Lucruri mici

Vârsta aia nenorocită la care o fată nu poate fi considerată nici femeie, nici copilă. Vârsta aia la care, privind-o, vezi materia fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei le întruchipează. De exemplu, atunci când își dă la o parte o șuviță căzută pe frunte, apoi întoarce capul lent, foarte lent și te privește de pe culmile nu doar ale frumuseții ei de azi, ci mai ales ale celei de mâine. Are conștiința frumuseții ei și asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este un blestem pentru unul ca mine. Sunt sensibil la frumusețe pentru că am avut mereu de-a face cu ea. Frumusețea rafinată a mamei, o baroneasă fugită din calea lui Hitler, care și-a găsit liniștea în brațele unui bancher elvețian – tata. Tata care-a făcut o mică avere profitând de degringolada războiului, din care m-am născut eu. Aș putea spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar fi fost el, mama nu l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi, frumusețea Alpilor, în mijlocul cărora m-am născut. Frumusețea Parisului și a operelor de artă din muzeele pariziene. Frumusețea porțelanurilor englezești, care pentru mama reprezentau o comoară. Frumusețea Claudion-ului sustras din Micul Trianon, care-a ajuns în casa noastră în schimbul unei sume fabuloase. Frumusețea decorațiunilor interioare pe care mama le schimba o dată la trei ani, când se plictisea de ele. De fapt, se plictisea de absența tatei, pe care-l înlocuise cu pasiunea pentru decorațiuni. Nu în cele din urmă, frumusețea arogantă a titlului de baron, drept moștenit prin naștere.

Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau avocat. Să porți povara dorințelor genitorilor nu e deloc o distracție, e o presiune permanentă care, dacă nu te doboară, în cele din urmă te întărește. Fiind legat de frumusețe, a trebuit să lupt împotriva necesității altora de a deveni bancher sau avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama nu a înțeles, dintr-o anume decență, această nevoie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înțeleagă. Vreau să spun că a fost o alegere. Tata nu mi-a fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să înțeleagă. Sunt singurul lui fiu și avea datoria să fie mândru de mine, așa cum și eu ar fi trebuit să am datoria să fiu mândru de el. O reciprocitate avantajoasă, de care nu toți au parte. Absența lui a fost care m-a condus spre ratarea idealurilor părintești. Așadar, sunt doar fiul ratat, copilul de bani gata care-și va îngropa familia cu tot cu tradiția ei. Împotriva tuturor așteptărilor, ba chiar împotriva tuturor, m-am făcut profesor. Mai corect spus, antrenor. De înot. După șocul inițial, o mică atenție din partea lui tata către Cambridge University (cu care încerca să-și spele păcatele), constând în fondurile necesare construirii unui bazin de înot de 25 m lungime și iată-mă antrenorul lotului universitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseții. Ceea ce mă recomanda era și titlul de campion mondial, obținut exact în ziua în care împlineam 50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care antrenam. Învăluit în aura titlului, am descins în aburii bazinului studențesc ca un Poseidon poposind pe o plajă virgină. Și iată nimfetele zvelte cu ochi umezi umplând vestiarele bazinului. Și iată carnea fragedă inaugurând țărmurile mării pe care-o adusesem în mijlocul campusului. La selecție s-au prezentat și vreo trei coțofene, de care-am scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în miezul umed al frumuseții. Iată-mă în rai.

Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată lumea. Nu, nu am conștiințaîncărcată. Conștiința se moștenește doar dacă ai de la cine. Am dezamăgit-o și pe mama, care mă voia avocat, și pe tata, care mă voia bancher, și pe bunicul, care-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând moșiile nemțești care urmau să intre în posesia mea la moartea lui. Mi-e și rușine să mă prezint: baronul von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul! S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy, dar sunt un tip discret. Așa încât despre mine, grație titlului de baron, se spune că sunt un domn. Un gentleman. Parțial adevărat. Asta pentru că în esența esențelor mele sunt un nesimțit interesat strict de frumusețe. Singurul lucru la care rezonez autentic este frumusețea, restul este teatru. Sunt sclavul ei. Iar Eve era un fenomen de frumusețe. Numai cineva ca mine îl putea recepta și absorbi în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din centrul coroanei, încă neșlefuit. Perla încă nedezghiocată. Focul mocnind sub tăciuni încinși. Focul care trebuie doar ațâțat.

A venit la bazin pe la jumătatea primului semestru, etalându-și trupul sfidător. Odată cu apariția ei, noțiunea de perfecțiune s-a văzut nevoită să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un cusur. Un obstacol. Dar și o provocare. O limită, dar nu una absolută. O capcană. Și o provocare. Numai că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la bazin nu pentru că voia să învețe să înoate, ci pentru că era sensibilă la titluri. O reverențiozitate moștenită din famila ei destrămată, o plecăciune în fața idealurilor unei alte lumi. Combinația titlurilor de baron cu cel de campion mondial s-a dovedit a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu medicii, ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cercetătorii, ci pe cel care tocmai încasase Nobelul. Nu alipinișii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt vârf. Nu capetele încoronate, ci monarhul care nu abdicase nici în exil. Zeul ei se numea Principiul Excelenței, iar deasupra mea strălucea, irezistibil, titlul de campion mondial la 100 m spate. Și cel de baron. Dar ce e performanța în fața frumuseții? Nici însăși Cântarea Cântărilor, pe care bunică-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanță de vară, tolănit pe brocarturile canepelelor din marele salon, nu se ridica la înălțimea perfecțiunii Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă a becului. De rezonanța titlurilor mele.

Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău, cu toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu vigoarea trupului unui fost sportiv de performanță o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta. Există printre studente o anume categorie – slavă Domnului! – care atribuie vârstei toate însușirile pe care le idealizează. Puștoaicele astea te consumă nesățios, până la ultima suflare, și chiar până dincolo de ea. Nu am apelat la mica stratagemă cu petrecerea studențească de la sfârșit de an. A-mi aduna căprioarele laolaltă pentru o scurtă vânătoare o singură dată pe an era cu totul insuficient. Așa încât am inventat campaniile de pregătire psihologică și de relaxare, o dată pe săptămână. Performanța cere sacrificii. Iar ele se supuneau fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în preajma mea. Nu e nici o noutate că am succes la femei. În camera obscură amenajată la mine acasă, mângâiate de lumina verde liniștitoare a ledurilor, lungite pe saltuluțe special cumpărate pentru ele, fetele își povesteau, cu ochii închiși și într-o stare de letargie, trecutul. Muniție de război obținută gratis. Freud ar fi pălit de invidie, Jung ar fi jelit de bucurie. Camera se umplea cu mireasma trupurilor lor catifelate. Le cerusem ținută lejeră, iar unele înțeleseseră prin asta, de-a dreptul tendențios, costumul de înot. Altele, mai pline de hormoni, apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu bustiere minuscule. Fundalul muzical încerca, de fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de promiscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la orizontală, cu ochii închiși. Eve nu închidea ochii niciodată. Își sprijinea capul pe Teddy-ul de pluș adus de-acasă, acccesoriu obligatoriu frivolității ei, și mă privea tăcând, profitând de semiobscuritatea înșelătoare, prin care făceam schimb de priviri potrivite oricăror interpretări.

Eve era acel amalgam de stupizenie infantilă colapsată, când și când, de o inteligență debordantă, pentru care destinul nu există iar viața este suma a ceea ce reușești să-ți procuri singur, oamenii sunt cu toții niște cretini cu excepția unor genii tutelare care conduc lumea iar familia este cea mai proastă afacere pe care o poți face dacă te îndrăgostești. Familia, pentru Eve, este o afacere. Punct. Bărbatul ți-l alegi. Pe o piață liberă, numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul tău? Cel mai strălucit chirurg? Nici o problemă. Pleci în căutarea lui. Cauți în presă. În revistele de specialitate indexate. De exemplu, iei și răsfoiești Nature, în paginile căreia oricine și-ar dona un rinichi ca să fie publicat și acolo, în dreptul numelui autorului, găsești un asterisc. Te duci în subsolul paginii și dai de adresa de e-mail, cât și de numele spitalului unde lucrează personajul țintă. Cauți pe internet informații despre victimă, citești articole de specialitate, îți faci o idee, o imagine. Îți bați capul o vreme și fabrici o strategie serioasă și irezistibilă. (Cu un trup ca al ei, orice strategie e inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare dată.) Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva mai mult de lucru, dar asta nu poate fi, niciodată, un obstacol. Eve este o criminală fără remușcări. Obține tot, absolut tot ce-și dorește. Perfecțiunea trupului i-a solidificat, în timp, o încredere de sine de granit, o încredere masculină. Eve este insistentă și persistentă. Imaginea ei dăinuie între pereții camerei obscure multă vreme după ce ora de relaxare săptămânală se încheie.

Nu divergențele de opinie pe care le crea erau delicioase, ci mutrița ei ofensată, boticul ăla bosumflat, nasul care i se încrețea de ciudă, ochii care începeau să-i strălucească torid, înecați în lacrimi de furie abia reținute și, oh, da, mai ales gropițele din obrajii perfect dăltuiți de un Michelangelo pervers. Eve era viitorul meu trofeu. Piatra de marmură pe care mă încumetam s-o cioplesc și s-o șlefuiesc vreme îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce putea da. Frumusețea fizică ce avea să completeze desăvârșitrea spirituală, ale cărei pietre de temelie începusem să la așez, dându-le într-o zi fetelor să privească Ziua, Noaptea, Aurora și Amurgul, cele patru statui din Sacristia Nouă a capelei familiei Medici, lucru care pe Eve a tulburat-o, ținând morțiș să rămână la sfâșitul orei pentru a-mi pune câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât să nu-i îndeplinesc dorința, cu toate că ardeam de pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pielea crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniți pe salteluțele din camera obscură. Să te poziționezi la distanța optimă dintre speranțele și îndoielile unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare – iată esența succesului unui demers de cucerire fără greșeală!

Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat la propria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la antrenament, văduvindu-mă de spectacolul obscen al splendorii trupului ei lasciv care numai bun de performanță sportivă nu era, dar pe care îl vizualizam deja performând magistral în sălbăticia așternuturilor mele din bumbac egiptean de cea mai bună calitate. Lipsise de la antrenament, dar mă aștepta la ușa casei. I-am văzut de departe coama castanie, prinsă într-un coc neglijent cu o clamă din sidef autentic, veche de vreo sută și ceva de ani, după câte aveam să-mi dau seama imediat ce și-a lăsat părul liber, așezând-o pe masa din bucătărie. Părea doar tristă, dar era disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minute, avea ceva să-mi spună, căuta o rezolvare și nu avea cu cine se sfătui. Nu juca, era serioasă și tocmai lipsa de tendențiozitate m-a făcut să accept inopinanta întâlnire, subiect al unor suave reverii ale zilelor imediat următoare.

-          Nu stați rău deloc, a zis când am invitat-o în bucătărie. Dar era de așteptat să stați atât de bine, zise privind holul casei, tapetat cu tablouri.

Și alegerea bucătăriei ca spațiu de primire făcea parte din diversiune. Nu inviți o puștoiacă, mai ales o studentă, mai ales propria-ți studentă, direct în camera de zi. Ori o ții în picioare pe hol, ori îi faci onoarea s-o inviți la un ceai în bucătărie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi. Stă în fața geamului și privește strada. Oftează. Fundul ei bombat împunge țesătura pantalonilor crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud dormind, Modigliani pe ea a avut-o ca model. Și-a desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe masa mea. Amuletă impregnată cu mirosul părului castaniu. Imaginea Evei stând cu spatele la mine, plutind în starea aceea de tristență densă, îmi adună alchimic toate energiile în centrul plexului, disipând între oniric și real materialitatea inefabilă a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o minune iar strălucirea lui o îmbracă într-o poleială moale, ca cea în care sunt împachetate delicatele trufe de ciocolată de fițe. Dacă întind mâna, pot lua această trufă care nu-mi va opune nici o rezistență, îi pot da la o parte poleiala, o pot savura îndelung, o pot aglutina, o pot încorpora cu toată strălucirea și moliciunea ei. Dar ea rămâne întoarsă cu spatele când spune:

-          Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic. Nu mai am soluție.

Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb dacă nu cumva asta o fi vreo diversiunea ei, până la urmă tot o strategie, din cele despre care vorbea într-una una din orele de relaxare din camera obscură, atunci când lumina verde îi developa figura în imagini ciudate, măști vorbitoare lipsite de însuflețire, păpuși mecanice dotate cu un motoraș care mișca buzele care grăiau omenește. Cu capul sprijinit pe nelipsitul Teddy de pluș, părea o vrăjitoare de ale cărei intenții nu reușeam să-mi dau seama. În Evul mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naștere, doar văzându-i culoarea ochilor. Eve, oraș scufundat al istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în imaterialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112, Silchester Road. Iat-o pe zeița care cultivă mistica zeului excelenței și a adjectivelor scrise cu majusculă recitind terține din Divina comedie cu freamătul umerilor și a coapselor ei foșnitoare, iat-o, sub cupola magisterială a tilurilor mele orbitoare, însămânțând, cu cuvintele ei fără sens, solul aluvionar al minții mele care atinge incandescența doar privindu-i picioarele pe care catifeaua crem, elastică pare o a doua piele. Probabil că așa arătau invaziile mongole, ca un imens nor de lăcuste apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat apoi să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist în fața frumuseții. Este călcâiul lui Ahile, dar și forța mea. Nebunia mea. Cocaina mea. „Nimeni și nimic” sunt cuvintele care-mi stăruie în minte, mierea din care, de vreo cinci minute încoace, se hrănește speranța mea. „Nimeni și nimic”, Eve a rămas fără de Dumnezeu. Dar oare nu de aceea m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.

-          Te-ascult, zic, în timp ce pun de ceai, gest deopotrivă egoist și generos. 

De obicei, când fac ceai sunt singur. În general sunt singur. Așa încât automatismele intră în funcțiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze pe unde vrea ea. Sau pe unde vrea inconștientul meu. Vreau să spun că atunci când sunt singur acasă – căci mai există și așa-zisa zi săptămânală de relaxare a fetelor în camera cu luminițe verzi – existența mea înseamnă mai degrabă o stare ușor halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă țin bine de real, atent la toate semnele care vin dinspre Eve. Și, în timp ce frumusețea Evei își dovedește eficiența sistematică (tocmai m-am fript cu ceai), ea tușește după ce ia loc pe scaun, se foiește puțin în timp ce umblă în geantă, o enormă geantă din piele muștar, asortată cu pantofii și cu cureaua ceasului de la mână. Fata are stil. Scot din bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele rămase intacte dintr-un servici făcut praf în timpul unui cutremur. Vestigii ale unei lumi care se mișca fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită și scăldată în frumos. O lume în care porțelanurile încă se mai pictau cu mâna, în care se circula cu trăsura, în care pleava nu se amesteca cu aristocrația. O vreme a prăjiturilor făcute în casă, fără potențiatori de gust și de miros, fără conservanți, fără coloranți chimici. Supa se servea din supiere uriașe cu capace grele, șervetele se lucrau din bumbac și nu din hârtie reciclată, broderiile se executau manual și nu la mașină. O lume decăzută, totuși, în care apărea gălăgia în locul muzicii, dodecafonia aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi, pictura o luase razna, totul se prăbușea. Și totuși, ce vremuri minunate, văzute de-aici, de pe prima treaptă a hidosului început de secol XXI! Eve își scoate țigările din geantă și mă întreabă din priviri dacă poate fuma. Oh, da, dragostea mea, da, creatură mică, da, da, da, splendoare imorală, poți face ce vrei tu, mă poți schingiui, călca în picioare, lega de calorifer, biciui, orice, poți absolut orice. Poți fuma, poți da foc la casă, o poți inunda. Dar toate astea doar le gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea ce trebuie să rămână ascuns. Torn ceaiul în cești (frigându-mă) când ea își aprinde prima țigară. Trag scaunul de sub masă și mă așez în fața ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic ochii din ceașca de ceai când Eve slobozește un nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei strălucesc metalic. Și-atunci, ceva se petrece.

Despre Eve nu se poate vorbi folosind vocabularul obișnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un vocabular mai puțin obișnuit și, de fapt, despre Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobște numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de verbe, nici o sumă  de metafore. Eve nu este nici acțiune, nici frumos doar întrupat. Eve este. Pur și simplu este. Dar nici asta nu e suficient când vorbești despre ea pentru că sintagma – un simplu verb, până la urmă - nu reușește să spună, în definitiv, nimic. Și nu, nu frumusețea ei neverosimilă mă împiedică să spun ceva concret despre ea, nu triumful adecvării unor proporții perfecte care toate laolaltă construiesc o femeie despre care aș crede că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această clipă în fața mea, și nu euforia prelungită pe care prezența ei la doar jumătate de metru de mine mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nemaintâlnit despre care, firesc, nu știu nimic. Nu știu ce anume este, deci nu știu să-l descriu. E ceva împrăștiat în ființa ei. E ca și cum între celulele corpului ei au loc permanent evenimente care nu au loc niciodată între celulele corpurilor noastre, ale muritorilor obișnuiți. Chiar și acum, când e foarte tristă și stă în fața mea fumând deja a doua țigară – în timpul primeia a tăcut uitându-se spre fereastră, ca și cum n-aș fi existat – o privesc și nu înțeleg imediat ceea ce văd. O, nu, Eve nu este un fenomen – da, este un fenomen de frumusețe, dar asta, fundamental, nu înseamnă nimic, cu toate că poate însemna totul – Eve este suma tuturor fenomenelor de neînțeles cu mintea omenească. Eve nu este o metafizică, ci Metafizica. Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca și cum aș fi ascultat o fată citind în miez de noapte, pe un canal tv fără sonor, un capitol din Critica rațiunii practice. O insomnie este o insomnie, dar o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe care o privești pe ecranul pixelat al televizorului fără să dai drumul la sonor este mai mult decât un scandal. Este o schizofrenie. Eve era schizofrenia însăși. Sau poate că eu eram cel profund tulburat de frumusețea sa, astfel încât sensul cuvintelor ei rămânea de nedeslușit. Clama din sidef a poposit pe masă iar părul ei stacojiu se revarsă pe umeri, într-un dans deșănțat.

Ți s-a întâmplat vreodată să percepi un lucru în alte dimensiuni față de cele cu care ești obișnuit? Ai trăi vreodată măcar câteva secunde în care timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au legătură cu timpul obișnuit, care este ceva insensizabil? Ți s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din aici și acum să se developeze cu o lentoare sufocantă, în fața căreia să fii un observator cu totul și cu totul neputincios în timp ce participi la ele?  Ai intrat vreodată în această dimensiune spațio-temporală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a două sisteme de referință care se transformă dintr-unul în celălalt? Știi ce înseamnă să fii într-un loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanță, într-o altă galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci poți înțelege ceea ce simțeam ascultând-o pe Eve, vorbind așezată la masa din bucătărie, fumând țigară după țigară, cu ochii îndreptați spre fereastră, văzând ceva la care nu aveam acces. Cu vreo 15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză personală era apanajul oamenilor bogați. Cei câțiva pe care-i cunoșteam apelaseră la ea mai degrabă din singurătate decât pentru a-și rezolva vreo presupusă traumă. Când am ales să fac o psihanaliză am făcut-o cu speranța că aș putea ajunge să mă cunosc mai bine, ceea ce echivala cu a mări controlul asupra mea. Voiam să mă iau în stăpânire, să nu mai las dușmanul meu de moarte, frumusețea, să mă stăpânească. Să mă controleze. Să mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumusețea a fost trauma mea. Știu, sună absurd, oamenii caută frumusețea și emoțiile legate de ea, eu fugeam de frumusețe pentru că, aflat în preajma ei, îi deveneam sclav. Atunci, la începutul analizei, psihanalistul meu mi-a enunțat regulile, printre care a vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi liber nu este ceea ce se poate imagina, nicidecum. Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ți trece prin minte fără nici o selecție, indiferent că este vorba despre o amintire survenită brusc, despre o imagine, despre o senzație, un sentiment, un vis, un cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant sau rușinos ar fi fost este cea mai mare provocare la care poți fi supus în viața asta. Asta pentru că atunci când intri în societate toate apărările tale se mobilizează tocmai împotriva acestor lucruri. Nu există nici o ființă pe lumea asta, măcar una singură, în fața căreia să-ți dai voie să rostești tot ce-ți trece prin minte, fără a fi considerat nebun sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor bine alese, lucru pe care cu toții îl practicăm zi de zi  tocmai asta urmărește, să nu dai acces celuilalt la tine, să nu rănești, să spui lucruri cumplite în cuvinte dacă nu frumoase, cel puțin neutre. Ei bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ți se cere, să te livrezi pe tine însuți, celuilalt, fără nici o opreliște. Adică ți se cere să funcționezi împotriva ta, împotriva a tot ce știai, împotriva a toate celor pentru care te pregătisei pentru a putea face parte din societate. Înțelegi de ce azi sunt un singuratic, fără a fi singur niciodată?

Nu a fost deloc ușor. Trei ani și jumătate de psihanaliză cu trei ședințe pe săptămână nu au fost nici apă de ploaie și nici pană de vultur la pălărie. Abjecția umană nu are limite. Hăurile ființei sunt insondabile de la nivelul locului comun. Insondabile deoarece neștiute. Nu necunoscute, ci neștiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îți dă de știre că în tine există așa ceva. Nu-mi place să vorbesc despre lucrul ăsta pentru că știu că nimeni nu îl poate înțelege iar oamenii nu dau crezare experiențelor prin care nu au trecut. Li se par SF-uri. Ei, bine, experiența analizei mele a fost cât se poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de neașteptate. Dincolo de controlul pe care-l căutam, propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet, încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oameni sunt, fără nici o vină și mai ales fără conștiința acestui lucru, niște imbecili desăvârșiți. Nu te poți avea în posesie fără a te cunoaște, nu poți avea pretenția unei vieți a ta în lipsa unei astfel de experiențe. Tot ce se petrece este că nu tu ești cel care te afli în posesia vieții. Viața te trăiește pe tine, nu tu îți trăiești viața. Mă rog, nu știu pentru cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.

 Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată de un semiîntuneric liniștitor. Lumina felinarului poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe chip pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramelelor cu lapte. Se mișca lent sub greutatea cuvintelor și când ducea țigara la gură, și când trăgea fumul în piept, și când elibera norul de fum cenușiu care după ce se așeza între noi în straturi se deplasa, ca un val, ca o maree, spre fereastră, după care era absorbit de vidul întunecat. Scurte străfulgerări ale ochilor ei ajung la mine când și când doar pentru a se stinge rapid, ca niște mici meteoriți care-mi traversează câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea care a venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător pentru accesul pe care mi-l dă la tainele cele mai adânci ale minții și sufletului ei. Până una, alta, trupul rămâne taina supremă. Dar nu de el îmi arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu pricep mare lucru. Ceva vine să se așeze între noi, un paravan invizibil ridicat de șuvoiul molcom de cuvinte pe care-l rostește cu un timbru egal, tern, fără vlagă. Fără disperare. Dar și fără viață.

Până să deschidă gura, Eve păstrase tot potențialul miracolului pe care imaginația mea i-l atribuia. Mintea mea care fecunda neîncetat imaginea ei reală și astfel plăsmuia, zi de zi, desăvârșirea. Odată deschisă cutia Pandorei, miracolul se metamorfoza sub ochii mei. Nu știam ce avea să mai rămână din el la capătul transformării. Poate doar acel lucru mic, care acum stătea pe masă, între noi: clama din sidef. Vreau să spun că umanitatea din mine, atâta câtă era, învinsese. Am ales în cunoștință de cauză, nu în orb. Am ales să risc să distrug cel mai perfect simbol al frumuseții în schimbul nevoii de a fi, măcar o dată în viață, pur și simplu uman. Și eu aveam nevoie de ceva de la Eve, nu doar ea avea nevoie de mine. Trei secunde, doar de trei secunde au suficiente ca să decid dacă să salvez cea mai mare operă de artă a umanității – imaginea pură a Evei – sau copilul din interiorul ei, ajuns în pragul cancerului vieții. Oricât aș fi de narcisist, oricât aș fi de nenorocit, nu am putut alege altceva decât copilul. Dacă ai avea de ales între a salva de la dispariție Colosseum-ul sau Taj Mahal-ul sau un amărât de copil din lumea a treia, cu burta umflată de boală, tu ce ai face? Dacă și pentru tine frumusețea ar fi Dumnezeu, ai înțelege cât de cumplită a fost decizia. Nu e o figură de stil, mă refer la a-l ucide, efectiv, pe Dumnezeu pentru a salva un copil care oricum va muri. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat.

Eve vorbea, vorbea, vorbea... Știu că mie-mi vorbea, punându-mă la curent cu necazul ei, însă era ca și cum nu mie mi se adresa. În ultimele trei sferturi de oră devenise centrul universului, miezul incandescent, buricul pământului în jurul căruia se ordonau gândurile și viața mea. Iar viața mea în acele clipe se rezumau la a sta cu o ceașcă de ceai în față, a o privi și a o asculta pe Eve. Izolarea pe care mintea ta o produce, anulând universul. Vraja indusă de o splendoare de fată, care te ia în stăpânire în timp ce realizezi că asta face. Știi că puterea e la tine, dar nu te poți sustrage vrăjii care se exercită asupra ta. O poți curma, poți spune stop, e prea multă suferință în cuvintele tale, nu mai vreau să aud nimic, și totuși fantasma că ai putea deveni salvatorul frumuseții, salvatorul dumnezeului tău e irezistibilă. Știu, e un gând paranoid, dar gândul ăsta este cel care te ține acolo, neclintit, prizonier de bună voie al vrăjii unei puștoaice capabile să-ți schimbe destinul. Dar ai ales și nu mai poți da înapoi. Ai ales când ai invitat-o în casă, la un ceai, ca să-i asculți povestea. Vulnerabilitatea ta a ales, pentru că la mai bine de 50 de ani ești atât de cretin încât o puștoaică de 19 ani face ce vrea din tine, chiar dacă ea este cea aflată sub vraja idealizării la care te supune. Are de partea ei frumusețea. Tu nu mai ai aproape nimic, din contră, începi să te împuținezi, să te stafidești, să-ți atârne pieile, să te lase scula când ți-e lumea mai dragă și toate astea sunt insuportabile. Un titlu de baron pentru care nu ai niciun merit dar de care te folosești ca un infractor și un titlu de campion mondial obținut cu o sportivă de-a ta sunt fix nimic. Era o vreme când bătrânețea era un atu pentru că întruchipa înțelepciunea. Azi, bătrânețea se reinventează cu ajutorul botoxului și a acidului hialuronic, cu ajutorul chirurgiei estetice, dar asta nu înseamnă că devii altceva, tot un bătrân nenorocit rămâi, pe care nimeni nu mai dă două parale. Trebuie să ai 50 și ceva de ani ca să înțelegi că a fi bătrân este doar o degradare fizică, trebuie să ai vârsta mea ca să trăiești pe pielea ta obscenitatea îmbătrânirii în timp ce constați că nu e nici o diferență între tine, cel de la 30 de ani și cel care ai devenit azi. Întodeauna un bătrân își va manifesta vitalitatea încercând să fută. Penibilul stă în felul nepotrivit de a face curte, nu în faptul de a fute, căci bătrânul de 70 de ani nu mai este tânărul de 30, dar el n-are nici o vină, căci chiar ca la 30 se simte și ăsta este un adevăr. Nedreptatea ontică este blestemul nostru, doar ea, nimic altceva. Nu ai scăpare, chimia hormonală a ales în locul tău iar ție îți rămâne doar să-ți asumi urmările, care nu pot fi decât catastrofale. Meciul nu doar că e jucat, ci și pierdut și loc de amăgire nu mai e. Nu poți întoarce rezultatul când totul este dinainte prestabilit.

Oare cât de mare trebuie să fie vinovăția aceea inconștientă ca să te facă să alegi împotriva ta? Oare cât narcisism este necesar ca să anuleze riscurile cărora te supui alegând astfel? O bună parte din timp nici n-am auzit ce tot spunea Eve acolo. Sunt expert în a-mi disimula neatenția. Să funcționezi pe mai multe paliere ale realității păstrându-le într-o coerență interioară necesită ceva antrenament. Mi s-a spus că am un fel anume de a-l privi pe celălalt atunci când îmi vorbește, încât dau nu doar sentimentul că receptez corect totul, ci chiar și ceea ce rămâne nerostit. E un mod de a-l lua în posesie pe celălalt. E un fel de a câștiga o bătălie care nici măcar nu se duce. Celălalt se simte prins în înțelegerea mea și lucrul ăsta îl gratifică. Văd conexiunile mentale pe care le face fără ca ceva din ele să fie rostit. Văd operațiile psihice cu care lucrează, ca și cum ar fi scrise cu creta pe o tablă. Văd țesătura, filigranul minuțios al întortocherilor minții lui. Toate astea mi se trag de la psihanaliză și nu fac niciun efort de înțelegere. A treia ureche. Aud cu o a treia ureche, analitică. A devenit un mod de-a fi. O a doua natură la care m-am acomodat perfect. Dincolo de ușoara disonanță cognitivă, din ceea ce aud că povestește Eve nimic nu mi se pare a fi un capăt de lume. De aceea am și căpătat această relaxare, pentru că știu că am soluție la ceea ce ea consideră a fi sfârșitul. E firesc să fie-așa. E firesc să intri-n panică atunci când îți pierzi mijloacele financiare cu care-ți plătești studiile. E firesc să te simți distrus când maică-ta te pedepsește pentru cele trei restanțe cu care-i vii la ușă încă din primul an de facultate – prostul obicei al universităților de a afișa public rezultatele studenților după fiecare sesiune de examene. E firesc să te simți aruncat în lume când constați că singurătatea este condiția ta fundamentală. E firesc să-ți amintești că taică-tu te-a părăsit când aveai șase ani și că ai fost trimisă la internat în primii opt ani de școală. Și mai ales e firesc să te simți abandonat atunci când noul soț al mamei se mută în casa ta cu tot cu cele două fiice din prima căsnicie. Pentru tine nu mai e loc. Ești exclus, așa cum ai fost întotdeauna. Condiția copilului este, încă de la naștere, cea a terțului exclus. Și ăsta-i un caz chiar fericit, se poate și mai rău. Se poate ca nici măcar să exiști.

Ceea ce m-a făcut să am succes ca antrenor au fost rigurozitatea și intransigența. Metodica antrenamentului sportiv. Cunoașterea minții celuilalt și capacitatea de a motiva sportivul. Trebuie să ai material de calitate, aici se lucrează cu materialul clientului, nu-l poți inventa, dar îl poți transforma. Eve venise, de fapt, să o transform în învingătoare. Să o antrenez pentru viață, astfel încât să iasă campioană mondială. Reușesc doar cei care au suficientă iubire sau suficientă ură, doar ele pot motiva munca sisifică necesară pentru a primi coronița de premiant. Nu te apuca de înot, nu se merită, e vorba de mult prea mult efort. Caută-ți nișa și performează acolo, asta e mai simplu. Sportul de performanță este pentru cretini. Nimic nu justifică mutilarea propriului corp. La 35 de ani ești zob, cu articulațiile pe butuci, cu 20 de kilograme în plus și nici un rost în viață. Trăiești din amintiri pentru că e prea târziu să te apuci de altceva. Medalia de aur este mormântul care te va înghiți pe veci. Deja nu mai auzeam povestea Evei, mă gândeam spre ce anume s-o îndrept. Metodica antrenamentului, la asta mă gândeam. Tot ceea ce se poate aplica la sportivi, se poate aplica oricui hotărât să facă performanță. Eve nu se califica pentru nici un fel de bursă studențească, în afara uneia de excelență. Până una, alta, asta era medalia ei de aur în posesia căreia trebuia antrenată să intre. Iar Eve părea a avea suficientă ură încât să reușască. Asta numai dacă eu eram cel care reușea s-o transforme în iubire. Odată ce iubirea cu ura deveneau intricate, puteam trece la desăvârșire.

-          OK, i-am spus, hai să facem ceva din tine.

A tresărit. Pentru prima oară în cele două ore cât a vorbit neîncetat, m-a privit. Neîncrezătoare, dar m-a privit. Ah, puful argintiu de pe tâmple și de deasupra buzei superioare! Încrețitura de la baza nasului, când strânge ușor ochii, concentrându-se pe pupilele mele cu care nu o înfrunt, ci îi pătrund direct în creieri și-n trup. Dințișorii mijiți printre buzele semidesfăcute, ca și când ar vrea să spună ceva, buzele ei uscate pe care în clipa asta și le umezește cu vârful limbii. Dâra de salivă care dă luciu buzelor ei fragede și cu siguranță gustoase, cu miros de ceai negru și de fum de țigară. Ador până și tartrul pe care mi-l imaginez ascuns pe partea dorsală a dinților. Oftează. Semnul ușurării. Semn că începe să creadă că lumea nu se sfârșește. Semn că începe să creadă în mine. Este tot ce am nevoie. O iau patern pe după umeri – ce noroc că taică-su a dezamăgit-o și că are nevoie de un înlocuitor cu care să-și rejoace Oedip-ul ratat! -, însoțind-o în living. Revin, îi spun, după ce o depun pe canapeaua îmbrăcată într-o textilă somptuoasă de început de secol XX. Așez în grabă pe un platou câteva frunze de salată verde, un rest de blue cheese, câteva anchois, un pumn de mieji de nucă, felii translucide de salam uscat, picant, iau cutia cu cremă pufoasă de brânză de capră și untiera cu unt gras, franțuzesc, un ciorchine de roșii cherry, tai la repezeală câteva felii de pâine subțiri și depun pe masa din fața ei platoul cu bunătăți. Frumusețea trebuie hrănită. Revigorată. Întotdeauna perversiunea erotică a mâncării mi-a fost aliat de nădejde. Micul aranjament îi dă ocazia Evei să facă un switch rapid pe celălalt versant al personalității ei. E înfometată iar eu îi dau ocazia să se alinte. Cu o mișcare iute își trage peste cap puloverul antracit din mohair. Pe dedesubt, scoate la iveală un tricou cu baloane colorate care strânge în croiala lui o pereche de sâni fabuloși. Sigur că făcusem cunoștință cu ei la antrenamente, însă Eve stând pe canapeaua din livingul meu cu sfârcurile întărite sub bumbacul moale al tricoului este o cu totul altă ipostază a metafizicii.

E copleșită de merindele de pe platou. Iau o felie de pâine, o ung cu unt, așez deasupra blue cheese și câțiva mieji de nucă afărâmați, o foaie de salată verde și îi ofer hrana viitoarei mele iubiri. Procedez întocmai cu anchois-ua, însă fără nucă și fără salată. Înfig lingurița în cutiuța cu puf de brânză și o așez în fața ei, sugerându-i astfel că o poate mânca goală. Cu o mică strângere de inimă, iau din bufet două pahare din cristal de Baccarat de la 1920, semn al trecerii bunicii prin viața asta, desfac magistral o sticlă de Guy Saget, un Sancerre Blanc 100% Sauvignon, perfect pentru cutiuța de Crottins de Chavignol cu lingurița-nfiptă-n ea. Sper să înțeleagă! La 19 ani, gusturile ei în materie de artă culinară sunt virgine. Îi voi oferi, pe-ndelete, educația de care are nevoie. Voi fi un tată dedicat devenirii întru rafinament a fiicei lui, pregătindu-o pentru rolul de amantă, care s-o desăvârșească. Toate fetele caută așa ceva. Toate femeile, indiferent de vârstă, sunt în căutarea unui tată potent. Și ca să fiu un nenorocit perfect, la desert îi ofer mousse-ul de ciocolată belgiană, împopoțonat cu frișcă proaspăt bătută, peste care așez un ciorchine de coacăze roșii. Mi-e teamă ca excesul de atenție să nu mă trădeze, însă dezinvoltura cu care îi servesc micile bunătăți reușește s-o păcălească. Eve înfulecă, pur și simplu înfulecă, e la a treia felie de pâine cu unt și salam și se grăbește să ajungă mai repede la mousse.. Vorbitul timp de două ore a epuizat-o. Retrezită la viață, speranțele într-o rezolvare a imposibilității în care se află îi provoacă poftă de mâncare. Poftă de viață. O voi hrăni, Doamne, Îți promit că o voi hrăni cu tot ceea ce am deprins în cei 50 de ani ai mei.

Dacă mă întrebi, nu știu să-ți spun ce e frumusețea, dar știu s-o recunosc, mai ales acolo unde nu mulți o văd. Știu, sunt îngâmfat, dar știu ce spun. După ce toate conceptele de frumusețe au fost golite de sens de imbecilitatea umană, nu ne-a mai rămas decât s-o găsim fiecare, după chipul și asemănarea noastră. Iar acolo unde-o zărim sub un chip nou, s-o asimilăm cu speranța că ne va spori. Chiar în dimineața asta, mergând spre bazin, am văzut o femeie în față la Chanel. Dacă înțelegi diferența dintre Chanel și Louboutin – ce vrei mai simplu de-atât? -, mai ai o șansă pe lumea asta. Dacă nu, faci parte din ăia 99%. Femeia stătea în față la Chanel și privea pierdută nu vitrina, ci scenariul care se desfășura în visul pe care mintea ei îl plăsmuia. Purta niște pantofi vechi, din piele gri, cu toc de cinci centimetri, cu siguranță cumpărați de la un second hand cu haine de firmă. Pardesiul îi era la fel de vechi, dintr-o stofă de calitate excelentă, un pardesiu clasic englezesc care acum 30 de ani făcea culmea modei londoneze. De-a lungul picioarelor atârna o poșetă verde smarald, Czarina, tot din piele, din anii ’60. O eșarfă ușoară din lână subțire, bleu, completa o imagine desăvârșită, chit că ponosită. Dar nu doar frumusețea întregului vetust m-a făcut să mă opresc la colțul străzii pentru a o privi, ci mai ales ținuta ei. O mândrie plină de modestie, înțelegi ce spun? Genul acela rarissim de femeie extrem de conștientă de valoarea ei. Nu cred că m-aș înșela dacă aș spune că probabil era o profesionsită a lecturii, care-și topise tinerețea în Platon și Aristotel și în literatura clasică. Știi, tipul ăsta de femeie te înspăimântă cu frumusețea pe care o emană, care nu are nimic a face cu frumusețea fizică și care tocmai de aceea este și mai frumoasă. Pentru că o astfel de femeie, dincolo de faptul că este femeie, știe și că simplul fapt de a fi femeie poartă în sine un soi de... Gândul ăsta mi-a fost curmat când mi-am mutat privirea de la frumoasa femeie ponosit îmbrăcată la vitrină. Vitrina unui magazin Chanel este orice altceva numai o vitrină nu. Există intrarea în magazin și, în lateralele ușii, pe panourile din lemn masiv care țin locul vitrinei exista practicată o fantă prin care, din locul de unde eram, vedeam perfect o parte din interior. Ceea ce mi se vădea privirii, însă, nu era nici chipul vreunei vânzătoare, nici vreun manechin din plastic îmbrăcat într-o ținută din ultima colecție, ci un tablou. Mai precis, o bucățică minusculă din decorul magazinului. L-am recunoscut. O dată ce l-ai văzut, nu-l mai uiți niciodată. Efectul minții care se străduiește să uite o imagine se dovedește a fi contrar intenției. Cu cât te străduiești mai mult, cu atât ți se întipărește mai adânc în memorie. Descoperi că ții minte nu doar întregul, ci și detalii de care te îndoiești că le-ai privit cu atenție vreodată astfel încât memoria ta să le înmagazineze. Iar acolo unde realitatea se fisurează, mintea umple golurile, refăcând întregul. Proiectând bucăți de sine. Pe peretele din fundal al magazinului Chanel, printre splendorile care cu siguranță se etalau privirii celui ce pătrundea prin ușa masivă din lemn, stătea agățată monstruoasa operă a lui Hans Holbein cel Tânăr, Christos în mormânt. Da, exact, tabloul care pe Dostoievski l-a afectat atât mult. Da, tabloul care stătea agățat și deasupra ușii lui Rogojin și căruia oamenii epocii îi dădeau interpretări care azi nu mai sunt valabile pentru că azi nimeni nu mai cade pe gânduri. Și chiar de-ar fi dispus cineva să cadă pe gânduri, nu mai are instrumentele necesare interogării simbolurilor unor astfel de creații. Da, exact același tablou cu care crescusem deasupra capului, bizară alegere a mamei mele pentru un dormitor de copil. Îmi devenise atât de famliar încât nici nu-l mai vedeam. Inițial, m-a uluit să descopăr acest tablou într-un magazin Chanel. Apoi, mi s-a părut o alegere genială. Femeia, femeia aceea ponosită și rafinată, oprită ca o stană de piatră în față la Chanel și pierdută în reveria ei era însuși Christos-ul din tablou. Statuia înfățișând Cunoașterea, asta era frumusețea aia de femeie cu poșeta ei din piele din anii 60 și cu aerul ei de om pierdut în contemporaneitate. Destrămat de contemporaneitate. Dar tot El era și Eve a mea aflată, deocamdată, în etapa ei de înflorire pe care eu eram cel ales s-o duc la desăvârșire. Și, până la urmă, și eu eram Christ-ul înțepenit, cu gura deschisă, ca în fața a ceva ce nu poate fi gândit: eu privind-o pe Eve. Cu toate astea, crede-mă, nu eu am inventat-o nici pe femeia-statuie, nici pe Eve. Ele ar exista și în lipsa mea și sper să  existe atâta cât lumea va exista.

Între timp, am uitat ce voiam să spun. Unui bărbat de 50 de ani lucrurile astea i se întâmplă din ce în ce mai des. A, da, știu, voiam să spun câte ceva despre incredibila poveste a Evei, despre care până acum nu am spus mai nimic. În realitate, lucrurile erau cu mult mai cumplite și chiar nu aveam o soluție pentru problemele ei, dar trebuia s-o fac să creadă exact pe dos. Am reușit, așa cum am reușit și cu tine. Apoi, am hrănit-o. Cu brânza cu mucegai, cu brânza de capră, cu salamul picant, cu mousse-ul de ciocolată, cu vinul ăla demențial. Vinul. Cred că asta a fost problema. O luase puțin razna. Mi-am spus că am reușit o minune. În bucătăria mea intrase o fată de 19 ani distrusă, care verbalizase, limpede, că vrea să se sinucidă. În trei ore era ca nouă. Vinul a smintit lucrurile. Sigur despre vin a fost vorba. De unde era să știu? Mă simțeam dator, știi? Eve rușise să-mi dea un nou sens în viață iar eu am fost atât de imbecil încât să cred că epoate fi adevărat. Numai că Eve mă idolatriza și, cu toate că o știam, nu o simțeam. Nimic din comportamentul ei nu-mi dădea de înțeles că mă transformase în zeu. Nici măcar când a început cu „prea aproape”, „prea departe”, „prea la stânga”, „prea în afară” nu m-am prins. Voia să-mi facă o fotografie cu telefonul dar trebuia să prindă în cadru și tabloul de lângă bibliotecă. Ai ghicit? O reproducere după Christos în mormânt. Era la al treilea pahar de vin și devenise volubilă. Mi-am zis hai, să-i fac hatârul, apoi, când va adormi, voi lua telefonul și voi șterge fotografia. Era clar că urma să adoarmă curând, pe canapea. Dar nu-i convenea nici una din pozițiile în care mă așezam pentru fotografie. Insista atât de mult și nu pricepeam de ce. S-a enervat. Am luat loc lângă ea, s-o liniștesc. Era absurd. Era doar o nenorocită de fotografie. Și atunci i-am văzut privirea, dar tot n-am înțeles. Și nervoasă fiind era cumplit de frumoasă. Frumusețea în exces paralizează. Orbește. Devii insensibil la tot ce este sub pragul ei iar Eve, cum bine știi, era un apogeu. Atunci, în clipele mele de paralizie s-a întâmplat. Cuțitul de unt. Îi unsesem felia de pâine. Nu știu când l-a luat. Mi l-a înfipt în marele croitor, până la femur. Vreo câteva secunde nu am reacționat, apoi am văzut sângele șiroind, scurgându-se pe canapea. Abia atunci am simțit o durere atroce. O priveam îngrozit în timp ce ea mă privea la fel de îngrozită. Simțeam cum țeasta mi se dezintegrează. Ceea ce se întâmplase era de necrezut. Eram șocat. Șocul atenuează durerea. Am luat cordonul halatului de baie, l-am legat deasupra rănii și am strâns tare. Între timp, Eve s-a volatilizat. Dacă n-ar fi fost farfuria cu resturile de mâncare și paharele de vin aș fi putut crede că doar am visat. Am condus până la spital. Medicul care m-a cusut s-a prins. I-am spus că voi merge la poliție să depun plângere. L-am mințit. Cum poți depune plângere împotriva frumuseții? Mi-a făcut o injecție, mi-a dat o pastilă mare, roșie, mi-a dat rețetă pentru antibiotic. Am ajuns acasă epuizat.

Apoi, brusc, încercând să-mi pun ordine-n minte, mi-am amintit că spusese ceva despre diagnostic. Știu că am refuzat s-o cred, m-am gândit că face parte din strategie. Zicea că tocmai aflase că suferă de schizofrenie. În dimineața aia aflase. Luase deja primele două doze din tratament. Nu avea voie să bea. Am refulat complet informația. I-am ascultat povestea. Era coerentă, valabilă, așa încât nu am înțeles corect mesajul. Eve nu era distrusă pentru că se certase cu maică-sa, ci pentru că îi fusese pus un diagnostic din spectrul psihotic. Asta era cumplit, nicidecum lipsa banilor pentru continuarea studiilor. Am stat toată noaptea cu ochii pe pereți, gândindu-mă la Eve și la tot ce se întâmplase. Piciorul mă drea, dar anestezicul ăși făcea treaba. Mi-am amintit tulburarea pe care am simțit-o, obstacolul care stătea între discursul ei și înțelegerea mea și faptul că nu-mi explicam despre ce e vorba. Credeam că e vorba despre frumusețe, dar acum înțelegeam: era vorba despre boală. Schizofrenia. Idealizarea frumuseții ei anulase realitatea. Era un conflict pe care nu îl putusem gestiona. Ce este schizofrenia? Este atunci când mintea ta nu mai face diferența dintre realitatea externă și cea internă. E atunci când nu știi dacă gândurile din mintea ta sunt ale tale sau ale altuia. Știu, e greu de înțeles. Îți poți imagina așa ceva? Îți poți închipui cum e să nu știi unde te sfârșești tu și unde începe celălalt? Te poți imagina fără granițe, fără limite care să te pună la adăpost de lume? Își poți imagina cam câtă suferință suferă un om care nu este acoperit cu piele? Carne vie. Așa e și frumusețea: te absoarbe în ea însăși, dându-ți senzația că tu ești cel care ai încorporat-o. Devii carne vie. Frumusețea doare.

Cum? Spui că asta nu are nimic de-a face cu frumusețea? Că asta se numește adicție și că adicția este o boală? Cum ar putea fi frumusețea o boală? Despre ce vorbești? Spui că fac o confuzie între a asimila și a fi asimilat? Despre ce vorbim? Bătrâne, te-ai smintit? Dacă am făcut vreo confuzie, asta a fost când am crezut că Eve se află sub controlul meu. De fapt, eu eram cel aflat sub controlul ei. De ce cred că s-a întâmplat asta? La naiba, doar ți-am spus, probabil că Eve obnubila realitatea, anulându-mi apărările. Țeseam plasa, înțelegi? Plasa în care urma s-o prind definitiv, în care urma să devină a mea. Nu poți rata așa ceva. Să ți-o descriu pe Eve? O, așa ceva nu se poate. Dacă nu ai experiența frumuseții absolute, nu ai cum căpăta percepția ei, oricât ți-aș descrie-o. Bine, voi încerca, de dragul prieteniei noastre. Înaltă cam la 1,70, păr castaniu, buclat, piele de culoarea caramelelor cu lapte, ochi verzi, de un verde intens. Hai să zicem cam la 58 kg. Buze pline, gură frumos desenată, nas cârn, care face încrețituri la bază atunci când zâmbește. Despre ochii migdalați am spus? N-am spus. Ce tot spui acolo, cum adică parcă ți-aș descrie-o pe mama, ești nebun? Spui că asta este descrierea pe care i-am făcut-o, mai demult, mamei? Mă îndoiesc, nu văd asemănarea. Poate doar în culoarea părului și a lungimii lui. Și culoarea ochilor, da, ai dreptate. Dacă îmi amintesc fotografia pe care ți-am dat-o acum 20 de ani? Habar n-am. Ai păstrat-o? Ia s-o vedem, hai, scoate-o la iveală. Aha, despre asta e vorba... Păi, asta este Eve! Dar cum puteam să-ți dau fotografia ei acum 20 de ani când eu n-o cunosc pe Eve decât de câteva luni? S-o întorc pe dos, spui. Ăsta e scrisul meu. Da, ai dreptate, aici scrie că în fotografie e mama, dar așa ceva nu se poate, asta e Eve! Mă pui pe gânduri. Unul dintre noi face o confuzie majoră. Nu știu ce să mai cred. În fotografie o văd pe Eve, dar dacă o întorc pe dos, scrisul meu zice că e mama. Ce facem noi aici, bătrâne? Încerci să mă faci de cap?

Știi ce m-a obsedat întotdeauna? Buricul lui Christos din tabloul lui Holbein. Buricul acela erect al unui mort. Ai observat detaliul ăsta? E ca și cum ar fi un organ viu. Dacă decupezi din desen abdomenul, vei vedea că ceea ce rămâne este imaginea unui sân cu sfârcul întărit. Un sân excitat. Un sân erect. Un sân falic. Ce este un sân, bătrâne? Este ceea ce dă viață pruncului, hrănindu-l. Și ce este un buric? Este cicatricea cordonului ombilical. Este simbolul și dovada unei legături întrerupte. Și ce este cordonul ombilical? Este ceea ce ta hrănea până să fii desprins de trupul mamei. Înțelegi? Buricul este un sân și sânul este un buric. Dar cum poate un mort să aibă un buric erect? Cum poate un mort să privească cu ochi limpezi capacul propriului mormânt? Cum poate un mort să aibă musculatura încordată, ca și cum ar fi viu? Ce dracu vrea să spună tabloul ăla, bătrâne, mă dumirești? Nu e acolo o întreagă schizofrenie? Hai să-ți spun ce cred eu: cred că tabloul înfățișează nu trupul lui Christos mort, ci Femeia. Femeia e viața și moartea. Femeia pătimește, nu bărbatul care și la 70 de ani fute. Iar mormântul din tablou nu e mormânt, e spațiul agoniei, spațiul în care Femeia este prizonieră. Nu cumva prin tocmai faptul de a-ți da viață, îți dă și moartea? De-aici agonia, de la a nu le putea separa una de alta. De-aici senzația mea că trupul din tablou este desprins de cap. Chipul arată agonia Femeii care nu poate separa viața de moartea pruncului pe care-l naște, așa încât își separă trupul de cap - clivaj l-ai numi tu, da, știu, un mecansim de apărare al eului - pentru a ține cele două probleme separate. Ele sunt ireconciliabile, și dacă nu le poate rezolva, atunci procedează la o separare mentală. Cred că asta redă pictorul, rezolvarea conflictului printr-un clivaj. Da, cred că d-asta mă obsedează tabloul ăsta, cu care am crescut deasupra capului. Vrei să spui că a aduce tabloul din copilărie, din casa-n care-am crescut în propria-mi casă este ca și cum aș fi luat-o pe mama cu mine? Că ăsta a fost felul meu de a nu mă fi separat de ea? Pare coerent ce zici, dar ce au a face toate astea cu Eve, îmi spui? Oh, bătrâne, sunt un dobitoc! Eve, Eve, Eve... Eva!

Ce îmi mai amintesc este că am închis lumina de la baie și oglinda a dispărut, înghițită de-ntuneric, cu tot cu lucrurile alea mici, cu tot cu clama din sidef uitată pe masa din bucătărie, toate lucrurile alea mici adunate-ntr-o imagine care-a fost înghițită ca de-un mormânt. Apoi, m-am dus și m-am culcat.o

(Amedeo Modigliani - Sleeping Nude)

Rămășițe

Dimineața, pe Cliff îl dureau șalele și încheieturile, dar doar câteva minute, până își recăpătau mobilitatea. Era suficient să se dea jos din pat, să-și miște umerii circular, să-și rotească gâtul și bazinul de câteva ori. Gâtul troznea la fiecare mișcare. Auzea sunetul acela de os pe os amplificat în cutia craniană. Un sunet deloc plăcut, având în vedere că venea din propriul corp. Primii pași însemnau câteva înțepături în talpă și în glezne, dar până la toaletă dispăreau. Încheieturile, cărora Clara le spunea articulații, corectându-l de câte ori rostea cuvântul, se lubrifiau, recăpătându-și mobilitatea deplină în timpul scurtului ritual al preparării cafelei. Una peste alta, toate astea nu reprezentau o problemă. Era sănătos, se simțea minunat, niciodată în cei șaizeci și cinci de ani de viață nu fusese bolnav și nu călcase într-un spital. Statul se bucurase din plin de sumele cu care Cliff contribuise la asigurările de sănătate. Clara era soția lui și poate că nu aș fi vrut să-mi amintesc povestea asta dacă nu aș fi primit ieri un telefon prin care Cliff îmi anunța moartea Clarei.

Le făcusem o vizită neanunțată într-o sâmbătă dimineața. Voiam să le fac o surpriză. Mă mutasem cu serviciul la Paris pentru jumătate de an și nu mai știam nimic nici de unul, nici de celălalt. În sfârșit, cele șase luni se încheiaseră, așa că în dimineața aceea am cumpărat un buchet de margarete pentru Clara, o pungă de cafea boabe de origine, o Guatemala Maragogype pentru Cliff și am pornit-o spre căsuța lor din sudul Londrei. Ca de obicei, poarta nu era încuiată. Bietul Tobby murise cu un an în urmă. Hotărâseră să nu-l înlocuiască, nu mai voiau câine. Nici pisică. Erau doar ei doi, cu cele douăsprezece tufe de trandafiri din care Clara făcea dulceață, șerbet și lichior. Păreau chintesența însăși a armoniei vârstei a treia. Am dat buzna în casă, dar n-am nimerit bine.

-          Gata, Cliff, de astă dată chiar s-a terminat. Sunt hotărâtă. Niciodată nu am fost mai hotărâtă ca acum. Gata!

Am deschis ușa bucătăriei. Clara arăta răvășită. Cliff avea o față de om vinovat. M-au îmbrățișat amândoi. Eram ca și fiica lor. Pentru Clara am picat la fix.

-          Diane, știi ce-a făcut nenorocitul?, a zis Clara, cu ochii injectați de furie Și de plâns. S-a îndrăgostit.

Cliff m-a șters cu privirea rușinat și a dat din umeri, de parcă ar fi zis asta e, n-am nici o vină.

-          Și știi care e culmea? Că l-a smintit una de doar 35 de ani. Ei, bine, asta nu pot suporta.

-          Iubito, dar..., a îndrăznit Cliff să zică.

-          Nicio iubito, niciun dar. Tu să taci, nu mai ai dreptul să vorbești, a zis Clara și a izbucnit în plâns. S-a așezat pe scaun și și-a sprijinit tâmplele între palme, suspinând zgomotos.

M-am simțit prost. Nimerisem într-o afacere care nu mă privea și era jenant să iau parte la ceva atât de intim, dar atât Clara cea care acum părea distrusă, cât și Cliff, cel care părea vinovat, nu erau deloc deranjați de inopinanta mea apariție. Nu știam ce să fac. Nu cunoșteam povestea și nici nu voiam s-o cunosc. Voiam să dispar mai repede din atmosfera aia grea, din tensiunea pe care-o puteai tăia cu cuțitul. O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Și, până la urmă, ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani și să fii îndrăgostit ca să ajungi la concluzia asta, trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că poți iubi la fel ca la 20, ca la 30, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta. Așa încât, oricât ar părea de ciudat, eram de partea lui Cliff. Cliff era un bărbat frumos, cu coama lui splendidă, leonină, grizonată, pieptănată spre spate, cu fața lui osoasă frumos tăiată, de parcă era o statuie vie (semăna perfect cu Paul Auster), cu ochii lui negri copleșiți de o pereche de sprâncene dese, subliniind o scrutătură intensă. Ar fi putut fi actor. Era înalt, bine făcut, fără urmă de rid, lucru pe care nu-l puteam înțelege. Într-un cuvânt, era un bărbat atrăgător. Clara, în schimb, de când ieșise la pensie, se neglijase. Era fericită stâtnd toată ziua în halat, ocupându-se de dulcețurile, lichiorurile și șerbeturile ei și de Paco, papagalul cu care stătea de vorbă toată ziua. Cliff ajunsese să fie, cumva, în plus în propria-i casă. Clara avea certitudinea că ceea ce trăiau se numește fericire și că bătrânețea va fi vârsta lor de aur, după 30 de ani în care joburile mai degrabă îi ținuseră separați decât îi aduseseră laolaltă. Amândoi așteptaseră pensionarea, însă din motive diferite. Clara ca să se odihnească și ca să-și vadă, în sfârșit, de ale ei, Cliff ca să înceapă să trăiască, nepresat de timp. Fusese o ilzuie, după cum îmi mărturisise într-o dimineață, la o cafea, la vreun an după petrecerea de pensionare. Clara tăia trandafirii din grădină, adunând într-un coș corolele tăiate, bogate în petale, al căror parfum ajungea până la noi, în timp ce o priveam, vorbind despre bătrânețe.

-          Credeam că atunci când voi beneficia cum vreau eu de timp, voi putea face ce doresc cu el. Constat, însă, că presiunea a crescut și că el este cel care face ce vrea cu mine. Așa că mă grăbesc, Diane, mă grăbesc să trăiesc. Dar ce știi tu ce spun, tu ești tânără, habar n-ai de toate astea, spusese, fluturând ușor din mână iar în tonul lui oarecum trist detectasem ascunsă o energie nouă, despre care încă nu știam nimic.

Se înșela. Înțelegeam ce spune, chiar dacă era o înțelegere mai degrabă rațională. Nici eu nu mai aveam 20 de ani, ca să nu pricep că bătrânețea este un animal care-ți ia în stăpânire trupul, pe nesimțite, și căruia nu i te poți împotrivi. Așa cum nu te poți împotrivi iubirii nici măcar atunci când știi că este absurdă, fără nici un fel de sens. Iubirea nu este, niciodată, inutilă. Te privești din afară și uneori își vine să-ți plângi de milă, și totuși nu poți ieși din locul unde se întâmplă propriile-ți emoții. Iar emoțiile acelea, intensitatea lor, tocmai asta-ți spun, că ești viu, că ești încă tânăr. Complet fals. Una cu alta nu au de-a face. Probabil îți ia ceva timp, ca bărbat, până pricepi că dacă încă ți se scoală, asta nu înseamnă deloc că încă ești tânăr. Dar e singurul argument pe care-l mai ai pentru a diminua un strop din răvășitorul sentiment că îmbătrânești.

Cliff făcea parte din acea categorie pentru care a cuceri era inversul lui a îmbătrâni. Împreună cu Clara își crescuse frumos copiii, le dăduse o educație bună, le făcuse un rost și le dăduse drumul în viață. Acum, eliberat de tot, venise timpul lui, era rândul lui să trăiască o libertate absconsă, căreia îi sosise, în sfârșit, clipa. Lipsea uneori de acasă câte trei zile, spunându-i Clarei că merge la pescuit. Și nu mințea prea tare. Știam despre unele din escapadele lui, cu toate că era un tip discret. Îmi dădeam seama după strălucirea ochilor, după tonusul plin de energie, după zâmbetul fără sens. Dar totul avea sens. Cliff trăia pe fast forward și-mi puteam da seama de asta fără ca el să spună un cuvânt. Numai Clara nu vedea nimic. Zicea că pensionarea-i priește prin tocmai faptul că e activ. O, ce activități adânci desfășura Cliff...

Numai că, de astă dată, Clara aflase. Și nu doar că aflase, ci mai ales nu voia să-l creadă când Cliff încerca să-i spună că nu este îndrăgostit. Și nu era. Nu despre asta era vorba, dar Clara nu voia să asculte. Discuția lor nu era altceva decât coliziunea a două structuri lexicale care își pierduseră complementaritatea. Se aflau pe paliere diferite ale comunicării și fiecare vorbea despre altceva, în timp ce amândoi credeau că vorbesc despre același lucru. Ceea ce se întâmpla sub ochii mei era un dialog al surzilor de care Cliff devenea conștient. Căsnicia este o bătălie ideologică în care câștigă cel care reușește să-și impună vocabularul. Doar limba învingătorului urmează să fie vorbită mai apoi. Din interiorul logos-ului său, Cliff se zbătea să-i atragă nevestei lui atenția că se află în eroare, că o ieșire din limitele strâmte ale căsniciei nu este echivalentul îndrăgostirii și, mai ales, al încheierii vieții. Dar își pierduse răbdarea. Simțeam că este pe punctul de a pune punct, pe măsură ce expresia i se relaxa. După detensionarea lentă survenită în timpul discursului interminabil al Clarei, maxilarul a început să i se încordeze. L-am auzit scrâșnind din dinți. M-a privit. Clara se tânguia, smulgându-și părul din cap, total impenetrabilă la ce se întâmplă în jurul ei. Scufundată într-o nefericire densă, clisoasă, impermeabilă, ne oferea un spectacol – Dumnezeu să mă ierte! – deplorabil. Clara nu mai era Clara, era o variantă a ei, probabil cea mai urâtă. O Clara bazală, despuiată de veșmintele intelectului ei cândva sclipitor, o Clara dincolo de autoconținerea cu care bunul simț o înzestrase, o Clara care acum vorbea nu doar într-un limbaj dezlănțuit, ci și într-o limbă a trecutului. A trecutului ei cu Cliff. Am văzut-o în ochii lui metalici.

Și-a trecut degetele prin splendida coamă argintie și a oftat. M-a privit nu din ringul unui scandal domestic, poate cel mai aprig de până acum, ci din afara relației cu Clara. În privirea  care se deplasa dinspre ea spre mine, cântărind alegerea potrivită, am văzut durata deciziei. Și, la capătul ei, decizia nerostită. El cu Clara erau la mii de mile distanță unul de celălalt. Nu se mai întâlneau nicăieri. Cu siguranță că lucrul ăsta dura de mult, eu eram doar martora sfârșitului lor. A ieșirii din iluzie. A sfărâmării destinului unei alegeri pe care amândoi o făcuseră în urmă cu 35 de ani. Mi-am amintit de Kepesh[1] vorbind despre gelozie ca despre o pronografie a distrugerii de sine. Două sunt căile care pot salva o femeie de 60 de ani de gelozie: indiferența sau înțelepciunea. În oricare altă situație este terminată. Nu te poți opune frumuseții proaspete a unei tinere. Tinerețea conține toate promisiunile, toate fantasmele, toate scenariile, toate misterele. Tinerețea are o forță de atracție căreia nu îi poți opune nimic. O altă iluzie, de altfel, căci tinerețea, în afara faptului că este frumoasă prin ea însăși, este doar imaginea nealterității, a naivității, a idealizării vieții.adică imaginea celui care și tu ai fost, cândva. Tinerețea este amețitoare prin suma posibilităților pe care le întruchipează. Niciodată posibilitățile acelea nu vor fi ale tale, ale celui ajuns la 65 de ani. A te minți încă o dată, asta este tinerețea pentru cel care, pregătindu-se să tragă obloanele în fața vieții, dă nas în nas cu ea. O anestezie de scurtă durată care anulează frica de moarte. Refuzul acceptării. Nimeni, niciodată nu se împacă, definitiv, cu gândul morții. Pentru că moartea nu poate fi gândită.

Îi susțineam privirea, transmițându-i că sunt de partea lui. Nu împotriva Clarei, ci, pur și simplu, de partea vieții. Și dacă pentru Cliff viața era sinonimă iubirii, atunci eram de partea iubirii. Cliff ieșise la pensie pregătindu-se pentru viață, Clara, pregătindu-se pentru moarte. Incompatibilitatea devenise evidentă. Și nerezolvabilă. Aveau planuri de viitor diferite. Pentru Cliff, planul eraa continuarea vieții. A unei alt fel de viață. Trecusem prin ceea ce urma să treacă Clara odată cu plecarea lui Cliff, asupra căreia nu aveam nici o îndoială, doar îi văzusem hotărârea în privirea lui metalică. Bifasem și eu calvarul sentimentului de destrămare, de sfârșit de viață și tocmai de aceea știam că, mai devreme sau mai târziu, Clara își va reveni. Nu, nu viața învinge întotdeauna, ci speranța. Și, poate, furia. Dorința de răzbunare. Clara făcea parte mai degrabă din categoria celor al căror scop poate deveni răzbunarea. Un alt fel de pornografie, în definitiv. Eu mă folosisem de Kitty atunci când Phillip mă părăsise. Nu aveam încotro, trebuia s-o cresc, să am grijă de ea. Altfel spus, mă folosisem de iubirea pentru Kitty. O iubire constrângătoare, la care nu poți renunța. Micuța noastră Kitty nu avea nici o vină că taică-su se îndrăgostise. Nu făcuse nimic altceva decât ceea ce făcuse și cu mine. Recunosc că întotdeauna am fost atrasă de bărbații în vârstă. Asta este problema mea. (Dar este asta o problemă?) Divorțase de Susan ca să se însoare cu mine iar pe mine mă lăsase ca să se însoare cu una, Sophie. Constanta lui era diferența de vârstă dintre femeile din viața sa: 10 ani. Astfel încât Sophie avea cu 30 de ani mai puțin decât idiotul de Phillip. Știam că se va găsi, într-o zi, o a patra, cu 40 de ani mai tânără, după care filmul se va rupe și Philip nu va mai avea încotro și va trebui să accepte că este prea bătrân ca s-o mai ia de la capăt. Sau, naiba știe! Cu testosteronul nu e bine să te pui.

Știam că pentru Clara va urma o perioadă de antidepresive și apoi, la cum o cunoșteam,urma să înceapă marea eră a răzbunării. Nu înțelepciunea va fi sursa ei de viață, ci răzbunarea. Nu aveam griji în privința ei, dar nici nu voiam să devin martora uneltirilor la care se va gândi. Îl avea pe Paco, avea casa, grădina de trandafiri, dulcețurile, șerbetul, lichiorurile ei, câte o colaborare, când și când, la revista al cărei redactor șef fusese în ultimii opt ani. Clara era salvată. Griji îmi făceam în privința lui Cliff. Avea ce pune-n loc? Îmi părea rău pentru Clara, dar știam că divorțul nu este capătul lumii. Ea abia urma s-o afle. I-am făcut semn lui Cliff că vreau să mă retrag și, în timp ce Clara se văita cu fruntea sprijinită-n mâini, Cliff mi-a șoptit că vine și el, să-l aștept la colțul străzii, ceea ce nu mi s-a părut ciudat. Am încercat, o clipă doar, să privesc viitorul care începuse deja. Nu știu de ce, dar nu mă puteam imagina venind la Clara pentru a o consola și pentru a asculta planurile ei de răzbunare, pe care urma să fiu nevoită să le încurajez. Asta aștepta de la mine. Prin perdeaua de la bucătărie am mai privit o dată grădina, tufele cu trandafiri, cumințenia lucrurilor pe care le cunoșteam atât de bine și am simțit că și o parte din viața mea se încheiase. Îi voi răspunde la telefoane, la mesaje, dar atât. Cu sentimentul că las în urmă ceva frumos la care nu se mai poate reveni, m-am retras.

După numai câteva minute l-am văzut pe Cliff apropiindu-se. Mergea de parcă plutea. Arăta ca un tânăr care se duce la o întâlnire de amor: imponderabil și senin, mânat de un sentiment de fericire înflăcărată. M-a luat pe după umeri.

-          Hai să sărbătorim eliberarea, a zis, și am luat-o pe Wandsworth Road.

Ne-am oprit la Brunswick House, în Vauxhall, un pallazo al decadenței unde nu fusesem niciodatăpentru căștiam că este foarte scump.există un fel anume în locurile luxoase știu să-ți semnalizeze că nu sunt de tine. Numai din alegerea locației și mi-am dat seama câtă importanță acorda Cliff evenimentului. O clădire în cel mai pur stil georgian, construită cu 300 de ani în urmă. Înăuntru, luxul pe pământ. Interiorul somptuos al unei case de milionar – un milionar școlit într-o altă epocă -, transformat în restaurant. Cliff nu părea să fie traversat de nici un regret. Am luat loc într-un colț mai intim.

-          Ziarele de dimineață, plimbările zilnice în parc, ca pensionarii, două concedii pe an, la mare și la munte, mereu în aceleași locuri, știrile de seară la tv, grădina, la asta se reduce totul. Zi de zi, aceleași lucruri, în aceeași ordine. Gata, s-a terminat, a zis Cliff și a comandat un whisky pentru el și o cafea neagră pentru mine, mângâindu-mi în treacăt mâna cu siguranța pe care ți-o dă luxul de a te simți liber.

Tăcerile mă stingheresc, de aceea încercam să umplu timpul cu nimicuri. Dar ceea ce mă încurca cel mai tare era faptul că, de-acum, prin proprie voință, Cliff era un bărbat liber, iar lucrul ăsta schimba cu totul și cu totul raporturile mele cu el. Niciodată nu poți ști cu certitudine cine ești. Acea ipostază la care nu te-ai gândit niciodată. Acel scenariu care nu ți-a traversat în veci mintea. De ce n-am fi și noi niște oameni ai timpului nostru, m-am întrebat? Prezența Clarei plutea în aer. A risipit-o cu vocea lui polimorfă, doldora de o masculinitate catifelată, al cărei vector era îndreptat spre mine. Era alt Cliff. Și acest Cliff era cu totul și cu totul nou. O simplă mișcare mentală, un scurt switch și ești altcineva. Și, din această perspectivă nouă, celălalt devine, la rândul lui, altcineva. Te decentrezi, te muți în alt loc al minții tale, unul din care lucrurile se văd altfel și gata, ai rezolvat o mulțime de vinovății. Și iată-mă imaginandu-mi cele mai obscene lucruri, total împotriva educației mele puritane, și iată-l pe Cliff devenind obiectul jocurilor mele mentale, și iată privirea lui fixându-mă o clipă, parcă înțelegând ce fac în mintea mea, și iată propriul lui switch, propria deplasare, lentă, iscoditoare, nesigură, și iată momentul de contact optim dintre mințile noastre. Și iată cum aud că mințile noastre fac click. Tatonarea. Recunoașterea. Certitudinea. Decizia. Clipe atât de rare la scara vieții. Îl aud cu tușește încurcat. Oftează. Își trece mâna prin păr. O șuviță rebelă îi cade atât de dulce pe frunte. Dulce dar viril. Își compune o atitudine relaxată care mă face să văd tensiunea care-i încordează maxilarul. A priceput mesajul și acum e emoționat, genul acela de emoție care mă face să-mi doresc să-i ofer un gest consolator. Îi mângâi mângâi dosul mâinii cu degetul mijlociu. Trasez o cărare pe palma lui. Prin linia vieții. Își dă la o parte părul din ochi. Ah, gestul ăla, ca al unui armăsar zvâcnind de forța sănătoasă a tinereții, care-și scutură coama...

În general, femeile au mintea îngustă și vor doar un singur lucru. Nu fac excepție. Ieșim din restaurant și-mi pune mâna pe umăr, strângându-mă ușor. O luăm spre parc. Aici, sub brațul lui ocrotitor, beneficiez de opulența senzației de siguranță. Nimeni nu m-ar putea convinge că nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Sub norii grei care se lasă din ce în ce mai jos pe cerul neutru al Londrei, îi conduc pașii spre apartamentul meu, aflat la capătul de nord al parcului. O aruncătură de băț.

(Craig Tracy - body painting)

---

[1] David Kepesh – personaj din romanele lui Philip Roth

Râvnit de căprioare înghesuite în birou

Tocmai faptul că sunt un nemernic mă face atât de râvnit de căprioarele astea care se tot înghesuie în biroul meu de la etajul II al universității. Nemernic e un fel de-a spune, căci nu pot fi învinovățit de așa ceva. Dar eu știu că, esențial vorbind, sunt un nemernic. Chantal Catherine Dupont s-a prins. Ea a fost femeia care a produs o fractură ireversibilă orgoliului meu de mascul alfa și dacă recunosc acest lucru este numai și numai pentru că aceste rânduri nu sunt destinate publicării. Am fost un fraier, trebuia să-mi dau seama că n-o să-mi meargă. Era o tipă coaptă, care nu avea nimic de-a face cu puștoaicele de anul II, cărora le predam cursul de Creative Writing. Era la a doua facultate, de care se apucase după ce hotărâse că nu vrea să se ocupe toată viața cu amenajarea caselor de vacanță de lux, nișă în care era expertă. Chestia asta am aflat-o de la ea, când am băut împreună o cafea la barul studențesc din incinta facultății. Era o tipă sofisticată ca orice franțuzoaică. Avea un ceva al ei care-i dădea un aer de superioritate și de inaccesibilitate care mi-a rănit, în repetate rânduri, orgoliul. Acum, înțeleg. Atunci, m-a iritat. Eram pe val. Ultima mea carte împușcase un Booker Prize și amfiteatrul devenise plin până la refuz de studenți. Presa îmi solicita interviuri, eram curtat de câteva reviste care-mi plăteau sume cu două zerouri pentru un articol de 2500 de semne, apărusem în câteva emisiuni difuzate la ore de vârf, făceam parte din câteva jurii, înființasem o revistă studențească de poezie, gen atât de urgisit la acest început de secol al postumanității. Tocmai ăsta era scopul meu, de a demonstra că postumanitatea nu este un concept care poate fi aplicat în masă, că mai există tineri înzestrați care nu se identifică neapărat cu marea gloată a cretinilor de azi. Pe Chantal nu o impresiona nimic din toate astea. Era rece, distantă, indiferentă. Nu mă căuta la biroul meu de la etajul II, nu mă oprea după curs, nu venea cu nedumeriri legate de temele referatelor, nu avea întrebări, nu avea nimic care să mă includă. Pentru ea, pur și simplu nu existam.
 Obiectiv vorbind, era o femeie adevărată. Nu o spun doar eu, au spus-o majoritatea colegilor de catedră. Efectiv nu o puteai ignora. Înainte de toate, avea treizeci de ani, nu în jur de douăzeci, ca majoritatea studenților. Blond nordic am impresia că se numește culoarea părului ei. Bun, deci păr ondulat, blond nordic, ceea ce, sincer vorbind, nu are nimic de-a face cu ideea de franțuzoaică. Ochi de un verde închis, ca frunzele de iederă americană, poison ivy, irizați cu vinișoare aurii, a căror culoare se transforma, la soare, într-un verde fistic, dacă cineva își poate imagina așa ceva. Vobresc despre verdele acela pastel care nu pare a fi o culoare naturală. Ei, bine, ochii lui Chantal deveneau verde-pastel-fistic în lumina soarelui de vară, apoi deveneau aproape căprui când vremea era închisă și deveneau verde transparent când plângea. Da, am văzut-o și plângând. O singură dată. De înălțime medie și absolut perfect (per-fect!) proporționată. Nu, nu 90-60-90, astea nu sunt proporții care să-mi să mă impresioneze. Să zicem 85-60-95. Adică ceea ce consider eu a fi perfecțiunea. Și ceea ce, iarăși, nu are absolut nicio legătură cu ideea de franțuzoaică. Franțuzoaicele sunt înalte, slăbănoage, osoase și prețioase. Chantal era rafinată. Și crudă. De gheață. Dar șoldurile acelea balansându-se în pantalonii albi mulați pe ele erau o imagine cu care nici ochii mei, nici creierul meu nu s-au mai întâlnit altfel decât pe o dată, pe o plajă din Brazilia, unde am făcut un concediu în altă viață. La pantalonii albi, favoriții mei, asorta pulovere ușoare, pufoase, pastelate: bleu decolorat, vernil palid, dar, de regulă, nuanțe de pământ: bejuri, griuri, grejuri, rozuri prăfuite. Tăietura en-coeur-ului era magnifică. Suficient de adâncă astfel încât obrăznicia sânilor să poată fi o certitudine, suficient de decentă astfel încât să nu poată fi acuzată de perversitate. Purta balerini impecabili, din piele de cea mai bună calitate. Chanel și Ferragamo. Iar cele două genți ale ei, ambele Prada, întotdeauna asortate cu pantofii, erau de o simplitate sfidătoare. O eleganță cruntă, dacă pot spune așa. O eleganță cruntă disimulată într-o simplitate care sfida perfecțiunea. Chantal era perfecțiunea însăși. Și motivul câtorva zile de migrene și al câtorva nopți de insomnie și de nervozitate. Deloc puține. Recunosc cinstit, cu mâna pe inimă – asta doar pentru că scriu în acest jurnal, nedestinat marelui public – că Chantal Catherine Dupont era unicat. Punct. Este o uriașă iluzie că un bărbat poate rezista la infinit în fața unei asemenea femei, oricât de morală și etică i-ar fi conduita. A fi profesor universitar este o meserie indecent de frustrantă. Tipii care se încurcă, trecător, cu studentele lor nu sunt puțini, dar asta a fost mereu limita mea. Plasa mea de fluturi era plină, dar mai mult de a le săruta pe câte una, când și când, în înserările tulburătoare, în roșu și albastru, care deseori mă prindeau la birou, mai mult de a le pipăi fundul sau sânii, niciodată nu s-a întâmplat. Nu puteam fi acuzat de nimic la acest capitol. Dar indiferența ei, pe care am cosiderat-o sinucigașă, m-a rănit atât de profund încât mi-am propus să o pic de trei ori la rând. Așteptam sesiunea ca pe un cadou ortăvit cu care urma să o pedepsesc. Impertinența ei de a-mi răni narcisismul avea să mă transforme în cel pe care urma să nu-l uite niciodată. Trei restanțe la rând la aceeași materie ar fi fost ceva cu care cu siguranță nu se întâlnise. Dar nu mi-a mers. Chantal m-a dezarmat în fix zece secunde din cele vreo două minute petrecute cu ea la cafeaua din barul studențesc. Meseria și narcisismul m-au făcut să fiu un tip spontan, calitate care m-a ajutat în negândit de multe situații. Viața nu-i o grădină cu alei de trandafiri, pe care să te plimbi pierdut în contemplare și meditație. Stătea la o masă, în picioare, cu cafeaua în față când, în mână cu propia-mi cafea, mă îndreptam spre ieșirea din bar. Am văzut-o. Era la doar doi metri distanță, privindu-mă cu un evident zâmbet ironic pe buze. M-am enervat și de aceea oprit, cât să-i zic: „Spune-mi dacă e ceva de ironizat prin preajmă, aș vrea să mă amuz alături de tine.” Mi-a întors-o la fel de spontan: „Dacă ai avea un strop de umor, te-aș invita să ne amuzăm împreună de tine însuți.” Imaginați-vă un puști de șaisprezece ani, plin de coșuri și de hormoni, trezindu-se pe nepusă masă în fața unei femei goale, cu imaginea căreia s-a tot masturbat, în baie, de trei ori pe zi și încă de trei ori pe noapte, nădușind sub plapumă. Iar femeia aceea goală ivită din rai îi pleznește peste bot două palme zdravene. Acela am fost eu în acel moment.
 Convențiile sociale, mai ales ale celor care nutresc scopuri care nu se pot rosti, obligă la reacții premeditate, în niciun caz spontane. Obligă la raționamente strategice fulgerătoare. Mereu am avut pretenția despre mine că aș fi un fel de Ginghis Han postmodern. M-am apropiat de masa ei și i-am spus: „Imaginează-ți că am suficent de mult umor încât să-mi dau voie să râd de mine însumi alături de tine, cea dotată cu suficient de mult curaj și inconștiență încât să-și permită așa ceva.” Și m-am instalat la masă neinvitat, fără sentimentul de a fi făcut o alianță cu ea. Din contră. Gândurile mele legate de pedeapsa cu care urma s-o gratific s-au intensificat. Trei restanțe la rând la Creative Writing mi se păreau, de-acum, mizilic.
 -          Ești un membru tipic al generației tale, a spus, lăsându-mă cu gura căscată. Voi, cei crescuți în puf, băieții de bani gata a căror carieră este prestabilită de părinți bogați care vor numai și numai binele progeniturii, voi, cei care ați avut dintru început drumul asigurat, aveți un soi de siguranță de sine arogantă, ca și cum ați fi făcuți din granit și ca și cum meritele pentru cariera voastră vă aparțin. Pentru voi, nimic nu mai este surprinzător, totul face parte din cele pe care credeți că este firesc să le obțineți. Restul, care nu reușește să se descurce în viață, este doar o șleahtă de idioți care merită disprețuită. Voi sunteți cei care sunteți obsedați de sex dar nu reușiți nici măcar să rostiți cuvântul sex. Dacă te admir pentru ceva este pentru că ai știut să-ți folosești talentul într-un scop util. Felicitări pentru proaspătul premiu, chiar îl meritai.
 Nu era discursul unei studente, nu erau cuvintele unei ființe limitate, era un duș prea rece pentru care nu eram pregătit și pe care nimeni altcineva nu l-ar fi rostit vreodată de față cu mine. Dar nu eram pregătit nici s-o ratez. Simțeam că mi se oferă șansa unică de a o prinde în plasa mea de fluturi, așa că m-am hotărât să schimb strategia. Ce minciună să crezi despre tine că poți deveni imun la frumusețe doar pentru că ai o experiență de viață de cincizeci și patru de ani și câteva sute de cărți citite! Ce minciună să-ți imaginezi că nu te-ai mai putea îndrăgosti niciodată doar pentru că ai trecut prin trei căsnicii care ți-au lăsat, toate, un gust atât de amar! Și ce minciună să-ți închipui că la cincizeci și patru de ani ai mai putea fi la fel ca la treizeci, în ciuda faptului – oh, ce oroare! – că te simți chiar ca la trezeci! Era limpede, Chantal îmi cercetase biografia mai bine decât m-aș fi așteptat. Nu mințea cu nimic. Parcursul îmi fusese netezit de influența discretă a tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde-o fi, ale cărui donații renovaseră un întreg corp al universității și a cărui bibliotecă de doăsprezece mii de volume trecuse în custodia școlii. Dar la fel de sigur eram că aș fi reușit și doar prin mine însumi, numai că lucrul ăsta nu de multă vreme devenise o certitudine. Așa că am adoptat strategia celui căruia i se revelează misterul însuși, făcând-o să creadă că zeii făcuseră în așa fel încât s-o întâlnesc și că rostul ei pe lumea asta este să-mi deschidă ochii cu privirile la profundele și măruntele mele adevăruri. Probabil că am jucat suficient de bine, căci a izbucnit în râs și, o clipă, și-a dezvelit dinții ăia mici și incredibil de albi, ca ai unui tânăr animal de pradă, și tot pentru o clipă am avut impresia că văd o fetiță trăind o fericire aparte. Ceea ce cred că m-a tulburat a fost capacitatea ei de a se transforma atât de rapid dintr-o femeie rece, ironică și rafinată într-o fetiță dezarmant de sinceră. Și de dulce. Nu o mai voiam doar în patul meu, voiam s-o cunosc. Și asta a însemnat sfârșitul, înainte ca orice altceva să înceapă.
 Eram total drogat. Făceam eforturi supraomenești să nu par un puști amorezat. Într-un fel, devenisem mai degrabă prieteni, dar asta numai deoarece controlul era la ea. A știut să ocolească acea complicitate amoroasă în care voiam s-o atrag prin fel și fel de tertipuri, preferând să ducă relația în zona neutră a unei camaraderii de gusturi și de mici bârfe cu care ne amuzam în câte-o pauză, la o cafea. Voiam s-o fac să aibă nevoie de mine și nu știam cum. Ocazia mi s-a ivit pe neașteptate. Jenată, a venit într-o zi în biroul meu (în sfârșit!) de la etajul II ca să mă roage, cu o voce joasă și jenată, să o împrumut pentru fix două zile cu două mii de lire. Era vineri, la sfârșitul programului și nu avea acces la contul ei bancar până luni, când băncile aveau să se deschidă. „Să nu mă-nțelegi greșit”, a zis, „banii îi am, dar nu am acces la ei. Nu am încredere în carduri, doar în cash. Ce-i în mână, nu-i minciună.” Cum nu umblam cu două mii de lire în buzunar, am invitat-o să mă însoțească până acasă, întrebându-mă ce naiba face cu asemenea sumă. Cu siguranță era vorba despre ceva ce nu putea fi amânat. I-am deschis portiera, a suit în mașină și era să cad cât sunt de lung, împiedicându-mi vârful pantofului de unul din cauciucurile roților din spate, în goana de a ajunge mai repede la volan. Mă gândeam să lungesc drumul cât pot de mult, lucru care urma să-mi confere timpul necesar pentru a construi o atmosferă propice actului de seducție la care aveam să purced odată ajunși în interiorul casei.
 Tot drumul am trăit senzația unei libertăți iresponsabile, ca și cum aș fi fost însurat și îmi înșelam nevasta cu o studentă, lăsând-o acasă un week end întreg, cu cei trei copii ai noștri. Nu știu de unde sentimentul ăsta, cu care nu mă mai întâlnisem. Poate din aceea că, de trei ori la rând, descoperisem răul sub chipul străduinței de a rămâne alături de fiecare soție mai mult decât sentimentele și interesele comunne dăinuiseră. Nu libertatea fusese ceea ce urmărisem să obțin prin divorț, ci divorțul fusese argumentat, în fața fiecăreia în parte, prin aceea că a te chinui și a chinui și pe celălalt când nimic nu te mai face să vii acasă cu plăcere este a-ți bătea joc de unica ta viață de pe lumea asta, care poate fi trăită mai cu folos și mai în acord cu ceea ce îți dorești. Gândul morții ajunsese să-mi facă nopțile zi, era un gând care nu se lăsa integrat în mintea mea. Am devenit furios pentru că era singurul lucru cu care nu puteam lupta bărbătește. Aici nu era vorba despre care pe care, ci despre nedreptatea a ceva ce nu putea fi evitat și nici confruntat. De altfel, acesta fusese subiectul ultimei mele cărți, cea premiată. Făcusem un soi de travaliu al gândului morții și cine a spus că o carte este o boală învinsă, nu a greșit prea mult. Cartea mă eliberase de obsesia morții. Devenisem mai liber, mai împăcat și poate tocmai faptul că Chantal se afla acum în dreapta mea, rulând pe străzile întunecate ale unei Londre cețoase și umede, se datora acestui lucru. Țin minte că am dat drumul la radio. Acordurile din Sonata lunii au umplut spațiul, instaurând rapid o atmosferă de melancolie. Era ora la care străzile orașului se golesc doar pentru a se umple, peste un ceas, cu fluvii de tineri ieșiți la distracție, în urma cărora, spre noapte, rămâneau cutii de bere și de Cola, sticle sparte, maldăre de șervețele murdare de muștar de la sendvișurile cu hot dog, cartoane de pizza mâzgălite de ketchup.
 Era pentru prima oară când împărțeam cu Chantal intimitatea unui spațiu. Acordurile sonatei și prezența ei tăcută și discret parfumată diminuaseră nevoia mea de a inventa o capcană suficient de bună, capabilă a o ademeni în culcușul meu și a o ține acolo, prizonieră de bună voie a obsesiei mele. Copacii de pe marginea străzii se derulau cu rapiditate în lateralele câmpului vizual, cu toate că rulam încet. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm pe jos, printr-o pădure și nu printr-un parc amenajat ca o pădure, departe de zarva Londrei și de propria-mi agitație, pe care o simțeam în neliniștea din plex. Mi-am amintit că am la dispoziție doar această ocazie pentru a face din relația cu Chantal o alta, mai aproapiată de dorințele mele. Am trecut rapid în revistă felul  în care știam că arată casa. Nu știam dacă azi era ziua în care Lilly venea să facă curețenie. Nu reușeam nici să-mi amintesc dacă-mi lăsasem pijamaua aruncată pe canapeaua din living, dacă spălasem ceștile de cafea și paharele de vin adunate de-a lungul săptămânii, dacă dusesem în coșul de rufe cele trei cămăși purtate la școală și treningul în care obișnuiam să stau îmbrăcat în casă și mai ales nu știam dacă nu cumva șosetele și chiloții strânși într-un maldăr este sau nu în mașina de spălat sau uitat de izbeliște în fața dormitorului. Dar toate astea nu mai contau, conta abilitatea de a o face pe Chantal să rămână în casă cât timp ar fi fost necesar pentru a o vrăji definitiv, fără să-i dau impresia că îi fac un serviciu contra altui serviciu, ceea ce ar fi fost de-a dreptul penibil și rușinos.
 Când aștri se aliniază conform zeilor cei buni, îți oferă soluții care nu ți-ar fi trecut prin cap. Coborând din mașină, Chantal s-a împiedicat de bordura ascunsă-n iarbă, a căzut și s-a lovit, rănindu-și serios palma și articulația mâinii drepte și julindu-și ca naiba genunchii. Privindu-și palma însângerată și genunchii zdreliți, s-a albit la față și a rămas nemișcată, lăsându-mă să cred că este pe cale să leșine, ca și cum vederea sângelui era cel mai mare rău care i se putea întâmpla. Am luat-o de braț, încercând să-i fiu de folos. Gest inutil. S-a redresat și a luat-o după mine, cu un pas care se voia vioi. Aveam de toate, și iod, și comprese sterile, și alcool, și pansamente autoadezive. Nu făcusem în viața mea așa ceva, dar tot m-am priceput să-i spăl cu blândețe rănile, ca unui copil împietrit de durere, care stă cuminte ca să fie oblojit. Adevărul e că putea fi fiică-mea fără probleme. Fiică-mea, rod nu doar al iubirii, ci mai ales al nevoii speciei de a se reproduce, mai corect spus rod al ceasului biologic al primei mele soții. Fiică-mea care, de la divorț, de când avea cinci ani, dispăruse din viața mea, întorcându-se în Germania, țara natală a Briggitei. Nici până azi nu am înțeles cu ce m-a vrăjit nemțoaica. Acum aveam în față o altfel de nemțoaică, blondă cu ochi verzi, cu palma mâinii drepte și cu genunchii răniți mai rău decât m-aș fi așteptat.
 Îmi terminasem treaba, după ce o oblojisem cu atenție. Genunchii erau acoperiți cu bandaje sterile, rănile fuseseră dezinfectate, palma nu necesita acoperire, contactul cu aerul era benefic însănătoșirii. Nu a fost nevoie s-o ademenesc cu nimic. Mi-a spus că i-ar face bine un ceai. Ieșise din starea de semi-șoc și redevenea, încet, încet, Chantal pe care-o știam. În timp ce preparam ceaiul, s-a dus șchiopătând la bibliotecă, pe care-o cerceta cu atenție. Puteam s-o privesc pe-ndelete. O mică bijuterie captivă în spațiul casei mele, departe de ochii colegilor ei și mai ales ai colegilor mei. O mică bijuterie despre care realizam că nu știu nimic și nici nu eram foarte sigur că vreau să știu ceva. Faptul că avea vârsta fiicei mele încercam să nu devină un impediment în demersul de a mă insinua în sufletul ei. Cucerește sufletul unei femei și vei avea la picioare întreg universul. Nu știu dacă eu am inventat-o sau o citisem pe undeva sau poate parafrazasem pe cineva, știu doar că o folosisem în ultima mea carte. Speram să fie adevărat. Scriitorii sunt, de obicei, cei mai mari mincinoși. Am umplut ceștile cu ceai și le-am dus în living. În timp ce-și flecta genunchii ca să se așeze, a icnit a durere. În fața mea tocmai luase loc cea mai frumoasă femeie din lume și numai cine nu a avut cincizeci și patru ani și nu a cunoscut-o pe Chantal nu știe ce vorbesc. Părea încântată de miresma ceaiului. Era un Earl Grey pe care-l adoram, cumpărat dintr-un magazin franțuzesc de lux. Aroma de bergamotă era puternică și perfect echilibrată cu corpul bogat al frunzelor de Darjeeling. Ca s-o zăpăcesc de tot, am lăsat în cești câteva flori de albăstrele care pluteau în amestecul chihlimbariu. L-a mirosit cu ochii închiși și cu nările dilatate și a sorbit din el. Am văzut extazul pe fața ei. A evitat să mă privească. Vedeam că se simte relaxată dar vedeam și că nu vrea să-mi arate că este relaxată. Dar sunt cotoi bătrân și nu mă face pe mine o puștoaică de treizeci de ani, mai ales atunci când am de gând să i-o trag. Mă bazam și pe efectul geometriei neobișnuite a camerei de zi, pe conținutul bibliotecii care văzusem că o atrage, pe piesele de mobilier autentic, din altă epocă, pe calitatea ceștilor de ceai aproape transparente, pe covorul de Buhara despre care mă îndoiam că știe ceva, pe tablourile, puține dar autentice, în privința cărora iarăși mă îndoiam că pricepe despre este vorba, pe comoditatea canapelelor Chesterfield proaspăt retapițate cu catifea de culoarea vinului de Bordeaux pe care-l aveam în bar. Uram pielea rece a cărei atingere mă făcea să-mi fie frig și de aceea fusesem bucuros să o înlocuiesc cu moliciunea catifelei, chiar dacă afacerea mă costase șapte sute de lire. Nu mă așteptam ca ceea ce avea s-o încânte cu adevărat să fie tocmai vechea mașină de scris, așezată pe biroul din mahon spre care încă nu-și aruncase privirea. Deocamdată stătea picior peste picior, cu bandajale la genunchi, cu ceașca în mână, cu capul sprijit de speteaza canapelei și privea stucatura de pe tavanul înalt pe care tata avusese cândva intenția să picteze o frescă. Își plimba ochii pe tapetul din mătase italienească și vedeam că îl admiră. Nici nu se putea să nu-ți placă așa ceva. Într-un târziu, am auzit-o rostind: -          Să nu crezi că dacă ai un Pasini, un Grubas și un Boldini pe pereți sau dacă în fiecare zi calci în picioare un Buhara autentic sau dacă bei ceai din porțelan de Meissen nu-mi dau seama că stucatura este de tot rahatul, un ipsos vopsit care imită lemnul. Nici mobilierul Rococco și nici bunăciunea asta de Earl Grey de la Mariage Frères – zi că nu l-ai cumpărat de-acolo! – nu spera că mă vor vârâ sub baldachinul tău, care probabil tronează în vreun dormitor de dimensiuni nesimțite. Ia-ți gândul. Dacă vrei să mă-mprumuți până luni cu două mii de lire, bine, dacă nu, e OK, găsesc eu în altă parte.
 Am spus c-o ador, da? Era o bomboană, o scumpete, o dulceață. Numai că mințea. Dacă ar fi avut la cine să se împrumute, nu mi-ar fi cerut mie. Era cazul s-o atac, prea și-o luase în cap, prea miza pe frumusețea ei desăvârșită, frumusețea ei cu genunchii zdreliți. Ca și cum intuia că urmează să-i țin un discurs, și-a aprins o țigară luată din tabachera de argint de pe masă și m-a privit drept în ochi, transmițându-mi ceva de genul: hai, descarcă, sunt aici ca să-ți primesc palmele pe care le tot amâni doar ca să pui mâna pe mine. Am spus că-s un Ginghis Han modern, da? Nu am luat-o prin învăluire, de astă dată am preferat drumul drept, ochit, țintit și-apoi om mai vedea. Așa încât m-am ridicat fulgerător, i-am scos țigara din gură și am sărutat-o apăsat și cu poftă, luând-o prin surprindere. După care m-am reașezat în fotoliu, beneficiind de disconfortul maxim al unei erecții virulente. Scopul unei tăceri dense și, vorba cuiva, cremoase, este de a mări emoția așteptării. Așa că, o vreme, am tăcut. Gestul meu credeam că o năucise, așa cum mă năuciseră pe mine buzele ei cu gust de tutun și priveliștea genunchilor de-acum bandajați. Balansa ritmic un picior. Semn de nervozitate. Sau de excitație. Sau de excitație nervoasă. Am stat prea multă vreme aproape de puștoaice-n călduri ca să nu recunosc modificările bruște ale dispoziției.
 -          Nu te voi întreba ce faci cu o sumă atât de mare bani, cu toate că nu-mi pot imagina ce poate fi atât de important încât să nu poată fi amânat două zile.
-          N-ai vrea să știi, mi-a tăiat-o brusc și am știut imediat că știa că nu mă așteptam să mă întrerupă și mai știa că replica urma să-mi suscite și mai mult interesul în privința banilor. Tonul ei, de o sinceritate absconsă, a reușit să mă pună pe gânduri. Credeam că-i o glumă dar nu era, chiar avea nevoie de bani.
-          Să fii studentă la trezeci de ani, într-o țară străină, când țara ta îți oferă toate condițiile de a studia ceea ce studiezi aici, a fi în permanență singură, distantă și indiferentă presupune, în mod sigur, un destin complicat, am zis, cu o mmalițiozitate evidentă. Vrând, nevrând, cererea ta, pe care o voi satisface așa cum ți-am promis, necesită, însă, o minimă cunoaștere a celui căruia tocmai urmează să-i împrumuți două mii de lire. Dă-mi un motiv pentru care ar trebui să te împrumut fără a te cunoaște niciun strop. Unul singur.
 Lama de oțel a privirii ei verzi, c aiedera otrăvitoarea, a rănit sensibilitatea pe care făceam eforturi mari de a o ascunde, nu doar față de ea. Am încercat să par relaxat. -          Cancerul este suficient? Un tratament, atâta tot, pentru asta-ți cer bani. Trebuie să-l plătesc mâine. Obligatoriu. Luni vei avea banii înapoi.
 Erecția mi-a dispărut instantaneu. M-am simțit ca și cum un seqoia de două sute de ani se prăbușise peste mine. Chantal s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, în timp ce eu am tăcut. A zărit biroul și, pe birou, mașina de scris. S-a așezat pe scaun cu o față luminată de o bucurie tainică, după care a tras mașina în fața ei. -          O folosești?
-          Numai la ea scriu.
-          Cum, nu folosești computerul?
-          Sunt de modă veche, draga mea, i-am zis, simțindu-mă dintr-odată foarte obosit.
 Ieșisem cu totul din rolul de Don Juan, nu mai aveam chef de nimic, voiam doar s-o privesc pentru că nu puteam crede ceea ce spusese. Nu putea fi adevărat. Iar dacă era, mă legasem la cap irecuperabil. -          Ei, bine, cu chestia asta ai urcat trei trepte în ochii mei.
-          Și cam cât mai am de urcat, am întrebat, sperând s-o iau prin surprindere, dar fără niciun chef de glumă.
-          Ești deja unde trebuie, a răspuns nepăsătoare și a început să bată pe clapele din fildeș ale mașinii.
 Trecuse deja o oră de când Chantal era la mine acasă. Vedeam că nu dă semne de plecare. Zăbovea în fața bibliotecii, cercetând atentă cotoarele cărților. M-am gândit că ar fi de bun simț să luăm masa. Erau orele 19, îmi era foame, cu siguranță că și ea era înfometată. Ca s-o scurtez, în seara aia m-am îmbătat. Nu chiar ca un porc. Puțin mi-a păsat, nu mai țineam la imagine, era clar că nu puteam avea cu Chantal relația pe care o aveam, în general, cu studentele. Făcea parte din altă poveste, una de care experiența mea era văduvită. Cât timp s-a uitat la cărți, extrăgând, în cele din urmă, un album de artă, o istorie ilustrată a lui Rembrandt, am aranjat tacâmurile pe măsuța din living și am adus ce aveam prin frigider: brânză de Gruyère, salată verde, o cutie de pateu de rață, o  conservă de ficat de morun, o lămâie, pâine de secară, nuci și un ciorchine de struguri pentru brânză, o sticlă de vin alb, un Roussette de Bugey 2005, perfect pentru sfârșitul de masă. Cât timp am pregătit masa, am tot băut dintr-un pahar cu bourbon. Mi se cam suise la cap și mi se părea că emoțiile mă răvășiseră. Oi fi eu profesor de literatură, oi preda eu creative writing, însă asta nu presupune cu necesitate că știu să mă descurc mereu când e de vorbit sau de scris. Slavă Domnului, paginile astea nu sunt destinate publicului, slavă Domnului, nu mă voi face de râs, slavă Domnului, am un loc unde să pot scrie câte ceva despre ea, așa cum îmi vine, fără lexic, fără gramatică. Masa a decurs cam așa: am fost cât se poate de stângaci, cu toate că am vrut să-i par doar relaxat. Îmi era foame dar nu-mi venea să mănânc. O priveam și nu înțelegeam pentru că nu era nimic de înțeles. Voiam să aflu amănunte dar, de fapt, nu voiam să aflu nimic. Roiuri de întrebări îmi vâjâiau prin cap, dar niciuna nu se putea rosti. Era prea deșteaptă ca să nu știe ce-i în mintea mea, dar îmi era prea străină ca să mimez o conversație care se presupune că poate fi purtată doar între persoane foarte apropiate. Nu părea tristă, din contră, părea încântată de albumul pe care-l răsfoia în timp ce mânca o bucățică de pâine prăjită cu ficat de morun, peste care storsese câteva picături de lămâie.
 -          Voi, englezii, mâncați tare prost. Nu aveți nimic bun. Dacă nu eram atât de aproape de voi, habar n-ați fi avut ce înseamnă a mânca bine. Și să știi că îmi placi mai mult când îți strălucesc ochii. Îmi pare rău că ți-a dispărut intenția de a mă vârî între cearceafuri, erai mai haios când aveai acel scop legat de mine. Erai interesant. Să nu te prind că te-apucă mila. În viața asta trebuie să ai compasiune, dar nu milă. Mila te pune la pământ și face din tine ori un războinic, ori o cârpă. Compasiune înseamnă să-mi dai banii, mila înseamnă să-mi plângi pe umăr. Urăsc chestia asta.
 A luat o boabă de strugure și a prins-o între dinții ei mici și anormal de albi. „N-o vrei?”, a întrebat, după care a mestecat-o râzând. Nu, n-o voiam, sau nu dintre dinții ei. Nu m-as putea culca cu o tipă care tocmai mi-a spus că suferă de cancer. Îmi imaginez că aveam o față cu totul jalnică pentru că s-a enervat. -          Hei, sunt eu, Chantal. Chantal cea de ieri, de alaltăieri, de acum trei luni. Nu sunt contangioasă, să știi. Sunt eu, aia după care ți-au tot fugit ochii din prima zi de școală. Aia care te-a tratat cu sarcasm, care nu te-a căutat niciodată la biroul tău de la etajul II, care ți-a oferit toată indiferența ei. Aia care ți-a citit cărțile și articolele. Nu s-a schimbat nimic, să știi, tot eu sunt. Însă văd că nu mai sunt suficient de bună pentru tine. M-ai transformat într-o ființă demnă de a fi îngrijită. Într-o pacientă. Dar nu am nevoie de nimic, omule, de absolut nimic, scoate-ți tâmpeniile astea din cap.
 Și-a descălțat balerinii și și-a așezat gleznele pe genunchii mei. Am stat ca boul, fără să schițez niciun gest. Habar n-aveam ce să fac. Eram uluit. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar ceva se schimbase iremediabil. Mi se părea grotesc ca eu, la vârsta mea, să mai am douăzeci de ani de viață, iar ea, cine știe?, poate nici măcar un an. Cred că eram furios. O furie care nu avea cu cine se răfui. Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat măcar pentru a avea cu cine să te cerți. Iar dacă există, în niciun caz nu e bun și iubitor cu toți.
 -          Știu ce e în mintea ta, am trecut și eu pe-acolo. Crede-mă, sunt resemnată. Adică sunt împăcată, resemnarea e altceva. Nu, nu are rost să-mi plângi de milă. Dacă vrei să mă ajuți, atunci fii tu și nu mă mai privi ca pe o muribundă. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toți murim, nu crezi? Da, știu, una e să elaborezi gândul morții în trei sute de pagini și să mai fi și premiat pentru asta și cu totul altceva este să mori efectiv. Dar și tu mori, la fel ca mine, în fiecare clipă, numai că eu mor mai repede și din alte motive. Adică până și moartea mea este una specială, a zis și râs.
 Și-a scos puloverul și l-a aruncat pe fotoliu. A luat paharul de pe masă și a băut încet, savurând parfumul vinului, cu ochii închiși. Era din cea mai bună producție a ultimilor doisprezece ani. Pe sub pulover purta o bluză albă cu mânecă scurtă, mulată pe corp. Și, spre deliciul meu, nu purta sutien. Îmi spuneam că încălzirea planetei este un fason față de drama vieții lui Chantal. Că lupta împotriva feminismului este un circ iar foametea din lumea a treia este un fapt minor față de nedreptatea bolii unei asemenea splendori ca ea. O singură clipă îți poate schimba, pentru totdeauna, raportul cu lumea. Cu doar câteva ore în urmă, fata asta mă juca pe degete, era cel mai mare scop al vieții mele. Acum, dezgustul față de mizeria bolii ei reconstruia în mine ideea de bunătate și de puritate. Dar bunătatea și puritatea nu au reușit nimic, niciodată, în lipsa dreptății. Îmi imaginam că, probabil, din perspectiva bolii și a inteligenței ei, Chantal este cea mai liberă ființă din lume. Din perspectiva obsesiilor și a narcisismului meu, probabil sunt cel mai deplorabil bărbat din lume. Avea șapte clase peste mine, avea tot dreptul să mă privească plină de sarcasm, poate și de scârbă. Orizontul meu era la o aruncătură de băț, pe când al ei cuprindea universul. De aceea nu o impresionase nici geometria camerei, nici tablourile, nici mobilierul, nimic. Nu mai dădea două parale pe toate astea. Cancerul o învățase să resemnifice lucrurile, să le reașeze într-o altfel de ordine, să răstoarne importanța lor, măsurându-le și cântărinde-le cu niște instrumente pe care nu le cunoșteam, toate astea în timp ce mintea mea se lupta cu imaginea fundului și a sânilor ei și a scenariilor de a o cuceri. Mă simțeam agitat, prea agitat pentru un astfel de moment, pentru o astfel de imagine, ca cea cu Chantal, cu capul lăsat pe canapea, cu paharul de vin într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă mână, cu gleznele pe genunchii mei, cu sânii ăia dumnezeiești lăsați ușor sub propria greutate, privind stucatura de două parale care împodobea tavanul. Și dintr-odată am simțit nevoia să știu tot, să aflu tot, să revendic întreaga ei istorie de viață, fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă.
 -          Leucemie.
 Un zid al morții care se apropie și se depărtează cu o viteză fulgerătoare. Nu știu cum să mă raportez la acest cuvânt. Nu, nu la acest cuvânt, ci la această realitate, la acest adevăr pe care Chantal tocmai l-a rostit. Informațiile mi se amestecă în minte. Transplant de celule stem, rată de mortalitate înaltă, tipuri de leucemie, durată de viață, leukos + haima, măduvă osoasă, țesuturi hematopoietice, fumatul, fumatul, Chantal fumează și ăsta este un factor de risc. Ficțiunea salvării. Mitul eroului. Zidul vieții pe care stau cocoțat imaginând un scenariu al salvării în timp ce mă simt neajutorat, înfricoșat și, pur și simplu, vrednic de dispreț. Și toate astea pentru că ceva îmi spune că Chantal nu se vrea salvată.
 -          Nu fi prost, nu mai e nimic de făcut.
 Lumea mea frumoasă, cu emisiuni radiofonice săptămânale, cu prezențe la târguri de carte acompaniate de discursuri logoreice, cu minunatul  joc actoricesc pe minunata scenă a cursurilor de creative writing într-un amfiteatru plin, cu invitațiile la dineuri de gală unde sunt înconjurat de femei ciripitoare care-mi zâmbesc frumos și-mi strecoară bilețele cu numere de telefon, cu efervescența ideilor înflăcărate pe care la bat la mașină cincisprezece ore pe săptămână, lumea mea, așadar, este o uriașă fantasmă în care Chantal a produs o efracție, fisurând-o iremediabil. O iluzie. O făcătură. O falsă grădină japoneză. În curând voi afla că nici poezia nu există. Nici bucuria de a gândi. Poate nici aștrii. Nu e niciun cer deasupra capului și nicio lege morală care să justifice ceva, orice. Nu există nimic. Viața, detronată la stadiul de ființare larvară. Probabil că adevărata existență este ceea ce trăiește, cine știe de câtă vreme, Chantal. Conștientizarea, în fiecare clipă, a bolii silențioase care te omoară fără știrea ta. Asta este a fi? A fi întru moarte, conștient de ea? Sau încântătorul travaliu al dospirii ideilor în fraze potrivite, cu care să luminezi cerul minții oamenilor? Mai degrabă, asta ar fi a fi întru viață. O aud cum îmi rostește încet numele, cu voce joasă, afectuoasă. Ochii ei sunt mai verzi ca oricând. Iar când spune „iartă-mă”, ultima redută de bărbăție cade sfărâmată iar lacrimile încep să-mi curgă, încețoșându-mi privirea. Se repede și mi se așează pe genunchi, îmi ia capul în brațe și, în timp ce șoptește neîncetat „iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă”, legânându-mă ca pe un prunc, îmi dau voie și plâng, plâng, plâng pe sânii ei care niciodată nu vor cunoaște alăptarea, plâng așa cum niciodată nu am mai plâns. Când, în cele din urmă, mă opresc, mă sărută pe frunte și-mi întinde paharul cu vin. Îmi cer scuze pentru micul episod lacrimogen și dintr-o dată mă simt îngrozitor de beat. Ceea ce, probabil, este chiar adevărat. Am ras, fără sa-mi dau seama, cam trei sute de bourbon și două pahare de vin și aproape că n-am mâncat nimic. Vreau să spun că intrasem, fără să-mi dau seama, în starea necesară unui discurs de bătut câmpii. Divina mea Chantal tocmai îmi ridicase mingea la fileu., întrebându-mă: „și despre ce spui că scrii acum?” -          Nu știu dacă scriu cu adevărat sau mai degrabă îmi descarc furia. Mă enervează faptul că de atâta vreme, tot citind maldăre poezie, dau doar de maculatură. Poate că știi că fac revista aia... Ce idiot sunt, evident că știi. Ei, pentru asta trebuie să citesc cele mai imbecile producții. Primesc zeci de e-mail-uri săptămânal, de la oameni de toate vârstele. De când cu premiul, toată lumea se vrea publicată în revista mea. E uluitor unde s-a ajuns. Doar 1% din ce citesc merită a fi publicat. Oamenii ăștia pur și simplu nu știu ce este poezia. Dacă-ți trece prin minte să cauți etimologia cuvântului și tot afli cam cum trebuie abordată ca cel puțin să încerce să semene cu poezia. Dar nimeni nu o face. Azi se scrie despre ceea ce ochiul vede aici și acum și despre ceea ce urechea aude. Nu se vede urmă de lectură, urmă de lexic, urmă de elaborare, ba chiar urmă de gramatică. Totul pare scris la prima mână. O vomitătură furioasă, asta este poezia contemporană. O sforțare. Un screamăt.
-          Mi-ai amintit de Munch...
-          Ei, cam așa ceva, e ca și cum fiecare ar descrie, în felul lui, Țipătul, așa se scrie azi.
-          Și cum zici că ar trebui să se scrie? Știi, mereu m-am întrebat ce e poezia și cum îți dai seama dacă este vorba despre poezie adevărată.
 Era cea mai grea întrebare care mi se putea pune. Niciodată nu-mi face plăcere să răpund la ea. Înseamnă, într-un fel, să-mi exhib interiorul, să spun prea multe despre mine, or, nu ăsta este punctul meu forte. Chantal își reinstalase gleznele pe genunchii mei. Mi-am așezat palmele pe ele. Nu le-a retras. A mișcat din degete, semn de acceptare. Eram atât de beat și de ușurat de greutatea pe care reușisem s-o elimin, pentru o vreme, prin plânsul acela jenant, dar tot nu aveam chef să vorbesc despre poezie. Aș fi preferat să stau să-i privesc în liniște pielea alb-trandafirie obișnuită cu foetajele frațuzești și cu prăjiturile cu cremă cu mult unt. M-a luat prin surprindere din nou: -          Știi ceva, nu există creative writing. Meseria ta e o amăgire. Nu știu cum reușești să te minți cu atâta succes.
 În clipa aia am simțit altfel cruzimea acelor cuvinte. Discursurile ei erau mereu agresive, dar reușea să disimuleze sau să diminueze, în cele din urmă, acea agresivitate despre care acum credeam că trebuie pusă mai degrabă în legătură cu boala ei decât cu intenția de a răni. Nu poți rămâne dulce și senin atunci când în trupul tău celulele mor cu viteza luminii. Dar avea dreptate, nu poți învăța pe nimeni să scrie. Poți da mici tips-uri de tehnică, dar a scrie rămâne o afacere personală. Scrisul nu e democratic. Ca imaginar încarnat, scrisul înseamnă, înainte de orice, capacitate de simbolizare. Ei bine, capacitatea asta o ai sau nu o ai, așa ceva nu se poate învăța. Iar a simboliza presupune existența apriorică a capacității de a gândi, o chestie care nu are nimic a face cu definiția din dicționar, ci cu existența unui spațiu psihic în care ești un terț exclus, chestii care mai degrabă țin de psihologie și care nu pot fi predate unor studenți la litere. Da, Chantal avea dreptate, halucinația este confundată cu imaginația iar imaginația este scrisă și luată drept literatură, însă asta nu este literatură, este simplă proiecție. Devine literatură doar dacă trecutul poate fi recuperat simbolic și retrăit ca și cum ar fi prezent. Cu Chantal stând cu gleznele pe genunchii mei, cu bandajele alea care acum mi se păreau grotești dar de care eram mândru, o etapă a vieții mele se încheia și începea o alta, a unui timp lipsit de ambiguități care mi se revela în adevăruri crude, care nu mai puteau fi mistificate. O priveam și, alături de frumusețea ei, de astă dată priveam și moartea, fără să o pot vedea dar știind că e acolo, făcându-și lucrarea. Moartea nu e o experiență, e travaliul unui gând - obsesia mea - de care credeam că m-am vindecat. Nu vindecasem nimic scriind, expulzasem doar obsesia. Rămăsese frica, spaima aceea de neconținut, cuibărită într-un loc în care nu aveam acces dar cu care puteam intra acum în contact prin prezența lui Chantal. Sau datorită lui Chantal. Moartea este tocmai terțul exclus iar a gândi moartea este un act de prudență a evoluției despărțirii de tine însuți.
 
Fusta i se ridicase cu două palme deasupra genunchilor. Balansul gleznelor se diminuase iar acum încetase. Ochii i se făceau mici iar privirea lor concentrată mă făcea să simt apropieri și îndepărtări rapide, ca și cum eram o minge prinsă cu un elastic cu care se tot juca. Sau poate eram doar beat. Trupul ei emana o liniște adâncă, vârtoasă, în care mă scufundam ca în spațiul singurei libertăți care poate exista pe lume. Mintea mea devenise cea mai concretă realitate care, împreună cu contactul cu mintea ei – aproape palpabil – îmi oferea experința vieții și a morții aici și acum. Forțe necunoscute, aproape materiale, acele forțe care acționează la nivelul simbolizării și cărora Chantal le conferise, cu moartea din trupul ei, consistență și realitate, acționau între noi nu doar mental, ci și fizic, iar forța lor se concretiza într-o nouă erecție care-și căuta rezolvarea. Știam că Chantal știe. Și-a depărtat, aproape imperceptibil, genunchii. Era o invitație? Abia atunci am auzit vântul bătând cu putere, lemnul ferestrelor troznind, ca o văitătură. Amurgul a inundat livingul cu o lumină de un roșu întunecat, care se stingea încet, încet. Cum spuneam, sunt un nemernic...

(Regard de femme - Odile Chodkiewicz)