Arțari. Arțari, arțari

Lucrurile s-au întâmplat așa: era o după-amiază de sfârșit de vară, o vară târzie, cum ar veni, la ora la care umbrele arțarilor abia de începeau să crească sau, cum ar spune poetul, ora la care umbrele erau zgârcite. Cum nu știam ce-mi era scris și ce nu, așteptam, liniștit, ca inevitabilul să se producă. Altfel spus, eram acolo, în parc, la dispoziția lui. Ca și Rousseau, nici eu nu puteam scrie altundeva decât în pădure și, cum nu aveam una la-ndemână, obișnuiam să vin în parc, acolo unde păsările sunt libere. Nu vreau să spun că scriu 16 ore pe zi, precum Voltaire și nici că pentru asta am nevoie, Doamne, ferește!, de 40 de cafele pe zi. Nu vreau să spun nimic altceva decât că stăteam pe o bancă, în parc, în mijlocul unui pâlc de arțari, la ora la care soarele împinge ziua spre noapte, lucru vădit în umbrele mici ale arțarilor. Stăteam cu creionul în mâna dreaptă, un Faber Castell galben bine ascuțit, cu vârf moale, pe genunchi aveam un caiet mare, dar nu foarte mare, cu foaie velină și așteptam să vină inspirația. Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, lucrurile s-au întâmplat altfel. Spun altfel, cu toate că nu aveam așteptări ca ele să se producă în vreun fel anume. Dar, devreme ce spun altfel, asta pare să indice faptul că, fără să știu, aveam niște aștepări, întortocheate-s mințile omului! Nu sunt amator de mondenități, ca Balzac, prin urmare nu mi-am făcut prostul obicei să scriu noaptea, slavă Domnului! Asta-mi mai lipsea, de parcă n-aș avea, și așa, destule probleme de înfruntat. Dacă mă asemăn în vreun fel cu Balzac, este prin aceea că fac abuz de tutun. Ceea ce, probabil, oricum era inevitabil. Undeva, într-un loc pe care nu-l puteam zări de pe bancă, susura un pârâiaș. Nici nu mi-am dat seama că devenisem dependent de sunetul lui și, dacă mă asemuiam în vreun fel cu Flaubert, era prin nevoia de a auzi susurul apei și, poate, prin agonia pe care-o trăiam rescriind la infinit câte-o frază. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu aveam nevoie să procedez ca Hugo, adică să mărșăluiesc neîncetat, cu câte-o pagină în mână, de-a lungul și de-a latul camerei. Dacă nu știți, Hugo scria în picioare, întocmai ca Philip Roth. M-a ferit Ăl de Sus de-asemenea suplicii.

     Pe de altă parte, recunosc că am și eu micile mele obsesii. În privința foilor, semăn ca o picătură de apă cu George Sand: foile trebuie, trebuie (un trebuie imperativ, după cum se poate observa) să aibă aceleași dimensiuni, altfel ochii mi-o iau razna, mă ia cu vertij, mi se-ntunecă mintea și devin, brusc, anemic. Cad jos. M-a ferit bunul Dumnezeu și de alte nenorociri, dar pe Alfred de Musset nu l-a ferit, astfel că el nu putea să scrie înainte de a fi consumat, dimineața, pe stomacul gol, riscând măcar o gastrită dacă nu de-a dreptul un ulcer, un pahar de absint. Bietul om nu suporta nici lumina zilei, așa că scria în pâlpâirea lumănărilor, cu draperiile strașnic trase, feri-m-ar sfinții! Dar nici cu norocul lui Goethe sau al lui Dickens nu m-a hărăzit Cel de Sus, nu, eu nu sunt o ființă matinală, care să-și propună să scrie nici trei, nici cinci, nici șapte pagini la primele ore, și nici de norocul, de altă natură, al lui Theophile Gautier nu am avut parte, acela de a putea scrie în infernul oricăror zgomote ale vieții. Nu, eu am nevoie de parcul ăsta, de susurul pârâiașului, de foile mele veline frumos înmănuncheate-ntr-un caiet, de creionul cu mină moale și de ora la care umbrele sunt mici, abia de încep să înflorească pe pământ. Dar dacă se poate numi că am avut parte, cu adevărat, de un noroc chior, acela e norocul alcoolului. Bieții sclavi ai alcoolului, Verlaine, Baudelaire („Îmbată-te constant!”), Jack London... Nici nu pot imagina așa ceva cu privire la mine.

     Cum spuneam, stăteam pe bancă, în parc, așteptând inevitabilul – spuneți-i karma, spuneți-i destin, hazard, spuneți-i cum doriți. Și a apărut! Mă voi abține să exagerez precum hindușii, spunând câte brațe părea să aibă așa, cum se apropia, alergând contre-jour, în lumina de cleștar care parcă o urmărea așa cum un reflector urmărește actorul pe scenă. Dar voi spune, totuși: opt. Opt brațe care ba pluteau ca aripile de ibis, ba se zburătăceau ca vrăbiile nevrotice. Părul ei, flacără răvășită de ultimele raze de soare, plutea și el prin rămășițele zilei. Brațele, ca să vedeți că nu am exagerat deloc, s-au vădit a fi, după cum urmează: brațele ei ca atare, mai albe ca floarea de cireș, mânecile puloverului de pe umeri, mânecile hainei ușoare, de început de toamnă, care și ele fluturau pe umeri, și capetele șalului din mătase, încolăcit în jurul gâtului. Dacă ea era să-mi fie inspirația, dacă pe ea aveam să o scriu, eram salvat, după douăzeci și două de zile în care nu putusem să scriu un rând, din motive care nu merită a fi menționate aici. Să n-o mai lungesc, zeița s-a apropiat cu pasul ei sprințar, cu toate cele opt brațe ale sale fâlfâind alături de flacăra orbitoare a părului. I-am văzut pășirea neprihănită, am simțit-o, ca și când mi-ar fi umblat prin suflet, ca și cum mi-ar fi tropăit sufletul: indiferentă, absentă chiar. Așteptam să ajungă în dreptul meu, cu soarele săltându-i în păr înainte de-a apune pe după vârfurile arțarilor, așteptam, deja înfrigurat de frisoane, întâlnirea. Dar destinul a trecut pe lângă mine. Karma mi-a fost potrivnică. Hazardul și-a spus cuvântul. Or fusese doar o iluzie? Nu știu ce-a fost, știu doar că nu am putut uita-o. M-a tulburat nespus. Sau aproape de nespus, căci de spus, i-am spus psihiatrului care m-a văzut în seara aceleiași zile. De aceea stau acum aici, pe bancă, într-un pâlc de arțari, în spatele căruia zăresc zidurile albe ale spitalului. Îmi aștept soarta.

Maria nu există

Dacă Steven are dreptate, ceea ce oricum nu pot verifica, înseamnă că faptului că stau pe această bancă, din acest parc din Geneva, îi corespunde faptul că undeva, cel mai probabil chiar lângă mine, există un spațiu ca o dizlocare echivalentă mie însămi, care-mi anulează sau care mi-ar putea anula energia. De lucrul ăsta nu poți fi sigur niciodată. Mă rog, poate nu e tocmai bine explicat, așa că voi încerca altfel.

Era foarte de dimineață, la ora când Geneva încă nu își începuse plimbările prin parcuri. Aveam în spatele meu micul palazzo vopsit de astă dată într-un vernil stins, prăfuit, cu ramele ferestrelor albe, între noi grădina lui cu trandafiri, în față pajiștea crudă care coboară lin spre lac iar pe laterale pâlcurile de copaci înalți, printre care vreo trei cedri de peste 200 de ani, cu ramurile lor contorsionate în care veverițe negre și roșcate se aleargă neîncetat. Sunt teribile veverițele din Geneva: negre sau maron ca roșcovele, mici, nu ca cele din New York, care-s cât pisicile și vin să-ți ia aluna dintre degete. Veverițele din Geneva sunt agitate, nevrotice. Pe una o botezasem Foametea neagră iar pe alta Teroarea roșcovană. Invariabil, Foametea adună febril semințe de cedru pe care le scoate din conurile uriașe, în timp ce Teroarea o urmărește ca să i le fure. M-am așezat, ca de obicei, pe bancă, și în timp ce priveam turnurile catedralei Sf. Petru, reliefate pe coamele albe, irizate de soare, ale Alpilor, vedeam și luminițele pâlpâitoare ale avioanelor silențioase încolonate pentru aterizare, câte unul la fix trei minute. Destul de departe, dar nu foarte departe, se vedea lacul albastru ultramarin, nu turcoaz ca cel din Neuchâtel, cu toate că ambele sunt glaciare. Nu știu de unde-a venit. L-am văzut abia când mi-a cerut permisiunea să se așeze lângă mine. „Bien sûr, Monsieur!”, i-am spus și m-am tras puțin într-o parte.

Inevitabil, privirile ni s-au intersectat o clipă. Avea ochi mați, de piatră uscată și, exact în centru, două picături albe, lucioase, cu care mă privea. Purta părul pieptănat pe spate, ceea ce-i făcea fruntea și mai înaltă, ca o  fereastră deschisă și avea gropiță în bărbie. Două șanțuri nu prea adânci, de-a parte și de alta a nasului. Mi-a adresat un zâmbet blând. Mi s-a părut frumos ca un actor care fusese cândva îngrozitor de frumos. Vârsta lui a fost cea care m-a intimidat, cu toate că de-acum știam că asta-i o prostie. O pală de vânt i-a despărțit părul într-o cărare și lucrul ăsta a făcut să i se schimbe chipul. Mi se păruse că are părul grizonat. Acum, căpătase reflexe roșcate ca Teroarea. Sigur, toate astea s-au petrecut în câteva clipe, așa că era foarte posibil să mă fi înșelat. Nu avea chelie, așa cum au, îndeobște, bărbații de vârsta lui. Din contră, avea părul des și degete de pianist. „Ea este Maria”, a zis, și abia atunci am văzut o femeie subțire, strecurându-se ca o umbră spre ieșirea din parc, o femeie cu părul lung, negru și lucios, des și aspru. „Ahaaa...”, am zis, neștiind ce altceva ar fi trebuit să spun. Nu știu de ce, cu toate că nu-i văzusem fața, țin minte că am avut certitudinea că Maria este pistruiată. Avea siluetă de fostă balerină. Era înaltă și uscată și în mersul ei era ceva rigid. Dar nu înțelegeam ce legătură este între femeia care pleca și bărbatul necunoscut care stătea pe bancă, lângă mine și care avea în poală o carte.

„Aaa, Dostoievski”, am zis, dar cuvintele mai degrabă mi-au scăpat decât am intenționat să le rostesc. „Oh, da, numai că mi s-a cam șters din minte”, a zis, de unde am dedus că își adusese cartea ca s-o recitească în liniștea geneveză a parcului. „Atunci vă las să citiți”, țin minte c-am mai spus. A început să râdă. „Eu nu mai pot reciti, eu îmi pot doar reaminti”, și cuvintele lui m-au speriat de-a binelea. Abia atunci l-am privit cu atenție și, încet, așa cum se developează o fotografie scufundată în baia de acid, am înțeles. Bărbatul era orb iar Maria, femeia care se depărta spre intrarea în parc era cea care îl însoțise până la bancă. Ea era bastonul lui de orb. Îmi mai amintesc că mi s-a făcut rușine și de aceea mi-am cerut iertare că nu observasem așa o evidență. Dar de-acum îl puteam cerceta fără grijă. Cu toate că păstrasem senzația că purta cămașă albă, cravată și costum gri, de stofă, acum vedeam că purta o cămașă cadrilată, moale și călduroasă și un hanorac gri Levi’s, cu fermoar scurt, până pe piept. Blugi negri și pantofi sport, din piele. Dacă l-aș fi văzut mergând pe stradă, într-un loc oarecare, la Veneția, la Viena sau la Rio de Janeiro, nu l-aș fi remarcat, dar aici, stând orb lângă mine, pe bancă, mi-am dat seama că îl cunosc de undeva, dar nu știam nici de unde, nici cine este. Cu toate astea, oamenii îl cunoșteau. Un bărbat de vârsta lui, care trecea pe aleea din fața băncii, ăși soase pălăria și îl salută: „Respectele mele, stimate domn”, zise, se înclină și se depărtă. Necunoscutul de lângă mine și-a lăsat capul în jos, salutând, la rândul lui și, nu știu de ce, dintr-odată m-am simțit foarte mândră că eu sunt cea care stă pe bancă lângă el, ca și cum ar fi fost posesia mea, ca și cum ar fi fost o somitate iar eu, privilegiata lui parteneră. Recunosc că e plăcut să  simți așa ceva, chiar dacă știu că asta-i o tâmpenie.

„Vorbește-mi, dacă nu te superi, despre ceea ce vezi drept în față”, a zis și asta m-a făcut să am senzația că sunt pusă în fața unei mari încercări pe care eram bucuroasă să o trec. Nu știam cu ce să încep, cu planul apropiat? Cu cel mai îndepărtat? Cu soarele care acum strălucea puternic în alb-auriul norilor? Era ca un joc iar eu mă bucuram ca un copil de încercarea pe care-o aveam de trecut. Asemenea jocuri își pierd savoarea dacă nu le iei în serios. „O pânză bleu pe care plutesc fuioare de mohair alb. Piscurile sunt roz, ca trandafirii uscați, pe alocuri aurii, ca în tablourile kitsch. Zici că a ars ceva care acum se stinge. Poalele munților sunt gri-șoarece și albastru-cratiță. Verdele smaraldin al cupolei catedralei Sf. Petru undeva, mult în stânga. Un șir de clădiri mici, mici, multe și înghesuite, un brâu alb murdar. Apoi, o pată de calm intens, adânc. Lacul este albastru, luminos și plat. Ca o peruzea încastrată într-un malachit uriaș. Foametea neagră și Teroarea roșcată sunt pe undeva, pe-aici. Verdele din iarbă urcă spre noi și se opintește-n tufele de lavandă. Anul ăsta parcul e plin de lavandă, doar în grădina palatului sunt veșnicii trandafiri, la fel ca în rozariu. Deasupra noastră, cupola eterată a unei biserici al cărei tavan nu-l vom putea atingeniciodată, oricât ne-am înălța. Și Maria, pe care o văd apropiindu-se.” „Care Maria?”, a zis. „Maria, cea care v-a adus și care probabil vă însoțește mereu.”, am răspuns. „Nu există nicio Maria sau eu sunt cel care n-am văzut-o până acum.”  

Am întins mâinile și i le-am atins pe-ale lui, uluită de ceea ce spusese și parcă încercând să mă conving că el chiar există. Nu a tresărit. Ca și cum s-ar fi așteptat să-l ating. Ca și cum era firesc să-l ating. Am întors capul după Maria, pe care-o văzusem apropiindu-se. Intrase prin porțile dinspre stradă, de pe latura vestică, pe cele prin care și dispăruse. Dar nu era nicio Maria, avusese dreptate. L-am privit. Părul era, într-devăr, maron-roșcat ca Teroarea, des, aspru, cu o cărare neglijentă într-o parte. Avea ochi căprui ciocolatii, iar cele două picături albe, lucioase, erau la locul lor. Și-a tras mâinile de sub ale mele și mi le-a cuprins în căușul lor, ca și cum ar fi cuprins spațiul întreg. Ca și cum ar fi fost o pasăre cu aripi uriașe, pe care și le adună în jurul oului, singurului ei ou. Ca și cum ar fi îmbrățișat o absență. Am stat acolo, nemișcată, vreme de trei ore. Nu mai eram deloc sigură că era orb. Dar cred că nici nu mai era important. m-am gândit un timp la lumea din afară, apoi n-am mai avut alte gânduri, decât că trebuie să ajung la universitate.

(tablou de Krisztián Tejfel)