Ioana Scoruș: Depresia este o boală care nu se vindecă prin lectură, din nefericire

Interviu semndincarte.ro, luat de Simona Preda.

Ne salvează literatura de la depresie?

Spus scurt, nu. Poate doar în măsura în care tu ești scriitorul și, punând pe hârtie propria-ți depresie, reușești să o sublimezi prin scris. Dar mi-e greu să cred că așa ceva este valabil pe termen lung. Înainte de toate, nu există depresie, există depresii. Trăirile, chiar dacă pot fi codificate prin termeni universali, sunt cu totul subiective. Sintagma „sentiment de inutilitate” nu ar trebui să pună semnul egal între modul în care cineva trăiește acest sentiment și modul în care-l trăiește un altul. Nu toți cei care trăiesc un sentiment de inutilitate sau alte simptome ale depresiei sunt depresivi. Așa încât, despre ce anume vorbim când vorbim despre depresie? De la depresia „ușoară” până la depresia ca urgență medicală majoră este o întreagă plajă de intensități. Despre care dintre ele vorbim? Poate că un om care suferă de o depresie ușoară se ridică, cu ajutorul cărților, dar nu cred că cineva cu o depresie majoră va rezolva ceva. Nici disponibilitate prea mare de-a citi nu are depresivul major sau, dacă are, mai degrabă caută, în lectură, lucruri care să-i întărească justificabilitatea unei sinucideri.

Există anumite cărți, pe care dacă le citim, suntem mai puțin afectați de depresie? Și dacă da, care ar fi recomandările?

Cum spuneam, depresia nu este una. Sunt grade variabile de depresie. Fiecare face față în felul lui. Mie esențial mi se pare apelul la medicul psihiatru, înainte de apelul la lectură. Farmacologia nu rezolvă cauza depresiei, dar modifică echilibrul creierului iar omul are posibilitatea să caute sprijinul unui psihoterapeut pentru a-și rezolva problema depresiei și pentru a putea renunța, cu timpul, la tratamentul medicamentos. Așa că nu fac recomandări în termeni de carte, ci de medic psihiatru și psihoterapie. Cu depresia nu te joci.

De sărbători, se accentuează depresiile?

Da, se accentuează teribil. Sărbătorile sunt, în esență, timpi petrecuți cu ceilalți ai noștri, cu familia, de regulă. Depresivul resimte acut singurătatea ori pentru că, efectiv, a rămas singur (mă gândesc la cei care au pierdut pe cineva care juca un rol important în viața lor), ori pentru că s-a îndepărtat deja de familie și nu găsește drumul reîntoarcerii. Se percepe ca fiind singur pe lume, îi percepe pe ceilalți ca fiind nepăsători la suferința lui, că l-au uitat chiar, că viața lui nu are niciun rost, în timp ce se uită în jur și-i vede pe ceilalți împreună. În timpul sărbătorilor se produc cele mai multe sinucideri din depresie.

Vorbești despre sinucidere – de fapt, de ce se recurge la acest gest ultim? Eșecul cui este de fapt o sinucidere? – al protagonistului, al medicului, al familiei, al  prietenilor sau al societății? De fapt, cum deosebim depresia de simple toane?

Prin câteva simptome. Pe care, desigur, trebuie să le cunoaștem pentru a ne autodiagnostica sau pe care trebuie să le cunoască cei din preajmă, pentru a putea interveni. Senzație de oboseală nejustificată, lipsa de chef în general, diminuarea sau lipsa motivațiilor care până atunci existaseră, nevoia de izolare, sentiment de tristețe nejustificat, tendința de retragere din lume, nevoia de a plânge fără motiv, etc. Nenorocirea este că depresia poate fi extrem de perfidă, fără simptome aparente sau cu simptome ce lesne pot fi confundate cu toanele. Aș spune așa: la orice modificare a stării, care depășește o lună fără să se remită și care nu mai este justificată, trebuie consultat un psihoterapeut, care ar trebui să-și dea seama dacă este cazul să ceri ajutor psihiatric sau nu.

Ce predispune la depresie? Cât anume influențează doza de sensibilitate a unui om apariția ei? Sunt creatorii – scriitorii, artiștii – mai predispuși decât ceilalți?

Nu cred că scriitorii, artiștii sunt mai predispuși la depresie. „Doza de sensibilitate” poate fi un atribut înnăscut sau poate fi o vulnerabilitate căpătată în mediul primar de viață al copilului. Caracteristicile psihice parentale (sau ale celor care cresc copilul) sunt esențiale. Copilul unei mame depresive, netratate, va avea risc de a dezvolta depresie sau o altă tulburare mentală de trei ori mai mare decât copilul care o mamă fără depresie. Vulnerabilitatea este mai degrabă una de mediu – mediul fiind, la vârsta mică, însăși mama, cu tot cu conținuturile ei mentale. Dacă avem în minte bolile contagioase, modul în care se „iau” și se „dau” ele, înțelegem de ce o mamă depresivă este o mamă „contagioasă”, cu toate că, desigur, depresie nu este un virus.

Există o literatură a depresiei? Cărțile despre depresie potențează această stare?

Depresia este o boală care nu se vindecă prin lectură, din nefericire. Da, există o literatură a depresiei, una de specialitate, scrisă pentru cei care sunt sau se pregătesc să devină specialiști, dar a avea informații despre depresie nu echivalează cu a te trata de depresie. Iar a-ți compara depresia cu a altuia nu este, în sine, un mijloc terapeutic. Câți depresivi, eventual mari scriitori, nu au sfârșit sinucigându-se? Sunt destui, din păcate.

Da, Tolstoi, Hemingway, Brautigan și lista e lungă, sunt doar câțiva dintre marii depresivi ai literaturii universale…Hai să vorbim și despre personaje – Anna Karenina, a fost o femeie depresivă?

Anna Karenina se aruncă într-o iubire fuzională cu contele Vronski, o figură idealizată masiv, adică suprainvestită emoțional, care are capacitatea de a strâni pasiunea Annei. Starea de idealizare, așa cum este cea de îndrăgostit, este o stare pe cât de minunată, pe atât de „patologică”, adică ești bolnav fără a fi bolnav: ești absorbit de ființa celuilalt, devii orb, neputincios, nu-ți mai aparții. Atunci când totul se soldează cu căderea din ideal, desvrăjirea, adică întâlnirea cu realitatea, este echivalentă cu o fractură sufletească, pe care unii nu o pot suporta. Idealul este totul iar tu devii idealizarea ta, prin iubirea față de celălalt. Cu atât mai mult totul devine insuportabil când, pentru a-ți urma pasiunea, ești nevoit să apelezi la o ablație sufletească: să renunți la propriul copil. Să fie iubirea aceasta pasională a Annei Karenina o nevoie ce se cere, imperios, împlinită, fără puterea de a i se împotrivi? Căderea din ideal duce, adeseori, la depresie. Apărările psihice se prăbușesc. Când nimic nu mai face de gardă la vămile vieții, te arunci în neant. Sau sub roțile unui tren.

Se spune că marea literatură izvorăște (și) dintr-o depresie adâncă. Nu știu în ce măsură este un clișeu, însă aș fi curioasă care este părerea unui psihoterapeut?

Cred că marea literatură izvorăște (și) din capacitatea scriitorului de a fi foarte în contact cu procesele mentale inconștiente, din capacitatea lui de a sublima, din capacitatea de a proiecta, personifica mișcări psihice intuite… Știți, există un travaliu al actului creator. Da, se spune că fiecare carte este o depresie învinsă, dar eu nu sunt de acord, adică nu pot generaliza. Asta pentru că nu orice carte scrisă este o creație. Avem creații ale unor mari bolnavi, care bolnavi au rămas și după ce au creat. Nu, depresia este un univers aparte, care nu trebuie confundat cu ceea ce nu este. Depresia este un teritoriu plin de morbiditate, creația este unul plin de viață, chiar dacă vorbește despre moarte.

Are depresia – atunci când vine vorba despre creație – vreo parte constructivă, benefică?

Dacă este vorba despre o depresie care poate fi dusă pe picioare și care permite explorarea ei, un travaliu de a o descifra, fie și prin intermediul creației, poate fi văzut ca ceva benefic. Dar dacă este vorba despre o depresie profundă, nu spun că de aici nu poate ieși o creație valoroasă, spun doar că lucrul ăsta nu este de niciun ajutor depresivului. De ajutor sunt psihiatrul și psihoterapeutul. Repet: depresia profundă este o urgență medicală majoră. Moartea poate fi la un minut distanță.

Pentru că tu nu ești doar psihoterapeut, ci și scriitoare – spune-mi, care a fost cel mai depresiv personaj creat de tine?

Cum știu că depresia este doar o fațetă a unui mix de problematici, nu am creat un personaj pur depresiv, ci am strecurat diferite simptome în mai toate personajele mele, intenționând să arăt că nimeni pe lumea asta nu este totalmente bolnav/nebun sau totalmente sănătos. Sănătatea psihică este rezultatul unui echilibru/compromis între forțele din interiorul nostru sau, cu o vorbă a lui Freud, „între sănătate și boala psihică este o diferență de grad, nu de natură”. Dar dacă e să aleg un personaj cât mai depresiv dintre cele create de mine, atunci aș alege-o pe Shoba, indianca din Încă două vorbe (Freud Museum, Polirom, 2019), studentă la litere și poetă obsedată de poezie care, ca în transă, caută să descopere cum se scrie Poezia, adică ce anume face ca o poezie să poată fi Poezie. Pentru că nu descoperă, se sinucide. Este acesta adevăratul motiv pentru care Shoba se sinucide? Nu prea știm, căci la final aflăm că, la autopsie, se descoperă că Shoba era bolnavă de cancer, care-și trimisese deja metastazele peste tot.

https://www.semndincarte.ro/ioana-scorus-depresia-este-o-boala-care-nu-se-vindeca-prin-lectura-din-nefericire/?fbclid=IwAR101EWq6vp_lpeY93sxx8gn9tIu1HZxOf5CLmdgZZP-RRTzeacOvQIyPWs

Visul bătrânului senior

Nu am fost la Roma, de aceea mi-o imaginez lustruită de bătrânețe, cu soare lichid coborând pe sub poduri, noaptea luminată de aurul becurilor sub un cer negru opac iar ziua respirând abia auzit, ca un pisoi proaspăt născut, sub un cer ca spulberat de-o explozie, în nuanțe de roșu traversate de fluvii de galben încastrat în albastru. E Roma lui Sorrentino și-a lui Jep Gambardella? Roma ritmurilor lascive ale nopții și a trepidației, leneșă și ea? Roma barocă, Roma monahală, Roma politicilor de culise, Roma circului și a pâinii? Nu am fost la Roma, dar orașul mă locuiește și mă trăiește așa cum a făcut-o Parisul, rămas nedezvrăjit și după ce l-am văzut.

Este Roma anotimpurilor cu turiști amețiți, hălăduind bezmetici de atâta frumusețe, a japonezilor fotografiind continuu, veșnic uluiți că există popoare cu aparența unei eterne vacanțe (ca la Geneva)? A porumbeilor al căror găinaț topește acoperișurile? Este acea Romă în care abia de-aș putea să-mi țin ochii deschiși, răniți de prea multă frumusețe? Sau e Roma-epicentrul-pământului, imperiu peste imperii, Roma gladiatorilor, a Gladiator-ului, a sângelui, unde viața nu valora prea multe parale? Oh, și acel „Noi, cei care vom muri pentru tine, te salutăm!”, rostit în arenă de către cei care știu că viața lor nu înseamnă nimic mai mult decât un scurt spectacol de circ. Atât de crunt de acceptat, dacă stai să-l gândești.

Sau este Roma fragilității de granit a lui Audrey Hepburn, a cadrelor alb-negru ale filmelor uitate, dar și Roma rufelor puse la uscat de-a lungul zidurilor cetății, a piațatelor intime, delicate, feminine, strecurate între case cu ziduri medievale cu scări și ghivece cu flori? Roma lui Fellini, Antonioni, Visconti, Zeffirelli, Benigni, Gassman, Pasolini, Tornatore. Roma.

Cum trebuie văzută Roma? Cum trebuie trăită? Există locuri atât de prodigios mistificate de năbădăioasa și nerăbdătoarea imaginație, încât este bine să le lăsăm în părăsire. Să le păstrăm cu imaginea denaturată a idealizării, apărare în fața urâtului înconjurător. Și Roma are urâtul ei, dar cât de frumos devine el văzut prin ochii sufletului!

Nu știu dacă vreau să ajung la Roma. Nu știu dacă vreau să distrug Roma interioară, țesută din cărți, filme și fotografii. Nu știu dacă să las orașul real să-l dizloce pe cel interior, năruindu-i frumusețea pentru a pune, în loc, o altă mistificare. Nu știu dacă schimbul ar fi merituos. Textura inefabilă, senzuală a dantelăriei Romei interioare, sfâșiată de paloarea agresivă a realului? Delirul interior vs cel exterior? Vis vs realitate? Renunțare la o hermeneutică a semnificațiilor? Ce aporie ingrată!

În orașul meu s-au întors pescărușii. În ziua asta ca de primăvară, cu 15 grade C, rămân ascunși prin cotloanele lor de timp, ca și cum n-ar exista pe pământ. Iar eu, biata de mine, aș vrea să fiu un bătrân senior spaniol călare pe cel mai de preț cal al său, vizitându-și domeniile într-un apus sângeriu, scrutându-le până-n depărtări, ca și cum mâine ar începe cea din urmă bătălie. Și, în apa ochilor săi visători, să se oglindească ultimul pol al dorinței: ruinele devastate de splendoare ale Romei.

https://www.semndincarte.ro/visul-batranului-senior/?preview=true&_thumbnail_id=554&fbclid=IwAR0fC2RTUwlJ-xEj-NRh4W3EcZNdjhz8NnyHORC3h_lbn_mqAO0sqnJsHQE

În spatele fațadelor

Recenzie de Dan Romașcanu

Pe coperta culegerii de povestiri ‘Freud Museum’ a Ioanei Scoruș apărută în 2019 în colecția ‘EGO Proză’ a editurii Polirom figurează un fragment din pictura ‘Orășelul Krumlov pe Vltava’ a lui Egon Schiele. Realizată în 1912, această lucrare este un peisaj urban al orășelului Krumau (astăzi Český Krumlov) din Boemia de atunci. Schiele se refugiase aici împreună cu iubita sa vieneză Wally Neusil, dar după câteva luni perechea avea să părăsească orașul alungată de vecinii indignați de stilul lor de viață și de faptul că atrăgeau adolescente din oraș pentru a poza ca modele pictorului. Am vizitat (și fotografiat) orașul acum câțiva ani. Văzut de sus, de lângă castel, peisajul a rămas același cu cel pictat de Schiele cu mai bine de un secol în urmă. Mulțimea de acoperișuri și fațade colorate și curate, însă imperfect aliniate, sugerează încercarea de a duce un stil de viață burghez intelectual, dar ele par și a ascunde secrete și conflicte bine temperate.

Precum în pictura lui Schiele, povestirile volumului semnat de Ioana Scoruș se petrec în spatele fațadelor, în acest caz ale caselor sau ale universităților engleze, căci mulți dintre eroii lor sunt cadre universitare sau alți exponenți ai burgheziei intelectuale britanice. Nu știu dacă scriitoarea a trăit în Anglia, dar impresia pe care o fac povestirile ei la lectură este cea a unei cunoașteri nemijlocite a vieții, moravurilor și tabieturilor societății britanice și vest-europene și în special a intelectualilor ei. Dacă această carte ar fi fost semnată cu numele unui scriitor englez și mi s-ar fi spus că este vorba de o traducere, aș fi căzut cu siguranță în capcană. În spatele fațadelor au loc iubirile interzise, pasiunile târzii, legăturile pe care societatea ‘normativă’ probabil că le-ar blama dacă le-ar cunoaște.

Autoarea nu judecă însă niciodată. Ioana Scoruș este psihoterapeută psihanalistă și cartea aceasta ne lasă să bănuim că este inspirată și din experiența ei profesională, din discuțiile cu pacienții, din încercarea de a-i înțelege. Terapeuții nu judecă, ci încearcă să vindece, metoda lor se bazează pe cunoașterea surselor tulburărilor psihologice în istoria, uneori îndepărtată, a pacienților. În majoritatea povestirilor ei, eroii sunt bărbați, de cele mai multe ori la vârsta maturității și chiar după aceasta, și povestirile sunt relatate la persoana întâi. Fiecare povestire este istoria unei relații, în multe cazuri între bărbați în vârstă și femei mai tinere sau mult mai tinere, dar motivațiile sunt diferite, rolurile de călău și de victimă fiind jucate când de el, când de ea, și judecățile morale fiind lăsate (dacă este cazul) pe seama cititorilor. Ioana Scoruș scrie o proză pe care aș numi-o anti-feministă, până și pasajele cu tente erotice (și sunt câteva din acestea în carte) sunt prezentate din perspectiva bărbaților.

‘Era pe deplin conștientă de avantajul vârstei ei, la fel cum, ca și mine, era pe deplin conștientă de avantajul cunoștiințelor mele. Și, dintr-o dată, am vrut să dau dracului calitatea mea de profesor, să mă ghemuiesc la poalele trupului ei neliniștit și tânăr, să mă scufund într-o autocompătimire care să mă facă să mă agăț, cu ultimele puteri, de vioiciunea tinereții ei, să pătrund în uterul ei ca Iona în peste, măcar pentru trei zile în care să se sfârșească și în mine duhul și, astfel mântuit, să mă întorc în lumea asta nenorocită pentru a trăi fericit cât mi-o mai fi dat și pentru a muri apoi împăcat.’ (pag. 25-26)

‘O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Și până la urmă ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că poți iubi la fel ca la 20, ca la 30 de ani, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta.’ (pag. 135-136).

Unele povestiri sunt declanșate de o moarte, altele se sfârșesc cu o moarte. Bărbații care sunt eroii povestirilor Ioanei Scoruș sunt deseori derutați de natura feminină, au greutăți în a înțelege motivațiile partenerelor, pleacă de multe ori pe piste greșite în aprecierea sentimentelor acestora. Tinereții li se opune experiența, fascinației fizice simțite de ei fascinația intelectuală simțită de ele. Excepția notabilă este povestirea ‘Consumabile’ care descrie o relație între o femeie intelectuală și un bărbat din clasele mai puțin educate, un fel de poveste a lui Pygmalion reversată și fără happy-end. În alte povestiri urmăm, împreună cu eroii (totdeauna bărbații), evoluția legăturii și a sentimentelor așa cum le percep ei. ‘Un aranjament mulțumitor’ ne prezintă conflictele burghezo-intelectuale a două cupluri într-un stil care mi-a amintit piesele de teatru ale Yasminei Reza, iar ‘Lucruri mici’ m-a lăsat cu întrebarea ‘cine este pacientul și cine este terapeutul?’. Povestirea care dă numele volumului are tente de satiră socială a înaltei burghezii londoneze. Foarte specială mi s-a părut ‘O mică zvâcnitura în tâmpla stânga’, în care se strecoară și o doză de fantastic, puțin prezența în alte locuri in volum, un personaj imaginar (pseudonimul feminin al unui scriitor de succes) apărând ca o persoană reală care se implică in viața eroului. În ‘Valurile’ doliul întâlnește doliul, și această întâlnire se suprapune peste o întâlnire de culturi.

Ioana Scoruș cunoaște în detaliu și cultura și tiparele culturale și ticurile culturale ale britanicilor și ale occidentalilor. Cartea este plină de citate și referințe care adaugă plăcerii lecturii. În câteva ocazii, cultura vestului Europei se întâlnește cu Estul prin personaje (nu doar din România, cred că într-o singură povestire apare un român) care aspiră la sincronizare și integrare, încercând să-și topească identitatea în cea europeană. Nu este o tema majoră a povestirilor din ‘Freud Museum’, dar nici una care este evitată.

‘Despre țara ei avea o impresie destul de catastrofală, după ce, o vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-împrejur și ajunsese, nu se știe cum, nu se știe de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.’ (pag. 286)

Nu pricepe nimic eroul povestirii ‘Pirueta’ despre cele ce s-au întâmplat și se întâmplă în Europa Răsăriteană. Incapacitatea aceasta se adaugă imposibilității de a descifra caracterele partenerelor, specifică majorității eroilor bărbați ai Ioanei Scoruș.

Mai există un aspect notabil al stilului scriitoarei – plăcerea epicuriana cu care descrie delectările burgheziei intelectuale – de la obiecte de artă și în special porțelanuri până la feluri rafinate de mâncare, vinuri alese și bine potrivite, și mai ales cafea. Plăcerea aceasta este molipsitoare, iar eroii cresc în ochii povestitorilor și ai cititorilor odată cu dezvăluirile despre expertizele lor în domeniu:

‘Trecuse apoi la lucruri care nu sunt la indemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea era Natalie Preston, cea care acum un an câștigă Man Booker-ul.’ (pag. 174-175)

‘Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba de o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș; dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.’  (pag. 305)

‘Freud Museum’ este o lectură aparent ușoară, căci Ioana Scoruș scrie plăcut și cursiv, dar personajele ei creează în jurul lor o aură de mister nu întotdeauna complet disipat. Legăturile pe care le face și le desface în povestirile ei sunt uneori serioase, alteori superficiale, uneori încep sau se sfârșesc în tragedie, alteori în farsă. Judecățile moraliste sunt evitate și lăsate pe seama celor care doresc să le facă. Detaliile sunt interesante și absorb cititorii în lumea eroilor. Este una dintre cele mai bune cărți ale anului și una dintre cele mai frumoase și interesante colecții de povestiri pe care le-am citit în ultima vreme.

https://romascanu.net/in-spatele-fatadelor-carte-freud-museum-de-ioana-scorus/?fbclid=IwAR1vIipKpTs1v1L-dBpv6kd-eP-qPalgYrRPaiEo9QfHxUexrVNesH0phkA