Perturbatio animi

Mă amuza furia ei. Îi spusesem că femeile sunt lipsite, prin însăși natura lor, de accesul la  epos, că singura lor propensiune, atunci când există, este către maternitate, că struggle for life nu este altceva decât afirmarea frumuseții, adică a feminității și-i mai spusesem multe altele în același registru. Ochii îi sticleau, respirația-i devenise sacadată, nările-i fremătau ca la focă, buza superioară-i tremura iar eu mă amuzam teribil. Nu găsea cuvinte suficient de tari pentru a-și exprima indignarea. Speram că ceea ce-i spusesem va coagula în ea toate rezervele ei de ambiție și, în cele din urmă, se va urni să facă ceva cu ea însăși. Acum privea, de câteva minute, pendula, traiectoria pe care acul o urma, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, neîncetat aceeași, iar eu o priveam, la rândul meu, pe ea, întrebându-mă ce-o fi în mintea ei. A continuat, imperturbabilă, să o privească și când domnul Spencer a intrat în birou, a trântit catalogul pe masă și s-a prăbușit pe scaun, și când Mellisa a venit cu tava cu ceștile de cafea, și când maimuța de Monique a băgat capul pe ușă și a întrebat cine dorește sendvișuri de la bufetul de la parter, și când biroul s-a golit, zece minute mai târziu, când toți au plecat care la cursuri, care la seminarii, care la laboratoare. Aveam o fereastră de două ore, de aceea am rămas singur cu ea, ea privind, nemișcată, acul pendulei, eu privind-o pe ea și întrebându-mă ce-o fi în mintea ei. Aveam de corectat referatele studenților, dar mi-era lene, așa că am continuat s-o privesc în liniște, imaginându-mi că ceea ce face ea acolo cu pendula este să se uite la timp. Adică la prezentul care devine trecut în chiar momentul producerii lui, și la viitorul care devine prezent, adică trecut, din chiar momentul anticipării lui. Eu, cel puțin, dacă m-aș uita minute-n șir la o pendulă, la asta m-aș gândi, cu toate că știu că nu ar folosi la nimic. Dar poate că ei îi folosea. Sau poate că se gândea la cu totul altceva. Era tânără, nu foarte tânără, dar suficient de tânără încât timpul s-o mai poată învăța ceva. Și anume, faptul că nu există. Că este o convenție menită să ordoneze lumea și mintea omenească. Fără de timp, lumea ar fi haos. Haosul este un animal hrăpăreț. Sau un ou care nu eclozează niciodată.

Era înciucurată toată. Avea câte un ciucuraș din piele la fiecare pantof, avea ciucurași multicolori de-a lungul tivului bluzei și la mâneci, avea ciucuri la geantă, avea ciucuri la blugi iar cerceii erau tot ciucuri, probabil din mătase, pentru că erau lucioși și unduioși, mișcându-se ca o boare de vânt în plină vară, în ritmul lent al capului ei care urmărea limba pendulei. Ce de-a invenții pe lumea asta, îmi spuneam, ce de-a invenții cu ciucuri! Lulu Pamplona o chema. Mă rog, doar Lulu, Pamplona o botezasem eu în ziua când, întoarsă de la Pamplona, îmbătată de nebunia feeriei circului de pe străzi, cu tauri alergând oameni și uneori călcându-i în copite, a decretat că, într-o zi din viața asta, se va muta în orașul care-i zăpăcise mințile. Trecuseră ani buni de-atunci și nu reușise să se mute, poate și pentru că, între timp, își schimbase destinația. Acum voia să trăiască în Namibia, în Windhoek. Spunea că habar n-avem cum e în Namibia și că numai aroganța universitară ne face să credem că Namibia este o țară săracă, din lumea a treia, unde copii cu mingi de fotbal în burtă mor de foame și de boli. Spunea că nu există așa ceva, că Namibia a fost colonie germană și că nemții au lăsat în urmă ordine și disciplină, șosele perfecte, că este curat și frumos chiar dacă e o țară comunistă, un comunism cu chip uman și că la capătul orașelor începe deșertul care uneori e galben, alteori e roșu și că în zare se văd munții care uneori sunt gri, alteori albaștri și că din vârful munților vezi Atlanticul, care e un cer nesfârșit, și că ea se va muta în Namibia într-o zi. Apoi, a zis că se mută în Sri Lanka, dar nu a mai spus de ce. Părea hotărâtă. Iar acum stătea nemișcată, cu ciucurii din mătase atârnându-i la urechi și privea timpul din pendulă, gândindu-se, probabil, la Pamplona, la Namibia, la Sri Lanka și la câte și mai câte alte eșecuri.

Lulu îmi fusese studentă. A fost singura studentă cu care mi-am dat întâlnire. E un fel de-a spune, căci ea era cea care-mi dădea întâlnire iar eu cel care nu o putea refuza. Era ca un magnet. Lulu a fost cea care mă ducea (mă târa) în cluburile de noapte unde se cânta rock și unde la început mă simțeam ca un zombie pentru că eram cel mai bătrân dintre toți cei care populau nopțile Londrei în catacombe pline de fum de țigară pe care-l puteai tăia cu cuțitul, cu pereții vibrând de muzică. Habar n-aveam că există asemenea locuri. Pe vremea aia eram mai tânăr. Cu mult mai tânăr, dar nu chiar foarte tânăr. Se-mbrăca și ea ca toți rockerii, cu toate că asta nu avea nimic de-a face cu firea ei conținută, cu aparență de porțelan de vitrină. Lulu bea bere sau tequila, eu beam cafea. Nu aveam voie să beau alcool, luam niște pastile care nu se-mpăcau cu alcoolul și medicul mi-l interzise iar eu sunt un pacient compliant pentru că la mijloc este vorba despre sănătatea mea. Luam pastile de cap, ca să fiu mai exact. Eram surmenat tot timpul din pricina lucrării de doctorat pe care simțeam că nu o mai pot duce la capăt iar lucrul ăsta mă îngrozea. Până într-o zi când mi-am spus: ori eu, ori tu. Fiică-mea plecase de-acasă la facultate iar camera ei rămăsese liberă. M-am mutat în camera ei și un an de zile am lucrat până la trei dimineața, noapte de noapte. Ziua mă duceam la facultate ca să-mi țin seminariile iar noaptea lucram. Uneori, ieșeam cu Lulu în cluburile de rock, catacombele alea întunecate unde tăiai fumul cu cuțitul. Lulu era frumoasă și mă ținea de mână pe stradă, lucru pe care nu aș fi îndrăznit să-l fac pentru că eu sunt timid. La un moment dat mi-am dat seama că Lulu mă duce pe un drum greșit. Nu m-am culcat cu ea. Am rezistat. Era îndrăgostită de mine. Și eu eram îndrăgostit de ea, dar nu m-am culcat cu ea. M-am rezumat la cluburile de noapte și la cafele. După câte o tequila, două, Lulu începea să plângă. Atunci mă săruta cu foc iar eu nu mă puteam împotrivi. Într-o noapte, când am simțit că-mi pierd mințile, am renunțat. De-atunci nu am mai ieșit cu Lulu, nu de teamă că m-ar putea vedea cineva cu ea, ci pentru că așa ceva nu se face. O pornisem pe un drum greșit, în loc să-mi văd de teza de doctorat. În cele din urmă, am dovedit-o. Teza, nu pe Lulu. Dar am și ajuns la balamuc. Probabil din cauza lui Lulu rockerița. Știam foarte clar că nu sunt nebun, eram doar surmenat. Țin minte coridoarele înguste, cu neoane, pe care ne înșiram pentru a ni se da păhărelul cu medicamente, pe care trebuia să le înghițim în fața asistentei. Pe vremea aia nu puteam să dorm, față de azi, când dorm cu mult mai mult decât ar fi firesc. Este motivul pentru care am ore doar după-amiaza, numai că și după-amiază mi se face somn (de la pastile) și mă văd nevoit să rezist. Lucrarea de doctorat mi-am încheiat-o de mult, dar nu m-am mai întors în patul conjugal, am rămas în camera fiică-mii. Nevastă-mea pleacă la muncă dimineața și se întoarce când eu plec la facultate, de unde mă întorc când ea e deja în pat, la televizor. Și uite-așa nu ne întâlnim decât foarte rar, în week end-uri, când vin cu castronul de salată să-mi iau masa în sufragerie, la știri. Mănânc multă salată. Țin la sănătatea mea. Salată și fructe. Nu, nu sunt mulțumit de viața mea, dar asta e, în viață nu le poți avea pe toate.

 Îmi place să mă plimb. Am traseul meu, pe care-l parcurg sfințește, în fiecare seară. Mă opresc în parc, unde am banca mea, stau acolo cam jumătate de oră și citesc. Întotdeauna am o carte cu mine. La un moment dat, a apărut o fată. Stătea pe o bancă și citea. Eu mă plimbam printre copacii din parc. A apărut și a doua zi, și a treia. De fapt, era deja acolo când ajungeam eu. Într-o zi am văzut-o îndreptându-se spre mine. Nu mai știu cum naiba s-a întâmplat, dar am stat mult de vorbă. Părea foarte singură. Părea ca și cum nu-i mai păsa de nimic, ca și cum nimic nu mai conta. Într-o zi, mi-a povestit un vis cu Borges. Stătea sus pe un gard și Borges venise să o ajute să coboare în siguranță. L-a refuzat pentru că-i era teamă de el, de fapt, pentru că-i era teamă de orbi în general. Îți dai seama, a zis, îți dai seama că însuși Borges a venit la mine? Îți dai seama cât sunt de proastă dacă l-am lăsat să plece? În altă noapte a visat că o dusesem la un cenecert rock și că aveam o cămașă identică cu cea a lui Ian McEwan, dintr-un interviu din The Guardian. Cu fata asta m-am culcat, trebuie să recunosc. Făcuse un fel de obsesie pentru mine. De fapt, nu chiar pentru mine, ci pentru ceea ce scriam, de ani de zile, pe blogul meu. Ceea ce e cam același lucru. Îți place de mine pentru scriu binișor?, am întrebat-o într-o zi. Nu știu, a zis. Din ziua aia nu am mai vrut s-o văd. Nu pentru că nu reușise să afle de ce mă place (eu aș zice că era îndrăgostită lulea), ci pentru că eu însumi începusem să mă îndrăgostesc și nu aveam niciun chef de complicații. Adevărul e că întotdeauna am avut o viață secretă, în ciuda faptului că sunt un profesor respectabil și așa am fost întotdeauna. Nu știu cum naiba fac de mă trezesc în câte-o poveste de genul ăsta. De a doua zi, a început să mă  caute. O vedeam așteptându-mă în fața universității, când veneam la ore. O vedeam așteptându-mă tot în fața universității, seara, când plecam de la ore. O vedeam în fața blocului, pe partea cealaltă a străzii, când plecam în parc, să mă plimb, seară de seară. O simțeam urmărindu-mă ca o umbră, de parc-ar fi fost umbra mea. Se oprea când mă opream eu, mergea când mergeam eu. Nu mă deranja cu nimic, doar mă însoțea, respectându-mi, în felul ei, alegerea. Dar vedeam că e disperată. Într-o zi i-am spus ferm, răspicat, să nu mă mai urmărească. Atunci am văzut prelingându-se din ochii ei mari niște lacrimi ca doi sori incandescenți sau ca două luni strălucitoare. Asta așteptam? Lacrimile ei? Da, asta așteptam, mi-am dat seama. Nu o dovadă că mă iubește, ci lacrimi, care pot fi și altceva în afara unei dovezi. Atunci mi-am zis că sunt un nemernic și că fata asta nu merită așa ceva. Am luat-o de braț și am mers la ea acasă și ne-am culcat împreună. Fata asta e tot un foc. N-am mai întânit așa ceva. Și e sinceră.  

Nu mă mai duceam seara acasă, mă duceam la ea. Asta a durat o vreme, apoi m-am întors acasă și a fost ca și cum n-aș fi plecat vreodată. Viața a mers mai departe. Mi-o imaginam așteptându-mă cu o răbdare de care doar Dumnezeu e în stare, cu o răbdare neomenească. Am lăsat să treacă vreo opt, nouă luni în care nu i-am mai dat niciun semn. Nici ea nu m-a mai urmărit, așa cum credeam că se va întâmpla. Mi-o imaginam cum stă toată ziua cu laptopul în brațe pe canapeaua ei din sufragerie și cum îmi citește și răscitește blogul. Mi-o imaginam stând noaptea la geam și uitându-se după mine, de la etajul zece, privind farurile mașinilor măturând strada în vreme ce luna crește până devine un cerc enorm, de un alb orbitor, suspendată într-o mare neagră, care e cerul. Mi-o imaginam singură, înnebunind pe zi ce trece. Și atunci m-am speriat și m-am dus la ea pentru că m-am temut de o nenorocire. Mă aștepta cu cafeaua fierbinte, așa cum mă așteptase în fiecare zi de când plecasem. A fost ca și cum nu aș fi plecat vreodată. La ea acasă era mereu liniște, liniștea de deasupra lumii, și chiar din ea emana o liniște vârtoasă care nu știu din ce disperări sau din ce fericiri venea. Voia să scrie un roman dar nu știa cum se face asta. I-am promis că o voi învăța să scrie. Crezi tu?, m-a întrebat, sceptică. Cred, am zis. Iar ea a tăcut, după care eu mi-am luat pastilele de cap, după care am făcut dragoste, ca și cum am fi fost două ființe foarte lente, după care am adormit și am visat că sunt critic literar și că am scris o carte, interpretare la Tristram Shandy, și că a venit Borges și m-a premiat cu un premiu mondial, după care m-a întrebat: nu-ți ajunge un eșec? Și atunci m-am trezit înspăimântat și transpirat tot, pentru că eu nu sunt critic literar. Nu știu dacă visul a fost pe fond nervos sau a fost ceva metafizic. Seara am mers împreună la un concert rock, chiar dacă ei nu-i plăcea rockul, dar pentru mine era în stare de orice. Între timp, îmi cumpărasem o cămașă identică cu a lui McEwan din interviul din The Guardian. Știu că-mi propusesem să-mi cumpăr și o pereche de blugi, și o geacă nouă, din piele.

Nu știu ce mi-a venit să mă gândesc acum la toate astea. Ar trebui să citesc referatele studenților, dar mi-e lene, mai bine ar fi să i le pasez lui Lulu, nu degeaba e seminarista mea. Lulu, care de cincisprezece minute privește, nemișcată, pendula sau timpul din pendulă sau cine știe ce altceva. Până la urmă, foarte bine face, încă are vârsta la care timpul o poate învăța ceva, acel ceva care s-o facă să se miște odată, până nu-i prea târziu. Încă mai are o șansă. Ultima, cea din urmă. Încă mai poate ajunge singură la concluzia că timpul nu există, că e doar o convenție împotriva haosului din mintea omului, o convenție necesară, dar insuficientă. Apoi, are tot timpul din lume să afle că timpul e un ou care nu eclozează niciodată.

-          Lulu, ce faci tu acolo de un sfert de ceas? La ce te tot gândești?, am întrebat-o, înainte de a-i pasa referatele.

A întors capul lent, ca întreruptă din visare, m-a privit cu ochii ei veșnic încețoșati în care pe vremuri vedeam adâncimi insondabile și a zis cu o voce calmă și plată:

-          La nimic.

Înmormântarea

Sosise timpul pentru câteva cuvinte de încheiere. Tot căutându-le, ne-am trezit că încheierea se transforma în început sau, mă rog, ce-o fi fost ăla. Amândoi eram obosiți și plictisiți și numai la vreun început nu ne stătea mintea. Ceea ce voiam era să plecăm de-acolo mai repede, fiecare la casa lui. Așa am ajuns la cafenea. Înmormântarea lui Ben a fost cea care ne-a adus acolo. N-avusesem nicio treabă cu Ben, dar mi s-a părut de bun simț să răspund prezent chemării colegilor de facultate, din urmă cu 20 de ani. Murise unul de-al nostru și Candy ne mobilizase pentru organizarea evenimentului, dacă moartea poate fi numită astfel. Nu știu de ce, întâlnirea cu April era ultimul lucru din lume la care m-aș fi gândit. Mi-am amintit de lebăda neagră și m-a pufnit râsul. Nassim avea dreptate, nu trebuie să excluzi niciodată o potențială lebădă neagră. Ok, și dacă n-o excluzi, asta înseamnă că ești mai pregătit pentru apariția ei? Eu, unul, nu. Eu sunt dintre cei care invalidează o astfel de teorie. April era, din contră, dintre cele care invalida orice teorie, mai puțin asta.

Câțiva care i-au fost mai apropiați lui Ben l-au evocat, așa cum se obișnuiește la înmormântări, cu jumătate din cuvinte mincinoase, cu cealaltă jumătate indiferente, apoi am mers cu toții la groapă, am aruncat o mână de pământ, unii au și lăcrimat iar alții au profitat de ocazie ca să povestească de pe vremea studenției. Azi, majoritatea fetelor aveau 10 kg în plus (și arătau ca naiba), joburi bine plătite și copii deja plecați de-acasă. Băieții arătau mai bine, se știe doar că îmbătrânirea e mai blândă cu bărbații. Și April arăta bine. Părea neschimbată. Pe vremea când eram tineri, era cea mai mișto tipă din tot anul. La fel rămăsese și azi. Aceeași greutate, același aer tineresc, inspirând poftă de viață. Tonică, veselă, zâmbitoare, destul de retrasă dar nicidecum retractilă. Avea un aer misterios. Tot blondă, ca pe vremuri. Nu, pe vremuri era platinată, azi, părul ei era de un blond potolit, ca fânul uscat. Purta o pereche de pantaloni strâmți, crem, o pereche de pantofi cu toc, din piele lăcuită, de culoarea pantalonilor și o bluză albă, vaporoasă, dintr-o pânză subțire. Stătea bine pe picioare. Ochelarii de soare cu lentile mari, negre, îi mascau fața, așa încât nu-mi dădeam seama cât de tare îmbătrânise. Mirosea bine de tot, un parfum de calitate, așa cum mi-o aminteam din facultate. Când a venit momentul de pupat și de la revedere, am luat-o, prietenește, pe după umeri și i-am zis hai să bem o cafea și să mai stăm de vorbă, vrei? Vreau, a zis și-am pornit-o spre Cafe Vergano. Ca să n-o mai lungesc, de la înmormântarea lui Ben a pornit totul.

O evoluție rapidă a evenimentelor se poate datora unei mulțimi de motive. Al meu a fost faptul că îmbătrâneam. Și nu atât faptul în sine, cât conștiința faptului că îmbătrâneam, care este ceva teribil. Ceva de necuprins cu mintea. Cel puțin de mintea mea. Nu e prea bărbătește ce spun, dar așa stau lucrurile. Teama, teama că viața se încheie și că n-am apucat s-o trăiesc suficient era viermele care mi se zvârcolea în creier, trimițându-și toxinele de-a lungul și de-a latul trupului și a tuturor zilelor mele, de câțiva ani încoace. Poate și faptul că eram înclinat spre melancolie să fi jucat un rol, niciodată nu voi ști cât de important. April a fost antidotul meu. Xanaxul. Prozacul. Un amestec impresionant de înțelepciune și de naivitate. De forță și de delicatețe. O floare de cireș care nu vrea să se scuture. Velierul meu pe timp de furtună. Coaja de nucă în care m-am ascuns, o nucă verde, cu o coajă groasă.  

Nu a fost nimic altceva în afara alăturării a două singurătăți, cu beneficii de ambele părți. Dacă am ști asta când suntem tineri poate că nu am mai pierde vremea făcând alegeri proaste. Oamenii își aleg partenerul de viață din raționamente cu totul stupide. Singurătatea e singurul raționament corect. Doar alături de cineva poți înfrunta frica de îmbătrânire, doar alături de o April poți accepta. Nu e vorba despre înțelepciune, asta este o altă minciună, înțelepciunea nu te îmblânzește cu privire la gândul morții, înțelepciunea te falsifică, arătând cât ești de prost. Nimeni nu vrea moară, orice idiot știe asta. Doar alături de o April de-aceeași vârstă cu tine poți trece prin bătrânețe, ori păstrându-ți intacte capacitățile de-a o înfrunta, ori nebăgând-o în seamă. O puștoiacă nu te întinerește, ci te prostește. Poți fi viril în multe feluri. Viața nu începe și nu se sfârșește cu sexul. Îmbătrânirea este cea mai mare dovadă de virilitate, nu faptul că poți fute oricând. Asta-i capcana cea mai comună și de aceea majoritatea cade în ea. Alături de un bătrân, puștoaicele se simt validate în feminitatea lor, iar bătrânii se simt potenți, asta-i tot, dar e fals, fals, fals. Orice-ai face, una de 20 de ani întotdeauna te va considera bătrân dacă ai sărit de 40, doar că ești atât de idiot încât habar nu ai.

O April are darul de a-ți liniști conștiința. Ca acum, când iar m-a lovit vinovăția că mi-am părăsit nevasta și copilul, cu zece de ani în urmă. April e dintre cele care îmbătrânesc frumos fără să apeleze la niciun artificiu dintre cele pe care revoluția științifică și nestăvilita dorință a femeilor de a rămâne veșnic tinere le pune, azi, la dispoziție, la prețuri pentru tot buzunarul. Există în ea ceva care se opune cu înverșunare îmbătrânirii, dar despre care nici eu, nici ea nu știm nimic. În afara câtorva riduri care, de altfel, îi vin bine, restul e intact. Umblă prin casă în chiloți și într-un tricou fără mâneci, așa încât am parte de spectacolul zilnic al fundulețului ei care tot iese la iveală de sub tricou, de picioarele ei frumoase, cu nerv, pe care se văd urmele celor zece ani de sport de performanță, de sânii de mărime medie care-i saltă sub tricou la fiecare pas, ca două păsări neliniștite, și de cele două perspective ale temperamentului ei minunat: pe de-o parte, o lentoare halucinată de un aer de resemnare, pe care-o târăște cu lascivitate și asumare, de jumătate de an încoace, pe sub ochii mei, pe de alta, o energie neastâmpărată, a celui care știe că poate dărâma lumea și o poate reconstrui oricând. Nu zic înălța, căci lumea e plată precum câmpiile elizee. Stuporul avid cu care o privesc de-atâta vreme fără să mă satur (și de care este perfect conștientă) reclădește în ea senzația unei tinereți știutoare, sigură de sine, triumfătoare. April este reprezentanta unică a acelui mod de a trăi despre care nu am știut nimic până la ea. Viața nu e bucurie pură, deci nici ea nu e, dar atunci când se întâmplă să se afle în faza de optimism, energia ei catalizează toate resursele mele de vitalitate, propulsându-mă un metru mai departe în haosul deșănțat al vieții. April, ca marcă a unui stadiu în care nu pot adăsta prea mult, dar care tinde să se lărgească. Iar eu, ca developant al stărilor ei interioare. April, uragan hrănindu-se din turpori vegetative insondabile. Cu ea, totul capătă sens, unul pe care viața, ea singură, nu-l are. Cu ea, iluzia rămâne posibilă. Speranța gesticulează, discret, în zarea imediată. April, poezia vieții mele!

Tot April, draga de ea, este cea care-mi provoacă, întotdeauna cu inocență autentică, adevărate preinfarcturi. Imperialismul ei, lipsit de orice tentă războinică, este, desigur, omnipotent. Nu există lucru despre care să nu-mi fi demonstrat că poate fi abordat. După ea, nu există nimic pe lume care să nu poată fi anexat, făcut al tău. Nu există granițe, altele în afara celor pe care mintea ta le așează. Dincolo de ele totul este posibil, iar ea tocmai asta m-a învățat, cum anume se face acest pas dincolo, la capătul a lungi discuții în contradictoriu, în timp ce rostogolea peste mine lumina cenușie a ochilor ei de ardezie gri-verzuie. Filosofia ei fundamentală este că nu există imperative. Nu a aflat-o singură, a aflat-o pe parcursul unei terapii de vreo trei ani. Unii îi spun dezvoltare personală, sinistră găselniță a marketingului psihologiei care încearcă să vândă același produs, într-o formă alterată, vopsindu-l în culori noi, de când Freud a fost dus în dizgrație. Dezvoltarea asta personală o practică ăia care habar n-au despre ce vorbesc și care cred că e suficient să înșiri niște concepte ca să te numești terapeut. Care cred că e suficient să dai sfaturi și să faci tabele care să monitorizeze activitățile zilnice. Care cred că e suficient să detecteze... gândurile disfuncționale. Lui April îi vine să vomite când aude asemenea inepții. Mie nu-mi vine pentru că eu nu mă pricep. Când vede această reducție, a minții la un simplu mecanism, dă din mână a lehamite, face o piruetă de 180 de grade, opunându-i în acest fel fundul ei frumos, pe jumătate dezgolit. Cum să reduci mintea la un tabel?, obișnuiește să întrebe retoric, enervându-se. Cum să reduci totul la un set de reguli și de sfaturi? Spune că majoritatea absolută a celor care se ocupă cu așa ceva ar trebui să rămână fără atestat de practică. Niște șarlatani, niște cretini care cretinizează și mai tare pe alții deja cretini și care vor rămâne, până la capătul zilelor, cretini cu toții, așa spune, țuguindu-și boticul, intransigenta mea iubită.

Pentru April, curentul electric este electronul care vine din priză și intră-n televizor și care, datorită unui proces impenetrabil, distribuie programele tv. Dacă o întrebi, știe toate formulele de calcul ale curentului electric continuu, așa cum le-am învățat la școală, însă pentru ea toate astea nu au nicio legătură cu curentul electric propriu-zis. Se pricepe, însă, de minune la chimie. April pictează. Cu pensule cu păr de veveriță sau de cal, pictează cești din porțelan. Până acum câțiva ani a fost restaurator, apoi s-a săturat să repare porțelanuri și a început propria-i afacere. Azi a ajuns la stadiul în care își permite să-și comande cești cu forme anume, desenate de ea, la o firmă nemțească veche de vreo sută cincizeci de ani, parcă Reutter Porzellan îi zice, pe care le pictează și apoi le vinde. Blanc-uri le zice. Are clienții ei. Face numai unicate, așa că și prețurile sunt pe măsură. De exemplu, un set format dintr-o ceașcă de ceai de 200 ml și o farfurioară cu diametrul de 12 cm, pictate cu flori în patru culori, pleacă de la 120 de lire. Vopselele și le prepară singură, din prafuri colorate și combinații de solvenți, secret de fabricație. Pictează cam 10 seturi pe săptămână. Undeva în jur de 2000 de lire, cam atât cât câștig eu în jumătate de lună. April face întotdeauna doar ceea ce-i place, în virtutea singurei legi care-i guvernează viața: nimic nu trebuie pe lumea asta. Televizorul nu există pentru ea, „această armă de îndobitocire în masă, mortală, cu efect imediat”. Există, în schimb, cărțile. În cărți sunt lumile ei, retragerile ei solitare, singurul sens posibil, viața însăși. Nu le folosește ca pe oglinzi care să-i înfățișeze identicul, ci ca pe ecrane de proiecție a diferenței care duce la identic. Mă rog, o chestie complicată pe care n-am prea înțeles-o. Pentru April, căutarea unui sens al vieții este a descoperi, permanent, că nu există niciunul. Micile revelații de care crede că a avut parte în lungii ani ai entuziasmului adolescentin desfoliaseră toate iluziile până la miezul lor sec, din care văgăuna nimicului apărea, în cele din urmă, la lumină, ca o gură știrbă slobozind un hohot de râs, o hăhăială lipsită de articulație, ancorată în ceea ce, pe-atunci, i se părea important: libertatea, dreptatea, echitatea, adevărul, onoarea, frumosul... M-am revoltat cu prima ocazie pe care mi-a dat-o. „Ești la fel de prost ca toți ceilalți”, mi-a spus resemnată, cu o voce albă. „Am obosit să explic. Chestiile astea, de fapt, nu se explică, ori le înțelegi, ori nu pricepi nimic niciodată, și atunci faci parte dintre fericiți”, a zis și mi-a întors spatele printr-o piruetă, după care s-a scurs, dezamăgită și îndurerată, spre dormitor.

Și cum era să nu-i dreptate? Pentru April, adevărul, libertatea, frumosul, pe vremea când încerca să le întrupeze, s-au pulverizat, într-o clipă, în miliarde de particule infinitezimale pe care azi încerca să le recupereze din lectură sau cel puțin asta credeam. În dimineața în care mi-a povestit tragedia era lipsită nu doar de vlagă, ci părea de-a dreptul golită de sânge. Stătea pe scaunul din bucătărie, contre jour, mâinile îi atârnau, grele, pe lângă corp, ca și cum abia și le mai putea ține. Ca și cum nu mai era acolo, în trupul ei frumos și aproape gol, ca și cum rămăsese doar o voce, venită din vremuri despre care nu știam nimic. Bernard, zis Bunny, pur și simplu dispăruse din grădină, unde se juca, în timp ce ea îi pregătea masa de prânz. Poarta era încuiată iar copilul nu era nicăieri.

-          Aș fi putut alege să înnebunesc, înțelegi? Nu-i așa că nu știai că asta este o alegere? Am fost acolo, în clipa aceea, pe marginea îngustă în care am avut de ales să-mi păstrez mințile din cap sau să le las să mi se împrăștie. Am ales să sper. Trebuia să-l caut pentru că trebuia să-l găsesc. Și-am început să-l caut. I-am telefonat lui Edgar și l-am căutat împreună. Apoi, ne-am despărțit, ca să fim mai eficienți. Am căutat un an. Nu am reușit să-l găsim și de aceea ne-am despărțit de tot. Iar tu în clipa asta să nu îndrăznești să spui ceva. Nu am nevoie de nicio vorbă, de nimic. Ai înțeles?

Am luat-o-n brațe și am tăcut. Nici n-aș fi avut ceva de spus. După o vreme, am simțit cum trupul ei de fum se reconstituie și începe să fie locuit. Am strâns-o tare, fără să scot o vorbă iar ea a plâns o vreme spasmodic, apoi din ce în ce mai încet iar eu nu i-am dat drumul nicio clipă, ca și cum încleștarea brațelor mele era ceea ce dădea, din nou, formă sufletului ei. În doar câteva cuvinte livrase o întreagă tragedie, cea mai mare tragedie de care poate avea parte o mamă, dar restul era în ea, o locuia încă, în ciuda celor cincisprezece ani care trecuseră. Totul era proaspăt, abia întâmplat. Trecutul devenise prezent, un prezent continuu și așa avea să rămână. M-am gândit că momentele astea de aducere aminte se petrec cu o variabilitate care nu ține cont de nimic. De astă dată eu am fost cel care eram lângă ea, dar data viitoare? Aveam de gând să fiu și data viitoare, și data răs-viitoare și de câte dăți o mai fi să fie. S-a scuturat de brațele mele și a oftat.

-          Cândva credeam că nebunia e o soluție. Am aflat că nu e. În nebunie ești hiperlucid. Iar când nu ești, îți poți lua zilele sau poți omorî pe cineva. Aș  fi ales oricând sinuciderea dacă n-aș fi fost atât de lașă. Nu de moarte-mi este frică, ci mi-e frică să mor, a zis după care s-a dus să picteze un set de cești, comandă specială pentru o prințesă indiană.

Edgar nu fusese la înmormântare. Se căsătoriseră în ultimul an de facultate, mai degrabă pentru că April, pe care, de fapt, o chema Ilona, nume imposibil de pronunțat corect, urma să se întoarcă în țara ei nenorocită. Venise la Londra cu o bursă de studii și căsătoria era singurul ei pașaport permanent. Îl alesese pe Edgar nu din dragoste, ci din premeditare, la capătul unui calcul corect. Între timp, devenise o londoneză perfectă sau o poloneză care imită perfect o londoneză autentică. În străfundurile sufletului ei, însă, rămăsese poloneză, țară despre care nu mai voia s-audă. Considera că dispariția lui Bunny fusese prețul plătit pentru diversiunea pe care o făcuse, un preț nedrept, o pedeapsă disproporționată față de ceea ce se cerea pedepsit. Până la urmă, și Edgar se folosise de ea iar ea, oricum, nu stătuse cu pistolul la tâmpla lui, silindu-l s-o ia de nevastă. Subiectul era tabu, Ilona interzisese să vorbim despre trecut și în special despre trecutul apropiat. Despre țara ei avea o impresie catastrofală, după ce, vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-mprejur și ajunsese, nu știa cum, nu știa de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.

April picta compulsiv. Se agăța de pensulele ei și de ceștile din porțelan nemțesc ca și cum, dacă nu ar fi făcut-o, ar fi căzut într-un nesfârșit abis. Tortița ceștii, pensulele, tuburile cu vopsele erau marginile lui iar ea stătea acolo, înverșunată, luptându-se cu iminența unei prăbușiri, opunându-se cu înverșunare nu căderii înseși, ci necunoscutului în care avea s-o ducă, unde bănuia că nu există alegere. Atunci când isprăvea de pictat câte o ceașcă, răsufla mulțumită și epuizată de atâta concentrare, după care aluneca într-o lentoare în care parcă devenea altcineva. Acelea erau momentele nostre de tandrețe, în care April (sau Ilona) se lăsa îmbrățișată și alintată și în care era dispusă să povestească despre Polonia și despre viața ei în acel căcat de țară, așa îi spunea, un căcat de țară pe o care o iubea fără să știe de ce, un căcat de țară care plângea în trupul ei obosit. Exact astea erau cuvintele ei. În momentele acelea, glasul i se schimba, căpăta consistență, consistența unor ecouri îndepărtate, consistența a milioane de ecouri care se întâlnesc în același spațiu, ca sunetele care reverberează într-o peșteră, amplificându-se și transformându-se într-o mare voce, înfricoșătoare pentru că intraductibilă. În clipele acelea, nu foarte dese, aveam impresia că nu cu April stau de vorbă, ci cu Polonia însăși, cu toate milioanele alea de oameni, sau poate cu sutele de milioane de polonezi, câți or fi existat de când e Polonia pe lumea asta, aveam impresia că aud vocile tuturor polonezilor morți, vii și încă nenăscuți, dar era, de fapt, vocea nostalgiilor și vocea dorințelor lui April pentru țara sa. Era vocea unui profet care bate câmpii. Într-un moment de genul ăsta am aflat despre Witold, bunicul din partea mamei, care s-a lăsat capturat de nemți doar pentru a ajunge în lagăr, pentru a le duce polonezilor știri din țară, care a avut norocul să supraviețuiască Auschwitzului și care s-a trezit executat de comuniști, pentru că s-a opus regimului. „Îți dai seama”, a zis, „să scapi de paranoic ca să te condamne la moarte un imbecil. Zi și tu!” I se părea că-i este scris să repete, într-un fel, destinul bunicului. Fugise în Anglia de comuniștii din țara ei pentru ca Anglia s-o omoare, luându-i copilul. Ura Anglia pentru că nu fusese capabilă să i-l restituie pe Bunny, ura căcatul de Polonia, pe care de-acum știam c-o iubește cu aceeași iubire pe care-l iubea pe Bunny, ura tot estul Europei pentru că era populat de cohorte nesfârșite de comuniști care se-mpuiaseră mai rău ca muștele, ura nepăsarea Uniunii Europene cu privire la dezastrele ideologice din țările comuniste, dar ura și întreaga Europă, în frunte cu marea Anglie, din pricina propriei ideologii, din pricina progresismului învingător pe care ea îl echivala cu un nou comunism. Era, pur și simplu, stupefiată că oamenii nu văd ce se întâmplă, că viețile lor mărunte și lipsite de sens sunt mai importante decât soarta Europei și tocmai de aceea ajunsese la concluzia că majoritatea absolută a omenirii este cretină, lucru cu care eram totalmente de acord.

Într-o zi mi-am dat seama că ceea ce iubeam la Ilona era franchețea ei. Știa că nu știe nimic, enunța cu exasperare faptul că nu știe nimic (un fapt concret, irefutabil) și că nu pricepe nimic din viața asta, și mai ales avea conștiința faptului că nu va ști niciodată nimic, iar eu chiar nu pricepeam ce naiba vrea să spună. A fost pentru prima oară când am simțit că idiotul sunt eu și că, de fapt, ea știe bine ce spune. Pe Ilona o durea-n cot de spaima mea de bătrânețe, o durea-n cot de bătrânețea mea care deja începuse, era atât de prinsă cu ceștile și cu pensulele ei și cu exasperarea că viața trece iar ea nu pricepe nimic, încât până și eu am uitat de ce-mi era frică. Și, cumva, bătrânețea a dispărut. S-a strecurat ca un mic mamifer speriat de moarte și a dispărut în hăul spaimei Ilonei care, atunci când nu picta compulsiv, făcea pâine, plăcinte cu brânză și stafide, cozonaci umflați și aurii. Cu Ilona am pus rapid pe mine cinci kilograme, până într-o zi când a spus: gata, ai sărit pârleazul (a trebuit să caut în dicționar), s-a terminat cu cozonacii, cu gulașul, cu pâinea, cu cârnații de casă. În ziua aia am trecut pe salate și pe mers rapid, cu pași numărați cu indiferență de o nenorocită de aplicație de pe telefonul mobil al Ilonei. Stabilise limita inferioară la 10 000 de pași pe zi, cu o viteză medie de 5 km/oră, ceea ce n-avea nimic a face cu o plimbare de oameni normali, ci cu o alergătură de femeie disperată care se îndreaptă, în grabă, spre nimic. Țin minte că într-o zi am reușit performanța a 13 800 de pași. În ziua aceea Ilona m-a premiat cu un ceai de plante și cu o partidă de amor pe nemâncate. Avea în ea ceva sălbatic, probabil sălbăticia întemeietorilor Poloniei, prin sângele cărora curgea o cruzime de hun.

Ilona își exterioriza temperamentul ori în lucruri simple, cum era frământarea cozonacilor sau a pâinii, ori în lucruri complicate, pe care nu le înțelegeam prea bine și ale căror adâncimi insondabile se sustrăgeau analizei mele atente, academice. La universitate nu pățeam niciodată așa ceva. Îmi vedeam conștiincios (sau cu câtă coștiință îmi mai rămăsese) de treabă, gândindu-mă cu groază la pensionare. Aroganța siguranței de sine, apanaj al universitarilor britanici și a celor din est, se diminuase. Devenisem un model de profesor, corect, echidistant, nevizitat și nevizat de invidii, scufundat în tăceri interpretate ca semn al atingerii unei înțelepciuni de filosof (erau doar tăcerile unui biet om obsedat de bătrânețe). Stăpâneam meseria, mă mișcam ca peștele-n apă, eram admirat, unele studente-mi făceau curte, mai ales înaintea examenelor când, brusc, apăreau o grămadă de lucruri ce se cereau descifrate. Rezistam cu stoicism oricărei oferte. O aveam acasă pe Ilona și asta însemna că nu mai aveam nevoie de nimic. Dacă Franciska mi-a atras atenția în vreun fel, a fost pentru aerul ei mereu absent și îngrijorat. Nu performa în niciun fel, nu aveam nicio îndoială că urma să pice nu doar examenul la mine, urma, probabil, imposibilitatea de a se descurca cu prea multele restanțe, exmatricularea și întoarcerea acasă. Franciska era, așișderi, poloneză. O fată înaltă ca o baschetbalistă, bine legată, dar care slăbise vizibil în ultimul timp. Avea o față albă plină de pistrui, mai ales pe nas și pe pomeți, care, alături de ochii albaștri și pierduți îi făceau nu doar o mutriță haioasă, ci o mutriță haioasă pierdută într-un soi de resemnare tăcută, cu profunzimi de fântână secată. Avea aerul unei fete ieșite de la psihiatrie, aflată încă sub tratament. Era îmbrăcată sărăcăios dar curat iar privirea ei umilă era de-a dreptul înduioșătoare. Avea părul lung, ondulat și sârmos, mai degrabă portocaliu decât blond. Cu două zile înainte de începerea sesiunii a venit la ultima mea oră de consultații. A intrat în birou, m-a privit ca și cum tocmai ar fi aterizat de pe-o planetă străină și a luat loc pe scaunul din fața biroului, destinat studenților. Și-a încrucișat mâinile în poală și a început să plângă. Imediat m-am gândit că probabil așa procedase cu toți profesorii cu care urma să susțină examene. Mă așteptam să înșire o poveste lacrimogenă care implora mila, adică trecerea examenului cu notă minimă. Dar lucrurile nu au stat deloc așa și ceea ce urmează este încercarea mea de a reconstitui discursul Franciskăi. Țin minte că albastrul palid al cerului decupat de fereastra din birou se intensifica pe măsură ce lumina descreștea. Era liniște, doar murmurul străzii amestecat cu freamătul frunzișului se auzeau ca și cum înaintarea zilei către noapte era, de fapt, o înaintare către un deșert periculos.

Încă din prima frază Franciska a zis că ea vrea să moară și a început să plângă cu sughițuri, ca și cum nu ar fi fost o alegere, ci o necesitate impusă din afară. I-am spus că totul are o rezolvare în viață, singura care n-are este moartea. Un truism, însă unul care la studente încă ține, invariabil manifestarea uluirii lor fiind ca și cum o mare revelație le-ar fi fost pusă în fața ochilor. Cu Franciska schema asta nu a ținut. Părea că ea chiar vrea să moară, însă lăsând în urmă un mare regret. A zis că nu va lua examenele (doar două le va trece, două din șase), că avea să fie obligată să se întoarcă acasă, că maică-sa o va omorî sau o va da afară din casă, că ai ei se sacrificaseră ca s-o țină la facultate în Anglia, că își puseseră speranța să reușească pentru a nu fi nevoită să se întoarcă la viața nenorocită din Polonia unde nu avea nicio șansă în afara celei de a trăi ca un șobolan care roade resturile de la chiolhanurile bogătanilor îmbogățiți peste noapte, că ea nu vrea să rămână în Anglia și că niciodată nu și-a dorit, că nu îi place la facultate și că a făcut o alegere greșită, dar că nici acasă nu vrea să se întoarcă pentru maică-sa îi spusese că se reinstalaseră comuniștii și că Polonia urma să fie dată afară din Uniune și că se vor închide granițele din nou, că nu știa ce să facă și unde să se ducă, că nu putea înșela speranțele părinților și nu putea să-și bată joc de sacrificiul lor, că se lipsiseră de toate și că făcuseră împrumut la bancă pentru a o ține pe ea la facultate, că nu le spusese că are atâtea restanțe și că urma să fie exmatriculată, moment în care maică-sa urma să se sinucidă și că ea nu ar putea trece niciodată prin așa ceva, așa că mai bine se omoară ea, însă nu știe cum s-o facă fără să se chinuie, dar că nu suportă nici imaginea mamei când avea să afle că ea se sinucisese. Aceasta era, pentru Franciska, o situație fără ieșire. Ce nu am înțeles era ce anume voia de la mine.

Strălucirea albastră a cerului se stinsese, lumina devenise vâscoasă, prin fereastra deschisă pătrundeau acum efluvii de iarbă cosită, de vegetal trezit la viață. Franciska sau disperarea Franciskăi devenise o mare gaură neagră, unde timpul se oprise. Stătea acolo, pe scaunul din fața biroului, plângând în surdină, ca o umbră întunecată abia mișcătoare, când mi-am spus că cea mai bună strategie (sau singura la care mă ducea mintea) era o alianță cu forțele teribile ale gândirii magice pe care le-aș fi putut accesa în ea, care cu siguranță trebuiau să existe pe undeva, prin mintea ei apăsată de tristețe. Totul se reducea la acroșarea copilului din ea, la aducerea lui la viață, un copil care știe să viseze, să fantasmeze, să imagineze, să construiască povești suprarealiste, să se identifice cu eroul care luptă și învinge. Aveam sentimentul că dacă o las să plece, a doua zi urma să aflu că se sinucisese, așa că eram dispus să lungesc lucrurile până aveam s-o simt în siguranță, măcar până a doua zi. Mi-am amintit de o altă studentă pe care, cu ani în urmă, o condusesem acasă într-o seară. Era obsedată de poezie, scria poezie, scria bine, dar tot încerca să înțeleagă ce e poezia și nu reușea și tocmai pe mine mă alese să fiu cel care-i destăinuie misterul. A doua zi aflasem că se sinucisese și că eram pe lista scurtă a celor bănuiți a fi avut o implicare în afacerea asta, căci fusesem ultimul cu care se întâlnise. Nu mai voiam să trec prin așa ceva, așa că m-am ridicat și i-am preparat Franciskăi o cană cu ceai, pe care a primit-o aproape bucuroasă. Trei lingurițe de zahăr, a spus, de unde am dedus că nu se pricepe la ceai, dar nu asta conta. Franciska mirosea a săpun și a coacăze coapte, a fructe zemoase și dulci de mango sau de banane. Privirea-i plutea în apa clară și luminoasă a ochilor ei albaștri, o privire tulbure și plină de singurătate, o singurătate care știe despre ea că are nevoie de contactul uman pe care eu i-l ofeream prin intermediul ceștii cu ceai. S-a ridicat fulgerător, ca propulsată de un imens arc invizibil și și-a încolăcit brațele în jurul gâtului meu și toate acele arome de fructe și toate acele culori m-au luat cu ele și m-au dus, mai repede ca gândul, în captivitatea unor moliciuni umede, fierbinți, paradisiace, în care m-am pierdut nici n-aș ști să spun câtă vreme. Lucrurile o luaseră razna, totalmente scăpate de sub control. Încercam să-mi revin, să înțeleg ce se petrece, cu toate că înțelegeam foarte bine. Franciska a dispărut, nu știu când, nu știu cum, nu știu unde, am rămas singur cu mine însumi, cu insuportabila greutate a mizeriei pe care tocmai o comisesem, ale cărei urmări îmi era imposibil să le anticipez. Rămăsesem singur în biroul meu care-mi devenise străin, o lume de obiecte neînsuflețite, fără nicio legătură cu viața mea. Luna arunca, printre franjurile unui nor care se disipa, o lumină opalescentă, lăptoasă, rece, indiferentă.

April mă aștepta în bucătărie. M-a privit, meditativ, preț de câteva clipe, evaluându-și senzațiile și, cu un ton neacuzator, a spus:

-          Nu ora la care-ai venit este problema, ci că nu ai cum s-o justifici credibil, după care mi-a servit pirueta aia a ei, care anula oricare alt cuvânt posibil.

În noaptea aceea April a dormit pe canapeaua din atelier iar eu am fost suficient de cretin încât să-mi subliniez vinovăția prin a nu mă duce la ea. Sau suficient de inteligent. Am fost nevoit și altă dat să joc sceneta asta ingrată și nu mi-a ieșit, așa că am lăsat-o în plata Domnului, fie ce-o fi. Mi-o și imaginam pe April vârâtă sub trei halate, cu pilota trasă peste cap, ascunzându-se de viață, mi-o și imaginam trezindu-se noaptea și acoperind cu vopsea neagră o farfurioară peste care inițial pictase texte în latină și în engleză, mi-o imaginam a doua zi refuzând să iasă din cameră până când aveam să plec și apoi strângându-și lucrurile și părăsind casa, lăsându-mi pe masa din bucătărie întruchiparea mizeriei mele, semnul distinctiv al morții mele pentru ea: farfurioara scrisă și apoi pictată cu vopsea neagră, care m-ar fi împiedicat să citesc textele de dedesubt. Și, pe ea, tronând într-un alb imaculat (albul de Reuter Porzellan), ceașca neatinsă, efigie a purității ei pe care-am maculat-o cu cruzime, într-o clipă de pierdere de control.

Un calm dens a pus stăpânire pe mine în timp ce scriam în minte scenariul următoarelor ore din viața mea cu April (sau cu Ilona). Plasat în lumina albă a neonului din baie, când m-am privit în oglindă cu curiozitate, ca să văd cine îmi întoarce privirea din argintul lichid, am văzut căluțul de bătaie al lui Sterne dând din cap energic, cabrându-se cu eleganță și plin de mândrie, m-am văzut pe mine sau pe cineva care semăna cu mine zâmbind, am văzut până și paginile negre și albe care urmau să fie răsfoite și întoarse pe toate părțile de către cititorul curios, m-am văzut plutind deasupra întregii abjecții a unei lumi de sicofanți împurpurați de înalta menire a vieții lor, am văzut, sus, pe stâncă, un castel din piatră care mă aștepta. Înainte de a închide lumina și a mă retrage în dormitor pentru un binemeritat somn, țin minte că m-am întrebat: cine, dacă aș striga, m-ar auzi din cetele cerești?

În dimineața urătoare m-am trezit cu o senzație de fericire insuportabilă. April reușise să mă învețe cum să fac acel misterios pas în afara minții mele. Limita, cea din urmă, fusese doborâtă. Am deschis ușa într-o stare de beatitudine nicicând trăită, pentru-a mă duce să mă ușurez. Un miros de cafea proaspăt preparată m-a lovit drept în moalele capului.

---

[1] Parafrază la primul vers al primei elegii din Elegiile duineze, de R.M. Rilke

Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

O mică zvâcnitură în tâmpla stângă

     Numele meu este T. Elliot S. James și sunt autorul romanului Amintirile unui nenăscut, semnat Moira Dark. Moira Dark nu există, ceea ce este o tâmpenie, de vreme ce numele ei este pe coperta romanului, și nu al meu. Pe scurt, cam la asta se reduce totul. Ceea ce urmează este povestea însăși. Atât a Moirei Dark (care este cel mult o aparență), cât mai ales a mea.

    Totul fusese o nebunie care se încheiase grotesc. Și, în timp ce încerca să se edifice asupra vinovăției sau lipsei sale de vinovăție, se hotărî să ia trenul de 9,26 din gara Waterloo și să plece departe de toată nebunia care se iscase și despre care nu mai știa dacă-i doar nebunia lui sau una reală, care se propaga rapid, grație mass-mediei, în tot regatul. Avea sentimentul nașterii unui tsunami căruia știa cu certitudine că nu avea să-i facă față. Lucrurile se petrecuseră astfel: Mary avusese sinistra îndrăzneală să moară chiar în ziua în care îl anunțase, telefonic, că-i poartă în pântece copilul. O fetiță. De-a lungul celor patru luni de sarcină tăinuită nu dăduse de înțeles nicio clipă că ar putea fi înscărcinată. Când ecografia și testul ADN stabiliseră fără urmă de îndoială că despre o fetiță este vorba, abia atunci Mary se hotârse să-i spună. De ce hotărâse Mary să moară chiar în ziua aceea, asta nu avea s-o afle niciodată. Cel mai tare îl deranja că nu reușea să pună problema în alți termeni. Nu putea să se gândească, de exemplu, că totul fusese rodul hazardului, că tragicul eveniment nu avusese niciun fel de determinism, că, pur și simplu, o mașină condusă de un puști imbecil, băut, o lovise în plin, în timp ce traversa strada din fața parcului? Putea admite inconștiența imbecilului, dar nu o putea admite pe cea a lui Mary. Ea, care trecea întotdeauna prin locurile marcate, verificând de câteva ori, din ambele direcții, dacă era în siguranță... Să fi fost atât de fericită încât, transpusă în emoțiile veștii, nu mai ținuse cont pe unde mergea? Și, ca lucrurile să fie cu adevărat insuportabile, accidentul se petrecuse în timp ce vorbea cu el la telefon, imediat după ce-i dăduse vestea. Auzise vâjâitul vântului, vocea ei misterioasă și emoționată, apoi vestea, scrâșnetul unor caucicuri, apoi un șuierat și o izbitură, probabil telefonul care-i zburase din mână și se izbise de asfalt. Știa precis unde se află, îi spusese că tocmai ieșise din parc, parcul pe unde se plimbau împreună seara, așa că ajunsese la locul accidentului la doar zece minute după sosirea poliției. Mulțimea tăcută strânsă pe carosabil îi confirmă că inimaginabilul se produsese. Ipoteza neatenției lui Mary datorată emoțiilor veștii făcuse lucrurile și mai greu suportabile, așa că se hotărî că este o ipoteză falsă. Dar nenorocirea cu Mary fusese doar începutul unui șir de necazuri care riscau să culmineze, azi, cu un scenariu pe care Elliot nici nu îl putea imagina până la capăt. Așa că se sui în tren, se trânti pe locul inscripționat pe bilet și căzu într-o reverie adâncă. Trecuseră trei ani de la moartea lui Mary, de la moartea lui Mary-și-a-fetiței lor, trei ani de când se suise ultima oară în același tren care urma să-l ducă și de astă dată tot până în Wick, în capătul cel mai îndepărtat al Scoției. Azi, trebuia să lase din nou în urmă o Londră blestemată, dar simțea nevoia să rămână și suficient de aproape, ca și cum evenimentele puteau fi urmărite numai și numai de pe teritorul regatului. Avea nevoie de intimitatea acelui orășel de la capătul lumii, de austeritatea lui liniștitoare, de frigul de acolo, de întinderea nesfârșită a apei, de imaginea clădirilor vechi, din piatră, avea nevoie să se scufunde în acel loc unde nimeni nu-l cunoștea și unde nu exista pericolul să fie recunoscut.

     Doliul după Mary și după fetița pe care și-o dorise atât de mult se materializase într-un roman scris de-a lungul a doi ani de travaliu, travaliul unui doliu pe care-l investise în douăsprezece ore de muncă pe zi, doi ani în care își imaginase că este Mary însăși. Cartea se numea Amintirile unui nenăscut și fusese semnată cu un nume de femeie. Moira Dark. În 342 de pagini povestise viața intrauterină a celei ce trebuia să fie fetița lui. Trei luni se documentase în privința evoluției copilului în burta mamei. Făcuse fișe de lectură amănunțite, cu acribia unui student la medicină hotărât să afle taina miracolului vieții. Povestea din roman începea la vârsta de patru luni a fătului, un făt care capătă conștiință de sine, motivație și capacitate de a alege și care trăiește o viață tainică pe care știe că nu ar putea reconstitui-o niciodată după naștere, căci ea ar fi uitată în chiar clipa tăierii cordonului ombilical. O viață intrauterină pe cât de fantastică, pe atât de reală, despre care oamenii de știință nu știu nimic în afara faptului că fătul visează. Copilul alege să nu se nască, refuză să părăsească minunata viață de care a avut parte, știind că cea viața extrauterină va fi una lipsită de sens. Se sinucide controlând mecanismele de declanșare a nașterii, întârziindu-le, deturnând întreg acel chimism hormonal, zăbovind în burta mamei încă două săptămâni, timp suficient ca suprapurtarea sarcinii să-l omoare. O moarte senină, plăcută, ca efectul  unui drog minunat sau al unei injecții letale care mai întâi te adoarme. Nimic crud, nimic lacrimogen, nimic dureros. O lungă perorație a unei minți care capătă înțelepciune, care-și pune marile probleme ale vieții, o viață trăită cu surplus în doar cele cinci luni și jumătate care-o despart de momentul alegerii sinuciderii, dispariție mai degrabă, care nu are nimic a face cu sinuciderile oamenilor depresivi sau bolnavi. O moarte ca o dispariție, cu totul altceva decât ceea ce înțeleg oamenii prin moarte. Noutatea absolută pe care romanul o aducea era nu doar perspectiva asupra vieții și a morții a unui copil nenăscut, ci și, pe de-o parte, tipul de discurs pe care fătul îl desfășoară într-un soi de limbă primordială, comună tuturor nenăscuților, limbă pe care orice scriitor își dorește cu ardoare să o inventeze, și, pe de altă parte, comunicarea pe care fătul o stabilește cu mama lui, transmițându-i intențiile lui, decizia finală, cu care mama este de acord și, mai apoi, alegerea mamei, ca și viața ei să se sfârșească odată cu viața copilului, lucru posibil doar prin capacitatea fătului de a declanșa în trupul mamei un anume mecansim chimic care să asigure ambele țeluri. Cartea vorbea, în cele din urmă, despre iubire și despre moartea ca iubire, coferind termenului de moarte un cu totul alt sens, care nu semăna prin nimic cu sensul dat morții de către oameni.

     Elliot știa că scrisese o carte cum nu mai exista, dar nu avea chef de niciun fel de publicitate. Trimise prima jumătate a manuscrisului celei mai titrate edituri londoneze. După numai trei zile fusese contactat prin intermediul căsuței poștale pe care o închiriase în Wicks și totul fusese stabilit în deplin anonimat. Primise un cec nenominal, cu parolă, în valoare de 20 de mii de lire, urmând să încaseze încă un procent de 20% la expirarea tirajului hotărât, dintru început, la 100 de mii de exemplare. Cartea bubuise pe cerul Londrei literare, împușcând, în doar șase luni de la lansarea la care autoarea lipsise, patru mari premii, dintre care două internaționale. Autoarea despre care nu auzise nimeni, Moira Dark, fusese comparată cu Joyce, cu Pound, cu Bolaño, i se atribuiseră cunoștințe vaste de psihanaliză, de filosofie, de literatură, de sociologie, etică și antropologie, se spusese chiar că reușise să răstoarne toate codurile etice și, mai mult, reușise mai ales să aducă la lumină, în sfârșit, limba universală. Hollywood-ul se grăbise să pună mâna pe drepturile de a o transforma în film, de unde Elliot urma să mai încaseze încă 10% din câștiguri. Aici, însă, avusese o pretenție. Ba chiar două. Voia ca rolurile principale să fie jucate de Keyra Knightely și Kevin Spacey. Condițiile îi fuseseră acceptate. Agentul literar pe care-l angajase într-un anonimat la fel de deplin se ocupa acum de negocierea traducerii cărții, cu atât mai mult cu cât transferul dintr-o limbă în alta era mai degrabă un moft, nicidecum un act de traducere așa cum îl înțelegea toată lumea, versatilitatea cărții, datorată limbii universale, fiind aproape totală. În doar 11 luni de la botez, Amintirile unui nenăscut aproape că făcuse înconjurul globului iar Elliot se văzu nevoit să părăsească mica localitate scoțiană pentru a-și încasa cec-urile din diverse locuri ale regatului, pentru ca nimeni să nu-i dea de urmă. Știa că, mai devreme sau mai târziu, reporterii vor pleca pe urmele femeii care scrisese cartea iar deconspirarea era ultimul lucru care-i trecuse vreodată prin minte. Se întorsese la Londra, unde nimeni nu-l cunoștea. Complicația majoră apăruse în momentul în care tocmai ministrul de externe avusese incalificabilul prost gust de a se îndrăgosti de autoarea cărții, pe care voia neapărat să o cunoască. Agentul literar îi anunțase intenția ministrului de a mobiliza forțe speciale pentru a da de ea (nici agentul nu știa cine este dar era convins că autorul cărții este o femeie). Atunci s-a văzut nevoit să dubleze onorariul agentului pentru a păstra tăcerea cu privire la căsuța poștală prin intermediul căreia țineau legătura. Nu era nicio problemă, avea de unde, iar agentul era prea hârșit în meserie ca să nu-și dea seama că, dacă și-ar deschide gura, lucrul ăsta ar fi echivalat pierderii unei averi care cu greu putea fi estimată.

     Faima pe care cartea ajunsese să o capete într-un timp atât de scurt nu mai era de natură să-i producă lui Elliot niciun fel de bucurie, din contră, acum se simțea nevoit să se ascundă cu și mai mare atenție. Avea în buzunarul de la cămașa cadrilată câteva cecuri care însumau 900 de mii de lire, din care folosise 60 de mii. Nici nu știa ce să facă cu atâția bani. Nu avea nevoie de nimic, nu-și dorea nimic. Niciun prieten de-al lui, chiar dacă ar fi citit și recitit cartea, nu și-ar fi putut da seama că el este autorul. Nu exista nici urmă de informație care ar fi putut face legătura cu el. În plus, nimeni nu știa că scrie pentru că, pur și simplu, niciodată nu scrisese nimic. Singura ființă a cărei grijă (și mai ales dor) o ducea era mama lui. Ținuse săptămânal legătura cu ea prin intermediul computerului. Îi scria lungi scrisori în care o mințea povestindu-i că s-a stabilit în Irlanda, că este freelancer și se ocupă cu traduceri, că financiar îi merge foarte bine și că în curând vor fi iar împreună. Cu doamna James, Elliot avea o relație cu totul specială. Așa fusese din totdeauna. Domnul James murise cu câțiva ani în urmă, nici nu mai știa bine câți. După accident, vreme de o săptămână, James zăcuse cu capul în poala mamei lui, pe canapeaua din camera de zi. Stătuse acolo trecând dintr-o stare de somn profund, ca de moarte, într-o stare de halucinație, ca apoi să treacă în stare de somn și apoi în cea de haluzinație. Rememorând săptămâna aceea, Elliot ajunse la concluzia că, dacă nu a înnebunit, lucrul ăsta s-a datorat numai și numai capacității mamei lui de a conține în mintea ei halucinațiile lui și de a păstra, în locul lui, relația cu realitatea. Nu ar fi putut povesti nimănui acea săptămână în care cine l-ar fi văzut ar fi putut crede că de durere regresase la o stare psihotică din care nu avea să-și mai revină vreodată. Doamna James fusese neclintită în certitudinea necesității unui astfel de doliu. Fusese acolo, cu el, clipă de clipă, minte la minte și trup la trup, într-o fuziune absolută, fără să spună nimic, fără să-l dojenească, fără să se sperie, fără să aibă niciun fel de necesități pentru care ar fi fost nevoită să-l părăsească mai mult de câteva minute, fusese acolo stând într-o reverie nesfârșită, însoțind visele și halucinațiile fiului său, neîndoindu-se nicio clipă că starea aceea este trecătoare și că fiul ei își va reveni. Ceea ce se și întâmplă. În ziua aceea, ultima din cele șapte, fiecare dintre ei își amintea același lucru: că el deschisese ochii cu o privire limpede și că privirea lui limpede întâlnise privirea limpede a doamnei James. Doamna James îl sărutase pe frunte, îi îmbrățișase umerii și-și lipise obrazul de al lui și amândoi simțiseră cum fiecare îi intră celuilalt în carne și că fiecare este acolo, în carnea celuilalt, dintotdeauna, și că, oricât de departe ar fi unul de celălalt, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Își zâmbiseră, plânseră un strop – un plâns de fericire -, apoi doamna James făcu omletă cu brânză rasă pe care o serviră cu salată de roșii, băură cafea și amândoi știură că totul va fi bine. În timpul scrierii romanului, Elliot își dădu seama că numai acea credință de granit a mamei lui că totul va fi bine făcuse ca lucrurile să se sfâșească, într-adevăr, bine. Numai capacitatea ei de a nu-și pierde iluzia și forța ei de a nu renunța fuseseră motivul pentru care el nu zăcea acum într-un ospiciu de nebuni. Și chiar de-ar fi înnebunit, știa că mama lui nu l-ar fi dus la ospiciu niciodată, ci l-ar fi luat acasă, acolo unde-i era locul.

Își făcuse un plan. Nu mai voia să audă de Londra. O va pune pe doamna James să vândă casa și o va aștepta undeva, într-un orășel din Irlanda sau poate, cine știe, din Italia sau din Grecia sau din Spania, unde vor trăi împreună și unde el va continua să scrie. Îi va face mamei o grădină cu brândușe, flori de piatră, iederă, trandafiri și iasomie, îi va cumpăra un șevalet nou, vopsele și pensule de cea mai bună calitate, casa va avea verandă din lemn, cu umbrar larg, unde vor lua masa în fiecare zi într-un loc unde nu există iarnă, frig, umezeală, ceață și zăpadă, un loc fără temperaturi extreme, fără zăpușeală, fără dogoarea soarelui. Da, venise timpul s-o întâlnească, venise vremea să fie din nou împreună, doar să treacă nebunia care se stârnise grație Moirei Dark și se va ocupa de toate cele pentru a fi din nou și pentru totdeauna împreună cu mama lui.

Când a deschis televizorul, la început nu a înțeles nimic. În cele din urmă, a priceput că ministrul de externe o luase razna și promitea să se sinucidă dacă Moira Dark nu avea să-l caute. Povestea era mai mult decât jenantă. Camera Comunelor trebuia să se miște cu mare diplomație, fiind nevoită să se debaraseze rapid de omul care-și pierduse mințile după scriitoarea peste care nimeni nu dădea. Nu știa dacă să se amuze ca de-un mare caraghioslâc sau să sperie, imaginându-și cohorte de ziariști și de detectivi luând regatul în picioare, după urmele lui. Se întrebă dacă se putea încrede suficient de mult în agentul literar. Da, credea că putea avea încredere, așa că nu-și făcu griji. Dar când ministru de externe declarase că se va sinucide, lucruă ăsta fu de natură de a-l pune pe fugă, așa că în acea zi cumpără biletul de tren pentru Wick și plecă din Londra, hotărât să pivească desfășurarea evenimentelor din mica localitate de la malul mării. Norocul îi surâse, casa pe care o închiriase în îndelungatul refugiu de doliu era liberă. Se instală, ca și cum nu ar fi plecat de-acolo niciodată.

Pentru prima oară în atâția ani, telefonul sună. Stătu pe gânduri dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, curiozitatea învinse.

-          Trebuie să vă văd, spuse vocea de femeie, mai degrabă de adolescentă, de la capătul firului.

-          Pe cine căutați?, întrebă Elliot.

-          Pe dumnevoastră, domnule James. Trebuie neapărat să vă văd.

-          Nu există niciun domn James aici, spuse și închise, în timp ce sudori reci îi trecură pe spinare. Telefonul sună din nou.

-          Domnule James, este urgent, zise femeia, cu o voce din ce în ce mai agitată.

Respirația ei i se păru mai degrabă un suspin.

-          Cine sunteți?, o întrebă.

-          Vă voi povesti tot, dar nu la telefon. Trebuie să vă văd, zise femeia.

În cele din urmă cedă, mirându-se cât de repede o făcuse. Făcu un calcul. Nu avea niciun rost să-i dea întâlnire departe de casa închiriată, de vreme ce tot îi aflase numărul de telefon, așa că, după un minut de tăcere, îi dădu întâlnire peste o oră.

-          Voi fi acolo la timp, zise femeia și închise, înainte de a-și lua la revedere.

Când luase hotărârea să plece din Londra spre Wick, știuse că lucrul ăsta nu va fi pentru totdeauna. A doua zi avea să-și lichideze facturile și să plece unde-o vedea cu ochii. Era clar că nu mai putea rămâne, odată ce fusese descoperit. Poate că era ocazia așteptată, de a pleca în căutarea unei destinații permanente, unde avea să-și aducă mama. poate Italia? Deocamdată avea s-o întâlnească pe smiorcăita de la capătul firului, să vadă ce vrea și mai ales cum îl descoperise, după care avea să-și facă bagajul și s-o taie spre Italia. Poate Sardinia. Se bărbieri, făcu duș, schimbă cămașa cu un tricou curat peste care trase un pulover subțire, de interior. Se întrebă dacă s-o servească sau nu cu cafea sau cu ceai. I-ar fi plăcut să bea o cafea alături de o femeie, dar i se păru că este un gest prea familiar, care invită, așa că renunță. Nu avea s-o servească cu nimic, îi va asculta povestea, va nega tot, o va invita să plece și se va apuca de bagaje. Privi în jur. Trei ani. Trei ani petrecuți între zidurile căsuței închiriate, cu o pauză de doar douăsăptămâni, când se întorsese la Londra. Se simțea, într-un fel, ca acasă. Dar știa că nu va fi o problemă să lase totul în urmă. Starea de așteptare i se păru neplăcută pentru că realiză că o așteaptă pe femeia necunoscută cu curiozitate și plăcere. Tocmai asta nu-i plăcu.

Fix la ora stabilită, auzi soneria. O femeie măruntă, cu părul negru și ochi mari, umezi și curioși, ca de veveriță sau viezure, îl privea din ușă. Întinse o mână micuță dar fermă și așteptă să fie invitată în casă. După ce-i strânse mâna, Elliot deschise ușa larg și o pofti înăuntru fără un cuvânt. Îi era frig. Își strângea fulgarinul în jurul trupului subțire. Vântul se întețise și ploaia măruntă îi umezise părul care devenise lucios. Elliot întinse mâinile, dându-i de înțeles că așteaptă să-și dezbrace fulgarinul. Îl atârnă în cuier și o luă spre living. Femeia îl urmă cu sfială. Îi făcu semn spre fotoliul dinspre fereastră, după care luă loc pe celălalt fotoliu. Era caraghioasă. Lui Elliot în venea să râdă. Se așezase pe marginea fotoliului și acum stătea cu spatele țeapăn, cu mâinile în poală, ca la școală, de parcă aștepta să înceapă interogatoriul. Elliot continuă să tacă, lăsând atmosfera să devină din ce în ce mai tensionată. Nu simțea niciun fel de tensiune, dar știa că pentru ea lucrurile stăteau cu totul altfel. Începu s-o cerceteze fără jenă, pe-ndelete. Femeia purta o rochie simplă, de culoarea oului de rață, un ou de rață care uneori părea gri, dintr-un tricotaj moale și cu siguranță călduros, o rochie dreaptă, pe lângă corp, nici strâmtă, nici largă, cu mâneci lungi, care se ridicase jumătate de palmă deasupra genunchilor ca de copil și care se așezase în așa fel încât îi făcea femeii un pântec caraghis, rotund, ca și cum ar fi fost însărcinată. La mâna dreaptă avea o brățară din pietre verzi, întunecate, probabil malachit, pietre mari, de formă neregulată, întocmai ca cele pe care le purtase, în altă viață, Mary. Se numeau nuggets. Mary își cumpăra pietrele și accesoriile necesare bijuteriilor și le lucra singură. Unele denumiri îi rămăseseră în memorie: turcoaz, aventurin, chrysocolla, unakit, cuarț, agat, moonstone, labradorit, aquamarine, ametist, perle. Rememorarea îl emoționă. Mary dezvoltase o întreagă industrie, făcea coliere, brățări și cercei, inspirându-se de pe site-urile rusoaicelor, pe care le considera cele mai creative femei din lume. În ultima vreme se îndrăgostise de perle. Preferatele ei erau perlele baroque și keishi. Femeia din fața lui tuși ușor, scurtându-i reveria. Avea tenul foarte alb, de parcă era anemică. În tot cazul, era un ten nevăzut de soare, ca și cum ar fi stat toată viața în casă. Ceea ce îi dădea o aparență cu totul specială era culoarea ochilor. Un verde transparent care lui Elliot îi dădea senzația că privește prin ei. Nu era machiată. Să fi avut în jur de 30 de ani, poate chiar mai puțin. Șuvițele umede îi atârnau, pe lângă obraji, până în dreptul umerilor. Avea pomeți înalți, osoși și frunte lată. Era drăguță, conchise Elliot. Dacă ar fi avut vreo 10 kg în plus, ar fi putut fi chiar frumoasă. Avea sânii mici. Nu purta sutien, era foarte limpede, dar forma lor abia de putea fi zărită prin tricotajul gros. Stătea acolo, mică și speriată, cu umflătura aia  caraghioasă în poală. În cele din urmă, spuse:

-          Mă numesc Moira Dark.

Elliot crezu că face mișto de el. Se enervă, dar păstră aparența de calm.

-          Știu că nu mă credeți, dar mă numesc Moira Dark, spuse și scoase la iveală, Elliot nu-și dădu seama de unde, actul de identitate. Într-adevăr, pe act stătea scris, clar ca lumina zilei, numele Moira Dark iar fotografia o înfățișa pe ea, femeia din fața lui.  

-          Așa, și? Ce-i cu asta?

-          Aveți răbdare să mă ascultați. E halucinant. Știu, nu mă veți crede, dar aveți răbdare, ascultați-mă cu atenție, zise agitată.

-          Dă-i drumul, zise Elliot, încercând să dea senzația de nepăsare, ca și cum nu putea avea de-a face cu povestea femeii care-și spunea Moira Dark. I se păru că numele chiar i se potrivește.

-          Fără îndoială că sunteți la curent cu povestea cu ministrul de externe. Cred că este mai mult decât evident că nu am nicio legătură cu Moira Dark, autoarea cărții Amintirile unui nenăscut. Din nefericire, sunt victima acestei povești. Problema e că nimeni nu mă crede. Sigur că am cumpărat cartea. Am citit-o de trei ori. A trebuit să-mi schimb numărul de telefon, să renunț la contul de e-mail, nu mai pot ieși din casă fără ca vreun reporter să fie pe urmele mele, mi s-a aflat și noul număr de telefon și, de când cu ministrul de externe, am început să primesc amenințări. Așa că am venit să mă salvați, zise femeia dintr-un foc iar vocea ei avea un ton pe cât de temperat, pe atât de ferm.

-          Ce legătură am eu cu toate astea și de ce-aș vrea să te salvez? Nici nu te cunosc.

Moira Dark puse actul de identitate pe măsuța dintre cele două fotolii. Privi spre fereastră. Profilul semăna cu cel al unei grecoaice. Elliot observă șiragul de pietre de la gât. Le numără pe cele pe care le putea vedea. Erau treisprezece. Înmulți cu doi și mai adaugă șase, atâtea câte credea că sunt ascunse sub păr. Îi dădu 32. Le numără apoi pe cele de la brațară. Îi dădu 13. Totalul pietrelor era 45, adică exact vârsta lui, remarcă în gând, cu surpriză. O auzi când începu să plângă. Începuse să se plictisească. Avea de gând să rămână neclintit, neagând că ar avea ceva de-a face cu necazul Moirei.

-          Dumneavoastră ați creat această problemă, o auzi spunând cu glas moale.

Îl privea drept în ochi. De fapt, îl înfrunta și Elliot avu sentimentul că femeia nu mai avea de gând să-și retragă privirea. Continuă să tacă.

-          Nu sunt chiar ultima proastă, spuse, într-un târziu. Știu că dumneavoastră ați scris romanul. Nimeni altcineva decât dumneavoastră.

Pe Elliot îl umflă râsul, dar era un râs nervos. „Devine interesant, chestia asta merită savurată cu un ceai alături”, spuse și se retrase la bucătărie, un simplu subterfugiu, de altfel. În camera de zi se afla singura femeie din lume care știa cine este autorul cărții, iar el habar n-avea cam ce ar trebui să facă de-acum. Se întoarse cu ceștile cu ceai.

-          Și cum ai ajuns la concluzia că eu aș fi scris cartea despre care vorbești?

Moira luă ceașca fierbinte și o așeză pe genunchi, ținând-o cu ambele mâini, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească. Elliot văzu din nou degetele subțiri. Avea unghii îngrijite și lăcuite cu lac transparent. Nu purta inel. Și nici verighetă.

-          În carte există trei pasaje care te-au dat de gol. În două dintre ele descrii plaja, așa cum se vede de pe fereastra livingului. Acestui living. În cel de-al treilea descrii casa, așa cum se vede de pe plajă. Inițial am recunoscut Stânca Diavolului, nu după nume, ci după formă, numele l-ai inventat tu. Locuiesc doar două străzi mai jos, așa că zona îmi e foarte cunoscută. Aici am copilărit. Am mers pe plajă zile-n șir, ca să mă conving că despre zona asta este vorba. În cele din urmă, am detectat casa, după propria-ți descriere. Am aflat apoi numele tău. Nu a fost deloc greu. Am recitit fiecare pasaj, ca să mă conving că nu mă înșel. Nu, nu mă înșel, numai tu o puteai scrie. Nu știu cum ai ales numele autoarei, bănuiesc că a fost, pur și simplu, o întâmplare, dar s-a nimerit să fie numele meu. Așa cum s-a nimerit ca, în afară de Moira, să mă mai cheme și Mary. M-am întrebat dacă nu cumva la mijloc o fi mai mult decât hazardul. Nu știu. Ce știu e că nu am nicio vină că lucrurile stau așa. Știu că nici tu nu ai, dar mai cred că ai o datorie morală în privința mea. Hazard, nehazard, lucrurile stau întocmai cum îți povestesc iar eu nu știu cum să mă mai descurc în situația pe care tu ai creat-o.

Elliot își dădu seama că ar fi fost o prostie să mai nege evidența, dar nici nu-i venea s-o confirme. Fata era isteață, fără îndoială. Mai era și drăguță pe deasupra. Simplul fapt că trecuse la persoana a II-a singular îl făcu să privească lucrurile altfel. O mișcare mentală de apropiere venită din partea Moirei avusese drept efect o mișcare similară din partea lui. Ar fi putut nega toată povestea, dar asta ar fi determinat-o să dezvăluie presei adevărul. Trebuia să recunoască, femeia fusese amabilă și venise mai întâi să-i ceară ajutorul. Deducea că, dacă nu i l-ar fi acordat, ar fi nevoită să dezvăluie totul pentru a-și recăpăta liniștea. Așa că nu avea sens să nege.

-          Și cum anume te-ai gândit că te-aș putea salva?

-          Presupun că ai motivele tale pentru care ai semnat cartea cu numele unei femei, așa că am exclus o posibilă dezvăluire. Singura modalitate ca tu să rămâi anonim este să mă iei de soție și să plecăm naibii de-aici. Sau să plecăm de-aici și să mă iei naibii de soție. Astfel mi-aș schimba numele și mi s-ar pierde urma. Nu înseamnă că va trebui chiar să fiu soția ta, înseamnă doar că mi-ai da o mare mână de ajutor, zise și luă o gură de ceai.

Elliot trebui să recunoască ingenuozitatea planului, care i se părea o nebunie, dar și disperarea femeii, dacă putuse să-i treacă prin minte așa ceva. Anonim, adevăr, soție... cuvintele pe care Moira la alesese exprimau, condensat, trecutul lui cu Mary. Acum îl vedea ca pe un cerc decupat dintr-un cerc mai mare sau din ce formă o fi avut viața lui. Sau ca pe o creangă ruptă dintr-un copac, copacul vieții lui. Ca și cum, pe nepusă masă, într-o zi apare cineva care-ți smulge, într-o clipă, un braț. Viața e un nonsens, se gândi, și însoți gândul cu o involuntară grimasă de lehamite. Nu c-ar fi fost vreo noutate, o știa prea bine, o știa dintotdeauna, dar când o întâlnise pe Mary simțise că viața lui căpătase un sens. Viața e mincinoasă, își mai spuse, concluzionând. Să te naști fără niciun sens, să capeți unul și, după o vreme, să ți se ia totul. Reușise atât de bine, atâta vreme, să ocolească orice rol care i-ar fi putut atribui vreo misiune pe lume și, deodată, se trezise că râvnește după rolul de tată. În rolul de soț se simțise cât de se poate de comod, Mary își putea duce de grijă singură, niciodată nu-l făcuse să simtă că în calitatea lui de soț are vreo răspundere anume față de ea și poate chiar ăsta fusese motivul pentru care o iubise. Reușise să-i conserve, intact, sentimentul de libertate. Când colo, ce aflase? Că Mary e o creangă viguroasă din arborele vieții lui și că amputarea, dacă nu reușise să-l prăbușească în nebunie, cel puțin îl dezechilibrase suficient cât să fie necesar un travaliu de doliu materializat într-un roman.

Abia acum realiza că nu, nu fusese liber niciodată, cu atât mai puțin în cei doi ani în care scrisese romanul, iar acum avea senzația că, de pe fotoliul din fața lui, viața îl privește drept în ochi. Iar viața avea ochi mari și umezi, părul i se uscase, avea mâini cu degete firave, cu unghii lăcuite, viața avea cam 1,65 m și era îmbrăcată într-o rochie simplă, gri sau ou de rață, călduroasă. O rochie cu burtică. Viața avea vreo 30 de ani și bea ceai, preparat chiar de el. Viața avea păr negru și purta mărgele și brățară din malachit și mai că nu-l amenința. Asumă-ți, zicea viața. Asumă-ți că tu ești cineva care sunt eu. Asumă-ți că ești Moira Dark, chiar dacă nu ești Moira Dark.

În timp ce toate astea-i  treceau prin minte, în timp ce înțelegea cam cum vin lucrurile, lui Elliot i se făcu teamă să înțeleagă mai departe, dar era ceva ce nu putea fi oprit. Acum se simțea legat de femeia din fața lui iar lucrul ăsta îi oferi, brusc, o surpriză pe care abia de putea s-o ducă. Află că tocmai libertatea fusese cea care, acum, îl făcea vinovat. Moira avea dreptate, el era cel care o inventase, ca să se pună pe el la adăpost. Dar, de vreme ce ea deja exista, tot ce acum decurgea din faptul de a fi inventat-o, așadar din faptul de a nu se fi asumat în identitatea lui reală, era nimic altceva decât o consecință a libertății de a alege anonimatul. Elliot nu mai înțelegea nimic, raționamentul devenise încâlcit. Închise ochii, lăsându-și capul pe speteaza fotoliului. Se simțea obosit, de parcă totul era o invenție de-a lui, o invenție a unei minți bolnave care-și crease o lume a ei în care lucruri întâmplătoare se constituiseră în determinisme care trasau, de-acum, destinul lui real, căruia nu i se putea sustrage. Ar fi vrut s-o roage pe Moira să  vină lângă el, să-l atingă, să-i spulbere gândurile, construcțiile acelea care decurgeau unele din celelalte și care creionaseră o imagine îngrozitoare, simțea nevoia ca Moira să-i confirme că niciunul din toate acele gânduri nu există cu adevărat, că totul e doar în mintea lui, că nu există niciun roman, nicio Moira Dark, că nu existase nicio Mary și niciun făt, și mai ales că nu există niciun ministru de externe nebun care să-și dorească atât de mult s-o cunoască pe Moira Dark încât să fie dispus să se sinucidă. Căci problema cea mare în acest moment era ministrul de externe. Prin urmare, scriind cartea inventase o femeie care exista, și, drept consecință, acum exista și un nebun care voia să se sinucidă din pricina femeii inventate de el. Moira avea dreptate, el era cel care crease întreaga nebunie, așa că el trebuia să fie cel care avea să rezolve totul. Dar cum ar putea-o face?

 Deschise ochii. Nori grei târau cerul înspre partea din dreapta a ferestrei, pe care vedea profilul grecesc al Moirei, nemișcat, ca și cum ar fi fost o imagine decupată dintr-un album de artă, lipită apoi pe perdea. O imagine din hârtie. Dacă ar refuza planul Moirei, în două ore sau în chiar mai puțin de-atât s-ar trezi cu presa la ușă și totul s-ar termina. Totul, adică liniștea și libertatea lui. Viața. Dacă l-ar accepta, s-ar îngropa într-o minciună și ar rămâne toată viața la mâna ei, ceea ce era cu totul inacceptabil, căci asta avea aceleași consecințe ca în prima variantă. Ar putea să lase totul la mâna hazardului, ar putea nici să n-o refuze, nici să accepte, ar putea să aștepte să vadă ce se întâmplă, dar îi era de pe-acum milă de biata femeie, care, nici ea, nu avea nicio vină. Habar n-avea ce să facă. Se simțea în plin infern, iar infernul acela era tocmai libertatea lui de-a alege. Alegere care nu era, nicidecum, liberă, de vreme ce putea imagina anumite consecințe ale oricărei variante ar fi ales. Ce dracu e asta, se întrebă, în timp ce profilul Moirei se mișca încet, în obscuritatea care devenea din ce în ce mai densă. Un fulger silențios desenă pe cer un zig-zag strălucitor, luminând o clipă bucata de hârtie lipită pe perdea. Și, în întunericul care căzu, Elliot avu sentimentul că viitorul deja a început și că prezentul nu există.

Adevărul e că Moira îl ispitea. Planul ei părea unul pefect și, nu știa de ce, simțea că poate avea încredere în ea. De fapt, nici n-avea încotro, trebuia să aibă încredere, era nu doar varianta cea mai la-ndemână, ci și cea mai convenabilă.

-          Ok, spuse, sunt de acord. Facem cum spui, îi zise și auzi oftatul de ușurare al femeii, care imediat începu să plângă. Și acum, dacă tot îmi vei fi nevastă, vino încoace, lângă mine.

Moira stătu pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi cântărit dacă cererea lui merita să fie luată-n considerare. De parcă ar fi cântărit dacă cererea lui trebuia luată-n considerare. Avea deja răspunsul, știa ce urma să facă, ceea ce nu știa era la ce întrebare răspundea ceea ce alesese să facă. Se apropie de fotoliul în care stătea Elliot, cu toate că nu înțelegea cam unde ar putea lua loc lângă el. Ori fotoliul era prea strâmt, ori Elliot era prea mare. Elliot o trase de mână ca să i se așeze în poală. Era ușoară ca un pui de găină. Ca un fulg. Râse și râsul risipi ceața aia de gânduri în care se zbătuse ca și cum ar fi încercat să înoate într-o mlaștină.

-          Trupul ăsta are nevoie de ceva putere pentru viața care ne-așteaptă, spuse și se ridicară, luând drumul bucătăriei. Hai să-ți pregătesc ceva de mâncare, ești slabă moartă.

Moira – avea să constate în bucătărie – era chiar frumoasă. Ca și cum secretului plan al vieții lui viitoare îi fusese hărăzită o cinică dimensiune estetică. Mai întâi trase oblonul, așa cum făcea mereu când se lăsa seara. Deschise frigiderul, întrebându-se ce oare să inventeze pentru Moira. De ce oare voia deja s-o impresioneze cu talentul lui culinar, nu știa. Adevărul e că îi plăcea să gătească, și îi plăcea să gătească pentru că îi plăcea să mănânce bine. Când gătea, nu de puține ori i se întâmplase să aibă revelații, și lucrul ăsta îl ținuse minte pentru că se petrecuse de ptrei ori. Numai cine gătește de plăcere știe. Moira se oferi să spele salata verde scoasă din frigider iar Elliot nu putu să nu remarce rapiditatea cu care rupsese frunzele exact de unde trebuiau să fie rupte, apoi lăsase jetul rapid de apă să spele fiecare parte a fiecărei frunze, după care clătise chiuveta și aruncase cotorul la gunoi, după care se orientase rapid spre un bol din sticlă încăpător, deasupra căruia rupsese foile în bucăți potrivite.

-          Salata nu se taie, se rupe, spuseră, amândoi în același timp și cu aceleași cuvinte. După care se priviră o clipă și râseră împreună.

Pentru Elliot fusese un moment important, deoarece găsise un prim acord cu Moira. Cel puțin din punct de vedere gastronimic Moira părea că face parte din aceeași categorie cu el, ceea ce nu era deloc puțin lucru, chiar dacă, privind-o, ar fi spus mai degrabă că Moira, de obicei, nu mănâncă.

-          Și cu ce spui că te ocupi?, întrebă, dându-și brusc seama că nu știe nimic despre ea.

-          Sunt detectiv particular, zise Moira.

-          Îți bați joc de mine?, zise Elliot, căruia nu-i plăcu deloc răspunsul ei.

-          Chiar deloc, veni răspunsul.

Un răspuns simplu și sincer, un răspuns la fel de bun ca oricare altul, gândi Elliot, în timp ce feliá, în fâșii subțiri, trei fileuri de anchois pe care le răspândi deasupra salatei. Moira deschisese ușa suspendatului de unde acum îi dădea la mână uleiul de măsline, oțetul balsamic, plicul cu mărar uscat, sarea (o alese, din cele trei sortimente, pe cea roz, de Himalaya). O clipă i se păru că Moira este copia lui feminină, că are aceleași gusturi cu el, o copie care este cu un pas înaintea lui, anticipând corect fiecare gând, fiecare mișcare.

-          Trebuie să ne grăbim puțin, îi zise fata, i-am promis că cel târziu la orele 22 sunt înapoi.

Elliot simți un vertij ușor. Își bătea joc de el? Da, probabil că da.

-          Despre ce naiba vorbești?, o întrebă, după care se înecă cu nimic și începu să tușească nervos.

-          Vorbesc despre ministru.

-          Despre care ministru? Ce dracu vrei să spui?

-          Ministrul de externe este la mine acasă, mă așteaptă, zise Moira, calmă.

Elliot lăsă din mână cârpa pe care se ștersese de ulei și se sprijini, o vreme, de marginea mesei, privindu-i fix chipul impasibil. Își aprinse o țigară, turnă o cantitate apreciabilă de cognac într-un pahar bombat, trase o dușcă și conchise:

-          Am impresia că am devenit bătaia ta de joc. Nu cred o iotă din ce spui. Așa că te poftesc afară și îți spun de pe acum că într-un ceas am dispărut de-aici, pentru totdeauna. Spală-te pe cap cu toată povestea ta, cred că ești nebună. Nebună, femeie, auzi? Ești nebună!

-          Am luat în considerare și posibilitatea asta, zise Moira, la fel de calmă. Sigur că ești liber să faci ce vrei, numai că mâine vei citi în orice ziar, oricât de umil ar fi, că ministrul de externe al Angliei s-a sinucis în apartamentul Moirei Dark. Cred că te vei simți vinovat că nu m-ai crezut. Și mai cred că lucrul ăsta încă poate fi evitat. Este suficient să vii la mine-acasă și să-i lămurești ministrului lucrurile. Doar tu o poți face. Nu cred că este atât de nebun încât să nu te creadă. Cel puțin nu pare deloc nebun.

Lui Elliot i se păru că totul nu este altceva decât un mare hohot de râs plin de cinism. Absurdul era atât de grotesc încât nu putea imagina chipul celui care pusese la cale enormitatea în care era prins. Trebuie că era vorba despre cineva foarte bolnav la cap. Derulă rapid în minte scenariul întâlnirii cu ministrul și posibilele lui consecințe și i se păru atât de dificil de suportat așa ceva încât nici prin cap nu-i trecea să-i dea curs. Hotărî că pur și simplu este o poveste care nu-l privea și în care nu avea ce căuta. Mai trase un gât de cognac și aprinse o altă țigară. Cina era compromisă, nu mai avea chef să mănânce, iar Moira... Moira, la dracu, n-avea decât să facă ce dorește.

Un tunet puternic, pe nepusă masă, îi întrerupse reveria. Se sperie. Deci Moira Drak nu există, își spuse, Moira Dark este doar un pseudonim, dar Moira Dark este cea care stă acum și mă privește, acuzându-mă că pseudonimul meu i-a întors viața pe dos. Un nebun vrea să se sinucidă pentru că s-a îngrăgostit de un pseudonim întruchipat de o femeie reală, iar vina urmează să fie strict a mea, așa gândea Elliot în timp ce Moira continua să-l privească nemișcată. Devenise din nou o imagine decupată dintr-un album uriaș. O imagine tridimensională care acum stătea în fața lui, cu mâinile încrucișate la piept, așteptând decizia lui ca și cum ar fi fost un om adevărat. Ar fi dat orice să afle că toată nebunia nu era altceva decât un coșmar și că lucrurile alea nu existau decât la el în minte. Întinse mâna și dădu de carnea caldă și calmă a Moirei. Deci Moira chiar exista, iar el nu avea deloc, dar absolut deloc, așa cum spusese Moira, libertatea de a alege ce să facă. I se făcu greață. Îi venea să vomite. Toți banii din lumea nu făceau cât  situația în care se trezise absorbit, ca de-un mare vârtej căruia nu i se mai putea împotrivi. Făcea parte dintr-un banc polițist de prost gust, un banc cu femei-năluci, cu miniștri de externe nebuni și cu un făt care-și scrie memoriile și care produce o mare încurcătură. Se uită la ceas. Era 21,42. Mai avea, așadar, la dispoziție maxim cinci minute în care trebuia să decidă. Nu, nu era deloc liber să aleagă, era nevoit să aleagă varianta cea mai oribilă, întâlnirea cu ministrul de externe.

-          Și apoi?, o întrebă.

-          Apoi vom mai vedea, îi răspunse.

La orele 12,24 intrau amândoi pe ușa casei lui Elliot. Elliot era aproape beat, Moira era calmă și veselă.

-          Tare tipul, zise Elliot, încercând să-și agațe în cuier geaca din piele dar nimerind numai pe de lături. Nu mă îndoiam că are rasă, se vedea de la două poște. S-a terminat cu cei din generația lui, s-a terminat cu aristocrația, e ultimul specimen. Țara asta are nevoie de el. Mă bucur că l-am cunoscut.

Se împletici până la fotoliul din living, unde se prăbuși fericit, trăgând-o pe Moira lângă el. Își potrivi capul în poala ei, spunându-i ca va adormi și că e liberă să facă ce vrea, dar în liniște, promițându-i, pentru dimineață, cel mai bun mic dejun din viața ei. Închise ochii zâmbind. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai simplu și mai bine. Știa ce-avea de făcut. Se va întoarce acasă cu Moira, o va lua pe mama lui și vor pleca împreună în Sardinia. Sau poate în Grecia. Adormi, având senzația unei mici zvâcnituri venită din pântecul cald al Moirei, drept în tâmpla lui stângă. Ce își mai amintea era că se gândise că e prea beat ca ceva să fie adevărat.  

(Tablou de Gustav Klimt - Hope II)