Voci și oglinzi

Alexandru Tabac (contrafort.md) august 2018

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, 
și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv... conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv... un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([...] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ [...] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185–, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează 
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([...] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______

Ion Vianu în dialog

Cristian Pătrășconiu (banatulazi.ro), septembrie 2018

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.

Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).

Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.

Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.

Neutralitatea binevoitoare

Cosmin Ciotloș (dilemaveche.ro)

Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar nicio­dată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.

Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare. 

Psihanalizarea ca interviu

Cristian Teodorescu (catavencii.ro)

În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.

Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.

În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.

Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.

În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.

Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic.  Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.

Ion Vianu şi bucuria existenţei

Mircea Morariu (adevărul.ro)

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Iniţiativa convorbirii i-a aparţinut acesteia din urmă şi ea îşi află originea în profesiunea comună a celor doi interlocutori. Şi unul, şi celălalt sunt psihiatri, ambii au specializări în psihanaliză. Pe care au practicat-o nemijlocit, însă începând de la vârste şi de la etape diferite ale vieţii. Ion Vianu, născut în 1934, crescut, format în România comunistă a descoperit psihanaliza nel mezzo del camin, adică în jurul vârstei de 40 ani. Nu, oricât ar părea de bizar, psihanaliza nu era cu desăvârşire interzisă, dar nici din cale afară de agreată în România comunistă, era ceva tolerat, însă practicarea ei presupunea totuşi asumarea unor riscuri. Şi-a făcut din ea o profesiune îndată după ce s-a stabilit în Elveţia. Adică după ce denunţase felul abuziv în care era utilizată psihiatria de poliţia secretă în România comunistă, după ce se raliase mişcării Goma şi după ce primise aprobarea plecării definitive din România. De altfel, mă grăbesc deja să spun că în cuprinsul cărţii se pot găsi referiri destul de consistente şi la ce a însemnat emigrarea, convingerea chinuitoare a ruperii definitive de locul în care ţi-ai trăit chiar dacă nu neapărat cele mai frumoase momente ale vieţii oricum copilăria, prima şi a doua tinereţe. E vorba mai încolo şi la referiri la acel entre-deux despre care a vorbit adesea în cărţile sale şi teatrologul George Banu. Ioana Scoruş e născută în 1968 şi a avut, în consecinţă, avantajul de a se forma şi dezvolta profesional într-o lume liberă, adesea, din păcate nu întotdeauna, marcată de aspiraţii autentic liberale. Libertatea şi justiţia fiind valorile supreme în care mărturiseşte, la un moment dat Ion Vianu, că crede necondiţionat. Mai e nevoie de încă o precizare referitoare la Ioana Scoruş. Este absolventă a două facultăţi, a susţinut rubrica Scriitorincul din suplimentul LA&I al Cotidianului, supliment condus de Dan C. Mihăilescu, a avut şi are preocupări constante în domenii ale literaturii şi artei. Carevasăzică, nu este ceea ce francezii numesc cu dispreţ o bas bleus. Serioasa ei anvergură culturală, capacitatea de a aborda cu uşurinţă teme dintre cele mai diverse înseamnă, cred, garanţia succesului, reuşitei incontestabile a cărţii. Sigur, ar fi fost nefiresc, absurd de-a dreptul, ca cei doi interlocutori să nu abordeze teme referitoare la profesia lor comună. La ce înseamnă psihanaliza, la valoarea ei terapeutică (de altminteri, dl. Vianu chiar mărturiseşte că a beneficiat direct, într-un moment mai delicat al vieţii, de serviciile unui specialist în domeniu), la diferenţele dintre psihanaliza lui Freud şi aceea a lui Jung. Chiar şi atunci când sunt abordate teme referitoare la formarea ca adolescent şi tânăr cu vocaţie intelectuală a tânărului Ion Vianu, la amprenta specială pe care şi le-a pus peste acestea personalitatea covârşitoare a tatălui (a acelui T cu majusculă, astfel numit în superba carte Amor intellectualis, de aici cred şi importanţa frazei rostite, la un moment dat, de Ion Vianu: „trebuie să ieşi din lumina care te-a generat ca să poţi produce la rându-ţi o umbră luminoasă“) găsim ecouri ale psihanalizei. Important mi se pare de subliniat simţul măsurii, acel horaţian Est modul in rebus care îşi face salutar prezenţa şi aici, şi în celelalte părţi ale cărţii. Unul dintre principalele atuuri ale acesteia fiind sinceritatea, onestitatea autoevaluării. Voi fi mai explicit. Ion Vianu şi familia domniei-sale au părăsit România în 1977, după ceea ce Paul Goma numea Cutremurul oamenilor. Aceasta înseamnă că toată formaţia şcolară şi universitară a intervievatului s-au petrecut în comunism. Marea şansă a lui Ion Vianu a fost nu doar aceea de a se naşte într-o familie de intelectuali de mare clasă (mama domniei-sale, Elena Vianu, a fost profesor de literatură franceză la Universitatea bucureşteană şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am studiat secolul al XVII-lea şi după un curs al doamnei Vianu), ci şi de a avea profesori formaţi în urmă cu o generaţie. Adică înainte de 1944. Ion Vianu i-a prins în activitate pe aceşti profesori autentici şi în timpul studiilor liceale, şi la Universitate, indiferent că a fost vorba despre Facultatea de Litere (începută şi neterminată din motive pe îndelete explicate) ori de cea de Medicină. Ion Vianu nu idealizează deloc România interbelică, aşa cum nu lansează diatribe înfocate, doar de ochii lumii, la adresa României comuniste. Nu pretinde nici că în Elveţia ar curge peste tot lapte şi miere şi că adaptarea la o nouă ţară i-ar fi fost uşoară. Care sunt, aşadar, marile teme de discuţie? După cum spuneam, psihanaliza. România interbelică şi România comunistă. România post-decembristă cu toate contradicţiile sale. Cu entuziasmele anilor 90, cu cele din anii 2007-2008, cei ai aderării la UE. Dezmăţul în care trăim din 2017 încoace. România de deunăzi. Aceea în care se pune la cale schimonosirea legilor justiţiei, schilodirea democraţiei, regimul de factură autocratică (elaborarea cărţii s-a produs între mai 2017 şi mai 2018). Situaţia exilatului, A reîntorsului de bună voie în ţară. Prezentul şi viitorul Uniunii Europene. Statele Unite şi ce înseamnă ele în era Trump. Şi, desigur, literatura. Scrisul şi cititul. Scrisul la după 60 de ani încolo şi efectele sale benefice asupra fiinţei umane. Cititul şi recititul, cu referinţe utile la cartea A citi, a reciti a lui Matei Călinescu, prietenul de o viaţă al lui Ion Vianu. Şi,desigur, bucuria existenţei. Cu îndemnul din final: Bucură-te că exişti! 

Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu - ÎN DEFINITIV....; Editura Polirom, colecţia Egografii, Iaşi, 2018