Vârsta aia nenorocită la care o fată nu
poate fi considerată nici femeie, nici copilă. Vârsta aia la care, privind-o,
vezi materia fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei le întruchipează.
De exemplu, atunci când își dă la o parte o șuviță căzută pe frunte, apoi
întoarce capul lent, foarte lent și te privește de pe culmile nu doar ale
frumuseții ei de azi, ci mai ales ale celei de mâine. Are conștiința frumuseții
ei și asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este un blestem pentru
unul ca mine. Sunt sensibil la frumusețe pentru că am avut mereu de-a face cu
ea. Frumusețea rafinată a mamei, o baroneasă fugită din calea lui Hitler, care
și-a găsit liniștea în brațele unui bancher elvețian – tata. Tata care-a făcut
o mică avere profitând de degringolada războiului, din care m-am născut eu. Aș
putea spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar fi fost el, mama nu
l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi, frumusețea Alpilor, în mijlocul cărora m-am
născut. Frumusețea Parisului și a operelor de artă din muzeele pariziene.
Frumusețea porțelanurilor englezești, care pentru mama reprezentau o comoară.
Frumusețea Claudion-ului sustras din Micul Trianon, care-a ajuns în casa
noastră în schimbul unei sume fabuloase. Frumusețea decorațiunilor interioare
pe care mama le schimba o dată la trei ani, când se plictisea de ele. De fapt,
se plictisea de absența tatei, pe care-l înlocuise cu pasiunea pentru
decorațiuni. Nu în cele din urmă, frumusețea arogantă a titlului de baron,
drept moștenit prin naștere.
Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau
avocat. Să porți povara dorințelor genitorilor nu e deloc o distracție, e o
presiune permanentă care, dacă nu te doboară, în cele din urmă te întărește.
Fiind legat de frumusețe, a trebuit să lupt împotriva necesității altora de a
deveni bancher sau avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama nu a înțeles,
dintr-o anume decență, această nevoie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înțeleagă. Vreau să spun că
a fost o alegere. Tata nu mi-a fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să
înțeleagă. Sunt singurul lui fiu și avea datoria să fie mândru de mine, așa cum
și eu ar fi trebuit să am datoria să fiu mândru de el. O reciprocitate
avantajoasă, de care nu toți au parte. Absența lui a fost care m-a condus spre
ratarea idealurilor părintești. Așadar, sunt doar fiul ratat, copilul de bani
gata care-și va îngropa familia cu tot cu tradiția ei. Împotriva tuturor
așteptărilor, ba chiar împotriva tuturor, m-am făcut profesor. Mai corect spus,
antrenor. De înot. După șocul inițial, o mică atenție din partea lui tata către
Cambridge University (cu care încerca să-și spele păcatele), constând în
fondurile necesare construirii unui bazin de înot de 25 m lungime și iată-mă
antrenorul lotului universitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseții. Ceea ce
mă recomanda era și titlul de campion mondial, obținut exact în ziua în care
împlineam 50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care antrenam.
Învăluit în aura titlului, am descins în aburii bazinului studențesc ca un
Poseidon poposind pe o plajă virgină. Și iată nimfetele zvelte cu ochi umezi
umplând vestiarele bazinului. Și iată carnea fragedă inaugurând țărmurile mării
pe care-o adusesem în mijlocul campusului. La selecție s-au prezentat și vreo
trei coțofene, de care-am scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în
miezul umed al frumuseții. Iată-mă în rai.
Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată
lumea. Nu, nu am conștiințaîncărcată. Conștiința se moștenește doar dacă ai de
la cine. Am dezamăgit-o și pe mama, care mă voia avocat, și pe tata, care mă
voia bancher, și pe bunicul, care-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând
moșiile nemțești care urmau să intre în posesia mea la moartea lui. Mi-e și
rușine să mă prezint: baronul von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul!
S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy, dar sunt un tip discret. Așa
încât despre mine, grație titlului de baron, se spune că sunt un domn. Un gentleman. Parțial adevărat. Asta pentru
că în esența esențelor mele sunt un nesimțit interesat strict de frumusețe.
Singurul lucru la care rezonez autentic este frumusețea, restul este teatru.
Sunt sclavul ei. Iar Eve era un fenomen de frumusețe. Numai cineva ca mine îl
putea recepta și absorbi în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din
centrul coroanei, încă neșlefuit. Perla încă nedezghiocată. Focul mocnind sub
tăciuni încinși. Focul care trebuie doar ațâțat.
A venit la bazin pe la jumătatea primului
semestru, etalându-și trupul sfidător. Odată cu apariția ei, noțiunea de
perfecțiune s-a văzut nevoită să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un
cusur. Un obstacol. Dar și o provocare. O limită, dar nu una absolută. O
capcană. Și o provocare. Numai că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la
bazin nu pentru că voia să învețe să înoate, ci pentru că era sensibilă la
titluri. O reverențiozitate moștenită din famila ei destrămată, o plecăciune în
fața idealurilor unei alte lumi. Combinația titlurilor de baron cu cel de campion
mondial s-a dovedit a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu medicii,
ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cercetătorii, ci pe cel care tocmai
încasase Nobelul. Nu alipinișii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt vârf. Nu
capetele încoronate, ci monarhul care nu abdicase nici în exil. Zeul ei se
numea Principiul Excelenței, iar deasupra mea strălucea, irezistibil, titlul de
campion mondial la 100 m spate. Și cel de baron. Dar ce e performanța în fața
frumuseții? Nici însăși Cântarea
Cântărilor, pe care bunică-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanță de
vară, tolănit pe brocarturile canepelelor din marele salon, nu se ridica la
înălțimea perfecțiunii Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă
atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă a becului. De rezonanța
titlurilor mele.
Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău,
cu toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu vigoarea trupului unui
fost sportiv de performanță o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta. Există
printre studente o anume categorie – slavă Domnului! – care atribuie vârstei
toate însușirile pe care le idealizează. Puștoaicele astea te consumă nesățios,
până la ultima suflare, și chiar până dincolo de ea. Nu am apelat la mica
stratagemă cu petrecerea studențească de la sfârșit de an. A-mi aduna
căprioarele laolaltă pentru o scurtă vânătoare o singură dată pe an era cu
totul insuficient. Așa încât am inventat campaniile de pregătire psihologică și
de relaxare, o dată pe săptămână. Performanța cere sacrificii. Iar ele se
supuneau fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în preajma mea. Nu e
nici o noutate că am succes la femei. În camera obscură amenajată la mine acasă,
mângâiate de lumina verde liniștitoare a ledurilor, lungite pe saltuluțe
special cumpărate pentru ele, fetele își povesteau, cu ochii închiși și într-o
stare de letargie, trecutul. Muniție de război obținută gratis. Freud ar fi
pălit de invidie, Jung ar fi jelit de bucurie. Camera se umplea cu mireasma
trupurilor lor catifelate. Le cerusem ținută lejeră, iar unele înțeleseseră
prin asta, de-a dreptul tendențios, costumul de înot. Altele, mai pline de
hormoni, apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu bustiere minuscule.
Fundalul muzical încerca, de fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de
promiscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la orizontală, cu ochii
închiși. Eve nu închidea ochii niciodată. Își sprijinea capul pe Teddy-ul de
pluș adus de-acasă, acccesoriu obligatoriu frivolității ei, și mă privea
tăcând, profitând de semiobscuritatea înșelătoare, prin care făceam schimb de
priviri potrivite oricăror interpretări.
Eve era acel amalgam de stupizenie
infantilă colapsată, când și când, de o inteligență debordantă, pentru care
destinul nu există iar viața este suma a ceea ce reușești să-ți procuri singur,
oamenii sunt cu toții niște cretini cu excepția unor genii tutelare care conduc
lumea iar familia este cea mai proastă afacere pe care o poți face dacă te
îndrăgostești. Familia, pentru Eve, este o afacere. Punct. Bărbatul ți-l alegi.
Pe o piață liberă, numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul tău? Cel
mai strălucit chirurg? Nici o problemă. Pleci în căutarea lui. Cauți în presă.
În revistele de specialitate indexate. De exemplu, iei și răsfoiești Nature, în paginile căreia oricine și-ar
dona un rinichi ca să fie publicat și acolo, în dreptul numelui autorului,
găsești un asterisc. Te duci în subsolul paginii și dai de adresa de e-mail,
cât și de numele spitalului unde lucrează personajul țintă. Cauți pe internet informații
despre victimă, citești articole de specialitate, îți faci o idee, o imagine.
Îți bați capul o vreme și fabrici o strategie serioasă și irezistibilă. (Cu un
trup ca al ei, orice strategie e inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare
dată.) Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva mai mult de lucru,
dar asta nu poate fi, niciodată, un obstacol. Eve este o criminală fără
remușcări. Obține tot, absolut tot ce-și dorește. Perfecțiunea trupului i-a
solidificat, în timp, o încredere de sine de granit, o încredere masculină. Eve
este insistentă și persistentă. Imaginea ei dăinuie între pereții camerei
obscure multă vreme după ce ora de relaxare săptămânală se încheie.
Nu divergențele de opinie pe care le crea
erau delicioase, ci mutrița ei ofensată, boticul ăla bosumflat, nasul care i se
încrețea de ciudă, ochii care începeau să-i strălucească torid, înecați în
lacrimi de furie abia reținute și, oh, da, mai ales gropițele din obrajii
perfect dăltuiți de un Michelangelo pervers. Eve era viitorul meu trofeu.
Piatra de marmură pe care mă încumetam s-o cioplesc și s-o șlefuiesc vreme
îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce putea da. Frumusețea fizică ce
avea să completeze desăvârșitrea spirituală, ale cărei pietre de temelie începusem
să la așez, dându-le într-o zi fetelor să privească Ziua, Noaptea, Aurora și Amurgul,
cele patru statui din Sacristia Nouă a capelei familiei Medici, lucru care pe
Eve a tulburat-o, ținând morțiș să rămână la sfâșitul orei pentru a-mi pune
câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât să nu-i îndeplinesc dorința,
cu toate că ardeam de pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pielea
crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniți pe salteluțele din camera
obscură. Să te poziționezi la distanța optimă dintre speranțele și îndoielile
unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare – iată esența succesului unui demers
de cucerire fără greșeală!
Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat
la propria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la antrenament,
văduvindu-mă de spectacolul obscen al splendorii trupului ei lasciv care numai
bun de performanță sportivă nu era, dar pe care îl vizualizam deja performând
magistral în sălbăticia așternuturilor mele din bumbac egiptean de cea mai bună
calitate. Lipsise de la antrenament, dar mă aștepta la ușa casei. I-am văzut de
departe coama castanie, prinsă într-un coc neglijent cu o clamă din sidef
autentic, veche de vreo sută și ceva de ani, după câte aveam să-mi dau seama
imediat ce și-a lăsat părul liber, așezând-o pe masa din bucătărie. Părea doar
tristă, dar era disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minute, avea ceva
să-mi spună, căuta o rezolvare și nu avea cu cine se sfătui. Nu juca, era
serioasă și tocmai lipsa de tendențiozitate m-a făcut să accept inopinanta
întâlnire, subiect al unor suave reverii ale zilelor imediat următoare.
-
Nu stați rău deloc, a zis când
am invitat-o în bucătărie. Dar era de așteptat să stați atât de bine, zise
privind holul casei, tapetat cu tablouri.
Și alegerea bucătăriei ca spațiu de
primire făcea parte din diversiune. Nu inviți o puștoiacă, mai ales o studentă,
mai ales propria-ți studentă, direct
în camera de zi. Ori o ții în picioare pe hol, ori îi faci onoarea s-o inviți
la un ceai în bucătărie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi. Stă în
fața geamului și privește strada. Oftează. Fundul ei bombat împunge țesătura
pantalonilor crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud dormind, Modigliani pe ea a avut-o
ca model. Și-a desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe masa mea.
Amuletă impregnată cu mirosul părului castaniu. Imaginea Evei stând cu spatele
la mine, plutind în starea aceea de tristență densă, îmi adună alchimic toate
energiile în centrul plexului, disipând între oniric și real materialitatea inefabilă
a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o minune iar strălucirea lui o
îmbracă într-o poleială moale, ca cea în care sunt împachetate delicatele trufe
de ciocolată de fițe. Dacă întind mâna, pot lua această trufă care nu-mi va
opune nici o rezistență, îi pot da la o parte poleiala, o pot savura îndelung,
o pot aglutina, o pot încorpora cu toată strălucirea și moliciunea ei. Dar ea
rămâne întoarsă cu spatele când spune:
-
Nu mai am pe nimeni. Nu mai am
nimic. Nu mai am soluție.
Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb
dacă nu cumva asta o fi vreo diversiunea ei, până la urmă tot o strategie, din
cele despre care vorbea într-una una din orele de relaxare din camera obscură,
atunci când lumina verde îi developa figura în imagini ciudate, măști
vorbitoare lipsite de însuflețire, păpuși mecanice dotate cu un motoraș care
mișca buzele care grăiau omenește. Cu capul sprijinit pe nelipsitul Teddy de
pluș, părea o vrăjitoare de ale cărei intenții nu reușeam să-mi dau seama. În
Evul mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naștere, doar văzându-i culoarea
ochilor. Eve, oraș scufundat al istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în
imaterialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112, Silchester Road. Iat-o pe zeița care cultivă mistica zeului
excelenței și a adjectivelor scrise cu majusculă recitind terține din Divina comedie cu freamătul umerilor și
a coapselor ei foșnitoare, iat-o, sub cupola magisterială a tilurilor mele
orbitoare, însămânțând, cu cuvintele ei fără sens, solul aluvionar al minții
mele care atinge incandescența doar privindu-i picioarele pe care catifeaua
crem, elastică pare o a doua piele. Probabil că așa arătau invaziile mongole,
ca un imens nor de lăcuste apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat apoi
să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist în fața frumuseții. Este călcâiul
lui Ahile, dar și forța mea. Nebunia mea. Cocaina mea. „Nimeni și nimic” sunt
cuvintele care-mi stăruie în minte, mierea din care, de vreo cinci minute
încoace, se hrănește speranța mea. „Nimeni și nimic”, Eve a rămas fără de
Dumnezeu. Dar oare nu de aceea m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.
-
Te-ascult, zic, în timp ce pun
de ceai, gest deopotrivă egoist și generos.
De obicei, când fac ceai sunt singur. În general sunt singur. Așa încât
automatismele intră în funcțiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze pe unde
vrea ea. Sau pe unde vrea inconștientul meu. Vreau să spun că atunci când sunt
singur acasă – căci mai există și așa-zisa zi săptămânală de relaxare a fetelor
în camera cu luminițe verzi – existența mea înseamnă mai degrabă o stare ușor
halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă țin bine de real, atent la
toate semnele care vin dinspre Eve. Și, în timp ce frumusețea Evei își
dovedește eficiența sistematică (tocmai m-am fript cu ceai), ea tușește după ce
ia loc pe scaun, se foiește puțin în timp ce umblă în geantă, o enormă geantă
din piele muștar, asortată cu pantofii și cu cureaua ceasului de la mână. Fata
are stil. Scot din bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele rămase intacte
dintr-un servici făcut praf în timpul unui cutremur. Vestigii ale unei lumi
care se mișca fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită și scăldată în frumos.
O lume în care porțelanurile încă se mai pictau cu mâna, în care se circula cu
trăsura, în care pleava nu se amesteca cu aristocrația. O vreme a prăjiturilor
făcute în casă, fără potențiatori de gust și de miros, fără conservanți, fără
coloranți chimici. Supa se servea din supiere uriașe cu capace grele, șervetele
se lucrau din bumbac și nu din hârtie reciclată, broderiile se executau manual
și nu la mașină. O lume decăzută, totuși, în care apărea gălăgia în locul
muzicii, dodecafonia aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi, pictura o
luase razna, totul se prăbușea. Și totuși, ce vremuri minunate, văzute de-aici,
de pe prima treaptă a hidosului început de secol XXI! Eve își scoate țigările
din geantă și mă întreabă din priviri dacă poate fuma. Oh, da, dragostea mea,
da, creatură mică, da, da, da, splendoare imorală, poți face ce vrei tu, mă
poți schingiui, călca în picioare, lega de calorifer, biciui, orice, poți absolut
orice. Poți fuma, poți da foc la casă, o poți inunda. Dar toate astea doar le
gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea ce trebuie să rămână ascuns. Torn
ceaiul în cești (frigându-mă) când ea își aprinde prima țigară. Trag scaunul de
sub masă și mă așez în fața ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc
intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic ochii din ceașca de ceai când Eve
slobozește un nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei strălucesc
metalic. Și-atunci, ceva se petrece.
Despre Eve nu se poate vorbi folosind
vocabularul obișnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un vocabular mai puțin
obișnuit și, de fapt, despre Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobște
numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de verbe, nici o sumă de metafore. Eve nu este nici acțiune, nici
frumos doar întrupat. Eve este. Pur
și simplu este. Dar nici asta nu e
suficient când vorbești despre ea pentru că sintagma – un simplu verb, până la
urmă - nu reușește să spună, în definitiv, nimic. Și nu, nu frumusețea ei
neverosimilă mă împiedică să spun ceva concret despre ea, nu triumful adecvării
unor proporții perfecte care toate laolaltă construiesc o femeie despre care aș
crede că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această clipă în fața mea, și
nu euforia prelungită pe care prezența ei la doar jumătate de metru de mine
mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nemaintâlnit despre care, firesc,
nu știu nimic. Nu știu ce anume este, deci nu știu să-l descriu. E ceva
împrăștiat în ființa ei. E ca și cum între celulele corpului ei au loc
permanent evenimente care nu au loc niciodată între celulele corpurilor
noastre, ale muritorilor obișnuiți. Chiar și acum, când e foarte tristă și stă
în fața mea fumând deja a doua țigară – în timpul primeia a tăcut uitându-se
spre fereastră, ca și cum n-aș fi existat – o privesc și nu înțeleg imediat
ceea ce văd. O, nu, Eve nu este un fenomen – da, este un fenomen de frumusețe,
dar asta, fundamental, nu înseamnă nimic, cu toate că poate însemna totul – Eve
este suma tuturor fenomenelor de neînțeles cu mintea omenească. Eve nu este o
metafizică, ci Metafizica. Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca și
cum aș fi ascultat o fată citind în miez de noapte, pe un canal tv fără sonor,
un capitol din Critica rațiunii practice.
O insomnie este o insomnie, dar o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe
care o privești pe ecranul pixelat al televizorului fără să dai drumul la sonor
este mai mult decât un scandal. Este o schizofrenie. Eve era schizofrenia
însăși. Sau poate că eu eram cel profund tulburat de frumusețea sa, astfel
încât sensul cuvintelor ei rămânea de nedeslușit. Clama din sidef a poposit pe
masă iar părul ei stacojiu se revarsă pe umeri, într-un dans deșănțat.
Ți s-a întâmplat vreodată să percepi un
lucru în alte dimensiuni față de cele cu care ești obișnuit? Ai trăi vreodată
măcar câteva secunde în care timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au
legătură cu timpul obișnuit, care este ceva insensizabil? Ți s-a întâmplat
vreodată ca acele clipe din aici și acum să
se developeze cu o lentoare sufocantă, în fața căreia să fii un observator cu
totul și cu totul neputincios în timp ce participi la ele? Ai intrat vreodată în această dimensiune
spațio-temporală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a două sisteme
de referință care se transformă dintr-unul în celălalt? Știi ce înseamnă să fii
într-un loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanță, într-o altă
galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci poți înțelege ceea ce simțeam
ascultând-o pe Eve, vorbind așezată la masa din bucătărie, fumând țigară după
țigară, cu ochii îndreptați spre fereastră, văzând ceva la care nu aveam acces.
Cu vreo 15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză personală era apanajul
oamenilor bogați. Cei câțiva pe care-i cunoșteam apelaseră la ea mai degrabă
din singurătate decât pentru a-și rezolva vreo presupusă traumă. Când am ales
să fac o psihanaliză am făcut-o cu speranța că aș putea ajunge să mă cunosc mai
bine, ceea ce echivala cu a mări controlul asupra mea. Voiam să mă iau în
stăpânire, să nu mai las dușmanul meu de moarte, frumusețea, să mă stăpânească.
Să mă controleze. Să mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumusețea a fost trauma
mea. Știu, sună absurd, oamenii caută frumusețea și emoțiile legate de ea, eu
fugeam de frumusețe pentru că, aflat în preajma ei, îi deveneam sclav. Atunci,
la începutul analizei, psihanalistul meu mi-a enunțat regulile, printre care a
vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi liber nu este ceea ce se
poate imagina, nicidecum. Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ți trece
prin minte fără nici o selecție, indiferent că este vorba despre o amintire
survenită brusc, despre o imagine, despre o senzație, un sentiment, un vis, un
cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant sau rușinos ar fi fost este cea mai
mare provocare la care poți fi supus în viața asta. Asta pentru că atunci când
intri în societate toate apărările tale se mobilizează tocmai împotriva acestor
lucruri. Nu există nici o ființă pe lumea asta, măcar una singură, în fața
căreia să-ți dai voie să rostești tot ce-ți trece prin minte, fără a fi
considerat nebun sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor bine
alese, lucru pe care cu toții îl practicăm zi de zi tocmai asta urmărește, să nu dai acces
celuilalt la tine, să nu rănești, să spui lucruri cumplite în cuvinte dacă nu
frumoase, cel puțin neutre. Ei bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu
psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ți se cere, să te livrezi pe
tine însuți, celuilalt, fără nici o opreliște. Adică ți se cere să funcționezi
împotriva ta, împotriva a tot ce știai, împotriva a toate celor pentru care te
pregătisei pentru a putea face parte din societate. Înțelegi de ce azi sunt un
singuratic, fără a fi singur niciodată?
Nu a fost deloc ușor. Trei ani și jumătate
de psihanaliză cu trei ședințe pe săptămână nu au fost nici apă de ploaie și
nici pană de vultur la pălărie. Abjecția umană nu are limite. Hăurile ființei
sunt insondabile de la nivelul locului comun. Insondabile deoarece neștiute. Nu
necunoscute, ci neștiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îți dă de știre că în
tine există așa ceva. Nu-mi place să vorbesc despre lucrul ăsta pentru că știu
că nimeni nu îl poate înțelege iar oamenii nu dau crezare experiențelor prin
care nu au trecut. Li se par SF-uri. Ei, bine, experiența analizei mele a fost
cât se poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de neașteptate. Dincolo
de controlul pe care-l căutam, propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet,
încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oameni sunt, fără nici o vină și
mai ales fără conștiința acestui lucru, niște imbecili desăvârșiți. Nu te poți
avea în posesie fără a te cunoaște, nu poți avea pretenția unei vieți a ta în lipsa unei astfel de experiențe.
Tot ce se petrece este că nu tu ești
cel care te afli în posesia vieții. Viața te trăiește pe tine, nu tu îți trăiești
viața. Mă rog, nu știu pentru cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.
Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când
Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată de un semiîntuneric
liniștitor. Lumina felinarului poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe
chip pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramelelor cu lapte. Se mișca
lent sub greutatea cuvintelor și când ducea țigara la gură, și când trăgea
fumul în piept, și când elibera norul de fum cenușiu care după ce se așeza
între noi în straturi se deplasa, ca un val, ca o maree, spre fereastră, după
care era absorbit de vidul întunecat. Scurte străfulgerări ale ochilor ei ajung
la mine când și când doar pentru a se stinge rapid, ca niște mici meteoriți
care-mi traversează câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea care a
venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător pentru accesul pe care mi-l dă la
tainele cele mai adânci ale minții și sufletului ei. Până una, alta, trupul rămâne
taina supremă. Dar nu de el îmi arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu
pricep mare lucru. Ceva vine să se așeze între noi, un paravan invizibil ridicat
de șuvoiul molcom de cuvinte pe care-l rostește cu un timbru egal, tern, fără
vlagă. Fără disperare. Dar și fără viață.
Până să deschidă gura, Eve păstrase tot
potențialul miracolului pe care imaginația mea i-l atribuia. Mintea mea care fecunda
neîncetat imaginea ei reală și astfel plăsmuia, zi de zi, desăvârșirea. Odată
deschisă cutia Pandorei, miracolul se metamorfoza sub ochii mei. Nu știam ce
avea să mai rămână din el la capătul transformării. Poate doar acel lucru mic,
care acum stătea pe masă, între noi: clama din sidef. Vreau să spun că umanitatea
din mine, atâta câtă era, învinsese. Am ales în cunoștință de cauză, nu în orb.
Am ales să risc să distrug cel mai perfect simbol al frumuseții în schimbul
nevoii de a fi, măcar o dată în viață, pur și simplu uman. Și eu aveam nevoie
de ceva de la Eve, nu doar ea avea nevoie de mine. Trei secunde, doar de trei
secunde au suficiente ca să decid dacă să salvez cea mai mare operă de artă a
umanității – imaginea pură a Evei – sau copilul din interiorul ei, ajuns în
pragul cancerului vieții. Oricât aș fi de narcisist, oricât aș fi de nenorocit,
nu am putut alege altceva decât copilul. Dacă ai avea de ales între a salva de
la dispariție Colosseum-ul sau Taj Mahal-ul sau un amărât de copil din lumea a
treia, cu burta umflată de boală, tu ce ai face? Dacă și pentru tine frumusețea
ar fi Dumnezeu, ai înțelege cât de cumplită a fost decizia. Nu e o figură de
stil, mă refer la a-l ucide, efectiv, pe Dumnezeu pentru a salva un copil care
oricum va muri. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat.
Eve vorbea, vorbea, vorbea... Știu că
mie-mi vorbea, punându-mă la curent cu necazul ei, însă era ca și cum nu mie mi
se adresa. În ultimele trei sferturi de oră devenise centrul universului,
miezul incandescent, buricul pământului în jurul căruia se ordonau gândurile și
viața mea. Iar viața mea în acele clipe se rezumau la a sta cu o ceașcă de ceai
în față, a o privi și a o asculta pe Eve. Izolarea pe care mintea ta o produce,
anulând universul. Vraja indusă de o splendoare de fată, care te ia în
stăpânire în timp ce realizezi că asta face. Știi că puterea e la tine, dar nu
te poți sustrage vrăjii care se exercită asupra ta. O poți curma, poți spune
stop, e prea multă suferință în cuvintele tale, nu mai vreau să aud nimic, și
totuși fantasma că ai putea deveni salvatorul frumuseții, salvatorul
dumnezeului tău e irezistibilă. Știu, e un gând paranoid, dar gândul ăsta este
cel care te ține acolo, neclintit, prizonier de bună voie al vrăjii unei
puștoaice capabile să-ți schimbe destinul. Dar ai ales și nu mai poți da
înapoi. Ai ales când ai invitat-o în casă, la un ceai, ca să-i asculți povestea.
Vulnerabilitatea ta a ales, pentru că la mai bine de 50 de ani ești atât de
cretin încât o puștoaică de 19 ani face ce vrea din tine, chiar dacă ea este
cea aflată sub vraja idealizării la care te supune. Are de partea ei frumusețea.
Tu nu mai ai aproape nimic, din contră, începi să te împuținezi, să te
stafidești, să-ți atârne pieile, să te lase scula când ți-e lumea mai dragă și
toate astea sunt insuportabile. Un titlu de baron pentru care nu ai niciun
merit dar de care te folosești ca un infractor și un titlu de campion mondial
obținut cu o sportivă de-a ta sunt fix nimic. Era o vreme când bătrânețea era
un atu pentru că întruchipa înțelepciunea. Azi, bătrânețea se reinventează cu
ajutorul botoxului și a acidului hialuronic, cu ajutorul chirurgiei estetice,
dar asta nu înseamnă că devii altceva, tot un bătrân nenorocit rămâi, pe care
nimeni nu mai dă două parale. Trebuie să ai 50 și ceva de ani ca să înțelegi că
a fi bătrân este doar o degradare fizică, trebuie să ai vârsta mea ca să
trăiești pe pielea ta obscenitatea îmbătrânirii în timp ce constați că nu e
nici o diferență între tine, cel de la 30 de ani și cel care ai devenit azi.
Întodeauna un bătrân își va manifesta vitalitatea încercând să fută. Penibilul
stă în felul nepotrivit de a face curte, nu în faptul de a fute, căci bătrânul
de 70 de ani nu mai este tânărul de 30, dar el n-are nici o vină, căci chiar ca
la 30 se simte și ăsta este un adevăr. Nedreptatea ontică este blestemul nostru,
doar ea, nimic altceva. Nu ai scăpare, chimia hormonală a ales în locul tău iar
ție îți rămâne doar să-ți asumi urmările, care nu pot fi decât catastrofale. Meciul
nu doar că e jucat, ci și pierdut și loc de amăgire nu mai e. Nu poți întoarce
rezultatul când totul este dinainte prestabilit.
Oare cât de mare trebuie să fie vinovăția
aceea inconștientă ca să te facă să alegi împotriva ta? Oare cât narcisism este
necesar ca să anuleze riscurile cărora te supui alegând astfel? O bună parte
din timp nici n-am auzit ce tot spunea Eve acolo. Sunt expert în a-mi disimula
neatenția. Să funcționezi pe mai multe paliere ale realității păstrându-le
într-o coerență interioară necesită ceva antrenament. Mi s-a spus că am un fel
anume de a-l privi pe celălalt atunci când îmi vorbește, încât dau nu doar
sentimentul că receptez corect totul, ci chiar și ceea ce rămâne nerostit. E un
mod de a-l lua în posesie pe celălalt. E un fel de a câștiga o bătălie care
nici măcar nu se duce. Celălalt se simte prins în înțelegerea mea și lucrul
ăsta îl gratifică. Văd conexiunile mentale pe care le face fără ca ceva din ele
să fie rostit. Văd operațiile psihice cu care lucrează, ca și cum ar fi scrise
cu creta pe o tablă. Văd țesătura, filigranul minuțios al întortocherilor
minții lui. Toate astea mi se trag de la psihanaliză și nu fac niciun efort de
înțelegere. A treia ureche. Aud cu o a treia ureche, analitică. A devenit un
mod de-a fi. O a doua natură la care m-am acomodat perfect. Dincolo de ușoara
disonanță cognitivă, din ceea ce aud că povestește Eve nimic nu mi se pare a fi
un capăt de lume. De aceea am și căpătat această relaxare, pentru că știu că am
soluție la ceea ce ea consideră a fi sfârșitul. E firesc să fie-așa. E firesc să
intri-n panică atunci când îți pierzi mijloacele financiare cu care-ți plătești
studiile. E firesc să te simți distrus când maică-ta te pedepsește pentru cele
trei restanțe cu care-i vii la ușă încă din primul an de facultate – prostul
obicei al universităților de a afișa public rezultatele studenților după
fiecare sesiune de examene. E firesc să te simți aruncat în lume când constați
că singurătatea este condiția ta fundamentală. E firesc să-ți amintești că
taică-tu te-a părăsit când aveai șase ani și că ai fost trimisă la internat în
primii opt ani de școală. Și mai ales e firesc să te simți abandonat atunci
când noul soț al mamei se mută în casa ta cu tot cu cele două fiice din prima
căsnicie. Pentru tine nu mai e loc. Ești exclus, așa cum ai fost întotdeauna.
Condiția copilului este, încă de la naștere, cea a terțului exclus. Și ăsta-i
un caz chiar fericit, se poate și mai rău. Se poate ca nici măcar să exiști.
Ceea ce m-a făcut să am succes ca antrenor
au fost rigurozitatea și intransigența. Metodica antrenamentului sportiv.
Cunoașterea minții celuilalt și capacitatea de a motiva sportivul. Trebuie să
ai material de calitate, aici se lucrează cu materialul clientului, nu-l poți
inventa, dar îl poți transforma. Eve venise, de fapt, să o transform în
învingătoare. Să o antrenez pentru viață, astfel încât să iasă campioană
mondială. Reușesc doar cei care au suficientă iubire sau suficientă ură, doar
ele pot motiva munca sisifică necesară pentru a primi coronița de premiant. Nu
te apuca de înot, nu se merită, e vorba de mult prea mult efort. Caută-ți nișa
și performează acolo, asta e mai simplu. Sportul de performanță este pentru
cretini. Nimic nu justifică mutilarea propriului corp. La 35 de ani ești zob,
cu articulațiile pe butuci, cu 20 de kilograme în plus și nici un rost în
viață. Trăiești din amintiri pentru că e prea târziu să te apuci de altceva.
Medalia de aur este mormântul care te va înghiți pe veci. Deja nu mai auzeam
povestea Evei, mă gândeam spre ce anume s-o îndrept. Metodica antrenamentului,
la asta mă gândeam. Tot ceea ce se poate aplica la sportivi, se poate aplica
oricui hotărât să facă performanță. Eve nu se califica pentru nici un fel de
bursă studențească, în afara uneia de excelență. Până una, alta, asta era
medalia ei de aur în posesia căreia trebuia antrenată să intre. Iar Eve părea a
avea suficientă ură încât să reușască. Asta numai dacă eu eram cel care reușea
s-o transforme în iubire. Odată ce iubirea cu ura deveneau intricate, puteam
trece la desăvârșire.
-
OK, i-am spus, hai să facem
ceva din tine.
A tresărit. Pentru prima oară în cele două
ore cât a vorbit neîncetat, m-a privit. Neîncrezătoare, dar m-a privit. Ah,
puful argintiu de pe tâmple și de deasupra buzei superioare! Încrețitura de la
baza nasului, când strânge ușor ochii, concentrându-se pe pupilele mele cu care
nu o înfrunt, ci îi pătrund direct în creieri și-n trup. Dințișorii mijiți
printre buzele semidesfăcute, ca și când ar vrea să spună ceva, buzele ei
uscate pe care în clipa asta și le umezește cu vârful limbii. Dâra de salivă
care dă luciu buzelor ei fragede și cu siguranță gustoase, cu miros de ceai
negru și de fum de țigară. Ador până și tartrul pe care mi-l imaginez ascuns pe
partea dorsală a dinților. Oftează. Semnul ușurării. Semn că începe să creadă
că lumea nu se sfârșește. Semn că începe să creadă în mine. Este tot ce am nevoie. O iau patern pe după umeri – ce
noroc că taică-su a dezamăgit-o și că are nevoie de un înlocuitor cu care să-și
rejoace Oedip-ul ratat! -, însoțind-o în living. Revin, îi spun, după ce o
depun pe canapeaua îmbrăcată într-o textilă somptuoasă de început de secol XX.
Așez în grabă pe un platou câteva frunze de salată verde, un rest de blue cheese, câteva anchois, un pumn de mieji de nucă, felii translucide de salam
uscat, picant, iau cutia cu cremă pufoasă de brânză de capră și untiera cu unt
gras, franțuzesc, un ciorchine de roșii cherry,
tai la repezeală câteva felii de pâine subțiri și depun pe masa din fața ei
platoul cu bunătăți. Frumusețea trebuie hrănită. Revigorată. Întotdeauna
perversiunea erotică a mâncării mi-a fost aliat de nădejde. Micul aranjament îi
dă ocazia Evei să facă un switch
rapid pe celălalt versant al personalității ei. E înfometată iar eu îi dau
ocazia să se alinte. Cu o mișcare iute își trage peste cap puloverul antracit
din mohair. Pe dedesubt, scoate la iveală un tricou cu baloane colorate care
strânge în croiala lui o pereche de sâni fabuloși. Sigur că făcusem cunoștință
cu ei la antrenamente, însă Eve stând pe canapeaua din livingul meu cu
sfârcurile întărite sub bumbacul moale al tricoului este o cu totul altă
ipostază a metafizicii.
E copleșită de merindele de pe platou. Iau
o felie de pâine, o ung cu unt, așez deasupra blue cheese și câțiva mieji de nucă afărâmați, o foaie de salată
verde și îi ofer hrana viitoarei mele iubiri. Procedez întocmai cu anchois-ua, însă fără nucă și fără salată.
Înfig lingurița în cutiuța cu puf de brânză și o așez în fața ei, sugerându-i
astfel că o poate mânca goală. Cu o mică strângere de inimă, iau din bufet două
pahare din cristal de Baccarat de la 1920, semn al trecerii bunicii prin viața
asta, desfac magistral o sticlă de Guy Saget, un Sancerre Blanc 100% Sauvignon, perfect pentru cutiuța de Crottins de Chavignol cu lingurița-nfiptă-n
ea. Sper să înțeleagă! La 19 ani, gusturile ei în materie de artă culinară sunt
virgine. Îi voi oferi, pe-ndelete, educația de care are nevoie. Voi fi un tată
dedicat devenirii întru rafinament a fiicei lui, pregătindu-o pentru rolul de
amantă, care s-o desăvârșească. Toate fetele caută așa ceva. Toate femeile,
indiferent de vârstă, sunt în căutarea unui tată potent. Și ca să fiu un
nenorocit perfect, la desert îi ofer mousse-ul
de ciocolată belgiană, împopoțonat cu frișcă proaspăt bătută, peste care așez
un ciorchine de coacăze roșii. Mi-e teamă ca excesul de atenție să nu mă
trădeze, însă dezinvoltura cu care îi servesc micile bunătăți reușește s-o
păcălească. Eve înfulecă, pur și simplu înfulecă, e la a treia felie de pâine
cu unt și salam și se grăbește să ajungă mai repede la mousse.. Vorbitul timp de două ore a epuizat-o. Retrezită la viață,
speranțele într-o rezolvare a imposibilității în care se află îi provoacă poftă
de mâncare. Poftă de viață. O voi hrăni, Doamne, Îți promit că o voi hrăni cu tot
ceea ce am deprins în cei 50 de ani ai mei.
Dacă mă întrebi, nu știu să-ți spun ce e
frumusețea, dar știu s-o recunosc, mai ales acolo unde nu mulți o văd. Știu,
sunt îngâmfat, dar știu ce spun. După ce toate conceptele de frumusețe au fost
golite de sens de imbecilitatea umană, nu ne-a mai rămas decât s-o găsim
fiecare, după chipul și asemănarea noastră. Iar acolo unde-o zărim sub un chip
nou, s-o asimilăm cu speranța că ne va spori. Chiar în dimineața asta, mergând
spre bazin, am văzut o femeie în față la Chanel. Dacă înțelegi diferența dintre
Chanel și Louboutin – ce vrei mai simplu de-atât? -, mai ai o șansă pe lumea
asta. Dacă nu, faci parte din ăia 99%. Femeia stătea în față la Chanel și
privea pierdută nu vitrina, ci scenariul care se desfășura în visul pe care
mintea ei îl plăsmuia. Purta niște pantofi vechi, din piele gri, cu toc de
cinci centimetri, cu siguranță cumpărați de la un second hand cu haine de firmă. Pardesiul îi era la fel de vechi,
dintr-o stofă de calitate excelentă, un pardesiu clasic englezesc care acum 30
de ani făcea culmea modei londoneze. De-a lungul picioarelor atârna o poșetă
verde smarald, Czarina, tot din piele, din anii ’60. O eșarfă
ușoară din lână subțire, bleu, completa o imagine desăvârșită, chit că
ponosită. Dar nu doar frumusețea întregului vetust m-a făcut să mă opresc la
colțul străzii pentru a o privi, ci mai ales ținuta ei. O mândrie plină de
modestie, înțelegi ce spun? Genul acela rarissim
de femeie extrem de conștientă de valoarea ei. Nu cred că m-aș înșela dacă
aș spune că probabil era o profesionsită a lecturii, care-și topise tinerețea
în Platon și Aristotel și în literatura clasică. Știi, tipul ăsta de femeie te
înspăimântă cu frumusețea pe care o emană, care nu are nimic a face cu
frumusețea fizică și care tocmai de aceea este și mai frumoasă. Pentru că o astfel de femeie, dincolo de faptul că
este femeie, știe și că simplul fapt de a fi femeie poartă în sine un soi de...
Gândul ăsta mi-a fost curmat când mi-am mutat privirea de la frumoasa femeie
ponosit îmbrăcată la vitrină. Vitrina unui magazin Chanel este orice altceva
numai o vitrină nu. Există intrarea în magazin și, în lateralele ușii, pe
panourile din lemn masiv care țin locul vitrinei exista practicată o fantă prin
care, din locul de unde eram, vedeam perfect o parte din interior. Ceea ce mi
se vădea privirii, însă, nu era nici chipul vreunei vânzătoare, nici vreun
manechin din plastic îmbrăcat într-o ținută din ultima colecție, ci un tablou.
Mai precis, o bucățică minusculă din decorul magazinului. L-am recunoscut. O dată
ce l-ai văzut, nu-l mai uiți niciodată. Efectul minții care se străduiește să
uite o imagine se dovedește a fi contrar intenției. Cu cât te străduiești mai mult,
cu atât ți se întipărește mai adânc în memorie. Descoperi că ții minte nu doar
întregul, ci și detalii de care te îndoiești că le-ai privit cu atenție
vreodată astfel încât memoria ta să le înmagazineze. Iar acolo unde realitatea
se fisurează, mintea umple golurile, refăcând întregul. Proiectând bucăți de sine. Pe peretele din fundal al magazinului
Chanel, printre splendorile care cu siguranță se etalau privirii celui ce
pătrundea prin ușa masivă din lemn, stătea agățată monstruoasa operă a lui Hans
Holbein cel Tânăr, Christos în mormânt.
Da, exact, tabloul care pe Dostoievski l-a afectat atât mult. Da, tabloul care
stătea agățat și deasupra ușii lui Rogojin și căruia oamenii epocii îi dădeau
interpretări care azi nu mai sunt valabile pentru că azi nimeni nu mai cade pe
gânduri. Și chiar de-ar fi dispus cineva să cadă pe gânduri, nu mai are
instrumentele necesare interogării simbolurilor unor astfel de creații. Da,
exact același tablou cu care crescusem deasupra capului, bizară alegere a mamei
mele pentru un dormitor de copil. Îmi devenise atât de famliar încât nici nu-l
mai vedeam. Inițial, m-a uluit să descopăr acest tablou într-un magazin Chanel.
Apoi, mi s-a părut o alegere genială. Femeia, femeia aceea ponosită și
rafinată, oprită ca o stană de piatră în față la Chanel și pierdută în reveria
ei era însuși Christos-ul din tablou. Statuia înfățișând Cunoașterea, asta era
frumusețea aia de femeie cu poșeta ei din piele din anii 60 și cu aerul ei de
om pierdut în contemporaneitate. Destrămat
de contemporaneitate. Dar tot El era
și Eve a mea aflată, deocamdată, în etapa ei de înflorire pe care eu eram cel
ales s-o duc la desăvârșire. Și, până la urmă, și eu eram Christ-ul înțepenit,
cu gura deschisă, ca în fața a ceva ce nu poate fi gândit: eu privind-o pe Eve.
Cu toate astea, crede-mă, nu eu am inventat-o nici pe femeia-statuie, nici pe
Eve. Ele ar exista și în lipsa mea și sper să
existe atâta cât lumea va exista.
Între timp, am uitat ce voiam să spun.
Unui bărbat de 50 de ani lucrurile astea i se întâmplă din ce în ce mai des. A,
da, știu, voiam să spun câte ceva despre incredibila poveste a Evei, despre
care până acum nu am spus mai nimic. În realitate, lucrurile erau cu mult mai
cumplite și chiar nu aveam o soluție pentru problemele ei, dar trebuia s-o fac
să creadă exact pe dos. Am reușit, așa cum am reușit și cu tine. Apoi, am
hrănit-o. Cu brânza cu mucegai, cu brânza de capră, cu salamul picant, cu mousse-ul de ciocolată, cu vinul ăla
demențial. Vinul. Cred că asta a fost problema. O luase puțin razna. Mi-am spus
că am reușit o minune. În bucătăria mea intrase o fată de 19 ani distrusă, care
verbalizase, limpede, că vrea să se sinucidă. În trei ore era ca nouă. Vinul a
smintit lucrurile. Sigur despre vin a fost vorba. De unde era să știu? Mă
simțeam dator, știi? Eve rușise să-mi dea un nou sens în viață iar eu am fost atât
de imbecil încât să cred că epoate fi adevărat. Numai că Eve mă idolatriza și,
cu toate că o știam, nu o simțeam. Nimic din comportamentul ei nu-mi dădea de
înțeles că mă transformase în zeu. Nici măcar când a început cu „prea aproape”,
„prea departe”, „prea la stânga”, „prea în afară” nu m-am prins. Voia să-mi
facă o fotografie cu telefonul dar trebuia să prindă în cadru și tabloul de
lângă bibliotecă. Ai ghicit? O reproducere după Christos în mormânt. Era la al treilea pahar de vin și devenise
volubilă. Mi-am zis hai, să-i fac hatârul, apoi, când va adormi, voi lua
telefonul și voi șterge fotografia. Era clar că urma să adoarmă curând, pe
canapea. Dar nu-i convenea nici una din pozițiile în care mă așezam pentru
fotografie. Insista atât de mult și nu pricepeam de ce. S-a enervat. Am luat
loc lângă ea, s-o liniștesc. Era absurd. Era doar o nenorocită de fotografie.
Și atunci i-am văzut privirea, dar tot n-am înțeles. Și nervoasă fiind era
cumplit de frumoasă. Frumusețea în exces paralizează. Orbește. Devii insensibil
la tot ce este sub pragul ei iar Eve, cum bine știi, era un apogeu. Atunci, în
clipele mele de paralizie s-a întâmplat. Cuțitul de unt. Îi unsesem felia de
pâine. Nu știu când l-a luat. Mi l-a înfipt în marele croitor, până la femur.
Vreo câteva secunde nu am reacționat, apoi am văzut sângele șiroind,
scurgându-se pe canapea. Abia atunci am simțit o durere atroce. O priveam
îngrozit în timp ce ea mă privea la fel de îngrozită. Simțeam cum țeasta mi se
dezintegrează. Ceea ce se întâmplase era de necrezut. Eram șocat. Șocul
atenuează durerea. Am luat cordonul halatului de baie, l-am legat deasupra rănii
și am strâns tare. Între timp, Eve s-a volatilizat. Dacă n-ar fi fost farfuria
cu resturile de mâncare și paharele de vin aș fi putut crede că doar am visat.
Am condus până la spital. Medicul care m-a cusut s-a prins. I-am spus că voi
merge la poliție să depun plângere. L-am mințit. Cum poți depune plângere
împotriva frumuseții? Mi-a făcut o injecție, mi-a dat o pastilă mare, roșie,
mi-a dat rețetă pentru antibiotic. Am ajuns acasă epuizat.
Apoi, brusc, încercând să-mi pun ordine-n
minte, mi-am amintit că spusese ceva despre diagnostic. Știu că am refuzat s-o
cred, m-am gândit că face parte din strategie. Zicea că tocmai aflase că suferă
de schizofrenie. În dimineața aia aflase. Luase deja primele două doze din
tratament. Nu avea voie să bea. Am refulat complet informația. I-am ascultat
povestea. Era coerentă, valabilă, așa încât nu am înțeles corect mesajul. Eve
nu era distrusă pentru că se certase cu maică-sa, ci pentru că îi fusese pus un
diagnostic din spectrul psihotic. Asta
era cumplit, nicidecum lipsa banilor pentru continuarea studiilor. Am stat
toată noaptea cu ochii pe pereți, gândindu-mă la Eve și la tot ce se
întâmplase. Piciorul mă drea, dar anestezicul ăși făcea treaba. Mi-am amintit
tulburarea pe care am simțit-o, obstacolul care stătea între discursul ei și
înțelegerea mea și faptul că nu-mi explicam despre ce e vorba. Credeam că e
vorba despre frumusețe, dar acum înțelegeam: era vorba despre boală.
Schizofrenia. Idealizarea frumuseții ei anulase realitatea. Era un conflict pe
care nu îl putusem gestiona. Ce este schizofrenia? Este atunci când mintea ta
nu mai face diferența dintre realitatea externă și cea internă. E atunci când
nu știi dacă gândurile din mintea ta sunt ale tale sau ale altuia. Știu, e greu
de înțeles. Îți poți imagina așa ceva? Îți poți închipui cum e să nu știi unde
te sfârșești tu și unde începe celălalt? Te poți imagina fără granițe, fără
limite care să te pună la adăpost de lume? Își poți imagina cam câtă suferință
suferă un om care nu este acoperit cu piele? Carne vie. Așa e și frumusețea: te
absoarbe în ea însăși, dându-ți senzația că tu ești cel care ai încorporat-o. Devii
carne vie. Frumusețea doare.
Cum? Spui că asta nu are nimic de-a face
cu frumusețea? Că asta se numește adicție și că adicția este o boală? Cum ar
putea fi frumusețea o boală? Despre ce vorbești? Spui că fac o confuzie între a
asimila și a fi asimilat? Despre ce vorbim? Bătrâne, te-ai smintit? Dacă am
făcut vreo confuzie, asta a fost când am crezut că Eve se află sub controlul
meu. De fapt, eu eram cel aflat sub
controlul ei. De ce cred că s-a întâmplat asta? La naiba, doar ți-am spus,
probabil că Eve obnubila realitatea, anulându-mi apărările. Țeseam plasa,
înțelegi? Plasa în care urma s-o prind definitiv, în care urma să devină a mea.
Nu poți rata așa ceva. Să ți-o descriu pe Eve? O, așa ceva nu se poate. Dacă nu
ai experiența frumuseții absolute, nu ai cum căpăta percepția ei, oricât ți-aș
descrie-o. Bine, voi încerca, de dragul prieteniei noastre. Înaltă cam la 1,70,
păr castaniu, buclat, piele de culoarea caramelelor cu lapte, ochi verzi, de un
verde intens. Hai să zicem cam la 58 kg. Buze pline, gură frumos desenată, nas
cârn, care face încrețituri la bază atunci când zâmbește. Despre ochii
migdalați am spus? N-am spus. Ce tot spui acolo, cum adică parcă ți-aș
descrie-o pe mama, ești nebun? Spui că asta este descrierea pe care i-am
făcut-o, mai demult, mamei? Mă îndoiesc, nu văd asemănarea. Poate doar în
culoarea părului și a lungimii lui. Și culoarea ochilor, da, ai dreptate. Dacă
îmi amintesc fotografia pe care ți-am dat-o acum 20 de ani? Habar n-am. Ai
păstrat-o? Ia s-o vedem, hai, scoate-o la iveală. Aha, despre asta e vorba...
Păi, asta este Eve! Dar cum puteam să-ți dau fotografia ei acum 20 de ani când
eu n-o cunosc pe Eve decât de câteva luni? S-o întorc pe dos, spui. Ăsta e
scrisul meu. Da, ai dreptate, aici scrie că în fotografie e mama, dar așa ceva
nu se poate, asta e Eve! Mă pui pe gânduri. Unul dintre noi face o confuzie
majoră. Nu știu ce să mai cred. În fotografie o văd pe Eve, dar dacă o întorc
pe dos, scrisul meu zice că e mama. Ce facem noi aici, bătrâne? Încerci să mă
faci de cap?
Știi ce m-a obsedat întotdeauna? Buricul
lui Christos din tabloul lui Holbein. Buricul acela erect al unui mort. Ai observat detaliul ăsta? E ca și cum ar fi un
organ viu. Dacă decupezi din desen abdomenul, vei vedea că ceea ce rămâne este
imaginea unui sân cu sfârcul întărit. Un sân excitat. Un sân erect. Un sân
falic. Ce este un sân, bătrâne? Este ceea ce dă viață pruncului, hrănindu-l. Și
ce este un buric? Este cicatricea cordonului ombilical. Este simbolul și dovada
unei legături întrerupte. Și ce este cordonul ombilical? Este ceea ce ta hrănea
până să fii desprins de trupul mamei. Înțelegi? Buricul este un sân și sânul
este un buric. Dar cum poate un mort să aibă un buric erect? Cum poate un mort
să privească cu ochi limpezi capacul propriului mormânt? Cum poate un mort să
aibă musculatura încordată, ca și cum ar fi viu? Ce dracu vrea să spună tabloul
ăla, bătrâne, mă dumirești? Nu e acolo o întreagă schizofrenie? Hai să-ți spun
ce cred eu: cred că tabloul înfățișează nu trupul lui Christos mort, ci Femeia.
Femeia e viața și moartea. Femeia pătimește, nu bărbatul care și la 70 de ani
fute. Iar mormântul din tablou nu e mormânt, e spațiul agoniei, spațiul în care
Femeia este prizonieră. Nu cumva prin tocmai faptul de a-ți da viață, îți dă și
moartea? De-aici agonia, de la a nu le putea separa una de alta. De-aici
senzația mea că trupul din tablou este desprins de cap. Chipul arată agonia
Femeii care nu poate separa viața de moartea pruncului pe care-l naște, așa
încât își separă trupul de cap - clivaj l-ai numi tu, da, știu, un mecansim de
apărare al eului - pentru a ține cele două probleme separate. Ele sunt
ireconciliabile, și dacă nu le poate rezolva, atunci procedează la o separare
mentală. Cred că asta redă pictorul, rezolvarea conflictului printr-un clivaj.
Da, cred că d-asta mă obsedează tabloul ăsta, cu care am crescut deasupra
capului. Vrei să spui că a aduce tabloul din copilărie, din casa-n care-am
crescut în propria-mi casă este ca și cum aș fi luat-o pe mama cu mine? Că ăsta a fost felul meu de a nu mă fi separat de ea? Pare coerent ce
zici, dar ce au a face toate astea cu Eve, îmi spui? Oh, bătrâne, sunt un
dobitoc! Eve, Eve, Eve... Eva!
(Amedeo Modigliani - Sleeping Nude)