- A fost o decizie
dificilă aceea de a urma neurologia?
- Nu. A fost o decizie
izvorâtă din vanitate. Asta ca să nu spun răzbunare.
- Cum așa?
- Când rezolvi
lucrurile umblând în creierul oamenilor ești privit ca un zeu.
- Vreți să spuneți că
a fost un act compensatoriu?
- Da. Când eram la
școala primară eram un sfrijit, un pipernicit. Copiii râdeau de mine. Nu puteam
riposta altfel decât fiind mai bun ca ei la învățătură. Eram, mereu, cel mai
bun.
- Burse de merit.
- Exact.
- Ați regretat
vreodată alegerea făcută?
- Nu, cu toate că totul
sfârșește în rutină. Până și neurochirurgia.
- Vreți să spuneți că
nu vă mai aduce satisfacții?
- Vreau să spun că, de
la un moment dat, nu mai ai parte de provocări.
- Știința stă pe loc?
- Nu, îmbătrânești.
- Este importantă
provocarea pentru dumneavoastră?
- Sigur. Este sursa
iluziei de-a fi rămas tânăr. Ca dumneata.
- A fi tânăr nu este o
nesfârșită binecuvântare.
- Dar a fi tânăr este
a avea toate posibilitățile deschise. Eu nu le mai am. Inevitabil, nu le mai
am.
- Toți ajungem acolo.
- Da, dar la tinerețe
ăsta nu-i decât un slogan. Nu poți avea experiența bătrâneții câtă vreme ești
încă tânăr.
- Dar nici
înțelepciunea bătrâneții nu o poți avea tânăr fiind.
- Ăsta-i un alt
slogan. Nu există nicio înțelepciune, există doar experiență de viață, atâta
tot.
- Aici cred că o să vă
contrazic.
- Dacă aș fi înțelept,
nu m-aș simți atât de tânăr în preajma ta.
- Vorbiți serios?
Adică... nu mințiți?
- Ce-aș avea de
câștigat?
(stă o clipă pe
gânduri)
- Da, într-adevăr, nu
ați avea nimic de câștigat.
- Te deranjează gândul
că mă faci să mă simt tânăr?
- Nu, nicidecum, din
contră.
- Adică îți face
plăcere?
- Nu știu. Mă
flatează. Mi se pare ciudat. Adică... depinde ce înțelegeți prin a fi tânăr.
- A te dori.
(pauză)
- Nu vă cred.
- Ești copilă.
- Adică vreți să
spuneți că la 70 de ani mai există dorință?
- La 70 de ani un om
nu mai este tânăr, dar este un om viu, iar un om viu dorește. Râvnește. Exact
ca un tânăr.
(ea râde)
- Vreți să spuneți că
aveți... gânduri nerușinate?
- În preajma ta, da.
- Vai, dar nu se poate
așa ceva!
- De ce nu ar fi
posibil?
- Pentru că nu sunt
deloc interesantă, nici măcar frumoasă nu sunt.
- Habar n-ai cât ești
de atrăgătoare.
- Poate că tinerețea
mea este atrăgătoare, nu eu.
- Tinerețea ta ești
tu.
- Nu cred că doar
tinerețea face ca cineva să fie atrăgător.
- Ei, vezi? Ți-ai
răspuns singură. Prin urmare, nu ești doar tânără, ești și interesantă, și
frumoasă.
- Cred că vreți să mă
cuceriți.
- Exact.
- Ce rost ar avea?
- Tocmai ți-am spus,
iluzia tinereții.
- Da, dar
dumneavoastră știți că nu mai sunteți tânăr.
- Asta nu mă împiedică
să visez.
- Puteți visa și fără
a avea iluzia că sunteți tânăr. Este o contradicție.
- Nu-i o contradicție,
e un nonsens. Nu-i totuna.
- Vedeți? Sunt
prostuță.
- Nu, ești tânără.
- La 24 de ani o
femeie nu mai este tocmai tânără.
- Pentru un bărbat de
70 este foarte tânără.
- Vă place să visați?
- În prezența ta, da.
- De ce ați acceptat
să mă primiți? Nu mă cunoșteați. Nu că acum m-ați cunoaște.
- Am fost curios.
- De ce?
- De obicei sunt
solicitat de reporteri bărbați, nu femei. Nu mai sunt interesant pentru femei.
- Dar îi refuzați de
zece ani.
- Așa e, nu mai am
nimic de spus.
- Pe mine m-ați
primit.
- Ți-am spus,
curiozitatea.
- Un om curios este un
om care a rămas tânăr.
- La 70 de ani, un om
curios în privința unei femei tinere este un bătrân libidinos.
- Dumneavoastră nu
sunteți libidinos.
- Dar pot deveni
oricând penibil.
- Acesta nu poate fi
un interviu.
- Cine a spus că-ți
acord un interviu?
- Dar pentru asta am
venit și pentru asta m-ați primit! Nici nu știți ce fericită am fost că ați
acceptat. Chiar mă întrebam de ce.
- Pentru că ești
femeie. Pentru că ești o tânără
femeie.
- Adică putea fi
oricare altă femeie în locul meu?
- Ești geloasă?
(pauză)
- Cred că da.
- Ești sinceră?
- Mi se pare că și
dumneavoastră sunteți sincer. De ce n-aș fi și eu?
- Pentru că nu ai avea
niciun motiv să fii geloasă având în vedere că sunt un bătrân de 70 de ani.
- Sunteți celebru.
- E suficient ca să
fii geloasă?
(stă o clipă pe gânduri, învârtind pe arătător
o buclă)
- Nu, nu este.
- Atunci?
(pauză)
- Nu știu.
- Poate pur și simplu
faptul că o alta ar fi putut lua acest interviu cuiva care refuză de zece ani
să dea interviuri?
- Vreți să spuneți că
rivalitatea ar fi fost suficientă ca să mă facă geloasă?
- Ți-am spus că ești
inteligentă și n-ai vrut să mă crezi.
(râde scurt,
îmbujorându-se puțin)
- Trebuie să fiți de
acord că pentru orice jurnalist sunteți un trofeu.
- Ei, bine, acesta nu
este un interviu.
- Cum adică?
- Adică este o
discuție pentru care nu vei primi acordul meu de-a o publica.
- De ce-mi faceți
asta?
- Pentru că te-ai face
de râs. Nu mai am nimic de spus.
- Dacă aș publica-o, și dumneavoastră
v-ați face de râs.
- Fals. Mie puțin îmi
pasă.
- Dar sunteți un
titan.
- Nu mai dau două
parale pe chestia asta. Nu mai sunt vanitos.
- Dar pe ce anume mai
dați două parale?
- Pe prezența ta.
- Sunteți un
cuceritor.
- Am fost cândva. Azi
sunt doar un bătrân care se bucură de excitația pricinuită de prezența ta.
- Sunteți îngrozitor
de sincer.
- Da, sunt cumplit de
sincer.
- Nu mi pare deloc că
vă este greu să fiți atât de sincer.
- Nu mai am nimic de
pierdut.
- Poate că sunt o
nebună care cine știe ce va scrie despre dumneavoastră și va apărea cu litere
de-o șchioapă săptămâna viitoare.
- Nu, ești o fată
educată care va face exact ce îi voi cere.
- De ce sunteți atât
de sigur?
- Pentru că ești o
tânără pedantă care vorbește îngrijit și care până în clipa asta nu m-a luat la
per tu, profitând de avansurile pe
care i le-am făcut. Pentru că încă mă privești de jos în sus și-ți imaginezi că
sunt un... cum ai spus? Titan? Pentru că ai primit o bună educație. Pentru că
încă ești în etapa în care mă idealizezi. Dar mai ales pentru că această
discuție privată ar rămâne ceva prețios pentru tine: secretul nostru.
(îl privește fix, apoi
coboară privirea)
- Cred că aveți
dreptate. Dar totuși, cu ce interviu mă duc la revistă? Ce le voi spune dacă
vin fără nimic?
- „Dacă mă duc fără
nimic”, nu „dacă vin fără nimic”.
- Da, aveți dreptate,
nu m-am exprimat corect. Totuși, cum mă voi duce fără interviu?
- Asta-i treaba ta să
te descurci. Ești fată mare.
- Îmi amintiți de
Philip Roth. Sunteți exact ca Zuckerman, cel din Fantoma iese din scenă. Parcă suntem personajele lui. Nu mai țin
minte cum o chema pe ea.
- Logan. Jamie Logan.
(râde)
- Ca în James Bond.
- Ți-am spus că ești
isteață. Da, ai dreptate, suntem ca Zuckerman și Jamie. Credeai că a inventat
Roth ceva? Nu a inventat nimic, a luat totul din viață. Din viața lui de bărbat
de 70 de ani. Iar viețile unora dintre bărbații de 70 de ani seamănă teribil de
mult unele cu altele.
- În condițiile astea,
ce anume mai este ficțiunea?
- Ficțiunea este viața
povestită.
- Și arta?
- Arta este modul în care construiești și spui
povestea.
- M-am întrebat mereu:
la ce anume folosesc cărțile? În afară de plăcerea lecturii, la ce anume
folosesc, fundamental, cărțile? De ce
citim, domnule doctor?
- „În afara plăcerii
lecturii.”
- Da, așa e, vedeți? Mereu
o iau pe arătură.
- Cărțile folosesc plăcerii,
atât.
- Așa ceva nu se
poate!
- Este un adevăr.
- OK, atunci întreb
altfel: de ce anume se scrie pe lumea asta?
- Din același motiv.
Și din vanitate. Plăcere și vanitate, asta-i tot.
- Imposibil!
- Îmi pare rău că te
dezamăgesc.
- Cum, dar în cărți
găsim o grămadă de înțelepciune! Chestii pe care nu le-am putea gândi cu
propria minte, de unul singur.
- Și la ce altceva ne
folosesc chestiile astea în afara plăcerii de a le descoperi?
- Nu știu, să fim mai
înțelepți, de exemplu.
- Ai o obsesie legată de
înțelepciune.
- Poate că regret unele lucruri care mi s-ar fi putut
întâmpla în alt fel dacă aș fi fost mai înțeleaptă. Sau unele care nu mi s-au
întâmplat din același motiv.
- Datoria tinereții
este greșeala.
- Vedeți? Eu de ce nu
pot gândi în termenii ăștia? Cine vă aude are impresia că toată viața ați stat
cu tratate de filosofie în mână și că de-acolo ați deprins toată înțelepciunea
lumii și astfel ați știut să vă trăiți cu folos viața.
- La ce ți-ar ajuta să
fii înțeleaptă? Totul stă în a greși.
- Spuneți lucruri
teribile.
- Ce anume regreți
atât de tare? Vorbești de parcă ți-ai ratat viața.
(stă pe gânduri)
- Nu știu dacă e cazul
să povestesc ceva. Oricum e la timpul trecut. Nu se mai poate schimba nimic. Ce
rost ar avea?
- I-ai produce plăcere
unui bătrân.
- De ce-aș vrea să fac
așa ceva? Am venit pentru propria-mi plăcere iar dumneavoastră m-ați primit.
- Da, pentru un
interviu.
- Și am ajuns la a
povesti viața mea. Nu e nimic interesant în ea. Loc comun. Evenimentele
fiecărei vieți. Evenimentele ordinare.
- Viața nu-i făcaută
din extraordinar, ci din ordinar.
- Nu și a
dumneavoastră.
- E o aparență. Dacă
umblu prin creierele oamenilor nu înseamnă că viața mea a fost extraordinară.
Până și a opera devine loc comun.
- Este povestea dumneavoastră.
Ficțiunea dumneavoastră. Opera. Mai aveți doar să scrieți povestea.
- Iată că ești
înțeleaptă.
- Și dacă ficțiunea
este viața povestită...
- Sau ceea ce ar fi
putut fi viața.
(stă pe gânduri, învârtind
pe deget o buclă)
- Da, așa e. Reformulez:
dacă ficțiunea este viața povestită sau ceea ce ar fi putut fi viața, atunci cu
toții suntem personaje ale propriilor ficțiuni.
- Felicitări! Ai
descoperit apa rece.
- Așadar, fiecare își
scrie propriul roman, fără să știe că asta face.
- Simplu ca bună ziua.
- Simplu și nu prea.
- Pentru ca ceva să
fie simplu trebuie, cu necesitate, ca inițial să fi fost complicat.
- Asta-i singura cale?
- Alta mai scurtă nu
cunosc.
- Înțeleg că atunci
când totul devine simplu, se cheamă că ai devenit înțelept.
- Nu că înțelepciunea,
dacă tot te încăpățânezi s-o numești așa, ar fi mare scofală.
(pauză)
- Trebuie să vă
mărturisesc ceva.
(bărbatul aproape că
nu mai respiră)
- Eu nu înțeleg nimic
din viața asta. Nu pricep despre ce este vorba. Mă gândesc că nu se poate reduce la naștere,
școală, job, căsătorie, copii, moarte. Eu chiar nu pricep nimic. Ce este
dincolo de toate astea? Căci trebuie să fie ceva. E imposibil să vii pe lume
doar pentru atât. Trebuie să mai fie vorba și despre altceva, altfel, toate
astea nu au niciun sens.
- Dar cine ți-a spus
că viața are vreun sens?
(pauză lungă, privindu-l
în ochi)
- Ce vreți să spuneți?
- Văd că ți-e
imposibil să accepți.
- Da, pentru că nu
înțeleg.
- Nu înțelegi pentru
că nu e nimic de înțeles. Cauți ceva care nu există.
- Nu vă cred.
- Ai tot dreptul.
(tace dezamăgită)
- Uite, în clipa asta
tu ești sensul meu.
- Nu vă mai jucați cu
mine. Nu aș putea fi sensul nimănui. De altfel, e o prostie să-ți faci dintr-un
om sensul vieții.
- Chiar crezi? Așa grăiește
tinerețea și, într-o oarecare măsură, este adevărat ce spui. Spune-mi, ai vreodată gânduri obscene?
- Sincer? Ei, bine,
da.
- Cât de obscene?
- Atâta cât îi este
permis unei fete crescute într-o casă de intelectuali, în care lucrurile se fac
într-un anume fel.
(Edvard Munch - Man and Woman II, The Munch Museum, Oslo)
