Lansare de carte

L-am cunoscut la o lansare de carte. El era cel care-și lansa cartea. El era autorul. Eu eram nimeni. Când am ajuns, sala era plină iar el era deja acolo, lângă redactorul de carte și lângă directorul editorial. Era la a treia carte. Îmi plăcea la nebunie cum scrie. Avea umor, un umor amar. Totuși, era umor, ceea ce eu nu am deloc. Făcea parte din categoria aia (cu toate că eu nu gândesc în termeni de categorii) a oamenilor onești. Constanți, egali cu ei înșiși, fără aere de vedetă. Cu toate astea, poate chiar împotriva voinței lui, era vedetă. Era multă lume la lansare, majoritatea femei, cu toate că el nu era genul de vedetă playboy, dar erau și destui bărbați. Destui e un termen relativ care, în fapt, nu spune nimic, dar nu contează. Era îmbrăcat normal, o cămașă cadrilată, cu roșu și negru, blugi negri, ghete negre din piele, hanorac cu fermoar. Hanorac șmecher. Îi stătea bine. Venisem nu doar să-l aud vorbind, ci și să-l văd. „Începem?”, a întrebat directorul editorial, de parcă urma să înceapă un spectacol. Directorul editorial era obișnuit cu lansările (eu, nu) și știa că este suficient să pună întrebarea ca în sală să se lase liniștea. Parcă eram cu toții la un curs iar directorul editorial era profesorul. Chestia asta nu prea mi-a plăcut, dar nici nu m-a deranjat prea tare. Am uitat să spun, el însuși, adică autorul, vedeta, era profesor universitar.

Povestea asta se întâmpla într-un decembrie călduros și ploios. Printre norii vineții, frânghii de lumină străpungeau aerul ud colorând totul într-un galben de carne proaspăt moartă. Aerul era ud, limpede și galben și totul în jur era ud, limpede și galben. Până și el. M-am gândit că e galben din cauza luminii sau a emoțiilor, dar era galben din cauza țigărilor. Asta aveam s-o aflu mai târziu. Era ceva lume, să fi tot fost vreo sută de persoane, poate 120, ceea ce pentru o țară în care nu se citește nu e deloc puțin. La lansarea mea de carte (scrisesem o tâmpenie, de care mi-e și azi rușine) fuseseră 25, adică numărul standard de oameni care iau parte la lansările obișnuite, de zici că-s mereu aceiași. Mă rog, m-am bucurat c-au venit și ăia. „Cartea asta s-a născut în chinuri”, a zis directorul editorial, după care a povestit cât de mult a tras de autor ca să trimită manuscrisul. Scria mult, mult și bine, al naibii de bine, dar publica puțin. Era de-abia la a treia carte, dar ar fi putut fi la a zecea. Fiecare dintre cărțile lui avea în jur de 300 de pagini. O mie de pagini de eseuri într-o țară în care nimeni nu mai scrie eseu nu e deloc puțin. El scria, cu toate că, am mai spus, deloc e un termen relativ.

Și directorul editorial, și  redactorul de carte au spus chestiile care se spun de obicei la lansările de carte, apoi a venit rândul lui. Avea în față o foaie pe care-și notase ceva. Când și când, arunca ochii pe ea. De aici am tras concluzia că avea emoții. Firesc, de altfel, pentru că nu era obișnuit să vorbească în public sau nu era obișnuit să vorbească altui public în afara celui format din studenții lui. Își notase, probabil, niște cuvinte cheie iar acum își arunca ochii pe hârtie ca nu cumva să uite să spună ce-și propusese. Avea o voce foarte mișto. Vorbea lent, destul de încet și cu accent. Chestia asta, accentul adică, mi-a plăcut la nebunie. Făcea tot farmecul. De fapt, nu chiar tot, căci și ce spunea era fermecător. Cred că știa că accentul este o parte din farmecul lui și era firesc să-l folosească, orice autor încearcă să-și cucerească publicul prin orice metodă. O altă parte din farmec venea din umor. Stăteam undeva în fundul sălii și nu prea se auzea grozav. Zicea ceva despre Seneca și Socrate, apoi a zis ceva despre Aristotel, iar atunci când a pomenit numele lui Alain de Botton toată sala a râs. Nu am înțeles prea multe pentru că eram ocupată să-l studiez, așa că nu am râs, am zâmbit doar, ca să fiu în rând cu lumea. Îi ascultam vocea joasă, tărăgănată și mi-l imaginam la catedră, vorbindu-le unor studenți cărora puțin le pasă de filosofie și care nu-i citiseră niciodată pe Socrate, Seneca sau Aristotel, dar care poate că măcar pe de Botton îl citiseră, pentru că de Botton scrisese o carte în care explica iubirea și toată lumea e curioasă în privința cărților care-ți dau rețete de-a gata, mai ales tinerii, atunci când e vorba despre iubire. Cu toate că din iubire nu e nimic de înțeles, așa că orice încercare de a o explica este cu totul inutilă. Iubirea se trăiește, nu se citește, dar ăsta e un loc comun. La început, adică atunci când eram mai tânără, și pe mine mă amuzase de Botton, după care mi s-a părut plictisitor iar cartea despre iubire n-am mai citit-o, nici măcar n-am cumpărat-o.

Tot analizându-l și ascultându-l mi l-am imaginat plimbându-se singur printre stâncile albe din Phraxos și savurându-și singurătatea ca un om nebun. Spun asta pentru că mie-mi place singurătatea, despre care știu că nu e un lucru tocmai în regulă, dar cu siguranță că atunci când citești Seneca, Socrate și Aristotel te poți simți oricum, numai singur nu. Sau cel puțin așa-mi imaginez. Îi citisem și eu cu mulți ani în urmă, dar atunci eram prea tânără ca să pricep mare lucru. Între timp, am uitat tot. E ca și cum nu i-aș fi citit vreodată. Dar el nu Seneca și Aristotel citea (ca și mine, pe ăștia îi citise de mult), ci Vonnegut, Roth, Carver, Waldo Emerson, Drummond de Andrade, Flaubert, Montaigne, d’Aquino, Salinger, Joyce, din ăștia. Asta tot de la el am aflat-o. Îi plăceau AC/DC și Metallica, Queen și Led Zeppelin. Mie-mi plăceau Beatleșii și Iglesias și mulți alții, dar nu asta e important. Mă gândeam că un tip calm și molcom ca el nu poate avea nicio legătură cu rock-ul, dar uite că el avea. Îi plăceau bananele și covrigii calzi și mânca (sau așa mi se părea) cantități uriașe de salată și de iaurt. Mie-mi place carnea, sunt dintre cei care consideră că, în lipsa cărnii, viața n-are niciun sens. Amândurora ne plac cafeaua și țigările și mai ales cărțile. Nu trebuie să fii cineva ca să-ți placă la nebunie să citești. El era. Eu nu eram. Tocmai asta era chestia, era ca și cum dacă eu citeam Vonnegut și el citea tot Vonnegut, Vonnegutul lui era mai prețios ca al meu, știți ce spun. Era ca și cum salatele și bananele lui erau cu mult mai în regulă decât fripturile mele sau ca și cum Led Zeppelin e cu totul altceva decât The Beatles, iar despre asta știu sigur că nu-i adevărat. Vreau să spun că era ca și cum el știa totul și era cam tot ce trebuie să fii pe lumea asta iar eu nu știam nimic și nu puteam fi altceva decât nimic. Știu că nu-i așa, dar așa mă simțeam și asta-i tot ce contează. În ciuda atâtor neajunsuri, mă hotărâsem să mă simt bine la lansarea lui de carte, orice-ar fi.

Lumea se simțea bine, se vedea de la două poște că toți sunt în largul lor. Cu toate că eram hotărâtă ca și eu să mă simt bine, nu-mi ieșea. Redactorul de carte tot bătea câmpii. L-am văzut cum se irită, căci i-a luat vorba din gură și a continuat cu o poantă. Despre autor zic. Nu-i plăcea să fie ridicat în slăvi și a preferat să-l oprească pe redactor cu o poantă. Acum încercam să înțeleg de ce naiba nu mă simțeam în apele mele și cred că încet, încet, am reușit să înțeleg. Ce am înțeles este că nu voi putea niciodată să scriu o carte adevărată. Adică o carte cu care să nu-mi fie rușine. Scrisesem o porcărie de care-mi era rușine. Cum naiba se scrie o carte, asta voiam să aflu, doar că el nu despre asta vorbea. Dar poate că ar fi de acord să-mi spună câte ceva în privința asta, mă gândeam. Căutasem îndelung sfaturi despre cum se scrie o carte ca lumea și dădusem doar de tâmpenii. Cursurile de creative writing erau, și ele, niște aiureli, nu dădeam două parale pe ele. Și atunci? De unde să înveți cum să devii scriitor dacă nimeni nu e dispus să-ți vândă secretele?

L-am așteptat la ieșire, când toată lumea plecase. E evident că aveam cartea lui în mână, cartea proaspăt lansată și la fel de evident era că el vedea că am cartea lui în mână, pe care-o țineam ostentativ, la piept. Își trăgea fermoarul la geacă. Era un început de decembrie călduros și umed, prea umed. Umezeala aia care te face să stai tot timpul zgribulit. Aerul nu mai era galben, era incolor și ud și începea să se facă frig. În decembrie, seara se face frig, oricât de cald ar fi în timpul zilei. El era de-o parte a ușii din sticlă, eu de celalaltă. De partea frigului. Când ne-am privit, a fost ca și cum fiecare am fi privit într-o oglindă propriul chip. Eu aș fi putut fi el dacă m-ar fi învățat să scriu, el ar fi putut fi eu dacă n-ar fi învățat să scrie. Când mi-am privit ochii în ușa din sticlă transparentă, i-am surprins devastați de goi. Doar luminița de la becul din stradă, care se reflecta în ușa transparentă, îi umplea cu o strălucire aprope neomenească. Și atunci n-am mai știut dacă aceia sunt ochii mei.

Nu mă descurc cu oamenii, mă pierd în preajma lor. Văd, în schimb, multe dintre detaliile realității sau ce-o fi ea. Umezeala terciund strada care se întindea lucioasă până în dreptul magazinului cu chimicale, unde cotea brusc spre dreapta, dispărând sub neoanele casei de pariuri care stătea deschisă până la 11 noaptea, ghirlandele de lumină care îmbrăcau stâlpii și firele de telegraf, pavajul strălucitor și mai ales pustiul străzii. Nu știu unde dispăruseră cu toții. Despre oameni vorbesc. Nu mai era mult până la Crăciun. Nu cred că este o idee bună să-ți lansezi cartea în preajma Crăciunului, când oamenii sunt ocupați cu lucruri importante, cu varza murată, cu șoriciul, cu bradul. Se vedea că el nu e ca toți ceilalți, de vreme ce se gândise să-și lanseze cartea tocmai acum. Un autor care iese singur de la propria-i lansare de carte dă seama de conceptul de singurătate și mai ales de cel de nepăsare omenească. Pentru mine era OK, asta și voiam, să fie singur, dar nu cred că e în regulă să fii singur tocmai în ziua în care ești vedetă. OK, nu era tocmai singur, doar eram acolo iar eu chiar pe el îl așteptam. S-a prins că-l așteptam, cu siguranță că asta i se întâmpla de fiecare dată, la încheierea câte unei lansări de carte sau a câte unui curs, când o studentă îndrăgostită îl așteapta la sfârșitul orelor, în fața facultății. Își trăsese fermoarul până sus iar acum stătea în fața mea, de aceeași parte a ușii, și mă privea fără să spună nimic. Îmi dădea impresia unui om dezarmat. Nici eu nu știam ce să spun, așa că, încurcată, l-am luat de braț, lucru pe care l-a acceptat ca și cum era cel mai normal lucru din lume care trebuia să se întâmple.

Să mergi la braț, într-un decembrie umed și galben, cu o forță imprevizibilă a narativității pe care ești hotărât să o domini înseamnă să ai mintea îmbibată într-un ocean de catecolamine. Altfel spus, să nu prea știi ce faci. Am luat-o spre parc. Adică am luat-o încotro a luat-o el iar el o luase în direcția parcului cu statui de scriitori. În parcuri se întâmplă o mulțime de lucruri. Câte-un bețiv care îți cere bani. Îi dai sau nu, e treaba ta. De regulă, dacă ești bărbat, îi dai. Eu nu dau bani nimănui pentru că pur și simplu nu am bani de dat și nici înțelegere față de bețivi nu am. El are. Într-o zi, un astfel de bețiv a vrut să-și împartă vodca cu el. L-a refuzat, așa cum era de așteptat, în schimb, au avut o scurtă discuție intelectuală. Eu atrag țigăncile care ghicesc, probabil am mutră de fraieră. De ele mă feresc, că ăstora le dai 10 lei și te trezești că ți-au dispărut 100. Mă rog.

Orașul nocturn parcă sălta în lumina steluțelor care împodobeau copacii și a luminilor de neon care se prelingeau, albastre și reci, de prin magazinele de-acum închise, reflectându-se în pavajul ud. Ne-am așezat pe-o bancă și am fost nevoită să-mi scot mâna de sub brațul lui.  Parcă stăteam lângă Statuia Libertății, atât de tăcut era.

- Așadar, ce vrei tu de la mine?, m-a întrebat într-un târziu.

- Să mă înveți să scriu, am spus repede, ca și cum aș fi vrut să scap de-o povară. Și chiar era o povară pentru că știam că e o cerință atât de idioată încât numai dacă ești prost o rostești.

A tăcut multă vreme.

- Deci tu îți imaginezi că eu aș deține niște secrete în privința scrisului, a zis când deja mi se făcuse atât de frig încât nu mai știam dacă era din cauza așteptării sau pentru că efectiv se făcuse frig.

- Da, desigur, am zis și nu făceam altceva decât să rostesc adevărul.

- Și ai impresia că ceea ce știu eu este ceva universal și se poate fi aplicat de oricine.

- Desigur. Dacă acel cineva are puțin talent. Și imaginație.

- Zici că fără talent și fără imaginație nu se poate scrie.

- Ba da, dar prost. Și e plină lumea de proști.

- Și fără ce altceva nu se poate scrie bine?

- Fără multă lectură.

- Să tragem o primă concluzie: fără talent, imaginație și multă lectură nu se poate scrie altfel decât prost.

- Exact.

- Și fără mai ce nu se poate scrie bine?

- Habar n-am. Fără tenacitate.

- Așa.

- Și fără program. Adică trebuie să scrii zilnic.

- Așa.

- Chiar și-atunci când n-ai chef.

- Și atunci ce vrei tu de la mine?

N-am știut ce să mai spun. Probabil că voiam ceva despre care nu știam nimic, probabil că el era cel care trebuia să-mi dezvăluie ingredientul lipsă. Într-un târziu, când începusem să tremur, a zis:

- Câțiva clasici. Câțiva filosofi. Câțiva contemporani.

- Fowles. Auster. Roth. Poate Kundera. Poate Makine? Kawabata. Inoue. Pound. Rilke mai mult ca sigur. Kafka.

- Și Cărtărescu.

- Și Cărtărescu, desigur, și în clipa aia amândoi am pufnit în râs.

M-a luat pe după umeri. Nu știu dacă de drag sau pentru că știa că mi-e frig sau pentru că lui însuși îi era frig.

- Și iubirea, a mai zis, după care am căzut de acord că viața n-are niciun sens.

(în imagine: Carl Spitzweg - Der arme Poet, 1839 - 1989 stolen from the „Galerie der Romantik“ (Charlottenburg Palace))

Work in progress

După declanșarea click-ului, Genovese a intrat într-o stare care semăna cu exuberanța și următoarele șase luni au fost cele mai prolifice din viața lui de scriitor-care-s-a-descoperit-pe-sine. Până la urmă, și-a spus într-o zi în gând, terapia lui Emily nu a fost zadarnică din moment ce a fost în stare să facă din mine un scriitor. Prețul plătit – un bilet la Călăuza lui Tarkovsky – i s-a părut cel mai mic plătit vreodată, în întreaga lui viață de fost copil al străzii. Pe pagina de gardă a manuscrisului care urma să ia drumul editurilor a scris, simplu: Lui Emily, după ce a stat pe gânduri dacă să scrie Pentru Emily, Lui Emily sau Datorită lui Emily, punând astfel în act o altă lege nescrisă a lumii interlope: onoarea. Trei luni s-a chinuit Genovese să găsească titlul potrivit volumului de proză scurtă, trei luni în care uneori o imagine rămasă nedeslușită dar despre care intuia că îl reprezintă, alteori un cuvânt sau o senzație i-au tot dat târcoale, fără să le poată vedea sau înțelege cu adevărat pe niciuna. Trei luni în care s-a simțit ca un somnambul pe jumătate treaz sau ca un om treaz pe jumătate somnambul (atunci când nu se simțea ca un bătrân senior privindu-și moșiile la amurg) dând târcoale unor lucruri care mereu erau foarte aproape, dar care întotdeauna rămâneau invizibile și intangibile. Inaccesibile. Departe. Până într-o noapte în care a avut un vis: un pâlc de arțari foșnitori a cărui umbră dansândă îi însoțea orice pas, mai bine spus a cărui umbră îi bântuia orice pas, pas fiind, totuși, impropriu spus pentru că mai degrabă plutea decât mergea, apoi arțarii s-au transformat în niște fagi, dar umbrele au rămas aceleași iar el plutea, plutea, fără să știe spre ce se îndreaptă, așa cum nu știuse niciodată în viața lui de copil al străzii. Dimineața, la trezire, avea cuvântul în minte, limpede și luminos, dacă nu de-a dreptul sățios ca un mic dejun survenit pe nepusă masă într-un moment de foame cumplită.  A dat fuga și l-a scris pe pagina de gardă a manuscrisului: FLANEUR. După ce s-a uitat o vreme la el, lăsându-se învăluit de moliciunea vocalelor, a adăugat în fața lui LE. Nu știa ce înseamnă, știa doar că e un cuvânt franțuzesc sau cu sonoritate franțuzească și mai ales știa că este titlul potrivit pentru volumul său. Ar fi putut să-l explice, fără probleme, oricui, pentru că avea certitudinea deținerii sensului său. Seara, la întâlnirea cenaclului, a scos triumfător manuscrisul, l-a ridicat în dreptul pieptului, cu fața la public, și a așteptat, în liniște dar cu sufletul gata să-i pleznească, reacția. Doar Fonseca s-aprins, dar nu a părut deloc impresionat.

- Pentru ce ai scris tu acolo, e foarte potrivit, a zis Fonseca, privind pe deasupra lentilelor groase, cu rame mov prună.

Sudorul a întrebat ce titlu e ăsta, Flanela, cum poate un roman să se numească Flanela, cine a mai pomenit așa ceva? Ăsta e titlu de roman scris de o muiere, a mai zis, înainte de a-și scoate batista de hârtie și a-și sufla nasul cu putere, în semn de dezaprobare masivă. Martha și Electra, care erau fascinate de poveștile din viața lui Genovese și care în copilărie luaseră ore de limbă franceză, au sărit ca arse și i-au explicat sudorului, într-un vacarm de cuvinte ce ar fi putut fi folosit ca fundal sonor pentru un film despre Al Doilea Război Mondial, sensul restrâns al cuvântului: bulevardier. Moment în care, cu erudiția care o copleșise pe Molly încă de la început, a intervenit Dick, pomenind ceva despre Baudelaire, Balzac, Saint-Beuve, Napoleon, Walter Benjamin, baronul Haussmann, Proust, Simmel, printre care-și croiseră drum cuvintele Paris, capitalism de consum, decadență, pierde-vreme, pierde-vară, urbanism modern, modernism urban, dandy, voyeur, dar din care nimeni nu a înțeles nimic, ca și cum Dick ar fi vorbit strict pentru sine, într-o limbă numai de el știută, care suna ca un delir. Doar Martha si Electra au avut, pentru o clipă, senzația că se află în fața unui viitor mare scriitor, de care avea să se audă, nu peste multă vreme, de-a lungul și de-a latul planetei. Vreme de un minut au aplaudat frenetic minunatul titlu, iar la sfârșitul cenaclului i-au propus să iasă împreună la o bere, după care s-au oferit să facă toate corecturile necesare, pentru că manuscrisul nu putea fi trimis niciunei edituri fără să se fi asigurat că gramatica este exemplară. Genovese nu a avut nimic împotrivă și, conform uneia dintre legile nescrise ale lumii interlope, s-a oferit să le facă cinste, nu că Martha cu Electra n-ar fi avut bani de-o bere. 

Work in progress

Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.

(tablou de Constant Montald - La Lecture)

Voci și oglinzi

Alexandru Tabac (contrafort.md) august 2018

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, 
și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv... conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv... un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([...] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ [...] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185–, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează 
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([...] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______

Ion Vianu în dialog

Cristian Pătrășconiu (banatulazi.ro), septembrie 2018

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.

Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).

Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.

Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.

Neutralitatea binevoitoare

Cosmin Ciotloș (dilemaveche.ro)

Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar nicio­dată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.

Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare. 

Psihanalizarea ca interviu

Cristian Teodorescu (catavencii.ro)

În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.

Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.

În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.

Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.

În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.

Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic.  Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.

Ion Vianu şi bucuria existenţei

Mircea Morariu (adevărul.ro)

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Iniţiativa convorbirii i-a aparţinut acesteia din urmă şi ea îşi află originea în profesiunea comună a celor doi interlocutori. Şi unul, şi celălalt sunt psihiatri, ambii au specializări în psihanaliză. Pe care au practicat-o nemijlocit, însă începând de la vârste şi de la etape diferite ale vieţii. Ion Vianu, născut în 1934, crescut, format în România comunistă a descoperit psihanaliza nel mezzo del camin, adică în jurul vârstei de 40 ani. Nu, oricât ar părea de bizar, psihanaliza nu era cu desăvârşire interzisă, dar nici din cale afară de agreată în România comunistă, era ceva tolerat, însă practicarea ei presupunea totuşi asumarea unor riscuri. Şi-a făcut din ea o profesiune îndată după ce s-a stabilit în Elveţia. Adică după ce denunţase felul abuziv în care era utilizată psihiatria de poliţia secretă în România comunistă, după ce se raliase mişcării Goma şi după ce primise aprobarea plecării definitive din România. De altfel, mă grăbesc deja să spun că în cuprinsul cărţii se pot găsi referiri destul de consistente şi la ce a însemnat emigrarea, convingerea chinuitoare a ruperii definitive de locul în care ţi-ai trăit chiar dacă nu neapărat cele mai frumoase momente ale vieţii oricum copilăria, prima şi a doua tinereţe. E vorba mai încolo şi la referiri la acel entre-deux despre care a vorbit adesea în cărţile sale şi teatrologul George Banu. Ioana Scoruş e născută în 1968 şi a avut, în consecinţă, avantajul de a se forma şi dezvolta profesional într-o lume liberă, adesea, din păcate nu întotdeauna, marcată de aspiraţii autentic liberale. Libertatea şi justiţia fiind valorile supreme în care mărturiseşte, la un moment dat Ion Vianu, că crede necondiţionat. Mai e nevoie de încă o precizare referitoare la Ioana Scoruş. Este absolventă a două facultăţi, a susţinut rubrica Scriitorincul din suplimentul LA&I al Cotidianului, supliment condus de Dan C. Mihăilescu, a avut şi are preocupări constante în domenii ale literaturii şi artei. Carevasăzică, nu este ceea ce francezii numesc cu dispreţ o bas bleus. Serioasa ei anvergură culturală, capacitatea de a aborda cu uşurinţă teme dintre cele mai diverse înseamnă, cred, garanţia succesului, reuşitei incontestabile a cărţii. Sigur, ar fi fost nefiresc, absurd de-a dreptul, ca cei doi interlocutori să nu abordeze teme referitoare la profesia lor comună. La ce înseamnă psihanaliza, la valoarea ei terapeutică (de altminteri, dl. Vianu chiar mărturiseşte că a beneficiat direct, într-un moment mai delicat al vieţii, de serviciile unui specialist în domeniu), la diferenţele dintre psihanaliza lui Freud şi aceea a lui Jung. Chiar şi atunci când sunt abordate teme referitoare la formarea ca adolescent şi tânăr cu vocaţie intelectuală a tânărului Ion Vianu, la amprenta specială pe care şi le-a pus peste acestea personalitatea covârşitoare a tatălui (a acelui T cu majusculă, astfel numit în superba carte Amor intellectualis, de aici cred şi importanţa frazei rostite, la un moment dat, de Ion Vianu: „trebuie să ieşi din lumina care te-a generat ca să poţi produce la rându-ţi o umbră luminoasă“) găsim ecouri ale psihanalizei. Important mi se pare de subliniat simţul măsurii, acel horaţian Est modul in rebus care îşi face salutar prezenţa şi aici, şi în celelalte părţi ale cărţii. Unul dintre principalele atuuri ale acesteia fiind sinceritatea, onestitatea autoevaluării. Voi fi mai explicit. Ion Vianu şi familia domniei-sale au părăsit România în 1977, după ceea ce Paul Goma numea Cutremurul oamenilor. Aceasta înseamnă că toată formaţia şcolară şi universitară a intervievatului s-au petrecut în comunism. Marea şansă a lui Ion Vianu a fost nu doar aceea de a se naşte într-o familie de intelectuali de mare clasă (mama domniei-sale, Elena Vianu, a fost profesor de literatură franceză la Universitatea bucureşteană şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am studiat secolul al XVII-lea şi după un curs al doamnei Vianu), ci şi de a avea profesori formaţi în urmă cu o generaţie. Adică înainte de 1944. Ion Vianu i-a prins în activitate pe aceşti profesori autentici şi în timpul studiilor liceale, şi la Universitate, indiferent că a fost vorba despre Facultatea de Litere (începută şi neterminată din motive pe îndelete explicate) ori de cea de Medicină. Ion Vianu nu idealizează deloc România interbelică, aşa cum nu lansează diatribe înfocate, doar de ochii lumii, la adresa României comuniste. Nu pretinde nici că în Elveţia ar curge peste tot lapte şi miere şi că adaptarea la o nouă ţară i-ar fi fost uşoară. Care sunt, aşadar, marile teme de discuţie? După cum spuneam, psihanaliza. România interbelică şi România comunistă. România post-decembristă cu toate contradicţiile sale. Cu entuziasmele anilor 90, cu cele din anii 2007-2008, cei ai aderării la UE. Dezmăţul în care trăim din 2017 încoace. România de deunăzi. Aceea în care se pune la cale schimonosirea legilor justiţiei, schilodirea democraţiei, regimul de factură autocratică (elaborarea cărţii s-a produs între mai 2017 şi mai 2018). Situaţia exilatului, A reîntorsului de bună voie în ţară. Prezentul şi viitorul Uniunii Europene. Statele Unite şi ce înseamnă ele în era Trump. Şi, desigur, literatura. Scrisul şi cititul. Scrisul la după 60 de ani încolo şi efectele sale benefice asupra fiinţei umane. Cititul şi recititul, cu referinţe utile la cartea A citi, a reciti a lui Matei Călinescu, prietenul de o viaţă al lui Ion Vianu. Şi,desigur, bucuria existenţei. Cu îndemnul din final: Bucură-te că exişti! 

Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu - ÎN DEFINITIV....; Editura Polirom, colecţia Egografii, Iaşi, 2018

*

Iubirea se dospea altundeva
Decât printre-ale zilei resturi
Poate-ntr-o îndoială, în ceva
Ce se-ascundea-n fragile gesturi

Sau poate-n fructele ce-atât de blând
Cădeau prin aerul curat și rece
Sau poate în adâncul unui gând
Ce n-apucase încă să se-nchege

Sau poate într-un mers ușor
De simțământ pășind calin prin suflet
În marginea neauzită-a unui dor
Șoptit domol în larma unui umblet

Iubirea se dospea încet prin noi
Printr-ale-mbrățișării strângeri
Prin ramuri triste și prin goi
Plăpânzii îngeri

 Detail from Vermeer’s Woman in Blue Reading a Letter, 1662-1663

Am vorbit pe-ndelete, vreme de un an. Mai întâi sub crengile unui nuc bătrân, într-o grădină cu trandafiri înfloriți, departe de zgomotele străzii. Mai apoi, de la depărtarea dispărută ca prin farmec, de fiecare dată, dintre Elveția și România. Vorbele noastre au trecut prin toate cele patru anotimpuri. Uneori au avut dulceața cireșelor coapte, alteori a perelor pârguite sau, iarna, astringența plăcută a gutuilor așezate sus, pe sobă. Ne-a ieșit această carte, despre ieri, despre azi și despre mâine, care și eu, și Ion Vianu sperăm să vă bucure. În curând, la Polirom.

Valurile

   

    În noaptea aceea nu am dormit. Ore-n șir am derulat pe ecranul monitorului cele 23 de fotografii, ore-n șir în care m-am imaginat trăind în splendoarea vetustă a casei scoase la vânzare cu o reducere uriașă de preț. Nu aveam întreaga sumă, dar credeam că pot face rost de ea. Trebuia să fac rost de ea. Am trimis un e-mail agentului imobiliar care se ocupa de vânzarea proprietății și i-am spus că o cumpăr. Am făcut un transfer de 250,000 de lire, ca să fiu sigur că nu o va vinde până aveam să fac rost de restul sumei și i-am spus că voi fi plecat din Londra în următoarea lună, adică timpul pe care mi-l alocasem ca să fac rost de banii necesari. Adrenalina îmi inundase corpul mai ceva ca la o primă întâlnire amoroasă cu cea mai frumoasă femeie de 30 de ani din lume. Voiam casa cu orice preț. Trebuia să fie a a mea. Eram mai motivat ca niciodată. Făcusem, subit, o pasiune. O pasiune pentru viitorul meu în acea casă. Frumusețea sobră, discretă, elegantă și caldă a casei mă cucerise iremediabil. Eram lovit drept în inimă. Dacă aveam să scriu vreodată un roman, acela era locul unde visul putea deveni realitate. Scrisul, o altă obsesie de-a mea. Singura, de altfel. Un vis ratat, o știam dintotdeauna. Dar voiam să ratez până la capăt.

     Cu toate că îmi jurasem că nu voi mai călca în sala de operații niciodată, de astă dată nu aveam încotro, trebuia să-l sun pe Everett și să-i spun că-i accept oferta, dar doar pe o perioadă de o lună. Cu două zile în urmă mă solicitase pentru trei cazuri grave. Refuzasem fără să-i spun motivul real. Știa că încă nu-mi revenisem complet după moartea lui Julie, lucru care încă funcționa excelent ca pretext. Adevărul e că începuse să-mi tremure mâna și nici ochii nu mă mai ajutau ca în tinerețe. În neurochirurgie asta este limita dincolo de care nu trebuie să treci, dacă ai un strop de respect de sine și ceva mai mult bun simț. După moartea lui Julie mă afundasem în muncă, așa cum fac mulți dintre cei care speră ca munca epuizantă să-i scutească de neplăcerea trecerii prin doliu. M-am convins, e o tâmpenie, dar a fost calea mea, alegerea mea. Ca a multor altora, de altfel. Nu eu am inventat munca până la epuizare. Oricum altceva n-aș fi știut ce să fac. L-am sunat pe Everett și i-am spus că a doua zi urma să mă prezint la muncă, în clinica privată pe care-o conducea, moștenire de la taică-su. Speram să dau lovitura. Nicăieri în lume  neurochirurgia nu este mai bănoasă ca la Geneva. Mi-am achiziționat biletul de avion și a doua zi la 7,15 avionul meu decola de pe Heathrow. Mă așteptau trei cazuri de tumori aproape imposibil de operat, fiecare necesitând un timp operator de 10 – 14 ore. Dacă le reușeam și de astă dată, pacienții, un milionar chinez, un miliardar rus și un columbian cu nesfârșite plantații de cacao și de cafea aveau să plece acasă, pe picioare, în maxim 24 de ore după intervenție. Din afacerea asta urmau să-mi revină nici mai mult, nici mai puțin de 150,000 de franci elvețieni. Mai aveam în program încă niște operații de mai mică anvergură, care urmau să-mi adauge în cont în jur de 50,000 de franci. Tot mai rămânea o sumă importantă de strâns, dar aveam să văd, la momentul potrivit, cum urma să ajung în posesia ei. Programasem ca totul să se desfășoare pe parcursul unei singure luni, timp suficient, de altfel, pentru a duce la bun sfârșit ultimul meu zvâcnet de chirurg celebru, înainte de a mă retrage pentru totdeauna în casa visurilor mele pentru a-mi scrie, în sfârșit, cartea pe care niciun poet iscusit nu va avea să o cânte suficient de bine încât gloria să-mi rămână nemuritoare, purtată din gură-n gură până-n veacurile viitoare.

     Pe Evrett îl dusese suficient mintea încât să nu schimbe nimic din modelul pe care-l preluase de la taică-su. Lucrurile mergeau ca unse iar renumele clinicii crescuse, onorariile ajungând fabuloase, dând acces la ilustrele noastre mâini doar celor mai bogați oameni din lume. Ceea ce se schimbase, însă, de la ultimul meu sejur genevez până azi era asistenta cu care urma să lucrez. Grăsuna și adorabila Sonya ieșise la pensie iar în locul ei mă aștepta o Circe numai curbe, curbe, o portoricană oacheșă, cu niște picioare interminabile căreia i-aș fi putut fi tată, o frumusețe cu pielea măslinie care-și purta părul prins în vârful capului într-un coc din care se scurgeau șuvițe dezordonate, ca o perdea fină prin care pătrundea soarele, sculptându-i capul ca o efigie pe o monedă de bronz, cum stătea contre-jour în cabinetul meu de la etajul II, cu vedere la lac, făcându-mi raportul despre cazul pe care urma să-l operez, în timp ce eu priveam razele soarelui care pătrundeau ca niște săgeți prin șuvițele ei proaspăt spălate, mirosind încă a șampon. Intrase în birou cu pas sigur, mult prea sigur, afișând o încredere de chirurg celebru, cu picioarele alea interminabile mai mult dezgolite decât acoperite de linia pantalonilor vernil, luase loc pe fotoliul din fața mea și începuse să turuie cu o viteză amețitoare. Nu știu dacă nu am înțeles nimic datorită vitezei cu care vorbea sau din pricina sânilor obraznici, care-și făceau de cap pe sub tunică, în ritmul drăcesc al cuvintelor ei. O chema Valéria Rivera y Garcia și semăna mai degrabă cu o dansatoare nocturnă, pe jumătate beată și pusă pe chef, de pe străzile Havanei decât cu o asistentă de neurochirurgie din Geneva. Cea mai mare calitate a Genevei este că-i un oraș internațional, așa că știam că nu mă voi opinti în canoanele protestante, mult mai funcționale în alte părți ale Elveției. Aici mă simțeam mereu ca acasă. Sexul este o afacere și nu o jignire, doar abordarea trebuie să se supună regulilor nescrise ale păturii sociale din care fac parte. Nu că sexul propriu-zis s-ar diferenția prin ceva. Până să înțeleg ce anume am de operat, pricepusem că Valéria Rivera y Garcia urma să fie a mea în cel mai scurt timp cu putință.

     Mă înșelasem. Valéria nu era ceea ce părea. Disponibilitatea ei pentru un scurt joc sexual era inexistentă, contrară celei de a provoca prin frumusețea trupului. Un nonsens, de altfel. O nevrotică, am conchis în gând, privindu-i, pofticios, forma abia vizibilă a sânilor. O ecuație care în nici un caz nu conducea la un rezultat nul, ca în matematică. Și asta pentru că viața, oricât de banală, nu este matematică. În viață se poate întâmpla ca plus cu plus să dea minus, dar niciodată plus cu minus să se anuleze. OK, nici în matematică nu se anulează întotdeauna. Mi-a trebuit ceva vreme până să deprind ceva atât de simplu. Am invitat-o să luăm împreună masa de prânz la cafetteria clinicii, timp în care avea să-mi povestească pe-ndelete cazul din care nu înțelesesem mare lucru. Știam că nu avea cum să mă refuze. Nu doar că greutatea numelui meu o impresiona, dar mai era și nou angajată și, sub trufia cu care-și purta trupul cu sânii ăia făcuți parcă în ciuda mea, vedeam semnele unei admirații pe care unei puștoaice de 27 de ani îi este greu s-o ascundă. Probabil că simbolizam culmea excelenței profesionale – pentru ea, un ideal de neatins -, în timp ce ea simboliza pentru mine culmea frumuseții lascive, pe care vrei să ți-o revendici, imediat, numai pentru tine – un alt ideal care părea la fel de imposibil. Până la urmă, d-aia există idealuri, ca să ai, mereu, spre ce tinde. Aveam la dispoziție o lună pentru a face din Valéria Rivera y Garcia vestala mea supusă, o lună în care bărbatul din mine urma să dea tot ce are mai bun și rămas, încă, funcțional. Văzând-o apropiindu-se cu tava în mână, am avut o clipă senzația că o văd pe Julie a mea, cea din urmă cu aproape 40 de ani. Poate datorită unduirii șoldurilor pe care mai mult o bănuiam pe sub pantalonul vernil, poate datorită ținutei mândre, cu bustul înainte, ca o premiantă cu coroniță din imortele, poate din cauza privirii de cafea cu lapte cu care mi-a șters ochii o clipă, înainte de a se așeza. În fața mea luase loc cea mai frumoasă femeie din Geneva ultimilor 25 de ani, de când colaboram cu Everett, care și el începuse să îmbătrânească vizibil și care din ce în ce mai des trimitea mingea în afara terenului de tenis, motiv de glume pe care numai niște bărbați de vârsta noastră le pot gusta cu adevărat.

     Vine o vreme când, oricât de renumit ai fi, asta nu-ți mai folosește la nimic și nici patul nu ți-l mai încălzește. Vine o vreme când tot pentru ce-ai trudit întreaga viață se duce pe apa sâmbetei. Sensul dispare iar mândria de-a fi atins apogeul se topește ca frișca într-o cafea fierbinte. Depresia prin care trecusem cu dispariția lui Julie își mai făcea simțită când și când prezența, iar fata asta, Valéria – smintită idee a unuia care nu mai are nimic de pierdut, căci Valéria era nimic altceva în afara unei idei – părea o bună încercare de testare a unui nou antidepresiv. Ne-am privit nu mai mult de cinci secunde, ca și cum fiecare voia să se dumirească mai bine asupra celuilalt. Ca și cum fiecare căutam o recunoaștere în lipsa oricărei cunoașteri, un acord, ceva, lucru imposibil având în vedere uriașa diferență de vârstă. Căci privind-o pe Valéria nu vedeam altceva decât cât sunt de bătrân. Puștoaicele de azi sunt impenetrabile, nicio legătură cu cele de pe vremea mea. Conținutul lor nu se mai poate intui pentru că lumea în care s-au născut e alta. Nu mai dețin o semantică interioară descifrabilă. Nu mai dețin niciun fel de semantică. Gâzele astea diafane care par mai mereu amețite au apărut pe lume în plină eră a ministerelor pentru egalitatea de gen, cu o zi înainte de apariția religiei #MeToo și cu doar cu un cincinal  înainte de migrația legiferată a celor 50 de milioane de africani în Europa. Este perfect adaptată vremurilor ei. Eu sunt ecuația ei cu semn schimbat. Imaginea în oglindă, răsturnată. Minusul. Între noi nu poate avea loc nimic altceva în afara unei coliziuni. Atât. Asta dacă nu pun la socoteală colaborarea medic - asistent. Privirea iscoditoare a Valériei parcă-mi spunea: ia să văd dacă tu ești cu adevărat cel despre care am tot auzit vorbindu-se, ia să văd dacă îngâmfarea ta este sau nu una reală, ia să văd dacă una ca mine are acces dincolo de îngâmfarea asta cu ștaif și ia să văd ce naiba se găsește acolo. Stupefiat, constatam că ea era cea care mă penetra pe mine!  Convergența privirilor noastre iscase un punct de la ale cărui emanații mi se încălzise sângele atât de tare, încât îmi simțeam brațele palpitând și chestia asta începuse să mă enerveze. Fata avea tupeu, nu glumă, exact pe măsura frumuseții ei. Ceva, nu știu ce, m-a scos din incandescența aia și m-a trimis cu gândurile în cu totul altă parte. Ceva al ei. De la ea. Din ea.

   Poate că doar o femeie atât de tânără și atât de frumoasă, cu o privire atât de inteligentă (care, de regulă, nu aparține vârstei ei, căci inteligența, azi, are cu totul alt chip, cel al unei oi care scrutează tainele cerului) te poate trimite în acele spații interioare unde nu zăbovești niciodată. De fel, sunt un tip cu suficient umor încât să pot fi ironic cu mine însumi. Cele cinci secunde parcă deschiseseră o ușă nicicând deschisă și unde simțul umorului nu este de niciun ajutor. La moartea lui Julie, durerea fusese atât de mare încât nu putusem rememora nimic din viața noastră comună. Nu putusem trăi... sfâșietoarea tandrețe a rememorării. Aveam în minte numai astrocitoame, adenoame hipofizare, ablații endoscopice, suturi de dura mater, hemoragii cerebrale, chestii de genul ăsta. Sunt dintre cei care-au întâlnit moartea tot timpul, care-au înțeles-o altfel, care sunt obișnuiți cu scandalul pe care-l reprezintă și care dintotdeauna au avut conștiința că moartea stă ghemuită în noi încă de la naștere. A trebuit să moară Julie că să aflu că toate astea nu folosesc la nimic. Ca să aflu că tot ce știu despre moarte este un paradox lipsit de substanță. Nu e nimic înălțător în ideea de moarte. Cum nu e nimic înălțător în ideea de viață. Nici în ideea de floare, copil, adevăr. Iubire. Pentru un tip îmbrăcat zilnic în costum bleu din bumbac sterilizat, cu tunica închisă la spate cu șireturi, care câștigă o medie de 30 de mii de franci la o singură reprezentație, m-am descurcat destul de prost la moartea ei. Dar nu pierderea ființei iubite este scandalul însuși, ci egoismul. Trufia. Monstruosul narcisism. Tu ești cel nedrăptățit, nu cel care a murit. Tu ești cel care rămâi singur, nu cel care s-a dus. La moartea celui mai drag pe tine însuți te plângi, nu pe cel care-a plecat. Plângi de furie, plângi din neputință. De afront. Insuportabilul vine nu din dispariția în sine, ci din furia că nu te vezi supraviețuind în lipsa acelei ființe, așa cum nici eu nu mă vedeam supraviețuind dispariției lui Julie. Ție însuți îți plângi de milă, cu atât mai mult cu cât dependența, de care habar nu aveai, devine, după, o certitudine. O tragedie. O afli abia atunci când desprinderea se impune, când nu mai ai încotro, când îți dai seama că nu te poți împotrivi (după ce toată viața ai avut parte de deliciul de a spune nu la orice), când plecarea celui care-a îndrăznit să te lase singur te sfârtecă, ciopârțindu-ți măruntaiele. Și sufletul. Și mintea. Făcându-te neom. Cât de cretin ai fost să te dai pe mâna altuia? Și cum să n-o faci, de vreme ce nici nu știi c-o faci zi de zi, lună de lună, an de an, o viață? Căci asta este iubirea, a te da pe mâna altuia, a te lepăda de tine, a te lăsa la voia întâmplării. Asta e iubirea sau inconștiența? Moartea e o întâmplare obligatorie pe care nu o poți gândi. Iar Dumnezeu ar trebui să se gândească serios la reputația lui, fiind singurul pe care se poate da vina. Măcar și pentru a sluji acestui scop, Dumnezeu ar fi bine să se gândească să existe în continuare. Așadar...

     Ne priveam unul pe celălalt. Cu  furnicăturile alea enervante pe brațe. Nu știu la ce se gândea, dar știu la ce mă gândeam eu. Că o voi face să se simtă importantă prin simplul fapt de a-mi deveni iubită. Că o voi face să nu se mai simtă o anexă a genului masculin prin simplul fapt de-a fi a mea. Prin simpla deținere. Posesie. A iubi este a avea. Ai îmbătrânit degeaba dacă încă mai crezi altceva. A iubi ar trebui să fie altceva, dar este doar posesie. O echivalență care presupune gelozia. Azi nu ești rezonabil, Philip, mi-am spus, ce naiba e cu tine? Mă așezasem cu fața la lacul care se vedea prin fereastra deschisă, la o masă de două persoane, obligând-o să se așeze cu fața la mine. În spatele meu, îmbibată în mirosurile ademenitoare în care pluteam amândoi, se întindea sala de mese a clinicii, plină la ora aceea. Iarăși stătea contre jour, iarăși țepușele soarelui își făcuseră loc prin șuvițele ei curgătoare, desenând-o ca pe o icoană postmodernă care parcursese un lung drum, prin Renaștere și baroc, până la masa mea. Dar era în ea ceva ce nu permitea reveria nesfârșită. Un imperativ al refuzului. O frână. Un stop. Exact ca în privirea lui Julie, atunci când încerca să-mi comunice că ea e altceva decât suma scenariilor mele despre ea. Natura asta duală, de om de știință altoit pe un visător romantic (o fi un pleonasm innacceptabil?) este o combinație nu foarte reușită, care nu permite fericirea. Julie a fost cea care mi-a înfrânat, până la a o face să dispară, credința că mai există lucruri care să conteze. Ea a fost cea care m-a scos din iluzie, plasându-mă în realitatea care pentru ceilalți este iluzia. Dacă stau bine să mă gândesc, Julie a fost cea care a golit lumea de sens, lumea mea. Nu cumva a fost un act de egoism, știind că oricum avea să moară? Nu cumva, din egoism, a ales să distrugă o lume din care nu mai putea face parte? Ipoteza asta nu se închegase niciodată în mintea mea. Mi s-a părut insuportabil de posibilă. Și, dacă așa era, oare nu Valéria putea fi cea care avea să-mi ofere, din nou, nesperatul dar al iluziei, singura în care se poate trăi? Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.

     Era o femeie a spațiilor deschise, inundate de soare. O și vedeam tolănită, alături de pisici dormitânde, sub utimele raze, pe stâncile de pe promenada El Paseo de la Principesadin țara ei fabuloasă, cu picioarele alea interminabile, de femeie hrănită cu fructe de mare și tostones. Era nepotrivită San Juan-ului modern, melanj de estetică bince cumpănită a trecutului cu prostul gust al prezentului transformat în rai turistic, dar mi se părea perfectă pentru Mayagüez-ul plin de vestigiile unei glorii ruinate care reușise să-și păstreze mândria: desuetă, prăfuită, dar prezentă. Pe Valéria încă nu apucase să crape dantela de sare marină a Caraibelor din care se născuse. Nu apucase nici ca trufia conchistadorilor să-i dispară complet din priviri și dintr-un anume zvâcnet al umerilor, ceva abia vizibil dar care era acolo, apărând în anumite momente și ținând loc unor vorbe doar gândite, pe care nu-și dădea voie să le rostească. Venise la Geneva ca spaniolii în Americi, cărând după ea tradiția propriei familii, pe care nu reușea să și-o scoată din sânge, în cufărul ei plin cu fotografii, jurnale de pe vremea copilăriei, lucrușoare de bebeluș vechi de 27 de ani, primii pantofi de balet ai maică-sii, păpușa de la nunta alor ei, adică maică-sa în miniatură, ferfenițita carte de povești pe care bunică-su i-o citea seara la culcare, o pereche de butoni din fildeș de-ai lui tată-său, diplomele de premiantă cu coroniță din cei zece ani de școală, trei nasturi din cristal strălucitor, primul ei stilou cu cerneală și un manuscris al unui roman, o încercare de-a mult-prea-urâtului ei părinte de a deveni scriitor. O încercare ratată, firește, care ar fi putut fi chiar șansa mea în asaltul de cucerire iremediabilă a încrâncenatei nubile. Toate astea le-am aflat în seara de după prima operație. După ce vreme de 12 ore m-a secondat cu eficiență maximă, cu un profesionalism și cu o putere de-a îndura care nu aveau nimic a face cu aerul ei de prunc al secolului lenei, a adormit pe canapeaua din camera infirmierelor, cu picioarele-i dumnezeiești ostenite și ghemuite la piept, cu buzele întredeschise, ca un copil fericit că se poate întoarce pe tărâmul viselor, acolo unde numai dorințele neostoite locuiesc. A doua zi am invitat-o în orașul vechi, cu străzile lui urcătoare, pietruite, înguste și saturate de liniștite. Ici, colo, mici scuaruri scufundate-n calm apăreau de unde nu te așteptai. Acolo locuiau aristocrații locului, din familii la fel de vechi ca ale ei. Oameni care-aveau grădini suspendate ascunse de privirile turiștilor, în case de o splendoare de basm, la care privirea trecătorului nu are acces. Doar dacă fusesei un student amărât care nu avea bani pentru a-ți petrece week end-urile cu colegii aveai șansa de a le descoperi. Un uriaș labirint ascuns turistului din postumanism în care puteai pătrunde doar dintr-o prea mare curiozitate, dintr-o prea mare tristețe sau din pură întâmplare. Știam un astfel de loc public, cocoțat între zidurile a cinci case și acolo o invitasem la picnic, după ce ne regeneraserăm, printr-un somn de zece ore, forțele și mintea. Acum ne era foame. La capitolul ăsta, Geneva-i o păcătoasă parșivă. Am cumpărat chifle calde din secară și croissants de la un mâtre boulanger et pâtissier, o sticlă de ulei de măsline Lei Città Bianca pentru că merge grozav cu pâinea ruptă și înmuiată, o cutie de foie gras cu trufe și smochine, o bucată de brânză Gruyère și o sticlă de Chardonnay Meursault Cuvée Maurice Chevalier 2016 cu care mă gândeam c-aveam s-o dau pe spate, un vin alb de Bourgogne, un triumf al laboratorelor de genetică alimentară încrucișate cu zeii francezi care au în pază viile și cu supravegherea atentă a abațiilor în grija cărora zeii și legile franceze le-au lăsat și care ar trebui, cu toții, să le fie recunoscători romanilor. Asta pentru adevărul istoric. Un astfel de vin, vorba lui Dumas, se bea în genunchi, cu capul descoperit, în semn de reverență. A-nchis ochii de plăcere, lăsând licoarea să i se prelingă pe gât iar fața ei exprima extaz. Oare celălat extaz cum arăta? O clipă doar, am avut impresia că privesc un tablou desenat cu creioane colorate, moi. Proiectată pe zidul din piatră al casei, Valèria era modernitatea ipostaziată în centrul tradiționalului maiestuos. Pe balconul din lemn al casei, probabil vechi de peste 150 de ani, o pisică privea, nepăsător, cu labele ascunse sub ea, extazul viitoarei mele iubite. Dar ce știu pisicile...
      Nu mai fusesem la un picnic de ani. Mai precis, de pe vremea când lumea încă era o iluzie. Adică de pe vremea când Julie trăia. Abia acum realizam că ultima ieșire tot aici fusese, doar că Julie fusese cea căreia-i dezvăluisem secretul acestui loc. Cu toate astea, Valéria n-are nimic de-a face cu Julie. Am privit-o mai atent. Nicio asemănare. Valéria este cu mult mai înaltă decât Julie și are o cu totul altă constituție. Valéria este lascivă și provocatoare, Julie afișa o determinare de neclintit, chiar dacă nu pricepeai la ce se referă. Valéria este întruchiparea nevroticului, Julie, a obsesionalului. Valéria este un soi de „mi se rupe”, Julie era mereu centrată în miezul necesității de neamânat. Valéria are aerul că s-ar afla într-o permanentă vacanță, Julie avea încruntarea celui podidit de sarcini urgente, imperative. Și totuși, nu știu cum, semănau. Sprijinită-n coate, cu paharul cu vin în mâna dreaptă, sprijinit pe pământ, cu capul lăsat pe spate și ochii-nchiși, cu părul curgându-i valuri, valuri, cu picioarele întinse unul peste celălalt, țâșnind de sub rochia ridicată o palmă deasupra genunchilor, Valéria este totuna cu aerul, cu iarba atât de verde și de bine îngrijită și, dacă m-aș lungi lângă ea, ar fi totuna cu cerul. Pare atât de evanescentă încât nici nu dizlocă aerul din jurul ei. Miroase a stânjenei iar pielea-i lucește a mătase caldă. Cuvintele noastre tac o vreme doar, liniștea înghesuită-n micul scuar ne strânge-n ea cu o mângâiere de briză proaspătă. Parcă aud valurile. Deasupra capului ei, pisica, neclintită ca o umbră priponită de zăbrelele balconului, sobră și detașată ca un Sfinx, veghează relaxată când Valéria se întoarce pe o parte, își sprijină capul pe podul palmei, își adună genunchii unul peste celălalt, flectându-și puțin picioarele și începe să vorbească de parc-ar fi în transă, cu privirea ațintită într-un loc necunoscut. Vorbește despre nuferi și case cu ziduri colorate violent în culori isterice, despre ape turcoaz în care se reflectă siluetele palmierilor, despre contururile de vopsea albă ale ușilor și ferestrelor aliniate de-a lungul străzii pietruite, despre bătrâna clopotniță de unde marea argintie se vede ca și cum nu s-ar termina niciodată, despre balcoane dantelate-n fier forjat, despre cimitirul de pe malul mării, fratele care s-a sinucis în urma dezamăgirii tatălui, vorbește despre ce înseamnă a rata pentru un puști de 20 de ani (moartea) și ce înseamnă pentru un tată de 68 (mândria rănită), vorbește despre ură, despre inutilitate.
      O lume de obiecte inutile, de relații inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorințe inutile, devoratoare, care ucid. O lume de averi inutile, de lux inutil, de cerințe inutile, de efort inutil. Căutarea fericirii care face amintirile inutile, inutila distanță dintre generații, inutilele generații care perpetuează cereri inutile, obiceiuri inutile, concepte inutile, dorințe inutile, devoratoare, care ucid. Cimitirul de la malul mării, acolo unde fericirea a fost îngropată și valurile care închid, sub ele, totul, sub un acoperiș de frunze zimțate care se întrevăd prin cupola mișcătoare și transparentă a apei. Trebuie să tăcem, zice, căci dacă viața ne vede, ne împușcă drept în inimă, ca pe niște dihori, trebuie să tăcem. Și, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorințe, nu există cerințe, nu există concepte. Acolo unde o nouă lume poate fi inventată din nimic. Acolo unde nu este nimic. Dincolo de realitatea asta. Dincolo de tot. Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârșirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, și nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu plutește nicio corabie să-și zdrobească valurile de țărmuri indiferente și mute. Acolo unde verbele se conjugă doar la prezent, unde drumurile nu sunt niciodată lungi sau greșite. Acolo unde nu există ceasuri și unde cuvintele pot fi inventate din nou.

      Ia o gură de vin, își lasă capul pe brațul îndoit și închide ochii. Pisica în formă de 3 își continuă neclintirea indiferentă. În fractura pe care-a creat-o, sub cupola transparentă a apei, mă prăvălesc cu viteza luminii. Mă țin de cutia de foie gras cu trufe și smochine, de uleiul de măsline în care plutește o bucată de chiflă, de sticla cu vin, de piciorul paharului din mâna ei, de rochia ei, mă agăț de rochia ei din care se rupe o bucată, mă agăț de pisica în formă de 3, de valurile lunecoase ale părului ei, de gleznele ei înmărmurite-ntr-o frumusețe adormită și nepăsătoare. Așa ceva nu se poate rata, îmi spun cu ultimele puteri, așa ceva nu se poate rata, nu, nu la vârsta mea. Cu ultimele puteri, mă năpustesc împotriva valurilor. Și valurile se sparg de țărm.

Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.

(tablou de Alfred Aniol - At the Adriatic Sea)