Am vorbit pe-ndelete, vreme de un an. Mai
întâi sub crengile unui nuc bătrân, într-o grădină cu trandafiri înfloriți,
departe de zgomotele străzii. Mai apoi, de la depărtarea dispărută ca prin
farmec, de fiecare dată, dintre Elveția și România. Vorbele noastre au trecut
prin toate cele patru anotimpuri. Uneori au avut dulceața cireșelor coapte,
alteori a perelor pârguite sau, iarna, astringența plăcută a gutuilor așezate
sus, pe sobă. Ne-a ieșit această carte, despre ieri, despre azi și despre
mâine, care și eu, și Ion Vianu sperăm să vă bucure. În curând, la Polirom.
Orice text este o porcărie. Ființele alea care apar de nicăieri și încearcă să exprime orice le trece prin cap sunt niște porci. Toți scriitorii sunt niște porci. Mai ales cei de acum. - Antonin Artaud
Faceți căutări pe acest blog
sâmbătă, 16 iunie 2018
luni, 11 iunie 2018
Valurile
În noaptea aceea nu am dormit. Ore-n șir am
derulat pe ecranul monitorului cele 23 de fotografii, ore-n șir în care m-am
imaginat trăind în splendoarea vetustă a casei scoase la vânzare cu o reducere
uriașă de preț. Nu aveam întreaga sumă, dar credeam că pot face rost de ea. Trebuia să fac rost de
ea. Am trimis un e-mail agentului imobiliar care se ocupa de vânzarea
proprietății și i-am spus că o cumpăr. Am făcut un transfer de 250,000 de lire,
ca să fiu sigur că nu o va vinde până aveam să fac rost de restul sumei și i-am
spus că voi fi plecat din Londra în următoarea lună, adică timpul pe care mi-l
alocasem ca să fac rost de banii necesari. Adrenalina îmi inundase corpul mai
ceva ca la o primă întâlnire amoroasă cu cea mai frumoasă femeie de 30 de ani
din lume. Voiam casa cu orice preț. Trebuia să fie a a mea. Eram mai motivat ca
niciodată. Făcusem, subit, o pasiune. O pasiune pentru viitorul meu în acea
casă. Frumusețea sobră, discretă, elegantă și caldă a casei mă cucerise
iremediabil. Eram lovit drept în inimă. Dacă aveam să scriu vreodată un roman,
acela era locul unde visul putea deveni realitate. Scrisul, o altă obsesie de-a
mea. Singura, de altfel. Un vis ratat, o știam dintotdeauna. Dar voiam să ratez
până la capăt.
Cu toate că îmi jurasem că nu voi mai
călca în sala de operații niciodată, de astă dată nu aveam încotro, trebuia
să-l sun pe Everett și să-i spun că-i accept oferta, dar doar pe o perioadă de
o lună. Cu două zile în urmă mă solicitase pentru trei cazuri grave. Refuzasem
fără să-i spun motivul real. Știa că încă nu-mi revenisem complet după moartea
lui Julie, lucru care încă funcționa excelent ca pretext. Adevărul e că
începuse să-mi tremure mâna și nici ochii nu mă mai ajutau ca în tinerețe. În
neurochirurgie asta este limita dincolo de care nu trebuie să treci, dacă ai un
strop de respect de sine și ceva mai mult bun simț. După moartea lui Julie mă
afundasem în muncă, așa cum fac mulți dintre cei care speră ca munca epuizantă
să-i scutească de neplăcerea trecerii prin doliu. M-am convins, e o tâmpenie,
dar a fost calea mea, alegerea mea. Ca a multor altora, de altfel. Nu eu am
inventat munca până la epuizare. Oricum altceva n-aș fi știut ce să fac. L-am
sunat pe Everett și i-am spus că a doua zi urma să mă prezint la muncă, în
clinica privată pe care-o conducea, moștenire de la taică-su. Speram să dau
lovitura. Nicăieri în lume
neurochirurgia nu este mai bănoasă ca la Geneva. Mi-am achiziționat
biletul de avion și a doua zi la 7,15 avionul meu decola de pe Heathrow. Mă
așteptau trei cazuri de tumori aproape imposibil de operat, fiecare necesitând
un timp operator de 10 – 14 ore. Dacă le reușeam și de astă dată, pacienții, un
milionar chinez, un miliardar rus și un columbian cu nesfârșite plantații de
cacao și de cafea aveau să plece acasă, pe picioare, în maxim 24 de ore după
intervenție. Din afacerea asta urmau să-mi revină nici mai mult, nici mai puțin
de 150,000 de franci elvețieni. Mai aveam în program încă niște operații de mai
mică anvergură, care urmau să-mi adauge în cont în jur de 50,000 de franci. Tot
mai rămânea o sumă importantă de strâns, dar aveam să văd, la momentul
potrivit, cum urma să ajung în posesia ei. Programasem ca totul să se
desfășoare pe parcursul unei singure luni, timp suficient, de altfel, pentru a
duce la bun sfârșit ultimul meu zvâcnet de chirurg celebru, înainte de a mă
retrage pentru totdeauna în casa visurilor mele pentru a-mi scrie, în sfârșit,
cartea pe care niciun poet iscusit nu va avea să o cânte suficient de bine
încât gloria să-mi rămână nemuritoare, purtată din gură-n gură până-n veacurile
viitoare.
Pe Evrett îl dusese suficient mintea încât
să nu schimbe nimic din modelul pe care-l preluase de la taică-su. Lucrurile
mergeau ca unse iar renumele clinicii crescuse, onorariile ajungând fabuloase,
dând acces la ilustrele noastre mâini doar celor mai bogați oameni din lume.
Ceea ce se schimbase, însă, de la ultimul meu sejur genevez până azi era
asistenta cu care urma să lucrez. Grăsuna și adorabila Sonya ieșise la pensie
iar în locul ei mă aștepta o Circe numai curbe, curbe, o portoricană oacheșă, cu
niște picioare interminabile căreia i-aș fi putut fi tată, o frumusețe cu
pielea măslinie care-și purta părul prins în vârful capului într-un coc din
care se scurgeau șuvițe dezordonate, ca o perdea fină prin care pătrundea
soarele, sculptându-i capul ca o efigie pe o monedă de bronz, cum stătea contre-jour în cabinetul meu
de la etajul II, cu vedere la lac, făcându-mi raportul despre cazul pe care
urma să-l operez, în timp ce eu priveam razele soarelui care pătrundeau ca
niște săgeți prin șuvițele ei proaspăt spălate, mirosind încă a șampon. Intrase
în birou cu pas sigur, mult prea sigur, afișând o încredere de chirurg celebru,
cu picioarele alea interminabile mai mult dezgolite decât acoperite de linia
pantalonilor vernil, luase loc pe fotoliul din fața mea și începuse să turuie
cu o viteză amețitoare. Nu știu dacă nu am înțeles nimic datorită vitezei cu
care vorbea sau din pricina sânilor obraznici, care-și făceau de cap pe sub
tunică, în ritmul drăcesc al cuvintelor ei. O chema Valéria Rivera y Garcia și
semăna mai degrabă cu o dansatoare nocturnă, pe jumătate beată și pusă pe chef,
de pe străzile Havanei decât cu o asistentă de neurochirurgie din Geneva. Cea
mai mare calitate a Genevei este că-i un oraș internațional, așa că știam că nu
mă voi opinti în canoanele protestante, mult mai funcționale în alte părți ale
Elveției. Aici mă simțeam mereu ca acasă. Sexul este o afacere și nu o jignire,
doar abordarea trebuie să se supună regulilor nescrise ale păturii sociale din
care fac parte. Nu că sexul propriu-zis s-ar diferenția prin ceva. Până să
înțeleg ce anume am de operat, pricepusem că Valéria Rivera y Garcia urma să
fie a mea în cel mai scurt timp cu putință.
Mă înșelasem. Valéria nu era ceea ce
părea. Disponibilitatea ei pentru un scurt joc sexual era inexistentă, contrară
celei de a provoca prin frumusețea trupului. Un nonsens, de altfel. O
nevrotică, am conchis în gând, privindu-i, pofticios, forma abia vizibilă a sânilor.
O ecuație care în nici un caz nu conducea la un rezultat nul, ca în matematică.
Și asta pentru că viața, oricât de banală, nu este matematică. În viață se
poate întâmpla ca plus cu plus să dea minus, dar niciodată plus cu minus să se
anuleze. OK, nici în matematică nu se anulează întotdeauna. Mi-a trebuit ceva vreme
până să deprind ceva atât de simplu. Am invitat-o să luăm împreună masa de
prânz la cafetteria clinicii, timp în care avea să-mi
povestească pe-ndelete cazul din care nu înțelesesem mare lucru. Știam că nu
avea cum să mă refuze. Nu doar că greutatea numelui meu o impresiona, dar mai
era și nou angajată și, sub trufia cu care-și purta trupul cu sânii ăia făcuți
parcă în ciuda mea, vedeam semnele unei admirații pe care unei puștoaice de 27
de ani îi este greu s-o ascundă. Probabil că simbolizam culmea excelenței
profesionale – pentru ea, un ideal de neatins -, în timp ce ea simboliza pentru
mine culmea frumuseții lascive, pe care vrei să ți-o revendici, imediat, numai
pentru tine – un alt ideal care părea la fel de imposibil. Până la urmă, d-aia
există idealuri, ca să ai, mereu, spre ce tinde. Aveam la dispoziție o lună
pentru a face din Valéria Rivera y Garcia vestala mea supusă, o lună în care
bărbatul din mine urma să dea tot ce are mai bun și rămas, încă, funcțional. Văzând-o
apropiindu-se cu tava în mână, am avut o clipă senzația că o văd pe Julie a
mea, cea din urmă cu aproape 40 de ani. Poate datorită unduirii șoldurilor pe
care mai mult o bănuiam pe sub pantalonul vernil, poate datorită ținutei
mândre, cu bustul înainte, ca o premiantă cu coroniță din imortele, poate din
cauza privirii de cafea cu lapte cu care mi-a șters ochii o clipă, înainte de a
se așeza. În fața mea luase loc cea mai frumoasă femeie din Geneva ultimilor 25
de ani, de când colaboram cu Everett, care și el începuse să îmbătrânească
vizibil și care din ce în ce mai des trimitea mingea în afara terenului de
tenis, motiv de glume pe care numai niște bărbați de vârsta noastră le pot
gusta cu adevărat.
Vine o vreme când, oricât de renumit ai
fi, asta nu-ți mai folosește la nimic și nici patul nu ți-l mai încălzește.
Vine o vreme când tot pentru ce-ai trudit întreaga viață se duce pe apa
sâmbetei. Sensul dispare iar mândria de-a fi atins apogeul se topește ca frișca
într-o cafea fierbinte. Depresia prin care trecusem cu dispariția lui Julie își
mai făcea simțită când și când prezența, iar fata asta, Valéria – smintită idee
a unuia care nu mai are nimic de pierdut, căci Valéria era nimic altceva în
afara unei idei – părea o bună încercare de testare a unui nou antidepresiv. Ne-am
privit nu mai mult de cinci secunde, ca și cum fiecare voia să se dumirească
mai bine asupra celuilalt. Ca și cum fiecare căutam o recunoaștere în lipsa
oricărei cunoașteri, un acord, ceva, lucru imposibil având în vedere uriașa
diferență de vârstă. Căci privind-o pe Valéria nu vedeam altceva decât cât sunt
de bătrân. Puștoaicele de azi sunt impenetrabile, nicio legătură cu cele de pe
vremea mea. Conținutul lor nu se mai poate intui pentru că lumea în care s-au
născut e alta. Nu mai dețin o semantică interioară descifrabilă. Nu mai dețin niciun
fel
de semantică. Gâzele astea diafane care par mai mereu amețite au apărut pe lume
în plină eră a ministerelor pentru egalitatea de gen, cu o zi înainte de
apariția religiei #MeToo și cu doar cu un cincinal înainte de migrația legiferată a celor 50 de
milioane de africani în Europa. Este perfect adaptată vremurilor ei. Eu sunt
ecuația ei cu semn schimbat. Imaginea în oglindă, răsturnată. Minusul. Între noi
nu poate avea loc nimic altceva în afara unei coliziuni. Atât. Asta dacă nu pun
la socoteală colaborarea medic - asistent. Privirea iscoditoare a Valériei
parcă-mi spunea: ia să văd dacă tu ești cu adevărat cel despre care am tot
auzit vorbindu-se, ia să văd dacă îngâmfarea ta este sau nu una reală, ia să
văd dacă una ca mine are acces dincolo de îngâmfarea asta cu ștaif și ia să văd
ce naiba se găsește acolo. Stupefiat, constatam că ea era cea care mă
penetra pe mine! Convergența privirilor
noastre iscase un punct de la ale cărui emanații mi se încălzise sângele atât
de tare, încât îmi simțeam brațele palpitând și chestia asta începuse să mă
enerveze. Fata avea tupeu, nu glumă, exact pe măsura frumuseții ei. Ceva, nu
știu ce, m-a scos din incandescența aia și m-a trimis cu gândurile în cu totul
altă parte. Ceva al ei. De la ea. Din ea.
Poate că doar o femeie atât de tânără și atât
de frumoasă, cu o privire atât de inteligentă (care, de regulă, nu aparține
vârstei ei, căci inteligența, azi, are cu totul alt chip, cel al unei oi care
scrutează tainele cerului) te poate trimite în acele spații interioare unde nu
zăbovești niciodată. De fel, sunt un tip cu suficient umor încât să pot fi
ironic cu mine însumi. Cele cinci secunde parcă deschiseseră o ușă nicicând
deschisă și unde simțul umorului nu este de niciun ajutor. La moartea lui Julie,
durerea fusese atât de mare încât nu putusem rememora nimic din viața noastră
comună. Nu putusem trăi... sfâșietoarea tandrețe a rememorării. Aveam în minte
numai astrocitoame, adenoame hipofizare, ablații endoscopice, suturi de dura
mater, hemoragii cerebrale, chestii de genul ăsta. Sunt dintre cei care-au
întâlnit moartea tot timpul, care-au înțeles-o altfel, care sunt obișnuiți cu
scandalul pe care-l reprezintă și care dintotdeauna au avut conștiința că
moartea stă ghemuită în noi încă de la naștere. A trebuit să moară Julie că să
aflu că toate astea nu folosesc la nimic. Ca să aflu că tot ce știu despre
moarte este un paradox lipsit de substanță. Nu e nimic înălțător în ideea de
moarte. Cum nu e nimic înălțător în ideea de viață. Nici în ideea de floare,
copil, adevăr. Iubire. Pentru un tip îmbrăcat zilnic în costum bleu din bumbac
sterilizat, cu tunica închisă la spate cu șireturi, care câștigă o medie de 30
de mii de franci la o singură reprezentație, m-am descurcat destul de prost la
moartea ei. Dar nu pierderea ființei iubite este scandalul însuși, ci egoismul.
Trufia. Monstruosul narcisism. Tu ești cel nedrăptățit, nu cel care a murit. Tu ești cel care
rămâi singur, nu cel care s-a dus. La moartea celui mai drag pe tine
însuți te plângi, nu pe cel care-a plecat. Plângi de furie, plângi
din neputință. De afront. Insuportabilul vine nu din dispariția în sine, ci din
furia că nu te vezi supraviețuind în lipsa acelei ființe, așa cum nici eu nu mă
vedeam supraviețuind dispariției lui Julie. Ție însuți îți plângi de milă, cu
atât mai mult cu cât dependența, de care habar nu aveai, devine, după, o certitudine.
O tragedie. O afli abia atunci când desprinderea se impune, când nu mai ai
încotro, când îți dai seama că nu te poți împotrivi (după ce toată viața ai
avut parte de deliciul de a spune nu la orice), când plecarea celui care-a
îndrăznit să te lase singur te sfârtecă, ciopârțindu-ți măruntaiele. Și
sufletul. Și mintea. Făcându-te neom. Cât de cretin ai fost să te dai pe mâna
altuia? Și cum să n-o faci, de vreme ce nici nu știi c-o faci zi de zi, lună de
lună, an de an, o viață? Căci asta este iubirea, a te da pe mâna altuia, a te
lepăda de tine, a te lăsa la voia întâmplării. Asta e iubirea sau inconștiența?
Moartea e o întâmplare obligatorie pe care nu o poți gândi. Iar Dumnezeu ar
trebui să se gândească serios la reputația lui, fiind singurul pe care se poate
da vina. Măcar și pentru a sluji acestui scop, Dumnezeu ar fi bine să se
gândească să existe în continuare. Așadar...
Ne priveam unul pe celălalt. Cu furnicăturile alea enervante pe brațe. Nu
știu la ce se gândea, dar știu la ce mă gândeam eu. Că o voi face să se simtă
importantă prin simplul fapt de a-mi deveni iubită. Că o voi face să nu se mai
simtă o anexă a genului masculin prin simplul fapt de-a fi a mea. Prin simpla
deținere. Posesie. A iubi este a avea. Ai îmbătrânit degeaba dacă încă mai
crezi altceva. A iubi ar trebui să fie altceva, dar este doar
posesie. O echivalență care presupune gelozia. Azi nu ești rezonabil, Philip, mi-am
spus, ce naiba e cu tine? Mă așezasem cu fața la lacul care se vedea prin
fereastra deschisă, la o masă de două persoane, obligând-o să se așeze cu fața
la mine. În spatele meu, îmbibată în mirosurile ademenitoare în care pluteam
amândoi, se întindea sala de mese a clinicii, plină la ora aceea. Iarăși stătea
contre jour, iarăși țepușele soarelui își făcuseră loc prin șuvițele ei
curgătoare, desenând-o ca pe o icoană postmodernă care parcursese un lung drum,
prin Renaștere și baroc, până la masa mea. Dar era în ea ceva ce nu permitea
reveria nesfârșită. Un imperativ al refuzului. O frână. Un stop. Exact ca în
privirea lui Julie, atunci când încerca să-mi comunice că ea e altceva decât
suma scenariilor mele despre ea. Natura asta duală, de om de știință altoit pe
un visător romantic (o fi un pleonasm innacceptabil?) este o combinație nu foarte
reușită, care nu permite fericirea. Julie a fost cea care mi-a înfrânat, până
la a o face să dispară, credința că mai există lucruri care să conteze. Ea a
fost cea care m-a scos din iluzie, plasându-mă în realitatea care pentru
ceilalți este iluzia. Dacă stau bine să mă gândesc, Julie a fost cea
care a golit lumea de sens, lumea mea. Nu cumva a fost un act de egoism, știind
că oricum avea să moară? Nu cumva, din egoism, a ales să distrugă o lume din
care nu mai putea face parte? Ipoteza asta nu se închegase niciodată în mintea
mea. Mi s-a părut insuportabil de posibilă. Și, dacă așa era, oare nu Valéria
putea fi cea care avea să-mi ofere, din nou, nesperatul dar al iluziei, singura
în care se poate trăi? Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.
Era o femeie a spațiilor deschise,
inundate de soare. O și vedeam tolănită, alături de pisici dormitânde, sub
utimele raze, pe stâncile de pe promenada El Paseo de la Principesadin țara ei
fabuloasă, cu picioarele alea interminabile, de femeie hrănită cu fructe de
mare și tostones. Era nepotrivită San Juan-ului modern, melanj de estetică bince cumpănită
a trecutului cu prostul gust al prezentului transformat în rai turistic, dar mi
se părea perfectă pentru Mayagüez-ul plin de vestigiile unei glorii
ruinate care reușise să-și păstreze mândria: desuetă, prăfuită, dar prezentă. Pe
Valéria încă nu apucase să crape dantela de sare marină a Caraibelor din care
se născuse. Nu apucase nici ca trufia conchistadorilor să-i dispară complet din
priviri și dintr-un anume zvâcnet al umerilor, ceva abia vizibil dar care era
acolo, apărând în anumite momente și ținând loc unor vorbe doar gândite, pe
care nu-și dădea voie să le rostească. Venise la Geneva ca spaniolii în
Americi, cărând după ea tradiția propriei familii, pe care nu reușea să și-o
scoată din sânge, în cufărul ei plin cu fotografii, jurnale de pe vremea
copilăriei, lucrușoare de bebeluș vechi de 27 de ani, primii pantofi de balet
ai maică-sii, păpușa de la nunta alor ei, adică maică-sa în miniatură,
ferfenițita carte de povești pe care bunică-su i-o citea seara la culcare, o
pereche de butoni din fildeș de-ai lui tată-său, diplomele de premiantă cu
coroniță din cei zece ani de școală, trei nasturi din cristal strălucitor,
primul ei stilou cu cerneală și un manuscris al unui roman, o încercare de-a
mult-prea-urâtului ei părinte de a deveni scriitor. O încercare ratată, firește,
care ar fi putut fi chiar șansa mea în asaltul de cucerire iremediabilă a
încrâncenatei nubile. Toate astea le-am aflat în seara de după prima operație. După
ce vreme de 12 ore m-a secondat cu eficiență maximă, cu un profesionalism și cu
o putere de-a îndura care nu aveau nimic a face cu aerul ei de prunc al
secolului lenei, a adormit pe canapeaua din camera infirmierelor, cu picioarele-i
dumnezeiești ostenite și ghemuite la piept, cu buzele întredeschise, ca un
copil fericit că se poate întoarce pe tărâmul viselor, acolo unde numai
dorințele neostoite locuiesc. A doua zi am invitat-o în orașul vechi, cu
străzile lui urcătoare, pietruite, înguste și saturate de liniștite. Ici, colo,
mici scuaruri scufundate-n calm apăreau de unde nu te așteptai. Acolo locuiau
aristocrații locului, din familii la fel de vechi ca ale ei. Oameni care-aveau
grădini suspendate ascunse de privirile turiștilor, în case de o splendoare de
basm, la care privirea trecătorului nu are acces. Doar dacă fusesei un student
amărât care nu avea bani pentru a-ți petrece week end-urile cu colegii aveai
șansa de a le descoperi. Un uriaș labirint ascuns turistului din postumanism în
care puteai pătrunde doar dintr-o prea mare curiozitate, dintr-o prea mare
tristețe sau din pură întâmplare. Știam un astfel de loc public, cocoțat între zidurile
a cinci case și acolo o invitasem la picnic, după ce ne regeneraserăm,
printr-un somn de zece ore, forțele și mintea. Acum ne era foame. La capitolul
ăsta, Geneva-i o păcătoasă parșivă. Am cumpărat chifle calde din secară și croissants de la un mâtre boulanger et pâtissier, o sticlă de ulei de măsline Lei Città
Bianca pentru că merge grozav cu pâinea ruptă și înmuiată, o cutie de foie gras cu trufe și smochine, o bucată
de brânză Gruyère și o sticlă de Chardonnay Meursault Cuvée Maurice Chevalier 2016 cu care
mă gândeam c-aveam s-o dau pe spate, un vin alb de Bourgogne, un triumf al
laboratorelor de genetică alimentară încrucișate cu zeii francezi care au în
pază viile și cu supravegherea atentă a abațiilor în grija cărora zeii și
legile franceze le-au lăsat și care ar trebui, cu toții, să le fie
recunoscători romanilor. Asta pentru adevărul istoric. Un astfel de vin, vorba
lui Dumas, se bea în genunchi, cu capul descoperit, în semn de reverență. A-nchis
ochii de plăcere, lăsând licoarea să i se prelingă pe gât iar fața ei exprima extaz.
Oare celălat extaz cum arăta? O clipă doar, am avut impresia că privesc un
tablou desenat cu creioane colorate, moi. Proiectată pe zidul din piatră al
casei, Valèria era modernitatea ipostaziată în centrul tradiționalului
maiestuos. Pe balconul din lemn al casei, probabil vechi de peste 150 de ani, o
pisică privea, nepăsător, cu labele ascunse sub ea, extazul viitoarei mele
iubite. Dar ce știu pisicile...
Nu mai
fusesem la un picnic de ani. Mai precis, de pe vremea când lumea încă era o
iluzie. Adică de pe vremea când Julie trăia. Abia acum realizam că ultima
ieșire tot aici fusese, doar că Julie fusese cea căreia-i dezvăluisem secretul
acestui loc. Cu toate astea, Valéria n-are nimic de-a face cu Julie. Am privit-o
mai atent. Nicio asemănare. Valéria este cu mult mai înaltă decât Julie și are
o cu totul altă constituție. Valéria este lascivă și provocatoare, Julie afișa
o determinare de neclintit, chiar dacă nu pricepeai la ce se referă. Valéria
este întruchiparea nevroticului, Julie, a obsesionalului. Valéria este un soi
de „mi se rupe”, Julie era mereu centrată în miezul necesității de neamânat. Valéria
are aerul că s-ar afla într-o permanentă vacanță, Julie avea încruntarea celui
podidit de sarcini urgente, imperative. Și totuși, nu știu cum, semănau. Sprijinită-n
coate, cu paharul cu vin în mâna dreaptă, sprijinit pe pământ, cu capul lăsat
pe spate și ochii-nchiși, cu părul curgându-i valuri, valuri, cu picioarele
întinse unul peste celălalt, țâșnind de sub rochia ridicată o palmă deasupra
genunchilor, Valéria este totuna cu aerul, cu iarba atât de verde și de bine
îngrijită și, dacă m-aș lungi lângă ea, ar fi totuna cu cerul. Pare atât de
evanescentă încât nici nu dizlocă aerul din jurul ei. Miroase a stânjenei iar
pielea-i lucește a mătase caldă. Cuvintele noastre tac o vreme doar, liniștea
înghesuită-n micul scuar ne strânge-n ea cu o mângâiere de briză proaspătă. Parcă
aud valurile. Deasupra capului ei, pisica, neclintită ca o umbră priponită de zăbrelele
balconului, sobră și detașată ca un Sfinx, veghează relaxată când Valéria se
întoarce pe o parte, își sprijină capul pe podul palmei, își adună genunchii
unul peste celălalt, flectându-și puțin picioarele și începe să vorbească de
parc-ar fi în transă, cu privirea ațintită într-un loc necunoscut. Vorbește despre
nuferi și case cu ziduri colorate violent în culori isterice, despre ape
turcoaz în care se reflectă siluetele palmierilor, despre contururile de vopsea
albă ale ușilor și ferestrelor aliniate de-a lungul străzii pietruite, despre
bătrâna clopotniță de unde marea argintie se vede ca și cum nu s-ar termina
niciodată, despre balcoane dantelate-n fier forjat, despre cimitirul de pe
malul mării, fratele care s-a sinucis în urma dezamăgirii tatălui, vorbește
despre ce înseamnă a rata pentru un puști de 20 de ani (moartea) și ce înseamnă
pentru un tată de 68 (mândria rănită), vorbește despre ură, despre inutilitate.
O lume de obiecte inutile, de relații inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorințe inutile, devoratoare, care ucid. O lume de averi inutile, de lux inutil, de cerințe inutile, de efort inutil. Căutarea fericirii care face amintirile inutile, inutila distanță dintre generații, inutilele generații care perpetuează cereri inutile, obiceiuri inutile, concepte inutile, dorințe inutile, devoratoare, care ucid. Cimitirul de la malul mării, acolo unde fericirea a fost îngropată și valurile care închid, sub ele, totul, sub un acoperiș de frunze zimțate care se întrevăd prin cupola mișcătoare și transparentă a apei. Trebuie să tăcem, zice, căci dacă viața ne vede, ne împușcă drept în inimă, ca pe niște dihori, trebuie să tăcem. Și, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorințe, nu există cerințe, nu există concepte. Acolo unde o nouă lume poate fi inventată din nimic. Acolo unde nu este nimic. Dincolo de realitatea asta. Dincolo de tot. Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârșirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, și nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu plutește nicio corabie să-și zdrobească valurile de țărmuri indiferente și mute. Acolo unde verbele se conjugă doar la prezent, unde drumurile nu sunt niciodată lungi sau greșite. Acolo unde nu există ceasuri și unde cuvintele pot fi inventate din nou.
Ia o gură de vin, își lasă capul pe brațul îndoit și închide ochii. Pisica în formă de 3 își continuă neclintirea indiferentă. În fractura pe care-a creat-o, sub cupola transparentă a apei, mă prăvălesc cu viteza luminii. Mă țin de cutia de foie gras cu trufe și smochine, de uleiul de măsline în care plutește o bucată de chiflă, de sticla cu vin, de piciorul paharului din mâna ei, de rochia ei, mă agăț de rochia ei din care se rupe o bucată, mă agăț de pisica în formă de 3, de valurile lunecoase ale părului ei, de gleznele ei înmărmurite-ntr-o frumusețe adormită și nepăsătoare. Așa ceva nu se poate rata, îmi spun cu ultimele puteri, așa ceva nu se poate rata, nu, nu la vârsta mea. Cu ultimele puteri, mă năpustesc împotriva valurilor. Și valurile se sparg de țărm.
Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.
O lume de obiecte inutile, de relații inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorințe inutile, devoratoare, care ucid. O lume de averi inutile, de lux inutil, de cerințe inutile, de efort inutil. Căutarea fericirii care face amintirile inutile, inutila distanță dintre generații, inutilele generații care perpetuează cereri inutile, obiceiuri inutile, concepte inutile, dorințe inutile, devoratoare, care ucid. Cimitirul de la malul mării, acolo unde fericirea a fost îngropată și valurile care închid, sub ele, totul, sub un acoperiș de frunze zimțate care se întrevăd prin cupola mișcătoare și transparentă a apei. Trebuie să tăcem, zice, căci dacă viața ne vede, ne împușcă drept în inimă, ca pe niște dihori, trebuie să tăcem. Și, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorințe, nu există cerințe, nu există concepte. Acolo unde o nouă lume poate fi inventată din nimic. Acolo unde nu este nimic. Dincolo de realitatea asta. Dincolo de tot. Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârșirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, și nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu plutește nicio corabie să-și zdrobească valurile de țărmuri indiferente și mute. Acolo unde verbele se conjugă doar la prezent, unde drumurile nu sunt niciodată lungi sau greșite. Acolo unde nu există ceasuri și unde cuvintele pot fi inventate din nou.
Ia o gură de vin, își lasă capul pe brațul îndoit și închide ochii. Pisica în formă de 3 își continuă neclintirea indiferentă. În fractura pe care-a creat-o, sub cupola transparentă a apei, mă prăvălesc cu viteza luminii. Mă țin de cutia de foie gras cu trufe și smochine, de uleiul de măsline în care plutește o bucată de chiflă, de sticla cu vin, de piciorul paharului din mâna ei, de rochia ei, mă agăț de rochia ei din care se rupe o bucată, mă agăț de pisica în formă de 3, de valurile lunecoase ale părului ei, de gleznele ei înmărmurite-ntr-o frumusețe adormită și nepăsătoare. Așa ceva nu se poate rata, îmi spun cu ultimele puteri, așa ceva nu se poate rata, nu, nu la vârsta mea. Cu ultimele puteri, mă năpustesc împotriva valurilor. Și valurile se sparg de țărm.
Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.
(tablou de Alfred Aniol - At the Adriatic Sea)
sâmbătă, 2 iunie 2018
Dințișori prea mici, prea albi
Poate că va începe să recite un poem, sau
poate că va izbucni în plâns, așa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru
totdeauna, casa. Mă uit la ea cum privește în jur cu un aer de tristețe. Știu
că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru.
Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit
pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească.
E alegerea ei, pleacă pentru că așa a hotărât – a hotărât fără mine, ca și cum
n-aș fi avut niciun cuvânt de spus! Așa că se plece mai repede, să pună o dată punct
poveștii ăsteia pe care-o tot lungește grație unui pervaziv moment de melancolie
amestecată cu nostalgie și cu cine știe ce gânduri nerostite, cu cine știe ce
iluzii care-o țin țintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea
spațiului nostru de cetină și puf. Fostului
nostru spațiu de cetină și puf. Mă aștept să rostească o metaforă tare,
care să îngreuneze lucrurile, așa că sunt pregătit s-o primesc și, de teamă să
nu mă las răscolit, îmi șoptesc, deja, în gând: „Tinichele, gablonțuri, zorzoane...
” N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima
oară, ca să-și asigure o potențială revenire în caz că va constata că a luat
decizia greșită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porțile deschise.
Sub imperiul unei fascinații bolnave, stau și-aștept, cu urechile ciulite,
fraza pe care o va alege pe post de momeală. Știu că după ce va ieși pe ușă voi
plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i
transmit hotărârea mea ireversibilă. Și cred că reușesc, pentru că Diane îmi
întoarce spatele și, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent și împovărat,
spre ușă. Fulgul meu se pregătește să iasă, pentru totdeauna, din viața mea.
Sunt vigilent, Diane este atât de neașteptată încât trebuie să rămân, până la
capăt, pe cea mai strașnică poziție defensivă. Numai de nu ar întoarce
privirea, numai de și-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar
putea face și ea pentru mine acum, la sfârșit.
Să fii contemporanul fericit al unei
astfel de femeie... Ah, ce buchet de miresme, rațiune și simțire! Ce monument
de frumusețe naturală, atât de îndepărtată de frumusețea stridentă de azi!
Diane, giumbușluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, și-au bătut joc de
mine. Înainte de a o cunoaște locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină
de cruzime și de etichetă, cea liniștită, unde numai câte o crimă tăinuită își
trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru,
invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se
moștenesc din generație în generație și unde tradiția este obligatorie. Unde
Bentley-ul sau Rolls Royce-ul țin de cotidian, cu foșnetul cauciucurilor rulând
cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o
mândrie arogantă care știe să mimeaze perfect modestia și în care, dacă te
naști acolo, destinul îți este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră
unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell
și, când și când, în surdină, ca pe o rușine, Strauss. Unde ceaiul se bea din
cești Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul
trebuie că are un gust divin și unde prezența la cursele de cai ale reginei este obligatorie. Unde
lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate și a-ți cumpăra îmbrăcăminte nouă
înseamnă a merge la croitori ascunși precum cârtițele la adrese de nimeni
știute, unde un costum costă 5000 lire. Acolo, oamenii se încalță în pantofi
făcuți după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în
afara pielii de vițel, de căprioară sau de șarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă
cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a
unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Și totuși, o mică legătură
tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal
la Barney, pentru a bea o cafea
indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney
însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și
uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba
despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le
măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei.
Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș, Dacă
voiam un cappucino, pudra era grosieră.
În dimineața aceea, când un cer capricios
își revărsa torentele prin mirosul de primăvară al orașului, la Barney nu era
nimeni. De altfel, pe asta și mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în
draci și că aristocrația făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai,
cele 20 de lire necesare plății somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit
să renunț la achiziționarea unei cărți doar pentru a mă duce să lenevesc în
folotiile moi de la Barney, să asist
la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii și râșnirii cafelei,
să o beau nederanjat de nimeni, să știu că măsuța din lemn de stejar veche de
200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele
de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele
zgomotoase și să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înțelesesem
despre ce e vorba în căcatul ăsta de viață, pusesem capăt inutilelor
interogații existențiale, aflasem că o viață este o viață, nimic mai mult, dar
nici nimic mai puțin de atât, mintea mea își găsise liniștea pentru că
resemnarea, apanaj al înțlepților, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram
singur, așa cum credeam sau așa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea
mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că
venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais
plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conștiință a
imponderabilității) spre o masă din partea opusă celei la care mă așezasem,
nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé
pudrat, o nuanță mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veșmânt
tulburător care sunt sigur că costase pe puțin o mie de lire, un pulover „tivit cu soare, noapte și azur/și cu paing
de raze și penumbre”. Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a amețit privirea, sau
nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură
omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un
aer de langoare piersicie, ca și cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai
vată pe băț, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapițat cu stofă
de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului și mai ales a
culorilor de la Barney) iar eu m-am
prefăcut că stau pierdut cu privirea în arțarii din spatele ferestrei în fața căreia
era așezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof
resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au
șușotit împreună, după care a plecat și s-a întors cu ceva ce părea a fi o
pastilă. Și pastilă era. Creatura de puf a înghițit-o cât ai zice pește, după
care și-a lăsat capul pe speteaza fotoliului și a închis ochii. Atunci am
privit-o cu atenție, după ce m-am asigurat că nu mă vede.
Credeam că vârsta de 50 de ani este una a
maximei siguranței. Credeam că o dată ce i-ai pășit pragul, constați că te afli
într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiș strașnic deasupra capului, unde
nu te plouă, nu te ninge, nu-ți e nici frig, nici cald, nu ți-e nici foame,
nici sete. Unde ai liniștea de a-ți vedea de rahatul tău de viață din care te
trezești într-o zi că vrei să faci bici. M-am înșelat. Vârsta de 50 de ani nu
aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te
rafinează, te face mai înțelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât ești.
Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conștientiza mai acut
ceea ce îți este interzis și ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai
ai în față timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu
tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Și mai e ceva: cititul te face să
simți acut că sfârșitul și ție ți se adresează și cale de scăpare nu ai. Nici
de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să
râvnești. Părea că o doare capul. Cred că și adormise, la adăpostul certitudinii
că e singură în cafenea și protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care
sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt
apropiați sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei și
nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale
ploii care ținea în case nobilimea. Nu, veșmântul ei nu era „rupt din cerul
pur”, ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform,
mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam
că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără
dar cu siguranță plictisită de viața bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită
îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea
parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt,
înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înșiși. Politica e o
iluzie. O cârpă zdrențuită, o bucată din fața de masă murdară de la
chiolhanurile bogătanilor. O țesătură cârpită și răscârpită, plină de zoaiele
cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură
ale conacelor lor restaurate la fiecare generație. Pentru ei s-a inventat
porțelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica și plasticul colorat. Ei
sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile,
partidele verzi, feminismul și mai ales acțiunea de a milita. Pentru ei s-au
inventat studiile științifice care demonstrează dezastrul planetei și tot ei
sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat
corectitudinea politică, nevoiți să țină-n frâu masele, ceea ce altădată
reușiseră naziștii și comuniștii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr
și vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieșisem din sistem la
momentul potrivit și funcționam ca free
lancer. Mă descurcam binișor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire
la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci
atmosfera aia rafinată și tihnită din cafenea, la orele la care aristocrațimea
să-nvârte în așternut pe partea celalaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată,
atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Și iată în fața mea reprezentanta
cea mai nevinovată a puternicilor, înfășurată fedeleș în frumusețea ei gravă și
plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o
durere aristocrată pentru care – culmea! - o simplă aspirină proletară este
suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca și cum ar fi
străjuiți de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată
din cafenea, care și ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i ființă.
Sunt răutăcios degeaba, nici nu știu cine-i creatura, ar trebui să mulțumesc
stelelor că a adus-o aici în dimineața asta nesuferită, ca eu s-o pot admira
dormind. Cu așa ceva nu te întâlnești în fiecare zi.
Spun unii că frumusețea s-a întrupat din
apa mării. Frumusețea din fața mea sunt sigur că se întrupase din fructe
pârguite, gălbenuș de ou cleios și dulceață zaharisită. Când eram copil mama
îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de șerbet de trandafiri făcut de ea,
în casă, din petale proaspăt culese și frecate cu suc de lămâie, o lingură de
șerbet și un pahar cu apă rece. Cam așa era și nobila căprioară care tocmai
deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de șerbet de trandafiri cu un pahar
de apă alături. Iar șerbet nu mai mâncasem de mult.
Cu siguranță învățase la Eton, cu toate că
nu asta face diferența. Cu siguranță își petrecuse vacanțele în locuri izolate
dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță că
suferise decepții suave, cu toate că nu asta face diferența. Una peste alta,
știam că diferența aia esențială este dată nu de suma celor trăite sau citite,
ci de suma celor a căror conștiință ai căpătat-o în urma celor trăite și citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour și de aceea, în ciuda – sau tocmai
datorită - puloverului de o mie de lire știam dintru început că, dintre noi
doi, cel care ar putea avea o oareșcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în
cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de
criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, așa că am așteptat ca ultimul
nostru pui să-și ia la revedere de la casa părintească pentru care o viață
plătisem 1280 de lire chirie și dus am fost. În nopți de schizofrenice chinuri,
când îmi înșira suma ratărilor ei datorate sacrificului pe altarul căsniciei,
când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eșecurile întregii planete, mă
gândeam că sunt ultimul nenorocit și că nu merit altceva decât să mor, cu toate
că nu pricepeam unde greșisem în așa hal încât să reușesc să distrug viața
vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi
s-a ridicat de pe ochi și am văzut, într-o clipă, realitatea așa cum e ea. Iar
realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineața, de făcutul
sandișurilor pentru copii și de dusul lor la școală, mai e ceva dincolo de
interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de
ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo
de văicăreala fără sens a nevesti-mii și, cu toate că nu știam ce poate fi,
intuiția faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi
fac bagajele într-o dimineață însorită de duminică și să plec în căutarea
acelei intuiții care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună
decizie pe care-am luat-o în viața mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi
liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri
lipsite de importanță care mi-au mâncat cei mai frumoși ani din viață. Lângă
Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, așa că am salutat-o din mers, trăgând
după mine un uriaș sac cu cărți la care nu aveam de gând să renunț iar Suzy, privindu-mă
trăgând de sac, nici măcar nu putea înțelege ce se întâmplă.
Sunt
alții care susțin nașterea conștiinței din durere. Eu susțin că s-a născut din
durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naște niciun fel de
conștiință câtă vreme nu are la ce se raporta. Și nu mă refer aici la faptul că
zeița în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie
simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta
face diferența. Ea crescuse cu bonă și guvernantă și se jucase cu păpuși unicat
în grădinile conacului iar iarna era dusă în stațiunile cu ape termale de pe
malul francez al Elveției, eu crescusem pe caldarâm și în țărână, cu jucării
din sfoară și carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un caucic vechi, înconjurat
de copii săraci de toate vârstele și credeam că ăla e paradisul, pe când ea
chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conștiința lui. Nu, sărăcia nu
este, neapărat, o problemă, să te naști în clasa de jos nu este un blestem,
blestemul este să nu știi că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit
de clasa de jos, ca și cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să
intri în contact. Aroganța și superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu
ești mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuți este
blestemul. Și mai ales să te inventezi din nimic. Să ronțăi parmezanul cel mai
învechit crezând că este un drept care ți se cuvine, un privilegiu de clasă. Să
porți haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te lași prostit
de cei asemeni ție care și-au inventat propria religie strict pentru ei. Să
stai prăbușită pe un fotoliu la Barney,
zdruncinată de o proletară durere de cap și mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă
decât însuși impresionismul - și asta este
o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deținătoarea
unei pieli ca de porțelan, ca de coajă de
ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii...
„un sunet al cuvintelor” bine alese?
Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a
absolutului non-sens, se grăbește să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului
neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să
spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanța,
aliterația ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum
să fii însăși oportunitatea? În clipa în care ochii ei și-au scânteiat privirea
în ochii mei, am știut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula
sirenelor. Dar eu nu sunt (și nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca
Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să
beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele
la care, într-o dimineață ploioasă și aprigă, legile mecanicii pure se
strecoară într-o mulțime de paturi, acționând fix în același fel și în
așternuturile din mătase, și pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de
câte-o cârpă soioasă, ferfenițată.
Acesta este cuvântul: scânteiere. Un
impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a
topit instantaneu întreaga mea înțelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca
o frunză luată de vânt din fragilul ei pețiol care încă o mai ținea aninată de
copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar
o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic.
O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-și făcea de capul meu, într-o imagerie
înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în
cele mai obscene poziții, făcându-mi cele mai deșănțate lucruri la care
perversitatea mea, de care eram străin și în fața căreia eram prizonier, o
supunea. Și, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în același
timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul și cu totul
străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Și așa mi-am
înțeles eșecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea
fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care
făcea parte. Și, dacă era așa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare
chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era
constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o
hărăzise? Nu mai știam nimic. Simțeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese
un mesaj pe care nu știam să-l descifrez, așa încât viermuiala pronografică s-a
transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza
de-a rata. Atacul de panică. Amețisem, simțeam nevoia să beau un pahar cu apă,
cred că mă albisem tot, pereții cafenelei se depărtau și se apropiau periculos,
buzele, fără îndoială, deveniseră vineții, auzeam șuieratul propriei respirații
și inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat
pentru o pungă!, o pungă în care să respir, așa citisem prin cărți că se
procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conținere ai avea. Oricât
de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitație din fotoliu și, în
timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea și
i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată
de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de Evian s-au privit de fapt l-a privit cu
subînțeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un
căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet
filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era
mă-sa nu se mișca așa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc
splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată
niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un
instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei
reci ca gheața pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de
Barney. Am băut. Și totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi,
a sosit ceaiul. În ceașcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din
astea se găseau la Barney. Un mirific
ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase lingurițe
de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbușită. Și soarele, care se
cocea în fereastră spre desăvârșirea unei zile de sâmbătă care debutase cu
rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenți parfumați ale
cartierului cel mai bogat din Londra. Și eu, stând la masă cu într-aripata roz,
cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceațe zaharisite, cu o cană
plină de gălbenușuri cleioase, calde, amestecate cu smântînă și cu pâine, din
care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-și recăpăta cifrele corecte.
Acum stă și mă privește contrariată.
Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă privește ca și cum aș fi fost vinovat
de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumusețea ei m-a
obligat să trec, frumusețea ei și dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă
pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experiență de viață.
Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are...
dar hai să-mi înfrânez malițiozitatea și să nu intru în detalii care mi-ar
putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza
tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că
inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea și vârsta. Barney al
patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceașca cu cafea. Face o scurtă reverență
și se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă
care e pe cale să-și recapete relaxarea și, odată cu ea, poate și durerea de
cap. Și, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era
obișnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă
schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi
cer scuze că i-am pricinuit sperietura și-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este frumusețea ei aprigă și neiertătoare. Râde
încurcată ca și cum s-ar rușina de ceea ce-i spun, ca și cum nu ar ști cât este
de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiță rejucată la infinit, care prinde
la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă și lână de lamă
peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de
frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în fața căruia neputința mea
se-nclină și sucombă, lăsându-se luată în primire și administrată după pofta
inimii ei asupra existenței căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de
dinainte. O asigur că și-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu
săgeți Blue Streak din oțel întrețesut, cu toleranța de 0,0015 inch sau, la
alegere, să-mi găurească capul cu un strașnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu
tijă Long Shank din oțel-carbon 100 ascuțit chimic (iar ea râde cu dinții ei
mici, prea albi și prea sticloși), îi spun că mă poate scoate oricând la
vânzare bucată cu bucată sau pe de-antregul dar că nu va găsi în veci un
cumpărător pentru un animal atât de bătrân și de nefolositor (la care închide
ochii de atâta râs și obrăjorii cu puf i se-ndulcesc și mai tare cu un roșu de
cireașă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer așa cum legi o pasăre
și că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima și trupul (iar
ea-mi aruncă o privire din colțul ochilor, strâmbând ștrengărește din nasul ei
mic și cârn), o asigur că-i voi spune, precum Șeherezada, o mulțime de lucruri
drăgălașe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i
devine sceptică și, parcă, își ciulește mai bine urechiușele), o asigur că
peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele
mele și despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie povești cu
eroi pentru copii cu care va câștiga recunoașterea mondială a tuturor mămicilor
ai căror plozi vor fi salvați din ghearele feminismului deșănțat care îi mănâncă,
zi de zi, generație după generație și că este tocmai menirea ei de femeie să
salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ținând ceașca Crown Derby cu două
degete înnobilate de o ojă lucioasă roșu-flamă și zice:
-
Și Hobbes, și Foucault te-ar face frate
de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranță Paglia te-ar urî cu o respectuoasă
și condescendentă ură dacă te-ar auzi.
-
Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă
plină cu glicol?
-
Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat
cu Swarovski, zice și varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.
-
Dumnezeu nu doarme, zic, și iau repede
șervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata
proaspătă de pe pantaloni. Pe pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe
carnea ei. În carnea ei. În ea.
Știu că gestul este aproape un afront la
adresa ingenuității ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel și
întreaga mea viață de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua
își umezește buza de sus iar lentoarea cu care își mișcă vârful limbii are în
ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aș avea bani, mai că i-aș
comanda o porcărie d-aia de smoothie de
frăguțe sălbatice, cu fructul pasiunii și cu lapte integral pasteurizat,
dorința supremă, dovada reușitei în viață a oricărei puștoaice din țările de
est care se visează prințesă încă de la 7 ani. Dela o vreme, și a oricărei
puștoaice europene. Poate chiar mondiale.
-
Doresc
să fim prieteni și să te cunosc mai de aproape, zice.
-
Voi
încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.
Un înțelept
postmodern susține o chestie cu care sunt total de acord și de care mi-e și
ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel,
până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că
seraficele ei decepții i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenței și că
eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.
-
Vorbește!
Puștoaica se juca cu mine, dându-mi peste
nas. Așa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea
replici potrivite și (culmea erudiției sau doar a inteligenței speciei!) spontane.
Nu știu ce m-a cucerit definitiv, frumusețea-i hieratică sau dovada agerimii
pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educații iluministe. Trebuia
să aflu.
Și am început să aflu încă din acea seară.
Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burții și a
aterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o
lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) școlită la Oxford, ascultase de
dorința lui maman și a lui papa și se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor
și vreme de opt ani se lăsase înșelată de idiot. Se eliberase nu de multă
vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul
familiei, așa încât relația cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care
să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Știa pe de rost sute de poezii pe
care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la
Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărți
decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoașterea mea în fața căreia se prosterna
ca Maria Magdalena când a fost ispășită. Una peste alta, Diane era un spectacol
de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea și că
dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie rușine de tot ce gândisem
despre clasa căreia îi aparținea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la
cei care dețin puterea. Diane mă transforma. Și mă transforma în varianta mea
mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a
întors ca și cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou și s-a întors
după două zile. Și iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip
acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turcește pe jos în
sufragerie și fumai narghilea râzând ca proștii. Cred că fumai altceva. Apoi am
găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală pușcă, stând pe joc, cu
picioarele ridicate pe perete și acultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am
găsit-o în secția de psihiatrie a spitalului alor ei, cu mințile complet împrăștiate,
dar a doua zi era ca nouă. Și am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam,
asta făceam și nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viață ordonată. Am făcut
un plan de viață. Am îngrijit-o și am pus-o pe picioare și în cei doi ani și
jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Și fericirea.
Mă simțeam plin de puritate și împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de
mine. Mă prețuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până și
taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzația că tot încearcă să-mi
transmită ceva și că mereu se răzgândește. Între timp, apartamentul, pe care
refuzasem să-l părăsesc, devenise un spațiu stilat și confortabil. Eram la
apogeul fericirii și al împlinirii, al împlinirii și al fericirii. Nu se putea
mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Și o cale pe care o
stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din
paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot.
Mai mult decât aș fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată.
A comandat un taxi. Acum stătea în fața ușii de la intrare, care de data asta
devenise ușa de ieșire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De și-ar ține
nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit:
„tinichele, gablonțuri, tinichele...” Din fața ușii de la intrare a întors
capul și m-a privit așa cum privești pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a
zâmbit cu dințișorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloși.
(tablou de Angie Braun)
(tablou de Angie Braun)
[1]
Schimb de replici din Regele Lear, W.
Shakespeare, scena I, ed. Institutului de arte grafice Minerva, 1911, trad. Mărgărita
Miller-Verghi
[2]
Ibidem, replică a Cordeliei
Etichete:
ioana scorus,
literatura,
literatură română,
london,
londra,
proza,
proză,
proză scurtă,
royal crown derby,
scriitori romani contemporani
Abonați-vă la:
Postări (Atom)