Râvnit de căprioare înghesuite în birou

Tocmai faptul că sunt un nemernic mă face atât de râvnit de căprioarele astea care se tot înghesuie în biroul meu de la etajul II al universității. Nemernic e un fel de-a spune, căci nu pot fi învinovățit de așa ceva. Dar eu știu că, esențial vorbind, sunt un nemernic. Chantal Catherine Dupont s-a prins. Ea a fost femeia care a produs o fractură ireversibilă orgoliului meu de mascul alfa și dacă recunosc acest lucru este numai și numai pentru că aceste rânduri nu sunt destinate publicării. Am fost un fraier, trebuia să-mi dau seama că n-o să-mi meargă. Era o tipă coaptă, care nu avea nimic de-a face cu puștoaicele de anul II, cărora le predam cursul de Creative Writing. Era la a doua facultate, de care se apucase după ce hotărâse că nu vrea să se ocupe toată viața cu amenajarea caselor de vacanță de lux, nișă în care era expertă. Chestia asta am aflat-o de la ea, când am băut împreună o cafea la barul studențesc din incinta facultății. Era o tipă sofisticată ca orice franțuzoaică. Avea un ceva al ei care-i dădea un aer de superioritate și de inaccesibilitate care mi-a rănit, în repetate rânduri, orgoliul. Acum, înțeleg. Atunci, m-a iritat. Eram pe val. Ultima mea carte împușcase un Booker Prize și amfiteatrul devenise plin până la refuz de studenți. Presa îmi solicita interviuri, eram curtat de câteva reviste care-mi plăteau sume cu două zerouri pentru un articol de 2500 de semne, apărusem în câteva emisiuni difuzate la ore de vârf, făceam parte din câteva jurii, înființasem o revistă studențească de poezie, gen atât de urgisit la acest început de secol al postumanității. Tocmai ăsta era scopul meu, de a demonstra că postumanitatea nu este un concept care poate fi aplicat în masă, că mai există tineri înzestrați care nu se identifică neapărat cu marea gloată a cretinilor de azi. Pe Chantal nu o impresiona nimic din toate astea. Era rece, distantă, indiferentă. Nu mă căuta la biroul meu de la etajul II, nu mă oprea după curs, nu venea cu nedumeriri legate de temele referatelor, nu avea întrebări, nu avea nimic care să mă includă. Pentru ea, pur și simplu nu existam.
 Obiectiv vorbind, era o femeie adevărată. Nu o spun doar eu, au spus-o majoritatea colegilor de catedră. Efectiv nu o puteai ignora. Înainte de toate, avea treizeci de ani, nu în jur de douăzeci, ca majoritatea studenților. Blond nordic am impresia că se numește culoarea părului ei. Bun, deci păr ondulat, blond nordic, ceea ce, sincer vorbind, nu are nimic de-a face cu ideea de franțuzoaică. Ochi de un verde închis, ca frunzele de iederă americană, poison ivy, irizați cu vinișoare aurii, a căror culoare se transforma, la soare, într-un verde fistic, dacă cineva își poate imagina așa ceva. Vobresc despre verdele acela pastel care nu pare a fi o culoare naturală. Ei, bine, ochii lui Chantal deveneau verde-pastel-fistic în lumina soarelui de vară, apoi deveneau aproape căprui când vremea era închisă și deveneau verde transparent când plângea. Da, am văzut-o și plângând. O singură dată. De înălțime medie și absolut perfect (per-fect!) proporționată. Nu, nu 90-60-90, astea nu sunt proporții care să-mi să mă impresioneze. Să zicem 85-60-95. Adică ceea ce consider eu a fi perfecțiunea. Și ceea ce, iarăși, nu are absolut nicio legătură cu ideea de franțuzoaică. Franțuzoaicele sunt înalte, slăbănoage, osoase și prețioase. Chantal era rafinată. Și crudă. De gheață. Dar șoldurile acelea balansându-se în pantalonii albi mulați pe ele erau o imagine cu care nici ochii mei, nici creierul meu nu s-au mai întâlnit altfel decât pe o dată, pe o plajă din Brazilia, unde am făcut un concediu în altă viață. La pantalonii albi, favoriții mei, asorta pulovere ușoare, pufoase, pastelate: bleu decolorat, vernil palid, dar, de regulă, nuanțe de pământ: bejuri, griuri, grejuri, rozuri prăfuite. Tăietura en-coeur-ului era magnifică. Suficient de adâncă astfel încât obrăznicia sânilor să poată fi o certitudine, suficient de decentă astfel încât să nu poată fi acuzată de perversitate. Purta balerini impecabili, din piele de cea mai bună calitate. Chanel și Ferragamo. Iar cele două genți ale ei, ambele Prada, întotdeauna asortate cu pantofii, erau de o simplitate sfidătoare. O eleganță cruntă, dacă pot spune așa. O eleganță cruntă disimulată într-o simplitate care sfida perfecțiunea. Chantal era perfecțiunea însăși. Și motivul câtorva zile de migrene și al câtorva nopți de insomnie și de nervozitate. Deloc puține. Recunosc cinstit, cu mâna pe inimă – asta doar pentru că scriu în acest jurnal, nedestinat marelui public – că Chantal Catherine Dupont era unicat. Punct. Este o uriașă iluzie că un bărbat poate rezista la infinit în fața unei asemenea femei, oricât de morală și etică i-ar fi conduita. A fi profesor universitar este o meserie indecent de frustrantă. Tipii care se încurcă, trecător, cu studentele lor nu sunt puțini, dar asta a fost mereu limita mea. Plasa mea de fluturi era plină, dar mai mult de a le săruta pe câte una, când și când, în înserările tulburătoare, în roșu și albastru, care deseori mă prindeau la birou, mai mult de a le pipăi fundul sau sânii, niciodată nu s-a întâmplat. Nu puteam fi acuzat de nimic la acest capitol. Dar indiferența ei, pe care am cosiderat-o sinucigașă, m-a rănit atât de profund încât mi-am propus să o pic de trei ori la rând. Așteptam sesiunea ca pe un cadou ortăvit cu care urma să o pedepsesc. Impertinența ei de a-mi răni narcisismul avea să mă transforme în cel pe care urma să nu-l uite niciodată. Trei restanțe la rând la aceeași materie ar fi fost ceva cu care cu siguranță nu se întâlnise. Dar nu mi-a mers. Chantal m-a dezarmat în fix zece secunde din cele vreo două minute petrecute cu ea la cafeaua din barul studențesc. Meseria și narcisismul m-au făcut să fiu un tip spontan, calitate care m-a ajutat în negândit de multe situații. Viața nu-i o grădină cu alei de trandafiri, pe care să te plimbi pierdut în contemplare și meditație. Stătea la o masă, în picioare, cu cafeaua în față când, în mână cu propia-mi cafea, mă îndreptam spre ieșirea din bar. Am văzut-o. Era la doar doi metri distanță, privindu-mă cu un evident zâmbet ironic pe buze. M-am enervat și de aceea oprit, cât să-i zic: „Spune-mi dacă e ceva de ironizat prin preajmă, aș vrea să mă amuz alături de tine.” Mi-a întors-o la fel de spontan: „Dacă ai avea un strop de umor, te-aș invita să ne amuzăm împreună de tine însuți.” Imaginați-vă un puști de șaisprezece ani, plin de coșuri și de hormoni, trezindu-se pe nepusă masă în fața unei femei goale, cu imaginea căreia s-a tot masturbat, în baie, de trei ori pe zi și încă de trei ori pe noapte, nădușind sub plapumă. Iar femeia aceea goală ivită din rai îi pleznește peste bot două palme zdravene. Acela am fost eu în acel moment.
 Convențiile sociale, mai ales ale celor care nutresc scopuri care nu se pot rosti, obligă la reacții premeditate, în niciun caz spontane. Obligă la raționamente strategice fulgerătoare. Mereu am avut pretenția despre mine că aș fi un fel de Ginghis Han postmodern. M-am apropiat de masa ei și i-am spus: „Imaginează-ți că am suficent de mult umor încât să-mi dau voie să râd de mine însumi alături de tine, cea dotată cu suficient de mult curaj și inconștiență încât să-și permită așa ceva.” Și m-am instalat la masă neinvitat, fără sentimentul de a fi făcut o alianță cu ea. Din contră. Gândurile mele legate de pedeapsa cu care urma s-o gratific s-au intensificat. Trei restanțe la rând la Creative Writing mi se păreau, de-acum, mizilic.
 -          Ești un membru tipic al generației tale, a spus, lăsându-mă cu gura căscată. Voi, cei crescuți în puf, băieții de bani gata a căror carieră este prestabilită de părinți bogați care vor numai și numai binele progeniturii, voi, cei care ați avut dintru început drumul asigurat, aveți un soi de siguranță de sine arogantă, ca și cum ați fi făcuți din granit și ca și cum meritele pentru cariera voastră vă aparțin. Pentru voi, nimic nu mai este surprinzător, totul face parte din cele pe care credeți că este firesc să le obțineți. Restul, care nu reușește să se descurce în viață, este doar o șleahtă de idioți care merită disprețuită. Voi sunteți cei care sunteți obsedați de sex dar nu reușiți nici măcar să rostiți cuvântul sex. Dacă te admir pentru ceva este pentru că ai știut să-ți folosești talentul într-un scop util. Felicitări pentru proaspătul premiu, chiar îl meritai.
 Nu era discursul unei studente, nu erau cuvintele unei ființe limitate, era un duș prea rece pentru care nu eram pregătit și pe care nimeni altcineva nu l-ar fi rostit vreodată de față cu mine. Dar nu eram pregătit nici s-o ratez. Simțeam că mi se oferă șansa unică de a o prinde în plasa mea de fluturi, așa că m-am hotărât să schimb strategia. Ce minciună să crezi despre tine că poți deveni imun la frumusețe doar pentru că ai o experiență de viață de cincizeci și patru de ani și câteva sute de cărți citite! Ce minciună să-ți imaginezi că nu te-ai mai putea îndrăgosti niciodată doar pentru că ai trecut prin trei căsnicii care ți-au lăsat, toate, un gust atât de amar! Și ce minciună să-ți închipui că la cincizeci și patru de ani ai mai putea fi la fel ca la treizeci, în ciuda faptului – oh, ce oroare! – că te simți chiar ca la trezeci! Era limpede, Chantal îmi cercetase biografia mai bine decât m-aș fi așteptat. Nu mințea cu nimic. Parcursul îmi fusese netezit de influența discretă a tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde-o fi, ale cărui donații renovaseră un întreg corp al universității și a cărui bibliotecă de doăsprezece mii de volume trecuse în custodia școlii. Dar la fel de sigur eram că aș fi reușit și doar prin mine însumi, numai că lucrul ăsta nu de multă vreme devenise o certitudine. Așa că am adoptat strategia celui căruia i se revelează misterul însuși, făcând-o să creadă că zeii făcuseră în așa fel încât s-o întâlnesc și că rostul ei pe lumea asta este să-mi deschidă ochii cu privirile la profundele și măruntele mele adevăruri. Probabil că am jucat suficient de bine, căci a izbucnit în râs și, o clipă, și-a dezvelit dinții ăia mici și incredibil de albi, ca ai unui tânăr animal de pradă, și tot pentru o clipă am avut impresia că văd o fetiță trăind o fericire aparte. Ceea ce cred că m-a tulburat a fost capacitatea ei de a se transforma atât de rapid dintr-o femeie rece, ironică și rafinată într-o fetiță dezarmant de sinceră. Și de dulce. Nu o mai voiam doar în patul meu, voiam s-o cunosc. Și asta a însemnat sfârșitul, înainte ca orice altceva să înceapă.
 Eram total drogat. Făceam eforturi supraomenești să nu par un puști amorezat. Într-un fel, devenisem mai degrabă prieteni, dar asta numai deoarece controlul era la ea. A știut să ocolească acea complicitate amoroasă în care voiam s-o atrag prin fel și fel de tertipuri, preferând să ducă relația în zona neutră a unei camaraderii de gusturi și de mici bârfe cu care ne amuzam în câte-o pauză, la o cafea. Voiam s-o fac să aibă nevoie de mine și nu știam cum. Ocazia mi s-a ivit pe neașteptate. Jenată, a venit într-o zi în biroul meu (în sfârșit!) de la etajul II ca să mă roage, cu o voce joasă și jenată, să o împrumut pentru fix două zile cu două mii de lire. Era vineri, la sfârșitul programului și nu avea acces la contul ei bancar până luni, când băncile aveau să se deschidă. „Să nu mă-nțelegi greșit”, a zis, „banii îi am, dar nu am acces la ei. Nu am încredere în carduri, doar în cash. Ce-i în mână, nu-i minciună.” Cum nu umblam cu două mii de lire în buzunar, am invitat-o să mă însoțească până acasă, întrebându-mă ce naiba face cu asemenea sumă. Cu siguranță era vorba despre ceva ce nu putea fi amânat. I-am deschis portiera, a suit în mașină și era să cad cât sunt de lung, împiedicându-mi vârful pantofului de unul din cauciucurile roților din spate, în goana de a ajunge mai repede la volan. Mă gândeam să lungesc drumul cât pot de mult, lucru care urma să-mi confere timpul necesar pentru a construi o atmosferă propice actului de seducție la care aveam să purced odată ajunși în interiorul casei.
 Tot drumul am trăit senzația unei libertăți iresponsabile, ca și cum aș fi fost însurat și îmi înșelam nevasta cu o studentă, lăsând-o acasă un week end întreg, cu cei trei copii ai noștri. Nu știu de unde sentimentul ăsta, cu care nu mă mai întâlnisem. Poate din aceea că, de trei ori la rând, descoperisem răul sub chipul străduinței de a rămâne alături de fiecare soție mai mult decât sentimentele și interesele comunne dăinuiseră. Nu libertatea fusese ceea ce urmărisem să obțin prin divorț, ci divorțul fusese argumentat, în fața fiecăreia în parte, prin aceea că a te chinui și a chinui și pe celălalt când nimic nu te mai face să vii acasă cu plăcere este a-ți bătea joc de unica ta viață de pe lumea asta, care poate fi trăită mai cu folos și mai în acord cu ceea ce îți dorești. Gândul morții ajunsese să-mi facă nopțile zi, era un gând care nu se lăsa integrat în mintea mea. Am devenit furios pentru că era singurul lucru cu care nu puteam lupta bărbătește. Aici nu era vorba despre care pe care, ci despre nedreptatea a ceva ce nu putea fi evitat și nici confruntat. De altfel, acesta fusese subiectul ultimei mele cărți, cea premiată. Făcusem un soi de travaliu al gândului morții și cine a spus că o carte este o boală învinsă, nu a greșit prea mult. Cartea mă eliberase de obsesia morții. Devenisem mai liber, mai împăcat și poate tocmai faptul că Chantal se afla acum în dreapta mea, rulând pe străzile întunecate ale unei Londre cețoase și umede, se datora acestui lucru. Țin minte că am dat drumul la radio. Acordurile din Sonata lunii au umplut spațiul, instaurând rapid o atmosferă de melancolie. Era ora la care străzile orașului se golesc doar pentru a se umple, peste un ceas, cu fluvii de tineri ieșiți la distracție, în urma cărora, spre noapte, rămâneau cutii de bere și de Cola, sticle sparte, maldăre de șervețele murdare de muștar de la sendvișurile cu hot dog, cartoane de pizza mâzgălite de ketchup.
 Era pentru prima oară când împărțeam cu Chantal intimitatea unui spațiu. Acordurile sonatei și prezența ei tăcută și discret parfumată diminuaseră nevoia mea de a inventa o capcană suficient de bună, capabilă a o ademeni în culcușul meu și a o ține acolo, prizonieră de bună voie a obsesiei mele. Copacii de pe marginea străzii se derulau cu rapiditate în lateralele câmpului vizual, cu toate că rulam încet. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm pe jos, printr-o pădure și nu printr-un parc amenajat ca o pădure, departe de zarva Londrei și de propria-mi agitație, pe care o simțeam în neliniștea din plex. Mi-am amintit că am la dispoziție doar această ocazie pentru a face din relația cu Chantal o alta, mai aproapiată de dorințele mele. Am trecut rapid în revistă felul  în care știam că arată casa. Nu știam dacă azi era ziua în care Lilly venea să facă curețenie. Nu reușeam nici să-mi amintesc dacă-mi lăsasem pijamaua aruncată pe canapeaua din living, dacă spălasem ceștile de cafea și paharele de vin adunate de-a lungul săptămânii, dacă dusesem în coșul de rufe cele trei cămăși purtate la școală și treningul în care obișnuiam să stau îmbrăcat în casă și mai ales nu știam dacă nu cumva șosetele și chiloții strânși într-un maldăr este sau nu în mașina de spălat sau uitat de izbeliște în fața dormitorului. Dar toate astea nu mai contau, conta abilitatea de a o face pe Chantal să rămână în casă cât timp ar fi fost necesar pentru a o vrăji definitiv, fără să-i dau impresia că îi fac un serviciu contra altui serviciu, ceea ce ar fi fost de-a dreptul penibil și rușinos.
 Când aștri se aliniază conform zeilor cei buni, îți oferă soluții care nu ți-ar fi trecut prin cap. Coborând din mașină, Chantal s-a împiedicat de bordura ascunsă-n iarbă, a căzut și s-a lovit, rănindu-și serios palma și articulația mâinii drepte și julindu-și ca naiba genunchii. Privindu-și palma însângerată și genunchii zdreliți, s-a albit la față și a rămas nemișcată, lăsându-mă să cred că este pe cale să leșine, ca și cum vederea sângelui era cel mai mare rău care i se putea întâmpla. Am luat-o de braț, încercând să-i fiu de folos. Gest inutil. S-a redresat și a luat-o după mine, cu un pas care se voia vioi. Aveam de toate, și iod, și comprese sterile, și alcool, și pansamente autoadezive. Nu făcusem în viața mea așa ceva, dar tot m-am priceput să-i spăl cu blândețe rănile, ca unui copil împietrit de durere, care stă cuminte ca să fie oblojit. Adevărul e că putea fi fiică-mea fără probleme. Fiică-mea, rod nu doar al iubirii, ci mai ales al nevoii speciei de a se reproduce, mai corect spus rod al ceasului biologic al primei mele soții. Fiică-mea care, de la divorț, de când avea cinci ani, dispăruse din viața mea, întorcându-se în Germania, țara natală a Briggitei. Nici până azi nu am înțeles cu ce m-a vrăjit nemțoaica. Acum aveam în față o altfel de nemțoaică, blondă cu ochi verzi, cu palma mâinii drepte și cu genunchii răniți mai rău decât m-aș fi așteptat.
 Îmi terminasem treaba, după ce o oblojisem cu atenție. Genunchii erau acoperiți cu bandaje sterile, rănile fuseseră dezinfectate, palma nu necesita acoperire, contactul cu aerul era benefic însănătoșirii. Nu a fost nevoie s-o ademenesc cu nimic. Mi-a spus că i-ar face bine un ceai. Ieșise din starea de semi-șoc și redevenea, încet, încet, Chantal pe care-o știam. În timp ce preparam ceaiul, s-a dus șchiopătând la bibliotecă, pe care-o cerceta cu atenție. Puteam s-o privesc pe-ndelete. O mică bijuterie captivă în spațiul casei mele, departe de ochii colegilor ei și mai ales ai colegilor mei. O mică bijuterie despre care realizam că nu știu nimic și nici nu eram foarte sigur că vreau să știu ceva. Faptul că avea vârsta fiicei mele încercam să nu devină un impediment în demersul de a mă insinua în sufletul ei. Cucerește sufletul unei femei și vei avea la picioare întreg universul. Nu știu dacă eu am inventat-o sau o citisem pe undeva sau poate parafrazasem pe cineva, știu doar că o folosisem în ultima mea carte. Speram să fie adevărat. Scriitorii sunt, de obicei, cei mai mari mincinoși. Am umplut ceștile cu ceai și le-am dus în living. În timp ce-și flecta genunchii ca să se așeze, a icnit a durere. În fața mea tocmai luase loc cea mai frumoasă femeie din lume și numai cine nu a avut cincizeci și patru ani și nu a cunoscut-o pe Chantal nu știe ce vorbesc. Părea încântată de miresma ceaiului. Era un Earl Grey pe care-l adoram, cumpărat dintr-un magazin franțuzesc de lux. Aroma de bergamotă era puternică și perfect echilibrată cu corpul bogat al frunzelor de Darjeeling. Ca s-o zăpăcesc de tot, am lăsat în cești câteva flori de albăstrele care pluteau în amestecul chihlimbariu. L-a mirosit cu ochii închiși și cu nările dilatate și a sorbit din el. Am văzut extazul pe fața ei. A evitat să mă privească. Vedeam că se simte relaxată dar vedeam și că nu vrea să-mi arate că este relaxată. Dar sunt cotoi bătrân și nu mă face pe mine o puștoaică de treizeci de ani, mai ales atunci când am de gând să i-o trag. Mă bazam și pe efectul geometriei neobișnuite a camerei de zi, pe conținutul bibliotecii care văzusem că o atrage, pe piesele de mobilier autentic, din altă epocă, pe calitatea ceștilor de ceai aproape transparente, pe covorul de Buhara despre care mă îndoiam că știe ceva, pe tablourile, puține dar autentice, în privința cărora iarăși mă îndoiam că pricepe despre este vorba, pe comoditatea canapelelor Chesterfield proaspăt retapițate cu catifea de culoarea vinului de Bordeaux pe care-l aveam în bar. Uram pielea rece a cărei atingere mă făcea să-mi fie frig și de aceea fusesem bucuros să o înlocuiesc cu moliciunea catifelei, chiar dacă afacerea mă costase șapte sute de lire. Nu mă așteptam ca ceea ce avea s-o încânte cu adevărat să fie tocmai vechea mașină de scris, așezată pe biroul din mahon spre care încă nu-și aruncase privirea. Deocamdată stătea picior peste picior, cu bandajale la genunchi, cu ceașca în mână, cu capul sprijit de speteaza canapelei și privea stucatura de pe tavanul înalt pe care tata avusese cândva intenția să picteze o frescă. Își plimba ochii pe tapetul din mătase italienească și vedeam că îl admiră. Nici nu se putea să nu-ți placă așa ceva. Într-un târziu, am auzit-o rostind: -          Să nu crezi că dacă ai un Pasini, un Grubas și un Boldini pe pereți sau dacă în fiecare zi calci în picioare un Buhara autentic sau dacă bei ceai din porțelan de Meissen nu-mi dau seama că stucatura este de tot rahatul, un ipsos vopsit care imită lemnul. Nici mobilierul Rococco și nici bunăciunea asta de Earl Grey de la Mariage Frères – zi că nu l-ai cumpărat de-acolo! – nu spera că mă vor vârâ sub baldachinul tău, care probabil tronează în vreun dormitor de dimensiuni nesimțite. Ia-ți gândul. Dacă vrei să mă-mprumuți până luni cu două mii de lire, bine, dacă nu, e OK, găsesc eu în altă parte.
 Am spus c-o ador, da? Era o bomboană, o scumpete, o dulceață. Numai că mințea. Dacă ar fi avut la cine să se împrumute, nu mi-ar fi cerut mie. Era cazul s-o atac, prea și-o luase în cap, prea miza pe frumusețea ei desăvârșită, frumusețea ei cu genunchii zdreliți. Ca și cum intuia că urmează să-i țin un discurs, și-a aprins o țigară luată din tabachera de argint de pe masă și m-a privit drept în ochi, transmițându-mi ceva de genul: hai, descarcă, sunt aici ca să-ți primesc palmele pe care le tot amâni doar ca să pui mâna pe mine. Am spus că-s un Ginghis Han modern, da? Nu am luat-o prin învăluire, de astă dată am preferat drumul drept, ochit, țintit și-apoi om mai vedea. Așa încât m-am ridicat fulgerător, i-am scos țigara din gură și am sărutat-o apăsat și cu poftă, luând-o prin surprindere. După care m-am reașezat în fotoliu, beneficiind de disconfortul maxim al unei erecții virulente. Scopul unei tăceri dense și, vorba cuiva, cremoase, este de a mări emoția așteptării. Așa că, o vreme, am tăcut. Gestul meu credeam că o năucise, așa cum mă năuciseră pe mine buzele ei cu gust de tutun și priveliștea genunchilor de-acum bandajați. Balansa ritmic un picior. Semn de nervozitate. Sau de excitație. Sau de excitație nervoasă. Am stat prea multă vreme aproape de puștoaice-n călduri ca să nu recunosc modificările bruște ale dispoziției.
 -          Nu te voi întreba ce faci cu o sumă atât de mare bani, cu toate că nu-mi pot imagina ce poate fi atât de important încât să nu poată fi amânat două zile.
-          N-ai vrea să știi, mi-a tăiat-o brusc și am știut imediat că știa că nu mă așteptam să mă întrerupă și mai știa că replica urma să-mi suscite și mai mult interesul în privința banilor. Tonul ei, de o sinceritate absconsă, a reușit să mă pună pe gânduri. Credeam că-i o glumă dar nu era, chiar avea nevoie de bani.
-          Să fii studentă la trezeci de ani, într-o țară străină, când țara ta îți oferă toate condițiile de a studia ceea ce studiezi aici, a fi în permanență singură, distantă și indiferentă presupune, în mod sigur, un destin complicat, am zis, cu o mmalițiozitate evidentă. Vrând, nevrând, cererea ta, pe care o voi satisface așa cum ți-am promis, necesită, însă, o minimă cunoaștere a celui căruia tocmai urmează să-i împrumuți două mii de lire. Dă-mi un motiv pentru care ar trebui să te împrumut fără a te cunoaște niciun strop. Unul singur.
 Lama de oțel a privirii ei verzi, c aiedera otrăvitoarea, a rănit sensibilitatea pe care făceam eforturi mari de a o ascunde, nu doar față de ea. Am încercat să par relaxat. -          Cancerul este suficient? Un tratament, atâta tot, pentru asta-ți cer bani. Trebuie să-l plătesc mâine. Obligatoriu. Luni vei avea banii înapoi.
 Erecția mi-a dispărut instantaneu. M-am simțit ca și cum un seqoia de două sute de ani se prăbușise peste mine. Chantal s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, în timp ce eu am tăcut. A zărit biroul și, pe birou, mașina de scris. S-a așezat pe scaun cu o față luminată de o bucurie tainică, după care a tras mașina în fața ei. -          O folosești?
-          Numai la ea scriu.
-          Cum, nu folosești computerul?
-          Sunt de modă veche, draga mea, i-am zis, simțindu-mă dintr-odată foarte obosit.
 Ieșisem cu totul din rolul de Don Juan, nu mai aveam chef de nimic, voiam doar s-o privesc pentru că nu puteam crede ceea ce spusese. Nu putea fi adevărat. Iar dacă era, mă legasem la cap irecuperabil. -          Ei, bine, cu chestia asta ai urcat trei trepte în ochii mei.
-          Și cam cât mai am de urcat, am întrebat, sperând s-o iau prin surprindere, dar fără niciun chef de glumă.
-          Ești deja unde trebuie, a răspuns nepăsătoare și a început să bată pe clapele din fildeș ale mașinii.
 Trecuse deja o oră de când Chantal era la mine acasă. Vedeam că nu dă semne de plecare. Zăbovea în fața bibliotecii, cercetând atentă cotoarele cărților. M-am gândit că ar fi de bun simț să luăm masa. Erau orele 19, îmi era foame, cu siguranță că și ea era înfometată. Ca s-o scurtez, în seara aia m-am îmbătat. Nu chiar ca un porc. Puțin mi-a păsat, nu mai țineam la imagine, era clar că nu puteam avea cu Chantal relația pe care o aveam, în general, cu studentele. Făcea parte din altă poveste, una de care experiența mea era văduvită. Cât timp s-a uitat la cărți, extrăgând, în cele din urmă, un album de artă, o istorie ilustrată a lui Rembrandt, am aranjat tacâmurile pe măsuța din living și am adus ce aveam prin frigider: brânză de Gruyère, salată verde, o cutie de pateu de rață, o  conservă de ficat de morun, o lămâie, pâine de secară, nuci și un ciorchine de struguri pentru brânză, o sticlă de vin alb, un Roussette de Bugey 2005, perfect pentru sfârșitul de masă. Cât timp am pregătit masa, am tot băut dintr-un pahar cu bourbon. Mi se cam suise la cap și mi se părea că emoțiile mă răvășiseră. Oi fi eu profesor de literatură, oi preda eu creative writing, însă asta nu presupune cu necesitate că știu să mă descurc mereu când e de vorbit sau de scris. Slavă Domnului, paginile astea nu sunt destinate publicului, slavă Domnului, nu mă voi face de râs, slavă Domnului, am un loc unde să pot scrie câte ceva despre ea, așa cum îmi vine, fără lexic, fără gramatică. Masa a decurs cam așa: am fost cât se poate de stângaci, cu toate că am vrut să-i par doar relaxat. Îmi era foame dar nu-mi venea să mănânc. O priveam și nu înțelegeam pentru că nu era nimic de înțeles. Voiam să aflu amănunte dar, de fapt, nu voiam să aflu nimic. Roiuri de întrebări îmi vâjâiau prin cap, dar niciuna nu se putea rosti. Era prea deșteaptă ca să nu știe ce-i în mintea mea, dar îmi era prea străină ca să mimez o conversație care se presupune că poate fi purtată doar între persoane foarte apropiate. Nu părea tristă, din contră, părea încântată de albumul pe care-l răsfoia în timp ce mânca o bucățică de pâine prăjită cu ficat de morun, peste care storsese câteva picături de lămâie.
 -          Voi, englezii, mâncați tare prost. Nu aveți nimic bun. Dacă nu eram atât de aproape de voi, habar n-ați fi avut ce înseamnă a mânca bine. Și să știi că îmi placi mai mult când îți strălucesc ochii. Îmi pare rău că ți-a dispărut intenția de a mă vârî între cearceafuri, erai mai haios când aveai acel scop legat de mine. Erai interesant. Să nu te prind că te-apucă mila. În viața asta trebuie să ai compasiune, dar nu milă. Mila te pune la pământ și face din tine ori un războinic, ori o cârpă. Compasiune înseamnă să-mi dai banii, mila înseamnă să-mi plângi pe umăr. Urăsc chestia asta.
 A luat o boabă de strugure și a prins-o între dinții ei mici și anormal de albi. „N-o vrei?”, a întrebat, după care a mestecat-o râzând. Nu, n-o voiam, sau nu dintre dinții ei. Nu m-as putea culca cu o tipă care tocmai mi-a spus că suferă de cancer. Îmi imaginez că aveam o față cu totul jalnică pentru că s-a enervat. -          Hei, sunt eu, Chantal. Chantal cea de ieri, de alaltăieri, de acum trei luni. Nu sunt contangioasă, să știi. Sunt eu, aia după care ți-au tot fugit ochii din prima zi de școală. Aia care te-a tratat cu sarcasm, care nu te-a căutat niciodată la biroul tău de la etajul II, care ți-a oferit toată indiferența ei. Aia care ți-a citit cărțile și articolele. Nu s-a schimbat nimic, să știi, tot eu sunt. Însă văd că nu mai sunt suficient de bună pentru tine. M-ai transformat într-o ființă demnă de a fi îngrijită. Într-o pacientă. Dar nu am nevoie de nimic, omule, de absolut nimic, scoate-ți tâmpeniile astea din cap.
 Și-a descălțat balerinii și și-a așezat gleznele pe genunchii mei. Am stat ca boul, fără să schițez niciun gest. Habar n-aveam ce să fac. Eram uluit. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar ceva se schimbase iremediabil. Mi se părea grotesc ca eu, la vârsta mea, să mai am douăzeci de ani de viață, iar ea, cine știe?, poate nici măcar un an. Cred că eram furios. O furie care nu avea cu cine se răfui. Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat măcar pentru a avea cu cine să te cerți. Iar dacă există, în niciun caz nu e bun și iubitor cu toți.
 -          Știu ce e în mintea ta, am trecut și eu pe-acolo. Crede-mă, sunt resemnată. Adică sunt împăcată, resemnarea e altceva. Nu, nu are rost să-mi plângi de milă. Dacă vrei să mă ajuți, atunci fii tu și nu mă mai privi ca pe o muribundă. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toți murim, nu crezi? Da, știu, una e să elaborezi gândul morții în trei sute de pagini și să mai fi și premiat pentru asta și cu totul altceva este să mori efectiv. Dar și tu mori, la fel ca mine, în fiecare clipă, numai că eu mor mai repede și din alte motive. Adică până și moartea mea este una specială, a zis și râs.
 Și-a scos puloverul și l-a aruncat pe fotoliu. A luat paharul de pe masă și a băut încet, savurând parfumul vinului, cu ochii închiși. Era din cea mai bună producție a ultimilor doisprezece ani. Pe sub pulover purta o bluză albă cu mânecă scurtă, mulată pe corp. Și, spre deliciul meu, nu purta sutien. Îmi spuneam că încălzirea planetei este un fason față de drama vieții lui Chantal. Că lupta împotriva feminismului este un circ iar foametea din lumea a treia este un fapt minor față de nedreptatea bolii unei asemenea splendori ca ea. O singură clipă îți poate schimba, pentru totdeauna, raportul cu lumea. Cu doar câteva ore în urmă, fata asta mă juca pe degete, era cel mai mare scop al vieții mele. Acum, dezgustul față de mizeria bolii ei reconstruia în mine ideea de bunătate și de puritate. Dar bunătatea și puritatea nu au reușit nimic, niciodată, în lipsa dreptății. Îmi imaginam că, probabil, din perspectiva bolii și a inteligenței ei, Chantal este cea mai liberă ființă din lume. Din perspectiva obsesiilor și a narcisismului meu, probabil sunt cel mai deplorabil bărbat din lume. Avea șapte clase peste mine, avea tot dreptul să mă privească plină de sarcasm, poate și de scârbă. Orizontul meu era la o aruncătură de băț, pe când al ei cuprindea universul. De aceea nu o impresionase nici geometria camerei, nici tablourile, nici mobilierul, nimic. Nu mai dădea două parale pe toate astea. Cancerul o învățase să resemnifice lucrurile, să le reașeze într-o altfel de ordine, să răstoarne importanța lor, măsurându-le și cântărinde-le cu niște instrumente pe care nu le cunoșteam, toate astea în timp ce mintea mea se lupta cu imaginea fundului și a sânilor ei și a scenariilor de a o cuceri. Mă simțeam agitat, prea agitat pentru un astfel de moment, pentru o astfel de imagine, ca cea cu Chantal, cu capul lăsat pe canapea, cu paharul de vin într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă mână, cu gleznele pe genunchii mei, cu sânii ăia dumnezeiești lăsați ușor sub propria greutate, privind stucatura de două parale care împodobea tavanul. Și dintr-odată am simțit nevoia să știu tot, să aflu tot, să revendic întreaga ei istorie de viață, fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă.
 -          Leucemie.
 Un zid al morții care se apropie și se depărtează cu o viteză fulgerătoare. Nu știu cum să mă raportez la acest cuvânt. Nu, nu la acest cuvânt, ci la această realitate, la acest adevăr pe care Chantal tocmai l-a rostit. Informațiile mi se amestecă în minte. Transplant de celule stem, rată de mortalitate înaltă, tipuri de leucemie, durată de viață, leukos + haima, măduvă osoasă, țesuturi hematopoietice, fumatul, fumatul, Chantal fumează și ăsta este un factor de risc. Ficțiunea salvării. Mitul eroului. Zidul vieții pe care stau cocoțat imaginând un scenariu al salvării în timp ce mă simt neajutorat, înfricoșat și, pur și simplu, vrednic de dispreț. Și toate astea pentru că ceva îmi spune că Chantal nu se vrea salvată.
 -          Nu fi prost, nu mai e nimic de făcut.
 Lumea mea frumoasă, cu emisiuni radiofonice săptămânale, cu prezențe la târguri de carte acompaniate de discursuri logoreice, cu minunatul  joc actoricesc pe minunata scenă a cursurilor de creative writing într-un amfiteatru plin, cu invitațiile la dineuri de gală unde sunt înconjurat de femei ciripitoare care-mi zâmbesc frumos și-mi strecoară bilețele cu numere de telefon, cu efervescența ideilor înflăcărate pe care la bat la mașină cincisprezece ore pe săptămână, lumea mea, așadar, este o uriașă fantasmă în care Chantal a produs o efracție, fisurând-o iremediabil. O iluzie. O făcătură. O falsă grădină japoneză. În curând voi afla că nici poezia nu există. Nici bucuria de a gândi. Poate nici aștrii. Nu e niciun cer deasupra capului și nicio lege morală care să justifice ceva, orice. Nu există nimic. Viața, detronată la stadiul de ființare larvară. Probabil că adevărata existență este ceea ce trăiește, cine știe de câtă vreme, Chantal. Conștientizarea, în fiecare clipă, a bolii silențioase care te omoară fără știrea ta. Asta este a fi? A fi întru moarte, conștient de ea? Sau încântătorul travaliu al dospirii ideilor în fraze potrivite, cu care să luminezi cerul minții oamenilor? Mai degrabă, asta ar fi a fi întru viață. O aud cum îmi rostește încet numele, cu voce joasă, afectuoasă. Ochii ei sunt mai verzi ca oricând. Iar când spune „iartă-mă”, ultima redută de bărbăție cade sfărâmată iar lacrimile încep să-mi curgă, încețoșându-mi privirea. Se repede și mi se așează pe genunchi, îmi ia capul în brațe și, în timp ce șoptește neîncetat „iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă”, legânându-mă ca pe un prunc, îmi dau voie și plâng, plâng, plâng pe sânii ei care niciodată nu vor cunoaște alăptarea, plâng așa cum niciodată nu am mai plâns. Când, în cele din urmă, mă opresc, mă sărută pe frunte și-mi întinde paharul cu vin. Îmi cer scuze pentru micul episod lacrimogen și dintr-o dată mă simt îngrozitor de beat. Ceea ce, probabil, este chiar adevărat. Am ras, fără sa-mi dau seama, cam trei sute de bourbon și două pahare de vin și aproape că n-am mâncat nimic. Vreau să spun că intrasem, fără să-mi dau seama, în starea necesară unui discurs de bătut câmpii. Divina mea Chantal tocmai îmi ridicase mingea la fileu., întrebându-mă: „și despre ce spui că scrii acum?” -          Nu știu dacă scriu cu adevărat sau mai degrabă îmi descarc furia. Mă enervează faptul că de atâta vreme, tot citind maldăre poezie, dau doar de maculatură. Poate că știi că fac revista aia... Ce idiot sunt, evident că știi. Ei, pentru asta trebuie să citesc cele mai imbecile producții. Primesc zeci de e-mail-uri săptămânal, de la oameni de toate vârstele. De când cu premiul, toată lumea se vrea publicată în revista mea. E uluitor unde s-a ajuns. Doar 1% din ce citesc merită a fi publicat. Oamenii ăștia pur și simplu nu știu ce este poezia. Dacă-ți trece prin minte să cauți etimologia cuvântului și tot afli cam cum trebuie abordată ca cel puțin să încerce să semene cu poezia. Dar nimeni nu o face. Azi se scrie despre ceea ce ochiul vede aici și acum și despre ceea ce urechea aude. Nu se vede urmă de lectură, urmă de lexic, urmă de elaborare, ba chiar urmă de gramatică. Totul pare scris la prima mână. O vomitătură furioasă, asta este poezia contemporană. O sforțare. Un screamăt.
-          Mi-ai amintit de Munch...
-          Ei, cam așa ceva, e ca și cum fiecare ar descrie, în felul lui, Țipătul, așa se scrie azi.
-          Și cum zici că ar trebui să se scrie? Știi, mereu m-am întrebat ce e poezia și cum îți dai seama dacă este vorba despre poezie adevărată.
 Era cea mai grea întrebare care mi se putea pune. Niciodată nu-mi face plăcere să răpund la ea. Înseamnă, într-un fel, să-mi exhib interiorul, să spun prea multe despre mine, or, nu ăsta este punctul meu forte. Chantal își reinstalase gleznele pe genunchii mei. Mi-am așezat palmele pe ele. Nu le-a retras. A mișcat din degete, semn de acceptare. Eram atât de beat și de ușurat de greutatea pe care reușisem s-o elimin, pentru o vreme, prin plânsul acela jenant, dar tot nu aveam chef să vorbesc despre poezie. Aș fi preferat să stau să-i privesc în liniște pielea alb-trandafirie obișnuită cu foetajele frațuzești și cu prăjiturile cu cremă cu mult unt. M-a luat prin surprindere din nou: -          Știi ceva, nu există creative writing. Meseria ta e o amăgire. Nu știu cum reușești să te minți cu atâta succes.
 În clipa aia am simțit altfel cruzimea acelor cuvinte. Discursurile ei erau mereu agresive, dar reușea să disimuleze sau să diminueze, în cele din urmă, acea agresivitate despre care acum credeam că trebuie pusă mai degrabă în legătură cu boala ei decât cu intenția de a răni. Nu poți rămâne dulce și senin atunci când în trupul tău celulele mor cu viteza luminii. Dar avea dreptate, nu poți învăța pe nimeni să scrie. Poți da mici tips-uri de tehnică, dar a scrie rămâne o afacere personală. Scrisul nu e democratic. Ca imaginar încarnat, scrisul înseamnă, înainte de orice, capacitate de simbolizare. Ei bine, capacitatea asta o ai sau nu o ai, așa ceva nu se poate învăța. Iar a simboliza presupune existența apriorică a capacității de a gândi, o chestie care nu are nimic a face cu definiția din dicționar, ci cu existența unui spațiu psihic în care ești un terț exclus, chestii care mai degrabă țin de psihologie și care nu pot fi predate unor studenți la litere. Da, Chantal avea dreptate, halucinația este confundată cu imaginația iar imaginația este scrisă și luată drept literatură, însă asta nu este literatură, este simplă proiecție. Devine literatură doar dacă trecutul poate fi recuperat simbolic și retrăit ca și cum ar fi prezent. Cu Chantal stând cu gleznele pe genunchii mei, cu bandajele alea care acum mi se păreau grotești dar de care eram mândru, o etapă a vieții mele se încheia și începea o alta, a unui timp lipsit de ambiguități care mi se revela în adevăruri crude, care nu mai puteau fi mistificate. O priveam și, alături de frumusețea ei, de astă dată priveam și moartea, fără să o pot vedea dar știind că e acolo, făcându-și lucrarea. Moartea nu e o experiență, e travaliul unui gând - obsesia mea - de care credeam că m-am vindecat. Nu vindecasem nimic scriind, expulzasem doar obsesia. Rămăsese frica, spaima aceea de neconținut, cuibărită într-un loc în care nu aveam acces dar cu care puteam intra acum în contact prin prezența lui Chantal. Sau datorită lui Chantal. Moartea este tocmai terțul exclus iar a gândi moartea este un act de prudență a evoluției despărțirii de tine însuți.
 
Fusta i se ridicase cu două palme deasupra genunchilor. Balansul gleznelor se diminuase iar acum încetase. Ochii i se făceau mici iar privirea lor concentrată mă făcea să simt apropieri și îndepărtări rapide, ca și cum eram o minge prinsă cu un elastic cu care se tot juca. Sau poate eram doar beat. Trupul ei emana o liniște adâncă, vârtoasă, în care mă scufundam ca în spațiul singurei libertăți care poate exista pe lume. Mintea mea devenise cea mai concretă realitate care, împreună cu contactul cu mintea ei – aproape palpabil – îmi oferea experința vieții și a morții aici și acum. Forțe necunoscute, aproape materiale, acele forțe care acționează la nivelul simbolizării și cărora Chantal le conferise, cu moartea din trupul ei, consistență și realitate, acționau între noi nu doar mental, ci și fizic, iar forța lor se concretiza într-o nouă erecție care-și căuta rezolvarea. Știam că Chantal știe. Și-a depărtat, aproape imperceptibil, genunchii. Era o invitație? Abia atunci am auzit vântul bătând cu putere, lemnul ferestrelor troznind, ca o văitătură. Amurgul a inundat livingul cu o lumină de un roșu întunecat, care se stingea încet, încet. Cum spuneam, sunt un nemernic...

(Regard de femme - Odile Chodkiewicz)

Prima dragoste, ultima iubire

Pentru Maumau

Sunt un ființă de interior, în ciuda genelor și necesităților mele, de care nimănui nu-i mai pasă. Când habar n-aveam cu ce se mănâncă viața, m-au bucurat nespus căldura palmelor și gâtului Laurei și mângâierea bărbătească, aspră a lui Will. Laura mă iubea atât de mult încât grija ei maternă mi-a oferit locul dintre trupul ei și cel al lui Will pe timpul nopților de la începutul vieții mele în casa lor. E drept, căldura mă înnăbușea, dar atingerea pielii ei mătăsoase merita orice sacrificiu. Din nefericire, am crescut repede și după doar câteva luni, lunile raiului meu!, m-am trezit așezat pe pilotă, departe de contactul intim cu trupul cald al mamei mele. Printr-o destoinică dar deloc neplăcută contorsionare, încă reușeam să-mi așez capul pe pieptul ei, astfel încât să-i respir mireasma gurii, care spre dimineață căpăta un iz de fructe exotice amestecat cu lac de unghii. Cu toate că instinctul îmi spunea că ceva nu este în regulă, nu aveam cum să-i comunic mamei că este cazul să facă un control medical și un set de analize de sânge, încât am lăsat lucrurile așa și, încet, încet, m-am obișnuit, la fel cum oamenii mari se obișnuiesc într-atât cu răul încât ajunge să li se pară normal.

Mai țin minte că, multă vreme, mă scoteau amândoi la plimbare și toată lumea se oprea să mă admire. Urechile mele auzeau cele mai drăgălașe cuvinte și știu că părinții mei erau mândri de mine, la fel cum știu că proasta de Hillary, vecina de la numărul 666, mă ura pentru simplul motiv că eram mai frumos decât zbierătorul ei pui. Dar a sosit și ziua în care Will nu ne-a mai însoțit în plimbările noastre zilnice, nici dimineața, nici după-amiaza. Și cum niciun necaz nu vine singur, iată și ziua în care mi s-a deschis ușa casei, fiind invitat să merg singur la plimbare. Nu știu dacă a fost o alegere conștientă, dacă părinții mei, pur și simplu, aveau încredere în mine sau dacă se plictisiseră de mine. Nu am stat prea mult să meditez asupra acestui subiect pentru că rapid am descoperit gustul suprem al libertății și, mai ales, am aflat că nu sunt singurul aflat într-o astfel de situație, care nu însemna, nicidecum, lipsă de iubire. Pur și simplu mă făcusem mare și părinții mei îmi acordaseră libertatea necesară unei bune dezvoltări. Țin minte că în prima zi mama a stat în bucătărie, uitându-se după mine de după perdea. Îmi place să cred că mă privea pentru a mă proteja, că era gata oricând să mă apere dacă vreo nenorocire s-ar fi abătut asupra mea. Privirea mamei m-a însoțit cale de câteva zile, suficient cât amândoi să căpătăm încredere că nicio traumă nu este pe cale să survină. Apoi, nu am mai stat cu ochii pe geamul de la bucătărie deoarece păstram în memorie chipul mamei văzut prin apele limpezi ale sticlei și asta era suficient pentru liniștea mea. Unii specialiști îi spun internalizare a chipului matern. Nu știu dacă pe tata l-am internalizat sau nu.

Viața mea căpătase o nouă dimensiune, cea a străzii. Așa am făcut cunoștință cu Boomer, un lățos cu statură impozantă care părea stăpânul locului, dar repede m-am convins că Boomer miza pe aparențe. De fapt, comportamentul lui era o reacție la timiditate și, cum am aflat, agresivitatea se poate naște și din timiditate. Și tot așa am făcut cunoștință cu Angel, pe care maică-sa o striga o dată la trei minute alintând-o Angie, ceea ce încă de la început mi s-a părut de prost gust. Angel era foarte, foarte frumoasă, mirosea tot timpul a șampon cu levănțică – știu pentru că mama ținea levănțică în dulap, printre cearceafuri și în sertarul cu șosete și chiloți, oh, minusculii ei chiloți! -, era mereu proaspăt pieptănată și, în general, vădea o delicatețe aparte. Avea ochii rotunzi, mari, maron închis și lucioși. Angel a fost prima mea dragoste. Și tot așa am făcut cunoștință cu proastele obiceiuri ale oamenilor sau poate cu nesimțirea lor. În tot cazul, am aflat că oamenii nu sunt foarte diferiți între ei. Unii ne izgoneau de pe peticul de pământ din fața casei lor, alții aruncau de-a dreptul cu apă pe noi, unii își depozitau sacii cu gunoi pe aleea vecinilor crezând că nimeni nu îi vede și alte mizerii de genul ăsta, specifice traiului în comun, invidiei și răutății pur omenești. În tot cazul, am ajuns la concluzia că părinții mei sunt altfel decât majoritatea: bine educați, inteligenți și, mai ales, iubitori.

Oricât aș fide subiectiv (doar e vorba de mama), Laura este o femeie frumoasă. Nu în sensul clasic – dar ce mai e clasicul azi? -, dar are niște drăgălășenii ale ei care-i sporesc farmecul. Este de înălțime medie, are părul blond, un blond cenușiu cu reflexe argintii, prins într-un coc ciufulit iar smocul din creștet care nu încape în clama de os cu care și-l prinde îi face o mutriță adorabilă. Parc-ar fi o pupăză. Când citește, ține ochelarii într-un fel anume, astfel încât să nu fie nevoită să-i scoată atunci când e necesar să privească în altă parte. Pe sub bretonul care a cam crescut și pe deasupra ramelor dreptunghiulare, Gucci, își aruncă ochii ei verzi ca iarba, cu irizații aurii. Cu ochii ăștia l-a cucerit pe tata când erau în anul doi de facultate sau cel puțin asta am auzit odată, când ațipeam așezat între ei, pe canapeaua din living. Mama are un zvâc interior pe care tata îl pune pe seama temperamentului, dar mama crede că, mai degrabă, este semnul unei neliniști ce nu se lasă exprimată, ceva necunoscut care plutește în sufletul ei frumos și despre care nu știe mare lucru. De fapt, asta este cea mai mare nemulțumire a mamei, că nu se cunoaște destul de bine.

Laura este în acea perioadă a lunii când devine nervoasă din orice. Ea o numește sindromul lunar. Înțeleg că este vorba despre chimismul hormonilor. Ceva acolo se schimbă și mama devine irascibilă, nu suportă ca tata s-o atingă sau să-i spună ceva, că imediat începe cearta. Nu țin minte ca lucrurile să fi stat dintotdeauna așa, dar poate că eram eu prea imatur ca să rețin un astfel de amănunt. Azi știu că ceea ce se petrece cu ea este scăderea bruscă a progesteronului. Probabil că tata s-a cam săturat de scăderea progesteronului pentru că azi i-a spus că nu mai are rost să se amăgească (de parcă viața ar fi altceva decât o lungă amăgire) și că s-a hotărât să se mute (de parcă amăgirea se vindecă prin a-ți schimba domiciliul). Curios, dar mama nu a făcut nicio scenă. Lui tata nu-i pasă de suferința mea de vreme ce este capabil să mă părăsească. Asta numesc eu cruzime și lipsă de responsabilitate. Deocamdată, îi pasă de progesteronul lui Caroline, de care se desparte după-amiaza, la colțul străzii, atunci când vine acasă. Așa îmi explic eu atracția dintre oameni, o reacție hormonală pe care ei o confundă cu iubirea. Pe de-o parte, mă bucur, pentru că așa pot spera să-mi recapăt locul în patul conjugal din care-am fost alungat fără milă. Cu siguranță mama va avea nevoie de consolare și ce e mai consolator decât iubirea caldă și dezinteresată a sufletului pur pe care l-ai crescut?

A plâns puțin, după ce ușa s-a închis în urma lui Will. De când a plecat, îi spun mamei pe nume iar asta nu înseamnă că sunt lipsit de respect, înseamnă doar că ierarhia s-a schimbat și că, într-un fel, atâta cât pot, mă simt răspunzător pentru starea sufletească a Laurei, care în ultima vreme mănâncă prea multă ciocolată. Nu m-am înșelat, seara îmi permite din nou să mă strecor în patul ei iar ea mă ia în brațe iar eu am ocazia să simt din nou, ca în copilărie, mirosul trupului ei cald și levănțica din sertarul cu chiloți și șosete pufoase și moi de care aproape că uitasem. Camera vibrează de compătimirea mea silențioasă și cu siguranță Laura o simte, căci mă gratifică cu mângâieri blânde și drăgăstoase, chiar dacă mai oftează când și când, probabil cu gândul la Will, pe care întâmplător l-am văzut ieri îmbrăcat ca un puști de liceu. Era cu totul penibil, dar așa se întâmplă când o iei razna. Bărbații sunt niște animale instinctuale aflați la cheremul hormonilor feminini. Nimic nu-i mai înșelător decât speranța unei noi vieți, alături de o nouă femeie. Totul devine prea repede rutină și, când Will va constata asta, va încerca să se întoarcă la Laura. Dar eu voi fi aici, apărându-mi iubirea. În casa asta nu are ce căuta un om lipsit de demnitate și de morală. Dacă nu voi reuși să mă impun, nu-mi va rămâne decât să-mi iau viața în mâini și să-mi găsesc calea. Dar să nu anticipăm, deocamdată sunt acea prezență discretă, plină de înțelegere și de iubire, de a cărei existență depinde echilibrul emoțional al Laurei. O scot din casă de două ori pe zi, o duc la plimbare pe străzile pe care deocamdată le consideră reci și străine, o fac (sper) să mediteze la lucrurile cu adevărat importante și o reasigur, zi de zi, de fidelitatea mea exemplară, despre care știu că are atâta nevoie. Și ce altceva este fidelitatea dacă nu iubire? Ceea ce mă cam deranjează este că azi, față de ieri, dedică cititului și scrisului mult mai mult timp iar lucrul ăsta mă face să mă simt nefolositor, pus între paranteze, absent. Poate că sunt gelos? E nedemn de mine un asemenea gând, dar poate că e ceva adevăr în el.

Timp de vreo lună, atâta cât a durat doliul Laurei, am fost de-a dreptul fericit. Nu tristețea ei mă făcea fericit, nu lipsa lui Will, ci capacitatea ei de-a iubi. Își lipea capul de al meu și-i simțeam sângele gonindu-i prin carotidă, simțeam cum devine una cu mine în îmbrățișarile acelea care mă proiectau într-un rai pe care datorită ei l-am descoperit. Îmi plăcea să stau lângă ea, pe canapea, când își bea cafeaua și ascultam împreună știrile la radio, așa încât am ajuns să conștientizez cu adevărat pe ce lume trăiesc. Așa am aflat despre pericolul pe care-l reprezintă omul pentru planetă, datorită nesăbuinței cu care transformă oxigenul în dioxid de carbon, așa am aflat despre Brexit, ceea ce mi s-a părut o mare tâmpenie în raport cu costurile pe care le presupune (dar cine spune că masele sunt inteligente?), așa am aflat despre cele mai prestigioase premii literare și despre lista scurtă a nominalizaților la Man Booker Prize, despre tendința de expansiune a Chinei și despre pericolul reprezentat de Rusia rămasă comunistă, despre manipularea oamenilor de către presa progresistă și despre triumful lui Macron în alegeri, despre mizeria numită Planned Parenthood, nimic altceva decât o construcție abominabilă sub sloganurile căreia se ascund interesele unor adevărați psihotici, și tot așa am aflat că ceea ce ascult de-o viață se cheamă Mozart și Beethoven, Bach și Scriabin. Și dintr-o dată lumea mi s-a părut a fi ceva pe cât de minunat, pe atât de obscen, de unde am tras concluzia că obscenitatea nu de natură este dată, ci de existența lipsită de sens a oamenilor care, conform unei statististici americane realizată după nu știu ce criterii, sunt, în proporție de 90%, proști. Lucru cu care am fost total de acord (îl aveam pe Will ca exemplu, dar nu doar pe el) și care s-a constituit într-un adevărat insight. Într-un cuvânt, am înțeles strâmbătatea lumii.

Între deliciul provocat de meditațiile Laurei despre existență rostite, de la o vreme, cu voce tare și cel al meselor inopinante pe care le pregătea doar pentru noi doi se interpunea jovialitatea cu care primeam gesturile ei de iubire, calitate despre care credeam că reușește să-i transfere încrederea și liniștea de care are nevoie pentru a-și consolida echilibrul în această lume nebună, haotică și lipsită de sens. De la o vreme, mesele erau acompaniate cu câte-o sticlă de vin, întotdeauna Grand Cru-uri, căci Laura are clasă. Așa a făcut nasul meu cunoștință cu Château Lascombes Margaux, un vin taninic concentrat, un cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot și Petit Verdot, sau cu Châteaux Latour Le Pauillac, 45% Merlot și 55% Cabernet Sauvignon, foarte rasat și bogat și mai ales cu preferatul meu, Château Dubois-Challon Fleur Amandine, un vin alb, Sauvignon cu S millon și Muscadelle care merge de minune cu brânza de capră. După câte un pahar, Laura mea devenea euforică și jucăușă și începea să se poarte cu mine de parcă aș fi fost un puber, lucru care, desigur, îmi afecta vanitatea și, într-o oarecare măsură, stima de sine.

Raiul meu și-a închis brusc porțile într-o seară de octombrie, după ce făcusem o plimbare prin Brockwell Park. Îmi plac la nebunie pajiștile lui perfect tunse, spațiul acela imens care doar privindu-l îmi dă senzația că-l stăpânesc și, mai ales, ador faptul că Laura ocolește locurile de joacă pentru copii. Copiii au devenit prea gălăgioși pentru spiritul meu ajuns la vârsta nevoii de liniște. Era o zi perfectă de toamnă, cu un soare ruginiu care apunea fastuos în spatele unui pâlc de stejari, pe un cer vălătucit de nori pufoși ca șosetele moi ale Laurei. Am recunoscut imediat vasta cafenea de o infinită tristețe citadină[1], chiar dacă nu era vorba despre aceeași. Când citești literatură de calitate, așa cum îmi citea Laura cu voce tare, devii tu însuți autorul cărții pe care-o citești. Laura a băut un ceai, apoi ne-am îndreptat spre grădinile secrete unde am privit, în liniște, ultimele raze prelingându-se pe culorile tulburătoare ale florilor de toamnă cu miros amar. Țin minte că, la un moment dat, Laura a zis:

-          Nu are niciun sens să zăbovești întrecut. Viața e acum și aici și în ceea ce construiești pentru mâine.

Cuvintele ei m-au impresionat pentru că aveam convingerea că sunt legate de noi. Recunosc, mi-au dat lacrimile. Numai că, ajunși acasă, în locul desfrâului culinar pe care-l așteptam nerăbdător, am fost martorul transformării subite a Laurei într-o ființă pe care nu o cunoșteam. S-a încuiat în baie și a stat acolo timp îndelungat. Am simțit mirosul de șampon și de săruri de baie, un miros zăpăcitor de chimicale, am auzit-o fredonând o arie din Traviata, lucru care nu se mai întâmplase de o lungă bucată de timp, apoi a trecut la un gen pe care nu prea obișuiește să-l asculte, un rock zbuciumat care nu avea nicio legătură cu ceea ce știam eu despre ea. A ieșit din baie ca o zeiță romană, cu prosopul alb drapat în jurul corpului, cu un umăr gol, cu alt prosop făcut turban pe cap și într-o stare nespus de veselă, o veselie fără obiect care mi s-a părut de rău augur. Am încercat să mă liniștesc gândindu-mă că așa sunt femeile, schimbătoare ca vremea, dar era mult mai mult de atât. Laura nu se ferește de mine și niciodată nu a crezut necesar să închidă ușa dormitorului când se dezbracă, așa că o viață-ntreagă am avut parte de imaginea corpului ei frumos proporționat, care acum căpătase rotunjimi anume. Traiul gourmet și mai ales sticlele de Grand Cru se vădeau pe fundul ei devenit rotund, pe coapsele pline și mai ales pe sâni, care aproape că-și dublaseră volumul, lăsându-se sub propria greutate. A căutat îndelung în sertarul cu chiloți, de unde a extras, în cele din urmă, o spumă de dantelă roșie. Acela a fost semnul că ceva nu este în regulă. Abia atunci am simțit în aer un puternic miros de feromoni. Când a întins mâna după parfum, am știut că iubirea Laurei pentru mine se încheiase și că mă înlocuise în sufletul ei. Atunci am înțeles și sensul cuvintelor rostite pe bancă. „Acum și aici” și „viitorul” despre care vorbea nu la noi doi se referea. Lumea mea s-a prăbușit. Inima mi s-a frânt. M-am apropiat de ea dar nici nu m-a băgat în seamă. Atâta mi-a spus: „Să fii băiat cuminte-n seara asta, da?”

Brusc, mi-a devenit străină. „O patimă ce-n tine unelteşte/Îţi ruinează farmecul, lascivă”[2] mi-au țâșnit dintr-o memorie edificată pe vremea iubirii noastre, dar nici măcar apelul la Marele Will (cel mic se dusese la naiba, trădându-mă primul) nu mai avea nicio putere. În restriștea sufletească, literatura nu mai înseamnă nimic. Vulnerabilități străine ieșeau la iveală din trupul Laurei, care plutea în pași ușori de dans în fața ochilor mei. Fidelitatea mea nu mai însemna nimic, chițăiala ei veselă era ultima dovadă că raiul își trăsese obloanele și că viața urma să fie în altă parte. Un sentiment dens de irosire a pus stăpânire pe mine. M-am retras, așteptând cu sufletul destrămat, dar cu demintate de labrador, venirea rivalului care mă învinsese fără niciun fel de luptă. Hotărâsem: nu aveam să mă reped la el, cu toate că l-aș fi putut sfârteca, omorându-l, cu colții mei tineri, care erau capabili de o forță de 57kg/cm pătrat. Când sunt foarte nervos, știu că pot avea forța unui pitbull, dar am fost crescut și educat într-o casă pașnică și nici nu am de gând să-mi trădez originea. Originea mea aleasă, căci sunt primul născut din Magnavellys Ludovic și Winterford Somer Splendour of Sunrise, ceea ce înseamnă a șasea generație de pedigree. Singurul lucru care mă mai sperie este microcipul pe care nu am cum să mi-l scot singur. Nu aș vrea să mă găsească trădătoarea mea de mamă. Mă voi duce printre ai mei, fără speranța că aș mai putea găsi fericirea. A și uitat de mine, o văd cum zumzăie ca o albină la fagurul cu miere. Duhoarea bondarului o simt deja, se află la fix zece metri de ușă. Mirosul lui pestilențial va umple în curând casa, alungându-mă pentru totdeauna din rai. Am profitat când Laura i-a deschis, poftindu-l, sprințară și prețioasă, înauntru și m-am strecurat în imensitatea neagră a nopții, sub un cer plin de miliarde de stele pâlpâitoare.

---

[1] Ian McEwan, Prima dragoste, ultimele ritualuri. În așternuturi, ed. Polirom, traducere Dan Croitoru și Raluca trușcanu

[2] W. Shakespeare, Sonet 10, traducere de Radu Ștefănescu, ed. Cartier

Dora. Dora Beckford

Lara era o mică lighioană perversă, cu nişte ochi fabuloşi şi cu un breton care-i reteza pupilele până la jumătate. Pe Lara o chema, de fapt, Dora. Mă tot întrebam ce naiba caută la cursul meu. La vremea aceea nu eram altceva decât un mare fraier. Sigur, eram profesor, dar, fundamental, cred că eram un mare fraier. Predam filosofia şi în acel moment citeam Freud şi chiar mă enerva că pe Dora, studenta mea, o cheamă Dora, pentru că mă tot ducea cu gândul la Dora lui Freud. Dora mea nu era nebună, era bizară, tăcută, ochioasă şi perversă. Nu, nu tăcută, mai degrabă silenţioasă. Şi persistentă. Îmi rămânea în minte câteva ore după cursul la care stătea, întotdeauna, în ultimul rând al amfiteatrului, fix pe centru. Uneori, îmi rămânea în minte chiar şi până a doua zi. Şi pentru că mă scotea din sărite numele ei, i-am spus Lara, după Larisa Antipova. Ah, Larisa Antipova! Ce splendoare! Citisem cartea cu mulţi ani în urmă, apoi văzusem filmul, versiunea cu Keira Knightley, şi-mi plăcuse la nebunie. Mi-ejenă să spun lucrul ăsta, nu e deloc bărbătesc, filmul e pe alocuri siropos şi lacrimogen, dar mie mi-aplăcut mult. La fel cum mi-a plăcut Lara. Dora semăna cu Lara, avea părul castaniu, faţa ireal de albă şi ochii foarte, foarte verzi. Ochii Larei, adică ai Keirei Knightley, nu erau verzi, erau căprui. Nu am mai văzut verde ca ochii Larei. La Dora mă refer. Nu purta lentile de contact, erau ochii ei. Ochii ei cu care mă privea insistent şi indiferent tot timpul cursului. Insistent şi indiferent - un paradox, nu-i aşa? Ochii ei de-a dreptul glaciali. Ea însăşi era o fiinţă glacială. Cel puţin aşa părea de la catedră. Numele ei adevărat era Dorothea Beckford. Pentru mine, însă, a fost doar Lara. Până într-o zi.

Să devii o mică vedetă printr-o mare ironie nu e la îndemâna oricui. Scrisesem o carte al cărei succes fulminant nu l-am înţeles niciodată. Şi azi am convingerea că acea cărticică este, practic, imposibil de citit. Nu făcusem decât să-mi revărs furia şi disperarea în care mă trezisem pe nepusă masă, după şapte ani de relaţie cu Kim. Înainte de nuntă, m-a anunţat printr-un sms că pleacă, pentru totdeauna, în India. A fost imposibil să mai pot lua legătura cu ea. Probabil aruncase telefonul în wc. Aşa că, după şocul iniţial, m-am închis în casă două luni, am tras draperiile şi nu am făcut nimic altceva decât să scriu, să beau, să parcurg zeci de kilometri prin cei cincizeci de metri pătraţi ai apartamentului de la periferia Londrei şi să dorm. Cuvântul care exprimă cel mai fidel atmosfera în care trăiam este gloomth. Exact aşa. De fapt, aşa-zisul scris era o furioasă ceartă cu toţi filosofii pe care-i citisem şi de a căror înţelepciune mă folosisem pentru a-mi construi viaţa. În carte îi demolam, rând cu rând, aşa cum Kim mă demolase pe mine. Am fost un prost, viaţa nu aşa se construieşte. Când, în cele din urmă, i-am permis lui Elliott să intre-n casă, după ce s-a îngrozit văzând în ce hal arătam, a tras draperiile, lăsând lumina să pătrundă, în sfârşit, în camera întunecată care duhnea a mahoarcă şi-ajeg, s-a aşezat pe pat şi a luat manuscrisul.
- E minunat, Phill, să mor dacă nu e minunat, a zis după ce a citit vreo cinci pagini. Astea tre' să meargă la tipar. Hai, doliul s-a încheiat, acum pune mâna şi fă o baie, despăduchează-te,bărbiereşte-te, pune ceva de bun simţ pe tine, aruncă mizeria asta de pijama şi hai să te scot la un scotch, în oraş.

Este meritul lui Elliott că viaţa mea a revenit la normalitate. În ziua aceea m-am îmbătat îngrozitor. Două luni, cât timp m-am îmbătat de unul singur, am scris în loc să vorbesc. Acum, nu mai aveam nevoie să scriu, îl aveam pe Elliott, care mă asculta. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Mi-a povestit el, mai târziu. I-am spus că vreau să mă sinucid. Apoi i-am spus că vreau să plec după Kim, în India, dar habar n-aveam unde s-o caut. Mi-ar fi putut lua o viaţă s-o caut pe Kim în India. Apoi, i-am spus că vreau să mă îmbolnăvesc de o boală gravă, să stau în spital, să aibă medicii grijă de mine. Alternativa era să mă mut într-o pădure, undeva, la munte, să trăiesc în sihăstrie. Elliott spune că i-am povestit despre perfecţiunea simetriei feţei lui Kim, despre genele ei lungi, clipind calm, despre dinţii ca două şiruri de boabe de perle, despre braţele lungi, subţiri, de balerină, despre graţia lor. Despre picioarele ei incredibil de puternice, despre cele 49 de kilograme ale trupului ei de silfidă, despre cât de urâte sunt poantele balerinelor, cu vârfurile alea teşite, din lemn, despre sânii ei mici ("Ai văzut vreodată balerină cu sâni mari?", ţin minte că m-a întrebat Elliott), despre părinţii ei, care abia aşteptau să le facem un nepot, despre viaţa mea care se dusese de râpă şi care nu mai valora nimic. Lucrul ăsta l-aenervat. S-a încruntat şi i-am simţit degetele împungându-mi umărul: "Adică vrei să spui că viaţa ta este îndatorirea altcuiva? Asta vrei să spui, idiotule? Ce dracu' filosof eşti tu şi cu ce naiba te mai deosebeşti de omul de pe stradă, care n-a citit o carte în viaţa lui? Nu ştiam că singurul meu prieten este ultimul prost de pe lume, nu ştiam. Te duc acasă, te culci şi mâine, când te trezeşti, îţi pui ordine-n viaţă, pricepi? Ordine! Altfel, prefer să te duci dracului şi să nu mai ştiu de tine. Eşti mult prea prost." Ei, bine, cuvintele astea le-am ţinut minte pentru că perspectiva sugerată m-a îngrozit. Mi le-am amintit a doua zi, când m-am trezit în starea specifică mahmurelii de după. M-am trezit nevrând să mă duc la dracu.

Elliott avea dreptate, viaţa mea era îndatorirea mea, a mea şi a nimănui altcuiva. Fusesem un prost. Îmi aşezasem toate ouăle într-un singur coş. O însărcinasem pe Kim cu datoria de-a mă face fericit, de a-mi aranja viaţa. Găsisem, în sfârşit, pe cineva care să aibă grijă de mine. Mintea mi s-a luminat brusc şi am înţeles, într-o clipă, totul. Fusesem abandonat o dată. Maică-mea nu m-a vrut. Am crescut alături de alţi nefericiţi, într-o casă de copii. Acum, fusesem abandonat din nou. Kim mă abandonase aşa cum mă abandonase şi maică-mea, oricine-ar fi ea. Nu vreau s-o cunosc, nu vreau să ştiu cine este femeia care-a putut face aşa ceva. Iar acum eu abandonam viaţa pentru că, pur şi simplu, habar n-aveam ce e viaţa. Credeam că e datoria altora faţă de mine, dar eram singurul care şi-o putea făuri. Orice prost ştie asta, doar eu n-o ştiam. Deci eram mult mai mult decât un simplu prost. Aşa că am început să alerg prin parc dimineaţa, să aerisesc apartamentul în fiecare zi, să fac curăţenie, să mănânc regulat. Era foarte posibil ca, de fapt, Kim să-mi fi făcut cel mai mare bine. În locul ei, nici eu nu m-aş fi măritat cu mine. Eram un căcăcios.

Într-o singură lună am redactat cursul pe care urma să-l ţin la universitate, dacă aveam să câştig postul scos la concurs pentru anul universitar care începea. M-am prezentat la concurs şi am obţinut postul. Nu e greu să reuşeşti atunci când îţi pui ordine-n viaţă. Elliott s-a ocupat de manuscris. Nu a fost necesară cine ştie ce corectură, furia îşi făcuse treaba, frazele erau bine construite, întregul era rotund chiar dacă efectiv nu avea niciun sens şi nicio coerenţă. Cartea urma să iasă pe piaţă în octombrie, atunci când lumea literară se trezeşte la viaţă. Succesul a fost, cum spuneam, fulminant. Trei cronici excelente într-o singură săptămână, una dintre ele în mult prea stângistul The Guardian, sub o celebră semnătură datorită căreia am fost propulsat pe cel mai înalt cer al scriitorilor a căror a doua carte este deja aşteptată cu interes, pentru a confirma faptul că prima nu a fost o simplă întâmplare. Un nou contract semnat pentru un nou tiraj, de astă dată de două sute de mii de exemplare. Am părăsit apartamentul de la periferia oraşului şi m-am mutat undeva mai în centru, conform noului meu statut. La 29 de ani devenisem un om oarecum împlinit. Ce-mi mai puteam dori?

Şi aşa a devenit posibil evenimentul numit Lara. Un eveniment este o excepţie pentru că este ceva ce nu se află în orizontul aşteptărilor tale. Un eveniment este ca un meteorit care dă peste tine: dacă nu te nimiceşte, măcar te pune la pământ. Un eveniment este imprevizibil, pentru că nimic nu îi poate lua în considerare potenţialitatea cu toate că, dacă stau să mă gândesc bine, ar fi putut fi previzibil, graţie succesului cărţii care începuse să facă valuri. Lara era dintre acele fiinţe rare care la doar 21 de ani citesc presa, se informează, sunt la curent cu noutăţile editoriale şi, în general, citesc multă poezie. Există astfel de oameni? Habar n-am. Mai degrabă cred că nu există. Lara era excepţia cu care aveam de-a face. Restul studenţilor era o masă omogenă de tineri nepăsători, interesaţi mai degrabă de pub-ul unde se va îmbăta în week end decât de tema pentru seminar, spălaţi deja pe creier de politicile total perdante în care frumoasa şi bătrâna mea ţară se complăcea. Lara manifesta un dispreţ suveran nu doar pentru colegii ei, nu doar facultatea pe care o urma, ci şi pentru cursurile pe care şi le alegea. Cel puţin asta se citea pe faţa ei sau poate că interpretam eu greşit totul. Indiferent pentru ce anume manifesta dispreţ, m-am recunoscut în el. Faţa ei oglindea ceva ce găsea un corespondent în mine. Ca şi cum doar privind-o ştiam ce simte iar ceea ce simţea ea ştiam că simt şi eu. Înainte de orice, asta m-a atras la Lara. În plus, diferenţa de vârstă era una cu totul acceptabilă, cu toate că sunt împotriva relaţiilor dintre profesori şi studenţi. A relaţiilor intime, vreau să spun. Sunt un tip de modă veche. Am principii. Habar n-am cum am ieşit atât de plin de principii, poate că asta mi se trage de la citit, singurul lucru pe care un copil, cu puţin noroc, îl poate face într-un orfelinat.

Superioară, arogantă, indiferentă, rece şi frumoasă - aceasta este cea mai bună caracterizare a Larei. Venea la curs - nici măcar nu nota ceva pe caietul pe care-l deschidea doar pentru a-l închide -, se aşeza în ultimul rând, în centru, şi împrăştia valuri, valuri de frig. Când şi când, sufla în bretonul care-iinvada ochii, făcându-i, pentru o clipă, vizibili: smaralde incandescente. Incandescente, dar reci. Ştiu, iarăşi un paradox, dar aşa erau ochii Larei. Privea prin lucruri, dând impresia că nu se uită la nimic. Cu colegii ei nu avea niciun fel de relaţie. Răspundea politicoasă la salut, un răspuns îngheţat care nu lăsa loc niciunei apropieri. O uşă închisă. Îşi aşeza pe bancă geanta mare, de umăr, de culoarea muştarului şi aranja deasupra eşarfa bleumarin, accesorii perfect asortate ţinutei. Uneori, geanta muştar era înlocuită cu o alta turcoaz, iar atunci eşarfa devenea mov, cerceii aurii deveneau nişte bobiţe bleu, puloverul, pantalonii, pantofii, toate erau alese pentru ca armonia să fie perfectă. Dar cel mai înnebunitor lucru era parfumul pe care-l emana, parcă ostentativ: un amestec de zahăr ars, ciocolată şi frezii, cu o tuşă adâncă şi persistentă de mosc: parfumul perversităţii. Aşa trecea Lara pe coridoarele universităţii, prin pâlnia timpului care se oprea atunci când paşii ei fermi răsunau pe granitul podelelor, reverberând ecouri sacadate, căci Lara venea la curs întotdeauna după începerea lui, când studenţii erau în săli iar liniştea deja era aşternută în toată universitatea. Nu avea nevoie de nimic pentru a se face imediat observată, dar parcă făcea totul tocmai pentru a ieşi în evidenţă. O anume stridenţă studiată o însoţea. Lara era, fără îndoială, o apariţie.

Într-o după-amiază, spre seară, din motive pe care nu le mai ţin minte, m-am dus la bibliotecă, ştiind că sala de lectură avea să fie goală. Întotdeauna mi-au plăcut mirosul de lemn (tocmai se înlocuise un corp de bibliotecă) şi de cărţi şi liniştea din sala de lectură. O perdea de ceaţă deasă filtra imaginea corpului principal al universităţii şi copacii din faţa ferestrelor înalte. Siluete agitate se strecurau cu paşi grăbiţi prin semiîntunericul saturat de umezeală, ca nişte umbre umblătoare prin burniţa înţepătoare care începuse. Îmi căutam o masă la geam, departe de uşă, când am avut senzaţia că simt o boare din parfumul ei. Am deschis veioza şi, după ce am aruncat o privire pe geam, am vrut să mă apuc de citit. Am auzit un râs scurt, ca un chiţăit, venind din colţul întunecat al bibliotecii, din faţa mea. Un fior scurt mi-a traversat pieptul şi braţele. Am văzut două siluete stând pe scaune, la cea mai îndepărtată masă de lectură. Nu mi-a venit să cred: stăteau în întuneric. M-am gândit că trebuie să fie vorba despre o întâlnire amoroasă. Mi-am aruncat ochii în carte, când iar am auzit chiţăitul acela. Boarea parfumului atât de cunoscut a ajuns, din nou, la mine. Şi atunci mi-am dat seama că cea care stătea ascunsă-n întuneric era Lara. Râsul ei era acompaniat de o voce joasă, care şoptea ceva. Un cumplit sentiment de gelozie a pus imediat stăpânire pe mine. Am acţionat impulsiv. Am uzat de calitatea mea de profesor şi m-am dus să iau la rost băiatul care avea îndrăzneala să împartă aceeaşi obscuritate cu mult dorita mea Lara. Îmi auzeam paşii răsunând pe podeaua bibliotecii şi inima bătându-mi cu putere. Am întins mâna, am aprins veioza de la masa unde Lara mea stătea cu nemernicul şi, când să deschid gura, am amuţit. În haloul galben s-a ivit incredibilul Sir Edmund Ackroyd, scriitorul, şi, alături de el, ochii de smarald ai Larei, care mă priveau ucigător de sub bretonul negru şi lucios. Desigur, m-am bâlbâit. Mi-am cerut scuze şi m-am retras şi aşa s-a ales praful de seara mea de lectură şi de liniştea următoarelor zile.

Edmund Ackroyd, înnobilat de regină la doar 45 de ani. Asta se întâmplase cu zece ani în urmă. Nemernicul a fost dat afară din The Royal Military Academy pentru pamfletele despre armată care-iapăreau în diverse reviste ale vremii. A fost suficient de isteţ încât să folosească experienţa celor doi ani pentru a scrie un roman imens, o mie de pagini în care, plecând de la modul de instruire al ofiţerilor, a făcut un soi de Panciatantra europeană care şi-a făcut imediat loc în manualele şcolare şi în cursurile universitare. Panciatantra, aşa a numit-o critica. Într-un singur an a fost tradusă în şapte limbi. Îmbogăţit brusc, comite extravaganţa de a cumpăra, într-un colţ al Kent-ului, un mic palazzoajuns în ruină în care, o vreme, a funcţionat o şcoală de fete. L-a pus pe picioare şi l-a transformat într-un select salon de ceai. A făcut o mulţime de bani din ceai. Din ceai şi dintr-o carte. Salonul de ceai era dotat cu bibliotecă. Cu propria-i bibliotecă. Ce idee! Eşti mare când scrii o singură carte? Da, poţi fi mare. Însă lui Eckroyd i se spune "The Lord of the Tea". Nu contează. Contează că el, şi nu eu, este cel care stătea în întunericul bibliotecii, chicotind alături de Lara. Chestia asta nu o puteam înţelege.

A doua zi, când Lara a intrat în sala de curs cu siguranţa de sine pe care i-o conferea certitudinea de a se şti frumoasă, am anunţat-o, în faţa amfiteatrului plin, că este pentru ultima oară când îi permit să intre după venirea mea. Trebuia să-i fi atras atenţia de la început. S-a oprit o clipă privindu-mănedumerită, ca şi cum nu înţelegea ce i se întâmplă, m-a străfulgerat cu ochii ei verzi şi tăioşi, ascunşi sub bretonul negru şi cred că a stat pe gânduri dacă să părăsească sala (arogantă, superioară şi jignită) sau dacă să rămână. A ales să rămână. Tot cursul mi-a acordat o privire zeflemitoare şi nu a notat, ca de obicei, nimic. Parfumul ei a plutit, ostentativ, în spaţiul acela care parcă se strângea în jurul meu. Mi-am ţinut ora fără să-i arunc vreo privire, dar simţind-o pe a ei urmărindu-mă prin amfiteatru. Lovea ritmic un pix de bancă, încercând să-mi atragă atenţia. Marea ei insurecţie nu s-asoldat cu nimic. Am suportat, stoic, atacurile privirilor şi pixului ei - pixul - un simbol falic, m-astrăfulgerat un gând - şi, mândru şi demn, am părăsit sala de curs zâmbindu-le larg studenţilor şi tratând-o cu indiferenţă. Uşa greoaie s-a închis cu un sunet trist, lăsând în urmă pletele de tuş ale iubitei mele şi dispreţul ei colosal şi, de astă dată, contrariat.

Să-ţi demonstrezi că, totuşi, eşti posibil. Cred că ăsta este sensul ultim al iubirii. Şi al faptului - în cele din urmă imbecil - de a scrie. Exişti în măsura în care gândeşti şi eşti capabil de emoţii şi de imaginaţie. Restul e subzistenţă. Vegetal. Scrisul nu e nimic altceva decât un paradox: deficit de existenţă + exces de trăire. O carte este locul unde trăieşti, fiind absent din viaţă. Dacă nu cumva este însăşi viaţa. Cam ca Lara. Lara cea bine informată. Lara intelectuala. Lara superioara. Lara infatuata. Lara căreia tocmai îi apăruse un interviu cu Sir Edmund Ackroyd în The Telegraph. Lara care tocmai dăduse lovitura. Ce naiba căuta Lara în compania lui Ackroyd? Cum naiba ajunsese la el? Ochii ei verzi? Bretonul de japoneză? Mersul de felină? Fundul ei frumos? Ackroyd nu dădea niciun fel de interviu, nimănui. Niciodată. Nu aşa stăteau lucrurile cu Lara. Lara nu era nimeni, era Lara. Şi tocmai acesta era motivul pentru care tipul îi oferise interviul. Deci: cine naiba era Dorothea Beckford?

Mă purtam ca un adolescent gelos. "Ripeness isn't everything."^[i] Eram, totuşi, profesorul ei. Dar înainte de-a fi profesorul ei eram un biet fătălău, acesta este adevărul. Mă înnebunea Panciatantra lui Eckroyd. O mie de pagini de inteligenţă vâscoasă, o mie de pagini de inteligenţă care aproape că mă dezgustă, o mie de pagini de extaz în care mă prăbuşesc la fiecare lectură, încercând să-mi păstrez demnitatea. O mie de pagini de apogeu al civilizaţiei. Iar eu? O sută cincizeci de pagini de furie neputincioasă, o sută cincizeci de pagini de truisme, de gablonţuri furate din aurul altora, de zornăituri lamentabile. Captiv în propria-mi ereditate, eram din ce în ce mai convins că nu voi da nas niciodată cu propria-mi complexitate. Pur şi simplu nu exista. Existase o furie pe care-o transformasem într-o carte, şi aia sprijinită pe minţile altora. Socrate, Spinoza, Heidegger, Platon, ceva Wittgenstein, aproape deloc Kant (oh, e imposibil), un strop de Hegel. Şi, desigur, Nietzche. Plus Heidegger. Peste toţi, altoită furia mea. Unora, "eternitatea ne rămâne-nchisă". ^[ii] Nu şi lui Ackroyd, căruia viaţa nu-i refuză nimic şi care-şi trăieşte eternitatea încă de acum zece ani. Dacă Dumnezeu e bun şi drept, cu siguranţă nu şi-aîmpărţit darurile în mod echitabil. Dar ce am eu, Ackroyd cu siguranţă nu mai are: tinereţea. Şi tinereţea poate totul. Mă rog, aproape totul. Dar asta doar dacă Lara nu este, cumva, vreo perversă care să prefere un boşorog în detrimentul sângelui tânăr. Dacă biologii au dreptate, tinereţea mea deja l-a eliminat pe Ackroyd. Dacă, însă, editorii au dreptate, atunci nici nu m-am născut. O şi văd pe Lara plimbându-se la braţul libidinosului bătrân, afişându-se invidiei tuturor, văd deja consemnată bârfa cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a ziarelor serioase, un subiect tratat democratic, acoperind întreg eşichierul politic - iată un subiect cu care şi opoziţia va fi în acord. Lara îi va suge toată vlaga înţelepciunii, iar el îi va suge întreaga splendoare a tinereţii. Va fi o văduvă tânără iar el, datorită prospeţimii tinereţii ei, te pomeneşti că va mai ieşi pe piaţă cu cine ştie ce Panciatantră. Şi iată un gând de nesuportat. Nu, nu SUA e duşmanul, nu China, nu Islamul, nu ONG-urile, nu Sórós, nu Al Fayed, ci Ackroyd, marele şi intangibilul Ackroyd pe care trebuie să-l elimin cu orice preţ. Cu orice preţ - aceasta este sintagma magică. Aici stă secretul reuşitei. Cum de nu mi-a trecut prin minte?

Două luni de băut şi de scris, acesta a fost preţul plătit pentru a ieşi din relaţia cu Kim. Cu totul altul decât cel pe care eram pregătit să-l plătesc pentru a o avea pe Lara. Preţul speranţei: să-ţi mânjeşti conştiinţa cu o crimă. Nu deţineam această experienţă. Nu ştiam încă dacă mintea unui copil ucis printr-un dublu abandon putea suporta aşa ceva. Merita speranţa numită Lara asemenea preţ? Crima colectivă este infinit mai uşor de suportat. Sărăcia. Foametea. Lagărele de concentrare. Închisorile de reeducare. Psihiatria politică. Dacă epoca luminilor a dat naştere raţiunii, atunci raţiunea este orice altceva dar nu conştiinţă, care este echivalentul binelui. Asta ni s-a vârât în cap, semnul egal dintre conştiinţă şi bine. Fals. Conştiinţa nu este sinonimă binelui, căci iată-ne în era conştiinţei răului. Feminismul, cu extensia lui, studiile de gen care au împânzit universităţile şi din care s-a născut corectitudinea politică. Progresismul. Islamizarea Europei. Tot ce este propovăduit iniţial drept bun, sfârşeşte prin a deveni rău. Propaganda mincinoasă, manipularea, ecologismul, partidele verzi, toate slujind imperiul noului rău, ONG-urile, adică sursele de îmbuibare a minţilor bolnave aflate în spatele lor, slujind răul în numele binelui. Au distrus valorile, spunea o crainică acum câteva zile, au mutilat istoria, au reinventat-o şi au promovat-o prin manualele după care învaţă copiii noştri, mutilându-leminţile. Un tribunal musulman în inima Londrei care funcţionează după legile musulmane, nu după justiţia britanică, striga, exasperat, invitatul, un politician de dreapta. Ce face regina, se întreba, retoric. Dar cine spune că orânduirile au fost drepte? Orânduirile definesc, neîncetat, conceptele de bine şi de rău, reinventându-le după propriile interese. Oh, Lara, tu eşti conceptul meu de bine şi, în numele lui, totul este deja justificat. O voi face!

Şi aşa am început să gândesc şi să aprofundez planul. O variantă era un accident de maşină, dar mi se părea că m-aş expune prea mult. O alta, pistolul. Nu era foarte dificil să fac rost de-un pistol. Aveam să-l aştept undeva, într-o seară, când era singur. Aveam să mă documentez îndeaproape despre viaţa lui: ce face, unde merge, cum îşi petrece timpul. Aveam să caut un alibi perfect. Probabil un bilet de tren care pleca din gară cu vreo două ore înainte de crimă şi o cameră închiriată on-line la un hotel dintr-un oraş pe care aveam să-l stabilesc după ce aveam să mă informez asupra evenimentelor culturale din zonă. Urma să-mi cumpăr o pereche de pantofi cu talpa moale, din cauciuc. Pantaloni negri aveam, loden negru aveam. Ce profesor englez nu are un loden negru? De pistol aveam să mă lepăd uşor, şters de amprente, aruncat apoi într-un tomberon oarecare. Mi se părea soluţia perfectă. Apoi, aveam s-o consolez pe Lara pentru pierderea suferită, ceea ce urma să se constituie în momentul inaugural al religiei pe care urma s-o construim împreună. Povestea noastră avea să fie simbolul sub care copiii noştri îşi vor ţese destinul. Urma să scriu o mulţime de cărţi, să capăt faimă, avere şi, evident, fericirea.

Planul meu s-a făcut ţăndări încă de-a doua zi, când colegii Larei mi-au spus că Lara lipseşte pentru că tatăl ei a decedat. Ediţia de dimineaţă a tuturor ziarelor anunţa brusca încetare din viaţă, în urma unui infarct de miocard, a lui Sir Edmund Ackroyd, marele scriitor care a dat lumii o a doua Panciatantră. Una dintre fotografiile din The Guardian îl înfăţişa alături de fiica sa, Dorothea Beckford. M-am simţit ultimul prost din lume. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă încui în casă, vreme de două luni.

(RONGRIFFINART.DEVIANART.COM)

---

[i] Trimitere la Ian McEwan, Coajă de nucă, Polirom, 2016, care îl parafrazează pe W. Shakespeare, Regele Lear, actul V, scena 2: "Ripeness is all." ("Maturitatea e totul.")

[ii] W. Shakespeare, Sonet 22, traducere Radu Ştefănescu, ed. Cartier.