Work in progress

După declanșarea click-ului, Genovese a intrat într-o stare care semăna cu exuberanța și următoarele șase luni au fost cele mai prolifice din viața lui de scriitor-care-s-a-descoperit-pe-sine. Până la urmă, și-a spus într-o zi în gând, terapia lui Emily nu a fost zadarnică din moment ce a fost în stare să facă din mine un scriitor. Prețul plătit – un bilet la Călăuza lui Tarkovsky – i s-a părut cel mai mic plătit vreodată, în întreaga lui viață de fost copil al străzii. Pe pagina de gardă a manuscrisului care urma să ia drumul editurilor a scris, simplu: Lui Emily, după ce a stat pe gânduri dacă să scrie Pentru Emily, Lui Emily sau Datorită lui Emily, punând astfel în act o altă lege nescrisă a lumii interlope: onoarea. Trei luni s-a chinuit Genovese să găsească titlul potrivit volumului de proză scurtă, trei luni în care uneori o imagine rămasă nedeslușită dar despre care intuia că îl reprezintă, alteori un cuvânt sau o senzație i-au tot dat târcoale, fără să le poată vedea sau înțelege cu adevărat pe niciuna. Trei luni în care s-a simțit ca un somnambul pe jumătate treaz sau ca un om treaz pe jumătate somnambul (atunci când nu se simțea ca un bătrân senior privindu-și moșiile la amurg) dând târcoale unor lucruri care mereu erau foarte aproape, dar care întotdeauna rămâneau invizibile și intangibile. Inaccesibile. Departe. Până într-o noapte în care a avut un vis: un pâlc de arțari foșnitori a cărui umbră dansândă îi însoțea orice pas, mai bine spus a cărui umbră îi bântuia orice pas, pas fiind, totuși, impropriu spus pentru că mai degrabă plutea decât mergea, apoi arțarii s-au transformat în niște fagi, dar umbrele au rămas aceleași iar el plutea, plutea, fără să știe spre ce se îndreaptă, așa cum nu știuse niciodată în viața lui de copil al străzii. Dimineața, la trezire, avea cuvântul în minte, limpede și luminos, dacă nu de-a dreptul sățios ca un mic dejun survenit pe nepusă masă într-un moment de foame cumplită.  A dat fuga și l-a scris pe pagina de gardă a manuscrisului: FLANEUR. După ce s-a uitat o vreme la el, lăsându-se învăluit de moliciunea vocalelor, a adăugat în fața lui LE. Nu știa ce înseamnă, știa doar că e un cuvânt franțuzesc sau cu sonoritate franțuzească și mai ales știa că este titlul potrivit pentru volumul său. Ar fi putut să-l explice, fără probleme, oricui, pentru că avea certitudinea deținerii sensului său. Seara, la întâlnirea cenaclului, a scos triumfător manuscrisul, l-a ridicat în dreptul pieptului, cu fața la public, și a așteptat, în liniște dar cu sufletul gata să-i pleznească, reacția. Doar Fonseca s-aprins, dar nu a părut deloc impresionat.

- Pentru ce ai scris tu acolo, e foarte potrivit, a zis Fonseca, privind pe deasupra lentilelor groase, cu rame mov prună.

Sudorul a întrebat ce titlu e ăsta, Flanela, cum poate un roman să se numească Flanela, cine a mai pomenit așa ceva? Ăsta e titlu de roman scris de o muiere, a mai zis, înainte de a-și scoate batista de hârtie și a-și sufla nasul cu putere, în semn de dezaprobare masivă. Martha și Electra, care erau fascinate de poveștile din viața lui Genovese și care în copilărie luaseră ore de limbă franceză, au sărit ca arse și i-au explicat sudorului, într-un vacarm de cuvinte ce ar fi putut fi folosit ca fundal sonor pentru un film despre Al Doilea Război Mondial, sensul restrâns al cuvântului: bulevardier. Moment în care, cu erudiția care o copleșise pe Molly încă de la început, a intervenit Dick, pomenind ceva despre Baudelaire, Balzac, Saint-Beuve, Napoleon, Walter Benjamin, baronul Haussmann, Proust, Simmel, printre care-și croiseră drum cuvintele Paris, capitalism de consum, decadență, pierde-vreme, pierde-vară, urbanism modern, modernism urban, dandy, voyeur, dar din care nimeni nu a înțeles nimic, ca și cum Dick ar fi vorbit strict pentru sine, într-o limbă numai de el știută, care suna ca un delir. Doar Martha si Electra au avut, pentru o clipă, senzația că se află în fața unui viitor mare scriitor, de care avea să se audă, nu peste multă vreme, de-a lungul și de-a latul planetei. Vreme de un minut au aplaudat frenetic minunatul titlu, iar la sfârșitul cenaclului i-au propus să iasă împreună la o bere, după care s-au oferit să facă toate corecturile necesare, pentru că manuscrisul nu putea fi trimis niciunei edituri fără să se fi asigurat că gramatica este exemplară. Genovese nu a avut nimic împotrivă și, conform uneia dintre legile nescrise ale lumii interlope, s-a oferit să le facă cinste, nu că Martha cu Electra n-ar fi avut bani de-o bere. 

Work in progress

Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.

(tablou de Constant Montald - La Lecture)