Valurile

   

    În noaptea aceea nu am dormit. Ore-n șir am derulat pe ecranul monitorului cele 23 de fotografii, ore-n șir în care m-am imaginat trăind în splendoarea vetustă a casei scoase la vânzare cu o reducere uriașă de preț. Nu aveam întreaga sumă, dar credeam că pot face rost de ea. Trebuia să fac rost de ea. Am trimis un e-mail agentului imobiliar care se ocupa de vânzarea proprietății și i-am spus că o cumpăr. Am făcut un transfer de 250,000 de lire, ca să fiu sigur că nu o va vinde până aveam să fac rost de restul sumei și i-am spus că voi fi plecat din Londra în următoarea lună, adică timpul pe care mi-l alocasem ca să fac rost de banii necesari. Adrenalina îmi inundase corpul mai ceva ca la o primă întâlnire amoroasă cu cea mai frumoasă femeie de 30 de ani din lume. Voiam casa cu orice preț. Trebuia să fie a a mea. Eram mai motivat ca niciodată. Făcusem, subit, o pasiune. O pasiune pentru viitorul meu în acea casă. Frumusețea sobră, discretă, elegantă și caldă a casei mă cucerise iremediabil. Eram lovit drept în inimă. Dacă aveam să scriu vreodată un roman, acela era locul unde visul putea deveni realitate. Scrisul, o altă obsesie de-a mea. Singura, de altfel. Un vis ratat, o știam dintotdeauna. Dar voiam să ratez până la capăt.

     Cu toate că îmi jurasem că nu voi mai călca în sala de operații niciodată, de astă dată nu aveam încotro, trebuia să-l sun pe Everett și să-i spun că-i accept oferta, dar doar pe o perioadă de o lună. Cu două zile în urmă mă solicitase pentru trei cazuri grave. Refuzasem fără să-i spun motivul real. Știa că încă nu-mi revenisem complet după moartea lui Julie, lucru care încă funcționa excelent ca pretext. Adevărul e că începuse să-mi tremure mâna și nici ochii nu mă mai ajutau ca în tinerețe. În neurochirurgie asta este limita dincolo de care nu trebuie să treci, dacă ai un strop de respect de sine și ceva mai mult bun simț. După moartea lui Julie mă afundasem în muncă, așa cum fac mulți dintre cei care speră ca munca epuizantă să-i scutească de neplăcerea trecerii prin doliu. M-am convins, e o tâmpenie, dar a fost calea mea, alegerea mea. Ca a multor altora, de altfel. Nu eu am inventat munca până la epuizare. Oricum altceva n-aș fi știut ce să fac. L-am sunat pe Everett și i-am spus că a doua zi urma să mă prezint la muncă, în clinica privată pe care-o conducea, moștenire de la taică-su. Speram să dau lovitura. Nicăieri în lume  neurochirurgia nu este mai bănoasă ca la Geneva. Mi-am achiziționat biletul de avion și a doua zi la 7,15 avionul meu decola de pe Heathrow. Mă așteptau trei cazuri de tumori aproape imposibil de operat, fiecare necesitând un timp operator de 10 – 14 ore. Dacă le reușeam și de astă dată, pacienții, un milionar chinez, un miliardar rus și un columbian cu nesfârșite plantații de cacao și de cafea aveau să plece acasă, pe picioare, în maxim 24 de ore după intervenție. Din afacerea asta urmau să-mi revină nici mai mult, nici mai puțin de 150,000 de franci elvețieni. Mai aveam în program încă niște operații de mai mică anvergură, care urmau să-mi adauge în cont în jur de 50,000 de franci. Tot mai rămânea o sumă importantă de strâns, dar aveam să văd, la momentul potrivit, cum urma să ajung în posesia ei. Programasem ca totul să se desfășoare pe parcursul unei singure luni, timp suficient, de altfel, pentru a duce la bun sfârșit ultimul meu zvâcnet de chirurg celebru, înainte de a mă retrage pentru totdeauna în casa visurilor mele pentru a-mi scrie, în sfârșit, cartea pe care niciun poet iscusit nu va avea să o cânte suficient de bine încât gloria să-mi rămână nemuritoare, purtată din gură-n gură până-n veacurile viitoare.

     Pe Evrett îl dusese suficient mintea încât să nu schimbe nimic din modelul pe care-l preluase de la taică-su. Lucrurile mergeau ca unse iar renumele clinicii crescuse, onorariile ajungând fabuloase, dând acces la ilustrele noastre mâini doar celor mai bogați oameni din lume. Ceea ce se schimbase, însă, de la ultimul meu sejur genevez până azi era asistenta cu care urma să lucrez. Grăsuna și adorabila Sonya ieșise la pensie iar în locul ei mă aștepta o Circe numai curbe, curbe, o portoricană oacheșă, cu niște picioare interminabile căreia i-aș fi putut fi tată, o frumusețe cu pielea măslinie care-și purta părul prins în vârful capului într-un coc din care se scurgeau șuvițe dezordonate, ca o perdea fină prin care pătrundea soarele, sculptându-i capul ca o efigie pe o monedă de bronz, cum stătea contre-jour în cabinetul meu de la etajul II, cu vedere la lac, făcându-mi raportul despre cazul pe care urma să-l operez, în timp ce eu priveam razele soarelui care pătrundeau ca niște săgeți prin șuvițele ei proaspăt spălate, mirosind încă a șampon. Intrase în birou cu pas sigur, mult prea sigur, afișând o încredere de chirurg celebru, cu picioarele alea interminabile mai mult dezgolite decât acoperite de linia pantalonilor vernil, luase loc pe fotoliul din fața mea și începuse să turuie cu o viteză amețitoare. Nu știu dacă nu am înțeles nimic datorită vitezei cu care vorbea sau din pricina sânilor obraznici, care-și făceau de cap pe sub tunică, în ritmul drăcesc al cuvintelor ei. O chema Valéria Rivera y Garcia și semăna mai degrabă cu o dansatoare nocturnă, pe jumătate beată și pusă pe chef, de pe străzile Havanei decât cu o asistentă de neurochirurgie din Geneva. Cea mai mare calitate a Genevei este că-i un oraș internațional, așa că știam că nu mă voi opinti în canoanele protestante, mult mai funcționale în alte părți ale Elveției. Aici mă simțeam mereu ca acasă. Sexul este o afacere și nu o jignire, doar abordarea trebuie să se supună regulilor nescrise ale păturii sociale din care fac parte. Nu că sexul propriu-zis s-ar diferenția prin ceva. Până să înțeleg ce anume am de operat, pricepusem că Valéria Rivera y Garcia urma să fie a mea în cel mai scurt timp cu putință.

     Mă înșelasem. Valéria nu era ceea ce părea. Disponibilitatea ei pentru un scurt joc sexual era inexistentă, contrară celei de a provoca prin frumusețea trupului. Un nonsens, de altfel. O nevrotică, am conchis în gând, privindu-i, pofticios, forma abia vizibilă a sânilor. O ecuație care în nici un caz nu conducea la un rezultat nul, ca în matematică. Și asta pentru că viața, oricât de banală, nu este matematică. În viață se poate întâmpla ca plus cu plus să dea minus, dar niciodată plus cu minus să se anuleze. OK, nici în matematică nu se anulează întotdeauna. Mi-a trebuit ceva vreme până să deprind ceva atât de simplu. Am invitat-o să luăm împreună masa de prânz la cafetteria clinicii, timp în care avea să-mi povestească pe-ndelete cazul din care nu înțelesesem mare lucru. Știam că nu avea cum să mă refuze. Nu doar că greutatea numelui meu o impresiona, dar mai era și nou angajată și, sub trufia cu care-și purta trupul cu sânii ăia făcuți parcă în ciuda mea, vedeam semnele unei admirații pe care unei puștoaice de 27 de ani îi este greu s-o ascundă. Probabil că simbolizam culmea excelenței profesionale – pentru ea, un ideal de neatins -, în timp ce ea simboliza pentru mine culmea frumuseții lascive, pe care vrei să ți-o revendici, imediat, numai pentru tine – un alt ideal care părea la fel de imposibil. Până la urmă, d-aia există idealuri, ca să ai, mereu, spre ce tinde. Aveam la dispoziție o lună pentru a face din Valéria Rivera y Garcia vestala mea supusă, o lună în care bărbatul din mine urma să dea tot ce are mai bun și rămas, încă, funcțional. Văzând-o apropiindu-se cu tava în mână, am avut o clipă senzația că o văd pe Julie a mea, cea din urmă cu aproape 40 de ani. Poate datorită unduirii șoldurilor pe care mai mult o bănuiam pe sub pantalonul vernil, poate datorită ținutei mândre, cu bustul înainte, ca o premiantă cu coroniță din imortele, poate din cauza privirii de cafea cu lapte cu care mi-a șters ochii o clipă, înainte de a se așeza. În fața mea luase loc cea mai frumoasă femeie din Geneva ultimilor 25 de ani, de când colaboram cu Everett, care și el începuse să îmbătrânească vizibil și care din ce în ce mai des trimitea mingea în afara terenului de tenis, motiv de glume pe care numai niște bărbați de vârsta noastră le pot gusta cu adevărat.

     Vine o vreme când, oricât de renumit ai fi, asta nu-ți mai folosește la nimic și nici patul nu ți-l mai încălzește. Vine o vreme când tot pentru ce-ai trudit întreaga viață se duce pe apa sâmbetei. Sensul dispare iar mândria de-a fi atins apogeul se topește ca frișca într-o cafea fierbinte. Depresia prin care trecusem cu dispariția lui Julie își mai făcea simțită când și când prezența, iar fata asta, Valéria – smintită idee a unuia care nu mai are nimic de pierdut, căci Valéria era nimic altceva în afara unei idei – părea o bună încercare de testare a unui nou antidepresiv. Ne-am privit nu mai mult de cinci secunde, ca și cum fiecare voia să se dumirească mai bine asupra celuilalt. Ca și cum fiecare căutam o recunoaștere în lipsa oricărei cunoașteri, un acord, ceva, lucru imposibil având în vedere uriașa diferență de vârstă. Căci privind-o pe Valéria nu vedeam altceva decât cât sunt de bătrân. Puștoaicele de azi sunt impenetrabile, nicio legătură cu cele de pe vremea mea. Conținutul lor nu se mai poate intui pentru că lumea în care s-au născut e alta. Nu mai dețin o semantică interioară descifrabilă. Nu mai dețin niciun fel de semantică. Gâzele astea diafane care par mai mereu amețite au apărut pe lume în plină eră a ministerelor pentru egalitatea de gen, cu o zi înainte de apariția religiei #MeToo și cu doar cu un cincinal  înainte de migrația legiferată a celor 50 de milioane de africani în Europa. Este perfect adaptată vremurilor ei. Eu sunt ecuația ei cu semn schimbat. Imaginea în oglindă, răsturnată. Minusul. Între noi nu poate avea loc nimic altceva în afara unei coliziuni. Atât. Asta dacă nu pun la socoteală colaborarea medic - asistent. Privirea iscoditoare a Valériei parcă-mi spunea: ia să văd dacă tu ești cu adevărat cel despre care am tot auzit vorbindu-se, ia să văd dacă îngâmfarea ta este sau nu una reală, ia să văd dacă una ca mine are acces dincolo de îngâmfarea asta cu ștaif și ia să văd ce naiba se găsește acolo. Stupefiat, constatam că ea era cea care mă penetra pe mine!  Convergența privirilor noastre iscase un punct de la ale cărui emanații mi se încălzise sângele atât de tare, încât îmi simțeam brațele palpitând și chestia asta începuse să mă enerveze. Fata avea tupeu, nu glumă, exact pe măsura frumuseții ei. Ceva, nu știu ce, m-a scos din incandescența aia și m-a trimis cu gândurile în cu totul altă parte. Ceva al ei. De la ea. Din ea.

   Poate că doar o femeie atât de tânără și atât de frumoasă, cu o privire atât de inteligentă (care, de regulă, nu aparține vârstei ei, căci inteligența, azi, are cu totul alt chip, cel al unei oi care scrutează tainele cerului) te poate trimite în acele spații interioare unde nu zăbovești niciodată. De fel, sunt un tip cu suficient umor încât să pot fi ironic cu mine însumi. Cele cinci secunde parcă deschiseseră o ușă nicicând deschisă și unde simțul umorului nu este de niciun ajutor. La moartea lui Julie, durerea fusese atât de mare încât nu putusem rememora nimic din viața noastră comună. Nu putusem trăi... sfâșietoarea tandrețe a rememorării. Aveam în minte numai astrocitoame, adenoame hipofizare, ablații endoscopice, suturi de dura mater, hemoragii cerebrale, chestii de genul ăsta. Sunt dintre cei care-au întâlnit moartea tot timpul, care-au înțeles-o altfel, care sunt obișnuiți cu scandalul pe care-l reprezintă și care dintotdeauna au avut conștiința că moartea stă ghemuită în noi încă de la naștere. A trebuit să moară Julie că să aflu că toate astea nu folosesc la nimic. Ca să aflu că tot ce știu despre moarte este un paradox lipsit de substanță. Nu e nimic înălțător în ideea de moarte. Cum nu e nimic înălțător în ideea de viață. Nici în ideea de floare, copil, adevăr. Iubire. Pentru un tip îmbrăcat zilnic în costum bleu din bumbac sterilizat, cu tunica închisă la spate cu șireturi, care câștigă o medie de 30 de mii de franci la o singură reprezentație, m-am descurcat destul de prost la moartea ei. Dar nu pierderea ființei iubite este scandalul însuși, ci egoismul. Trufia. Monstruosul narcisism. Tu ești cel nedrăptățit, nu cel care a murit. Tu ești cel care rămâi singur, nu cel care s-a dus. La moartea celui mai drag pe tine însuți te plângi, nu pe cel care-a plecat. Plângi de furie, plângi din neputință. De afront. Insuportabilul vine nu din dispariția în sine, ci din furia că nu te vezi supraviețuind în lipsa acelei ființe, așa cum nici eu nu mă vedeam supraviețuind dispariției lui Julie. Ție însuți îți plângi de milă, cu atât mai mult cu cât dependența, de care habar nu aveai, devine, după, o certitudine. O tragedie. O afli abia atunci când desprinderea se impune, când nu mai ai încotro, când îți dai seama că nu te poți împotrivi (după ce toată viața ai avut parte de deliciul de a spune nu la orice), când plecarea celui care-a îndrăznit să te lase singur te sfârtecă, ciopârțindu-ți măruntaiele. Și sufletul. Și mintea. Făcându-te neom. Cât de cretin ai fost să te dai pe mâna altuia? Și cum să n-o faci, de vreme ce nici nu știi c-o faci zi de zi, lună de lună, an de an, o viață? Căci asta este iubirea, a te da pe mâna altuia, a te lepăda de tine, a te lăsa la voia întâmplării. Asta e iubirea sau inconștiența? Moartea e o întâmplare obligatorie pe care nu o poți gândi. Iar Dumnezeu ar trebui să se gândească serios la reputația lui, fiind singurul pe care se poate da vina. Măcar și pentru a sluji acestui scop, Dumnezeu ar fi bine să se gândească să existe în continuare. Așadar...

     Ne priveam unul pe celălalt. Cu  furnicăturile alea enervante pe brațe. Nu știu la ce se gândea, dar știu la ce mă gândeam eu. Că o voi face să se simtă importantă prin simplul fapt de a-mi deveni iubită. Că o voi face să nu se mai simtă o anexă a genului masculin prin simplul fapt de-a fi a mea. Prin simpla deținere. Posesie. A iubi este a avea. Ai îmbătrânit degeaba dacă încă mai crezi altceva. A iubi ar trebui să fie altceva, dar este doar posesie. O echivalență care presupune gelozia. Azi nu ești rezonabil, Philip, mi-am spus, ce naiba e cu tine? Mă așezasem cu fața la lacul care se vedea prin fereastra deschisă, la o masă de două persoane, obligând-o să se așeze cu fața la mine. În spatele meu, îmbibată în mirosurile ademenitoare în care pluteam amândoi, se întindea sala de mese a clinicii, plină la ora aceea. Iarăși stătea contre jour, iarăși țepușele soarelui își făcuseră loc prin șuvițele ei curgătoare, desenând-o ca pe o icoană postmodernă care parcursese un lung drum, prin Renaștere și baroc, până la masa mea. Dar era în ea ceva ce nu permitea reveria nesfârșită. Un imperativ al refuzului. O frână. Un stop. Exact ca în privirea lui Julie, atunci când încerca să-mi comunice că ea e altceva decât suma scenariilor mele despre ea. Natura asta duală, de om de știință altoit pe un visător romantic (o fi un pleonasm innacceptabil?) este o combinație nu foarte reușită, care nu permite fericirea. Julie a fost cea care mi-a înfrânat, până la a o face să dispară, credința că mai există lucruri care să conteze. Ea a fost cea care m-a scos din iluzie, plasându-mă în realitatea care pentru ceilalți este iluzia. Dacă stau bine să mă gândesc, Julie a fost cea care a golit lumea de sens, lumea mea. Nu cumva a fost un act de egoism, știind că oricum avea să moară? Nu cumva, din egoism, a ales să distrugă o lume din care nu mai putea face parte? Ipoteza asta nu se închegase niciodată în mintea mea. Mi s-a părut insuportabil de posibilă. Și, dacă așa era, oare nu Valéria putea fi cea care avea să-mi ofere, din nou, nesperatul dar al iluziei, singura în care se poate trăi? Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.

     Era o femeie a spațiilor deschise, inundate de soare. O și vedeam tolănită, alături de pisici dormitânde, sub utimele raze, pe stâncile de pe promenada El Paseo de la Principesadin țara ei fabuloasă, cu picioarele alea interminabile, de femeie hrănită cu fructe de mare și tostones. Era nepotrivită San Juan-ului modern, melanj de estetică bince cumpănită a trecutului cu prostul gust al prezentului transformat în rai turistic, dar mi se părea perfectă pentru Mayagüez-ul plin de vestigiile unei glorii ruinate care reușise să-și păstreze mândria: desuetă, prăfuită, dar prezentă. Pe Valéria încă nu apucase să crape dantela de sare marină a Caraibelor din care se născuse. Nu apucase nici ca trufia conchistadorilor să-i dispară complet din priviri și dintr-un anume zvâcnet al umerilor, ceva abia vizibil dar care era acolo, apărând în anumite momente și ținând loc unor vorbe doar gândite, pe care nu-și dădea voie să le rostească. Venise la Geneva ca spaniolii în Americi, cărând după ea tradiția propriei familii, pe care nu reușea să și-o scoată din sânge, în cufărul ei plin cu fotografii, jurnale de pe vremea copilăriei, lucrușoare de bebeluș vechi de 27 de ani, primii pantofi de balet ai maică-sii, păpușa de la nunta alor ei, adică maică-sa în miniatură, ferfenițita carte de povești pe care bunică-su i-o citea seara la culcare, o pereche de butoni din fildeș de-ai lui tată-său, diplomele de premiantă cu coroniță din cei zece ani de școală, trei nasturi din cristal strălucitor, primul ei stilou cu cerneală și un manuscris al unui roman, o încercare de-a mult-prea-urâtului ei părinte de a deveni scriitor. O încercare ratată, firește, care ar fi putut fi chiar șansa mea în asaltul de cucerire iremediabilă a încrâncenatei nubile. Toate astea le-am aflat în seara de după prima operație. După ce vreme de 12 ore m-a secondat cu eficiență maximă, cu un profesionalism și cu o putere de-a îndura care nu aveau nimic a face cu aerul ei de prunc al secolului lenei, a adormit pe canapeaua din camera infirmierelor, cu picioarele-i dumnezeiești ostenite și ghemuite la piept, cu buzele întredeschise, ca un copil fericit că se poate întoarce pe tărâmul viselor, acolo unde numai dorințele neostoite locuiesc. A doua zi am invitat-o în orașul vechi, cu străzile lui urcătoare, pietruite, înguste și saturate de liniștite. Ici, colo, mici scuaruri scufundate-n calm apăreau de unde nu te așteptai. Acolo locuiau aristocrații locului, din familii la fel de vechi ca ale ei. Oameni care-aveau grădini suspendate ascunse de privirile turiștilor, în case de o splendoare de basm, la care privirea trecătorului nu are acces. Doar dacă fusesei un student amărât care nu avea bani pentru a-ți petrece week end-urile cu colegii aveai șansa de a le descoperi. Un uriaș labirint ascuns turistului din postumanism în care puteai pătrunde doar dintr-o prea mare curiozitate, dintr-o prea mare tristețe sau din pură întâmplare. Știam un astfel de loc public, cocoțat între zidurile a cinci case și acolo o invitasem la picnic, după ce ne regeneraserăm, printr-un somn de zece ore, forțele și mintea. Acum ne era foame. La capitolul ăsta, Geneva-i o păcătoasă parșivă. Am cumpărat chifle calde din secară și croissants de la un mâtre boulanger et pâtissier, o sticlă de ulei de măsline Lei Città Bianca pentru că merge grozav cu pâinea ruptă și înmuiată, o cutie de foie gras cu trufe și smochine, o bucată de brânză Gruyère și o sticlă de Chardonnay Meursault Cuvée Maurice Chevalier 2016 cu care mă gândeam c-aveam s-o dau pe spate, un vin alb de Bourgogne, un triumf al laboratorelor de genetică alimentară încrucișate cu zeii francezi care au în pază viile și cu supravegherea atentă a abațiilor în grija cărora zeii și legile franceze le-au lăsat și care ar trebui, cu toții, să le fie recunoscători romanilor. Asta pentru adevărul istoric. Un astfel de vin, vorba lui Dumas, se bea în genunchi, cu capul descoperit, în semn de reverență. A-nchis ochii de plăcere, lăsând licoarea să i se prelingă pe gât iar fața ei exprima extaz. Oare celălat extaz cum arăta? O clipă doar, am avut impresia că privesc un tablou desenat cu creioane colorate, moi. Proiectată pe zidul din piatră al casei, Valèria era modernitatea ipostaziată în centrul tradiționalului maiestuos. Pe balconul din lemn al casei, probabil vechi de peste 150 de ani, o pisică privea, nepăsător, cu labele ascunse sub ea, extazul viitoarei mele iubite. Dar ce știu pisicile...
      Nu mai fusesem la un picnic de ani. Mai precis, de pe vremea când lumea încă era o iluzie. Adică de pe vremea când Julie trăia. Abia acum realizam că ultima ieșire tot aici fusese, doar că Julie fusese cea căreia-i dezvăluisem secretul acestui loc. Cu toate astea, Valéria n-are nimic de-a face cu Julie. Am privit-o mai atent. Nicio asemănare. Valéria este cu mult mai înaltă decât Julie și are o cu totul altă constituție. Valéria este lascivă și provocatoare, Julie afișa o determinare de neclintit, chiar dacă nu pricepeai la ce se referă. Valéria este întruchiparea nevroticului, Julie, a obsesionalului. Valéria este un soi de „mi se rupe”, Julie era mereu centrată în miezul necesității de neamânat. Valéria are aerul că s-ar afla într-o permanentă vacanță, Julie avea încruntarea celui podidit de sarcini urgente, imperative. Și totuși, nu știu cum, semănau. Sprijinită-n coate, cu paharul cu vin în mâna dreaptă, sprijinit pe pământ, cu capul lăsat pe spate și ochii-nchiși, cu părul curgându-i valuri, valuri, cu picioarele întinse unul peste celălalt, țâșnind de sub rochia ridicată o palmă deasupra genunchilor, Valéria este totuna cu aerul, cu iarba atât de verde și de bine îngrijită și, dacă m-aș lungi lângă ea, ar fi totuna cu cerul. Pare atât de evanescentă încât nici nu dizlocă aerul din jurul ei. Miroase a stânjenei iar pielea-i lucește a mătase caldă. Cuvintele noastre tac o vreme doar, liniștea înghesuită-n micul scuar ne strânge-n ea cu o mângâiere de briză proaspătă. Parcă aud valurile. Deasupra capului ei, pisica, neclintită ca o umbră priponită de zăbrelele balconului, sobră și detașată ca un Sfinx, veghează relaxată când Valéria se întoarce pe o parte, își sprijină capul pe podul palmei, își adună genunchii unul peste celălalt, flectându-și puțin picioarele și începe să vorbească de parc-ar fi în transă, cu privirea ațintită într-un loc necunoscut. Vorbește despre nuferi și case cu ziduri colorate violent în culori isterice, despre ape turcoaz în care se reflectă siluetele palmierilor, despre contururile de vopsea albă ale ușilor și ferestrelor aliniate de-a lungul străzii pietruite, despre bătrâna clopotniță de unde marea argintie se vede ca și cum nu s-ar termina niciodată, despre balcoane dantelate-n fier forjat, despre cimitirul de pe malul mării, fratele care s-a sinucis în urma dezamăgirii tatălui, vorbește despre ce înseamnă a rata pentru un puști de 20 de ani (moartea) și ce înseamnă pentru un tată de 68 (mândria rănită), vorbește despre ură, despre inutilitate.
      O lume de obiecte inutile, de relații inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorințe inutile, devoratoare, care ucid. O lume de averi inutile, de lux inutil, de cerințe inutile, de efort inutil. Căutarea fericirii care face amintirile inutile, inutila distanță dintre generații, inutilele generații care perpetuează cereri inutile, obiceiuri inutile, concepte inutile, dorințe inutile, devoratoare, care ucid. Cimitirul de la malul mării, acolo unde fericirea a fost îngropată și valurile care închid, sub ele, totul, sub un acoperiș de frunze zimțate care se întrevăd prin cupola mișcătoare și transparentă a apei. Trebuie să tăcem, zice, căci dacă viața ne vede, ne împușcă drept în inimă, ca pe niște dihori, trebuie să tăcem. Și, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorințe, nu există cerințe, nu există concepte. Acolo unde o nouă lume poate fi inventată din nimic. Acolo unde nu este nimic. Dincolo de realitatea asta. Dincolo de tot. Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârșirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, și nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu plutește nicio corabie să-și zdrobească valurile de țărmuri indiferente și mute. Acolo unde verbele se conjugă doar la prezent, unde drumurile nu sunt niciodată lungi sau greșite. Acolo unde nu există ceasuri și unde cuvintele pot fi inventate din nou.

      Ia o gură de vin, își lasă capul pe brațul îndoit și închide ochii. Pisica în formă de 3 își continuă neclintirea indiferentă. În fractura pe care-a creat-o, sub cupola transparentă a apei, mă prăvălesc cu viteza luminii. Mă țin de cutia de foie gras cu trufe și smochine, de uleiul de măsline în care plutește o bucată de chiflă, de sticla cu vin, de piciorul paharului din mâna ei, de rochia ei, mă agăț de rochia ei din care se rupe o bucată, mă agăț de pisica în formă de 3, de valurile lunecoase ale părului ei, de gleznele ei înmărmurite-ntr-o frumusețe adormită și nepăsătoare. Așa ceva nu se poate rata, îmi spun cu ultimele puteri, așa ceva nu se poate rata, nu, nu la vârsta mea. Cu ultimele puteri, mă năpustesc împotriva valurilor. Și valurile se sparg de țărm.

Nu ești deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.

(tablou de Alfred Aniol - At the Adriatic Sea)