, sau „Rosenthal”, sau „Delft”, sau „Thuringia”, sau „Saxa”, sau „Limoges”, cum apărea site-ul. Până la urmă, puteai tasta orice cuvânt – asta era șmecheria! -, Renata era acolo, prezentă cu vivacitate în lumea viruală, în fruntea ei, conducând-o, acaparând-o. Renata era toate limbile lumii, toate cuvintele lumii. Renata era totul. Interfața era diferită în funcție de țara din care se dădea căutare pe un cuvânt sau altul iar fiecare interfață făcea apel la elemente tradiționale naționale, ba chiar și regionale, inserate subtil. Una peste alta, site-ul la care bărbată-su muncise doi ani avusese un succes atât de mare, încât Renata era tot timpul pe drumuri. În timp, tarifele ei crescuseră, își selecta clientela din ce în ce mai riguros, grosul mălaiului venind de la milionari interesați de achiziții scumpe, care doreau certitudinea originalității pieselor cumpărate în afara licitațiilor. Din etica ei profesională făceau parte tarifele mici pentru muzeele naționale și cele exorbitante pentru cele particulare. Expertizá fără tarif piese ale muzeelor cu intrare gratuită, lua pielea de pe cele cu tarife indecente. Voiaja des în Elveția, tărâmul neutru al marilor averi. Cunoștea pe de rost orașele ale căror muzee sau milionari o solicitaseră, le iubea, voia să se mute în unul dintre ele cât mai repede. La Geneva, de exemplu.

-          Ai fost vreodată la Ariana?, m-a întrebat în timp ce-și rula o țigară într-o foiță maron de tutun, cu degetele ei subțiri și lungi, de pianistă, cu unghii colorate cu o ojă mată. Cculoarea asta cică se numește  nude.

M-am simțit jignit.

-          Eu am restaurat La libération de l'esclave, de la 1770, i-am răspuns deranjat, accentuând, deliberat, cuvântul eu.

Dar Renata n-a băgat de seamă accentul sau poate că nu i-a păsat. Se vedea că îi pasă doar de relațiile umane. Nu doar cunoștințele ei în materie de porțelanuri îi aduseseră succesul, renumele și, odată cu ele, o căruță de bani, ci mai ales relațiile interumane, așa zicea. „Dacă nu știi să relaționezi cu oamenii, nu ai nicio șansă-n viață. Totul se reduce la relațiile umane.” M-am enervat.

-          Și comuniștii sunt oameni?

Întrebarea a luat-o prin surprindere. A căzut pe gânduri. După câteva clipe în care a părut mai degrabă încurcată, a zis:

-          De ce nu? Sau... Ce naiba întrebare e asta? Nici măcar nu o înțeleg. Ce tâmpenie de întrebare e asta? Evident că și comuniștii sunt oameni, ce legătură are asta cu ceea ce spuneam? Păi dacă nu sunt oameni, ce altceva sunt?

Era de-a dreptul revoltată.

-          Ei, află tu de la mine că nu, comuniștii nu sunt oameni. Sunt sub-oameni.

M-a privit uimită, apoi intrigată, în cele din urmă, cu compătimire. Se vedea că nu pricepe nimic și că este totalmente lipsită de simțul umorului. Or, mie oamenii lipsiți de simțul umorului nu-mi plac.

-          Dar naziștii ce sunt?, am întrebat-o.

-          Sunt sigură că sunt tot sub-oameni, a replicat, vrând să fie ironică.

-          Greșit. Naziștii sunt niște creaturi căzute din ideal. Sunt niște oameni fracturați. Adică niște bucăți de oameni. Niște foști oameni.

S-a auzit o tăcere zumzăitoare. Era respirația ei enervată. Nu mai știa ce să creadă. Eram cretin? Glumeam? Vorbeam serios? Reușisem s-o zăpăcesc. Îmi atinsesem scopul.

-          Hai la o cafea, să-ți explic, i-am zis ațintind-o cu cea mai hotărâtă privire de care eram în stare.

La cafea a început să bată câmpii. Eram pe Regent Street, în viermuiala de vineri după-amiaza, când șuvoaie de londonezi și de turiști năvălesc în magazine ca să-și satisfacă iluzia shopping-ului cu discount, sensul suprem al vieții. Am dus-o la Ralph’s Coffee. S-a suit pe unul din scaunele înalte, lăcuite, de la bar. M-am săltat și eu pe scaun și, timp de o clipă, brațele ni s-au atins. Nu m-am simțit deloc electrocutat, așa cum mă așteptam. Am vrut să mă întorc la capitolul sub-oamenilor, dar m-a oprit o prudență de natură profesională. Ideea de neutralitate binevoitoare despre care citisem cu câteva zile în urmă mi s-a părut un sfetnic bun. Până la urmă, ce importanță avea dacă Renata era sau nu lipsită de umor? Brusc, nu mai voiam s-o iau de nevastă. Eram doi străini care beau o cafea împreună într-un bar select dintr-o Londră irespirabilă, unde viața alerga cu viteza unei cascade. Ea, o doamnă foarte demnă și foarte bogată, cu un deficit de simț al umorului, care visa să dispară la Geneva, să stea pe malul lacului și să privească Alpii, prin lumina irizată de stropii de apă ai celebrului Jet, să privească munții de dincolo de lac, cel mai mare lac din Europa, cum spunea încântată, de parcă dimensiunea lacului era propria-i creație. Eu, un ragazzo care cu doar un ceas în urmă nu-și putea imagina viitorul în lipsa ei și care acum, de la o distanță de două palme, îi privea ridurile în formă de mustăți de pisică de la colțurile ochilor, puful de pe obraji, aproape invizibil, gropița din obrazul stâng, care apărea de câte ori se strâmba sau zâmbea. Din puloverul ei răzbăteau, când și când, în funcție de cum se formau curenții de aer, parfumul ei, amestecat cu mirosul trupului. Natura m-a înzestrat cu un miros deosebit, astfel încât percepeam și notele de patchouli și de mosc, și pe cele de portocală amară de Amalfi, absolut inconfundabile, și pe cele de vată pe băț, probabil o substanță chimică la care parfumieri renumiți trudiseră din greu. Un parfum la modă, scump, ca, de altfel, tot ceea ce purta. Aroganța superiorității ei profesionale s-a ivit din nou, fără vreo legătură cu întrebarea pe care mi-o pusese sau având o legătură pe care mi-a fost greu s-o înțeleg.

-          Și de unde spui că ești?

Abia când și-a sprijinit cotul pe suprafața lucioasă a barului am văzut Tissot-ul de la mână, brățara lui din aur, strălucitoare ca un soare în deșert. Brusc, atitudinea devenise cea a unei femei care avea tot timpul din lume să-mi asculte povestea. Cu toată că strada gălăgioasă revărsa torente de oameni în ambele direcții, la Ralph pulsa o liniște zumzăitoare, probabil datorată unei izolări fonice deosebite. I-am spus că sunt din sud, dintr-o șară balcanică și că am ajuns la Londra cu o bursă de studii de master, la care mi-a răspuns că mă citise, că engleza mea are eleganța limbii literare care se învață doar în școlile și universitățile fostelor țări comuniste și că Londra nu a ajuns să mă mistuiască până a mă face inconfundabil, în marea de nativi needucați. A vrut să sune ca un compliment dar, nu știu de ce, a sunat ca dracu. I-am vorbit despre sărăcia din primul an de școală, despre cum am muncit fără să fiu plătit la vreo două muzee din Londra doar ca să deprind mai mult din arta restaurării, despre cum mi-am luat lucrarea practică de master la V&A și despre cât de încântat fusese domnul Pritcher de mine încât mă angajase cu contract pentru întreaga perioadă a doctoratului, smulgându-mi promisiunea că tema lucrării avea să fie un studiu despre cleiul pe care urma să-l descopăr și din care el avea să facă minunea secolului în materie de restaurare a porțelanurilor Meissen, a căror culoare ridica un grad de imprevizibilitate fiecărui restaurator, despre cum mi-am petrecut zece ore pe zi, timp de trei ani, în muzeu, despre cum am locuit în cea mai mică mansardă din lume, și nu în campus, doar pentru a nu mai pierde vremea cu transportul halucinant al unei Londre îmbâcsite de oameni a căror viață este lipsită de sens. Renata nu părea interesată de ceea ce pentru mine reprezenta partea romantică și plină de iluzii (azi spulberate) a vieții mele, ci de ceea ce lăsasem în urmă, țara pe care o părăsisem, familia, prietenii.

-          Un căcat, aia am lăsat. O țară de labagii corupți, un munte de corupție, un Everest de corupție, o planetă a corupției care într-o zi se va transforma într-o Hiroshima și țara mea va dispărea în neant, acolo de unde a și venit, aia am lăsat.

Nu-mi făcea plăcere să vorbesc despre asta. Ea, din contră, părea foarte încântată să m-asculte. Între două țigări și două sorbituri de cafea, Renata devenea din ce în ce mai luminoasă. Era ca o plastilină lăsată la soare. Efectiv se înmuia de plăcere ascultând-mi discursul plin de invective la adresa țării mele și a sub-oamenilor care puseseră mâna pe ea, a mahalei care din periferie ajunsese în centru, cucerindu-l și, de-acolo, dintr-un singur salt, acaparese parlamentul. Mie, toate astea îmi produceau un rău fizic. Ai mei îmi dăduseră brânci la Londra disperați de certitudinea ireversibilității fenomenului politic. Ei prinseseră comuniștii, mizeria lor socială, decadența umană, făcuseră cunoștință cu inderdicția de a vorbi liber și de a gândi, cu închiderea granițelor, cu zloata și restriștea din interiorul lor. Văzuseră cum într-o Europă care devenea din ce în ce mai corectă politic comuniștii renăscuseră sub chipul noilor progresiști, sub paravanul unei denumiri care promitea progresul dar care nu avea de-a face decât îndobitocirea oamenilor. Noua dresură, noua imbecilizare avea, spuneau ei, un chip cu mult mai perfid și se producea cu instrumente infinit mai eficiente, sub umbrela drepturilor omului. Erau de-a dreptul îngroziți de eficiența acestor metode și de musulmanizarea Europei, astfel încât, într-o zi, mi-au dat un ultimatum: ori emigrezi, ori mama se sinucide. Iar eu, cretinul de mine, am ales tocmai Londra, îi spuneam Renatei, care mă asculta vrăjită și siderată, probabil de capacitatea de transfigurare a mamei, de iubirea ei fără margini pentru mine, o mamă care era dispusă să-și jertfească viața doar ca odrasla sa să nu aibă parte de ceva asemănător cu comunismul în care ea își dusese întreaga viață, visând cu ochii deschiși la șansa de a ieși, măcar o singură dată, din nenorocita aia de țară.

-          Ție cum ți-a mers?, am întrebat-o.

-          Rău, a zis, și a stins țigara, strivind-o în scrumieră.

A doua zi urma să fie a treia și cea din urmă zi a Renatei la Londra. În ciuda descoperirii că Renata era lipsită de umor – atribut esențial al unei eventuale iubite -, întâlnirea din ziua precedentă îmi lăsase un gust confuz, ca o senzație satisfăcătoare care părea să pună ordine în haosul din mine. Nu știu de unde venea sentimentul satisfacției, din faptul că mă ascultase? Din aceea că, vorbindu-i, descărcasem lucruri despre care nu voiam să-mi amintesc dar care se acumulau ca aburii într-o oală cu capac? Să fi fost doar efectul de catharsis, care mă lăsase ușor, imponderabil și cu o ușoară senzație de plutire care încă dura? Să fi fost realizarea lentă a gândului că marea Renata Scipione, expert internațional în expertizarea obiectelor din porțelan, aproape milionară, îmi oferise timpul și atenția sa cu atâta naturalețe și plăcere? Habar n-am, cert e că, în dimineața în care Renata urma să vină pentru ultima oară la muzeu, am așteptat-o cu un Gyokuro, un ceai verde suav parfumat, într-o cupă aburindă. Cum a dat cu ochii de ea, fața ei a luat chipul unei uimiri pline de o încântare care mi-a tăiat respirația.

-          Ești nebun?, a zis fericită. Ești nebun? Te arestează ăștia dacă te prind. Ești chiar nebun? Doamne, chiar ești nebun!, a zis și și-a dus palmele la obraji, cuprinzându-i. Piatra inelului ei, o piatră mare, roz-alburie, a sclipit orbitor.

Era o ceașcă sustrasă doar pentru un ceas din depozitul muzeului, la care aveam acces nemărginit. Îmi câștigasem reputația de om de absolută încredere în lungii ani de când lucram la V&A și nicio urmă de suspiciune nu plana asupra mea. Aveam dreptul să mă mișc în depozitul cu comori după bunul meu plac, în ciuda camerelor de luat vederi care funcționau permanent. Puteam lua să cercetez orice obiect. Eram deținătorul suprem al unei comori inestimabile și mă mișcam lejer, chiar dacă plin de importanță, printre ele. Pe de-o parte, gestul meu putea părea – și chiar era – o blasfemie la adresa împăratului Ankan, cel de-al 27-lea împărat al Japoniei și a delicatei sale soții, prințesa Kasuga. Peste noapte, îmi trecuse prin cap o idee nebunească: s-o servesc pe Renata cu un ceai Gyokuro, în celebra cupă de cleștar veche de 1500 de ani, neștiind dacă Renata cunoaște sau nu povestea ei, neștiind nici măcar dacă ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. Întâlnirea din după-amiaza precedentă îmi făcuse atât de bine, ca și cum Renata ar fi descoperit o rană veche pe care o oblojise cu multă dragoste. Mă simțeam vindecat de o boală fără nume și țineam să-i mulțumesc într-un fel în care doar ea putea fi singura persoană din lumea care l-ar fi putut aprecia. Sustrăsesem cupa de cleșter, o împrumutasem de la Victoria & Albert Museum pentru a-i oferi Renatei mulțumirea mea inestimabilă. În realitate, când cineva vorbește despre ceva inestimabil vorbește despre o incapacitate. Cupa de cleștar era măsura incapacității mele de a-i oferi Renatei ceva la schimb, ceva de aceeași valoare cu ceea ce-mi dăduse în confuzele ore petrecute la Ralph și care mă transformaseră în altcineva. Când eram foarte tânăr, cred că aveam vreo 18 ani, am citit o poezie despre un meteorit. Un copil jucându-se în curtea casei vede o bucățică de meteorit desprinzându-se din imensa masă cosmică. Plutește spre pământ și aterizează în țărâna în care se juca. Copilul ia bucățica de meteorit în mână iar aceasta, la rândul ei, îl ia pe copil de mână. Bucățica are rotițe care ticăie, șurubele, nituri. Este vie. Este un mic mecanism viu, capabil de iubire. Se iau de mână și pleacă împreună, spre nu se știe unde. Cam așa am simțit-o eu pe Renata, ca un mecansim devenit uman, ca pe o fetiță plină de rotițe și de șurubele, care mă luase de mână și cu care plecasem într-o lungă călătorie spre fericire. Teribil de emoționat de emoțiile Renatei, am luat minuscula cupă de cleștar de pe birou și i-am întins-o. Voiam să guste licoarea aburindă, preparată special pentru ea. O italiancă rafinată, expertă în espresso și în ceramică veche nemțească nu are cum să nu aprecieze esența unui ceai verde prețios și catifelat, pentru care plătisem o sumă  astronomică: 18 lire pe doar 20 de grame. Renata a întins mâinile spre mâinile mele regulamentar, așa cum se preia un obiect de mare valoare care-ți este dat. Mâinile noastre s-au îmbrățișat o clipă, ochii ei fermecători au sclipit în apele lor verzi și albastre și turcoaz precum apele Caraibelor, puful argintiu al obrajilor a vibrat, buzele moi i-au tremurat aproape imperceptibil. Incapacitatea mea inestimabilă de a-i mulțumi m-a frisonat o fracțiune de secundă, o fracțiune de secundă dilatată la scara unui secol. Părăsind îmbrățișarea fulgurantă și neintenționată a degetelor noastre, cupa de cleștar și-a luat zborul. Micul de jet de ceai verde a țâșnit în sus, precum celebrul jet de apă de la Geneva, în timp ce cupa a luat-o-n jos, zdrobindu-se de pământ, în urma unui zbor lung, derulat cu încetinitorul sub privirile noastre îngrozite, mutilate de atrocitatea faptului care se întâmpla. Am rămas privind cele zece cioburi într-o stupefacție halucinată de imaginea unei imposibilități ivite din senin. Ca și cum am fi privit însăși moartea.

Nu-mi mai aduc aminte sfârșitul. Am fost repatriat. Scriu aceste rânduri privind bucata de cer gri sârmos pe care-o întrezăresc printre gratiile vechi și groase. Renata încă îmi scrie din când în când, din ce în ce mai rar, spunându-mi că mă așteaptă.

噂に聞く川喜田半泥子はスーパー陶芸家だった！:いづつやの文化記号