Dințișori prea mici, prea albi

     Poate că va începe să recite un poem, sau poate că va izbucni în plâns, așa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru totdeauna, casa. Mă uit la ea cum privește în jur cu un aer de tristețe. Știu că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru. Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească. E alegerea ei, pleacă pentru că așa a hotărât – a hotărât fără mine, ca și cum n-aș fi avut niciun cuvânt de spus! Așa că se plece mai repede, să pună o dată punct poveștii ăsteia pe care-o tot lungește grație unui pervaziv moment de melancolie amestecată cu nostalgie și cu cine știe ce gânduri nerostite, cu cine știe ce iluzii care-o țin țintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea spațiului nostru de cetină și puf. Fostului nostru spațiu de cetină și puf. Mă aștept să rostească o metaforă tare, care să îngreuneze lucrurile, așa că sunt pregătit s-o primesc și, de teamă să nu mă las răscolit, îmi șoptesc, deja, în gând: „Tinichele, gablonțuri, zorzoane... ” N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima oară, ca să-și asigure o potențială revenire în caz că va constata că a luat decizia greșită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porțile deschise. Sub imperiul unei fascinații bolnave, stau și-aștept, cu urechile ciulite, fraza pe care o va alege pe post de momeală. Știu că după ce va ieși pe ușă voi plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i transmit hotărârea mea ireversibilă. Și cred că reușesc, pentru că Diane îmi întoarce spatele și, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent și împovărat, spre ușă. Fulgul meu se pregătește să iasă, pentru totdeauna, din viața mea. Sunt vigilent, Diane este atât de neașteptată încât trebuie să rămân, până la capăt, pe cea mai strașnică poziție defensivă. Numai de nu ar întoarce privirea, numai de și-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar putea face și ea pentru mine acum, la sfârșit.

     Să fii contemporanul fericit al unei astfel de femeie... Ah, ce buchet de miresme, rațiune și simțire! Ce monument de frumusețe naturală, atât de îndepărtată de frumusețea stridentă de azi! Diane, giumbușluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, și-au bătut joc de mine. Înainte de a o cunoaște locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină de cruzime și de etichetă, cea liniștită, unde numai câte o crimă tăinuită își trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru, invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se moștenesc din generație în generație și unde tradiția este obligatorie. Unde Bentley-ul sau Rolls Royce-ul țin de cotidian, cu foșnetul cauciucurilor rulând cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o mândrie arogantă care știe să mimeaze perfect modestia și în care, dacă te naști acolo, destinul îți este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell și, când și când, în surdină, ca pe o rușine, Strauss. Unde ceaiul se bea din cești Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul trebuie că are un gust divin și unde prezența la cursele  de cai ale reginei este obligatorie. Unde lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate și a-ți cumpăra îmbrăcăminte nouă înseamnă a merge la croitori ascunși precum cârtițele la adrese de nimeni știute, unde un costum costă 5000 lire. Acolo, oamenii se încalță în pantofi făcuți după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în afara pielii de vițel, de căprioară sau de șarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Și totuși, o mică legătură tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș, Dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.

     În dimineața aceea, când un cer capricios își revărsa torentele prin mirosul de primăvară al orașului, la Barney nu era nimeni. De altfel, pe asta și mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în draci și că aristocrația făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai, cele 20 de lire necesare plății somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit să renunț la achiziționarea unei cărți doar pentru a mă duce să lenevesc în folotiile moi de la Barney, să asist la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii și râșnirii cafelei, să o beau nederanjat de nimeni, să știu că măsuța din lemn de stejar veche de 200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele zgomotoase și să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înțelesesem despre ce e vorba în căcatul ăsta de viață, pusesem capăt inutilelor interogații existențiale, aflasem că o viață este o viață, nimic mai mult, dar nici nimic mai puțin de atât, mintea mea își găsise liniștea pentru că resemnarea, apanaj al înțlepților, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram singur, așa cum credeam sau așa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conștiință a imponderabilității) spre o masă din partea opusă celei la care mă așezasem, nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé pudrat, o nuanță mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veșmânt tulburător care sunt sigur că costase pe puțin o mie de lire, un pulover „tivit cu soare, noapte și azur/și cu paing de raze și penumbre”. Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a amețit privirea, sau nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un aer de langoare piersicie, ca și cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai vată pe băț, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapițat cu stofă de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului și mai ales a culorilor de la Barney) iar eu m-am prefăcut că stau pierdut cu privirea în arțarii din spatele ferestrei în fața căreia era așezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au șușotit împreună, după care a plecat și s-a întors cu ceva ce părea a fi o pastilă. Și pastilă era. Creatura de puf a înghițit-o cât ai zice pește, după care și-a lăsat capul pe speteaza fotoliului și a închis ochii. Atunci am privit-o cu atenție, după ce m-am asigurat că nu mă vede.

     Credeam că vârsta de 50 de ani este una a maximei siguranței. Credeam că o dată ce i-ai pășit pragul, constați că te afli într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiș strașnic deasupra capului, unde nu te plouă, nu te ninge, nu-ți e nici frig, nici cald, nu ți-e nici foame, nici sete. Unde ai liniștea de a-ți vedea de rahatul tău de viață din care te trezești într-o zi că vrei să faci bici. M-am înșelat. Vârsta de 50 de ani nu aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te rafinează, te face mai înțelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât ești. Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conștientiza mai acut ceea ce îți este interzis și ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai ai în față timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Și mai e ceva: cititul te face să simți acut că sfârșitul și ție ți se adresează și cale de scăpare nu ai. Nici de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să râvnești. Părea că o doare capul. Cred că și adormise, la adăpostul certitudinii că e singură în cafenea și protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt apropiați sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei și nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale ploii care ținea în case nobilimea. Nu, veșmântul ei nu era „rupt din cerul pur”, ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform, mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără dar cu siguranță plictisită de viața bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt, înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înșiși. Politica e o iluzie. O cârpă zdrențuită, o bucată din fața de masă murdară de la chiolhanurile bogătanilor. O țesătură cârpită și răscârpită, plină de zoaiele cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură ale conacelor lor restaurate la fiecare generație. Pentru ei s-a inventat porțelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica și plasticul colorat. Ei sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile, partidele verzi, feminismul și mai ales acțiunea de a milita. Pentru ei s-au inventat studiile științifice care demonstrează dezastrul planetei și tot ei sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat corectitudinea politică, nevoiți să țină-n frâu masele, ceea ce altădată reușiseră naziștii și comuniștii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr și vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieșisem din sistem la momentul potrivit și funcționam ca free lancer. Mă descurcam binișor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci atmosfera aia rafinată și tihnită din cafenea, la orele la care aristocrațimea să-nvârte în așternut pe partea celalaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată, atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Și iată în fața mea reprezentanta cea mai nevinovată a puternicilor, înfășurată fedeleș în frumusețea ei gravă și plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o durere aristocrată pentru care – culmea! - o simplă aspirină proletară este suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca și cum ar fi străjuiți de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată din cafenea, care și ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i ființă. Sunt răutăcios degeaba, nici nu știu cine-i creatura, ar trebui să mulțumesc stelelor că a adus-o aici în dimineața asta nesuferită, ca eu s-o pot admira dormind. Cu așa ceva nu te întâlnești în fiecare zi.

    Spun unii că frumusețea s-a întrupat din apa mării. Frumusețea din fața mea sunt sigur că se întrupase din fructe pârguite, gălbenuș de ou cleios și dulceață zaharisită. Când eram copil mama îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de șerbet de trandafiri făcut de ea, în casă, din petale proaspăt culese și frecate cu suc de lămâie, o lingură de șerbet și un pahar cu apă rece. Cam așa era și nobila căprioară care tocmai deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de șerbet de trandafiri cu un pahar de apă alături. Iar șerbet nu mai mâncasem de mult.

     Cu siguranță învățase la Eton, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță își petrecuse vacanțele în locuri izolate dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță că suferise decepții suave, cu toate că nu asta face diferența. Una peste alta, știam că diferența aia esențială este dată nu de suma celor trăite sau citite, ci de suma celor a căror conștiință ai căpătat-o în urma celor trăite și citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour și de aceea, în ciuda – sau tocmai datorită - puloverului de o mie de lire știam dintru început că, dintre noi doi, cel care ar putea avea o oareșcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, așa că am așteptat ca ultimul nostru pui să-și ia la revedere de la casa părintească pentru care o viață plătisem 1280 de lire chirie și dus am fost. În nopți de schizofrenice chinuri, când îmi înșira suma ratărilor ei datorate sacrificului pe altarul căsniciei, când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eșecurile întregii planete, mă gândeam că sunt ultimul nenorocit și că nu merit altceva decât să mor, cu toate că nu pricepeam unde greșisem în așa hal încât să reușesc să distrug viața vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi s-a ridicat de pe ochi și am văzut, într-o clipă, realitatea așa cum e ea. Iar realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineața, de făcutul sandișurilor pentru copii și de dusul lor la școală, mai e ceva dincolo de interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo de văicăreala fără sens a nevesti-mii și, cu toate că nu știam ce poate fi, intuiția faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi fac bagajele într-o dimineață însorită de duminică și să plec în căutarea acelei intuiții care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună decizie pe care-am luat-o în viața mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri lipsite de importanță care mi-au mâncat cei mai frumoși ani din viață. Lângă Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, așa că am salutat-o din mers, trăgând după mine un uriaș sac cu cărți la care nu aveam de gând să renunț iar Suzy, privindu-mă trăgând de sac, nici măcar nu putea înțelege ce se întâmplă.

     Sunt alții care susțin nașterea conștiinței din durere. Eu susțin că s-a născut din durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naște niciun fel de conștiință câtă vreme nu are la ce se raporta. Și nu mă refer aici la faptul că zeița în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta face diferența. Ea crescuse cu bonă și guvernantă și se jucase cu păpuși unicat în grădinile conacului iar iarna era dusă în stațiunile cu ape termale de pe malul francez al Elveției, eu crescusem pe caldarâm și în țărână, cu jucării din sfoară și carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un caucic vechi, înconjurat de copii săraci de toate vârstele și credeam că ăla e paradisul, pe când ea chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conștiința lui. Nu, sărăcia nu este, neapărat, o problemă, să te naști în clasa de jos nu este un blestem, blestemul este să nu știi că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit de clasa de jos, ca și cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să intri în contact. Aroganța și superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu ești mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuți este blestemul. Și mai ales să te inventezi din nimic. Să ronțăi parmezanul cel mai învechit crezând că este un drept care ți se cuvine, un privilegiu de clasă. Să porți haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te lași prostit de cei asemeni ție care și-au inventat propria religie strict pentru ei. Să stai prăbușită pe un fotoliu la Barney, zdruncinată de o proletară durere de cap și mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă decât însuși impresionismul - și asta este o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deținătoarea unei pieli ca de porțelan, ca de coajă de ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii... „un sunet al cuvintelor” bine alese? Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a absolutului non-sens, se grăbește să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanța, aliterația ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum să fii însăși oportunitatea? În clipa în care ochii ei și-au scânteiat privirea în ochii mei, am știut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula sirenelor. Dar eu nu sunt (și nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele la care, într-o dimineață ploioasă și aprigă, legile mecanicii pure se strecoară într-o mulțime de paturi, acționând fix în același fel și în așternuturile din mătase, și pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de câte-o cârpă soioasă, ferfenițată.

     Acesta este cuvântul: scânteiere. Un impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a topit instantaneu întreaga mea înțelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca o frunză luată de vânt din fragilul ei pețiol care încă o mai ținea aninată de copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic. O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-și făcea de capul meu, într-o imagerie înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în cele mai obscene poziții, făcându-mi cele mai deșănțate lucruri la care perversitatea mea, de care eram străin și în fața căreia eram prizonier, o supunea. Și, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în același timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul și cu totul străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Și așa mi-am înțeles eșecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care făcea parte. Și, dacă era așa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o hărăzise? Nu mai știam nimic. Simțeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese un mesaj pe care nu știam să-l descifrez, așa încât viermuiala pronografică s-a transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza de-a rata. Atacul de panică. Amețisem, simțeam nevoia să beau un pahar cu apă, cred că mă albisem tot, pereții cafenelei se depărtau și se apropiau periculos, buzele, fără îndoială, deveniseră vineții, auzeam șuieratul propriei respirații și inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat pentru o pungă!, o pungă în care să respir, așa citisem prin cărți că se procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conținere ai avea. Oricât de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitație din fotoliu și, în timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea și i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de  Evian s-au privit de fapt l-a privit cu subînțeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era mă-sa nu se mișca așa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei reci ca gheața pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de Barney. Am băut. Și totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi, a sosit ceaiul. În ceașcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din astea se găseau la Barney. Un mirific ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase lingurițe de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbușită. Și soarele, care se cocea în fereastră spre desăvârșirea unei zile de sâmbătă care debutase cu rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenți parfumați ale cartierului cel mai bogat din Londra. Și eu, stând la masă cu într-aripata roz, cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceațe zaharisite, cu o cană plină de gălbenușuri cleioase, calde, amestecate cu smântînă și cu pâine, din care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-și recăpăta cifrele corecte.

     Acum stă și mă privește contrariată. Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă privește ca și cum aș fi fost vinovat de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumusețea ei m-a obligat să trec, frumusețea ei și dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experiență de viață. Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are... dar hai să-mi înfrânez malițiozitatea și să nu intru în detalii care mi-ar putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea și vârsta. Barney al patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceașca cu cafea. Face o scurtă reverență și se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă care e pe cale să-și recapete relaxarea și, odată cu ea, poate și durerea de cap. Și, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era obișnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi cer scuze că i-am pricinuit sperietura și-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este  frumusețea ei aprigă și neiertătoare. Râde încurcată ca și cum s-ar rușina de ceea ce-i spun, ca și cum nu ar ști cât este de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiță rejucată la infinit, care prinde la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă și lână de lamă peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în fața căruia neputința mea se-nclină și sucombă, lăsându-se luată în primire și administrată după pofta inimii ei asupra existenței căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de dinainte. O asigur că și-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu săgeți Blue Streak din oțel întrețesut, cu toleranța de 0,0015 inch sau, la alegere, să-mi găurească capul cu un strașnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu tijă Long Shank din oțel-carbon 100 ascuțit chimic (iar ea râde cu dinții ei mici, prea albi și prea sticloși), îi spun că mă poate scoate oricând la vânzare bucată cu bucată sau pe de-antregul dar că nu va găsi în veci un cumpărător pentru un animal atât de bătrân și de nefolositor (la care închide ochii de atâta râs și obrăjorii cu puf i se-ndulcesc și mai tare cu un roșu de cireașă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer așa cum legi o pasăre și că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima și trupul (iar ea-mi aruncă o privire din colțul ochilor, strâmbând ștrengărește din nasul ei mic și cârn), o asigur că-i voi spune, precum Șeherezada, o mulțime de lucruri drăgălașe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i devine sceptică și, parcă, își ciulește mai bine urechiușele), o asigur că peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele mele și despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie povești cu eroi pentru copii cu care va câștiga recunoașterea mondială a tuturor mămicilor ai căror plozi vor fi salvați din ghearele feminismului deșănțat care îi mănâncă, zi de zi, generație după generație și că este tocmai menirea ei de femeie să salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ținând ceașca Crown Derby cu două degete înnobilate de o ojă lucioasă roșu-flamă și zice:

-         Și Hobbes, și Foucault te-ar face frate de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranță Paglia te-ar urî cu o respectuoasă și condescendentă ură dacă te-ar auzi.

-         Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă plină cu glicol?

-         Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat cu Swarovski, zice și varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.

-         Dumnezeu nu doarme, zic, și iau repede șervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata proaspătă de pe pantaloni. Pe pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe carnea ei. În carnea ei. În ea.

     Știu că gestul este aproape un afront la adresa ingenuității ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel și întreaga mea viață de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua își umezește buza de sus iar lentoarea cu care își mișcă vârful limbii are în ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aș avea bani, mai că i-aș comanda o porcărie d-aia de smoothie de frăguțe sălbatice, cu fructul pasiunii și cu lapte integral pasteurizat, dorința supremă, dovada reușitei în viață a oricărei puștoaice din țările de est care se visează prințesă încă de la 7 ani. Dela o vreme, și a oricărei puștoaice europene. Poate chiar mondiale.

-         Doresc să fim prieteni și să te cunosc mai de aproape, zice.

-         Voi încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.

-         Ai lipsit din țară nouă ani, și ai să pleci iarăși[1].

    Un înțelept postmodern susține o chestie cu care sunt total de acord și de care mi-e și ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel, până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că seraficele ei decepții i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenței și că eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.

-         Vorbește!

-         Nu pot până la buze să-mi înalț sufletul.[2]

     Puștoaica se juca cu mine, dându-mi peste nas. Așa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea replici potrivite și (culmea erudiției sau doar a inteligenței speciei!) spontane. Nu știu ce m-a cucerit definitiv, frumusețea-i hieratică sau dovada agerimii pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educații iluministe. Trebuia să aflu.

     Și am început să aflu încă din acea seară. Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burții și a aterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) școlită la Oxford, ascultase de dorința lui maman și a lui papa și se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor și vreme de opt ani se lăsase înșelată de idiot. Se eliberase nu de multă vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul familiei, așa încât relația cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Știa pe de rost sute de poezii pe care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărți decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoașterea mea în fața căreia se prosterna ca Maria Magdalena când a fost ispășită. Una peste alta, Diane era un spectacol de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea și că dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie rușine de tot ce gândisem despre clasa căreia îi aparținea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la cei care dețin puterea. Diane mă transforma. Și mă transforma în varianta mea mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a întors ca și cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou și s-a întors după două zile. Și iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turcește pe jos în sufragerie și fumai narghilea râzând ca proștii. Cred că fumai altceva. Apoi am găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală pușcă, stând pe joc, cu picioarele ridicate pe perete și acultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am găsit-o în secția de psihiatrie a spitalului alor ei, cu mințile complet împrăștiate, dar a doua zi era ca nouă. Și am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam, asta făceam și nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viață ordonată. Am făcut un plan de viață. Am îngrijit-o și am pus-o pe picioare și în cei doi ani și jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Și fericirea. Mă simțeam plin de puritate și împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de mine. Mă prețuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până și taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzația că tot încearcă să-mi transmită ceva și că mereu se răzgândește. Între timp, apartamentul, pe care refuzasem să-l părăsesc, devenise un spațiu stilat și confortabil. Eram la apogeul fericirii și al împlinirii, al împlinirii și al fericirii. Nu se putea mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Și o cale pe care o stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot. Mai mult decât aș fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată. A comandat un taxi. Acum stătea în fața ușii de la intrare, care de data asta devenise ușa de ieșire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De și-ar ține nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit: „tinichele, gablonțuri, tinichele...” Din fața ușii de la intrare a întors capul și m-a privit așa cum privești pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a zâmbit cu dințișorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloși.

(tablou de Angie Braun)

---

[1] Schimb de replici din Regele Lear, W. Shakespeare, scena I, ed. Institutului de arte grafice Minerva, 1911, trad. Mărgărita Miller-Verghi

[2] Ibidem, replică a Cordeliei

Boeuf bourguignon

     Ca să-l asigur că nu sunt foarte rănită de cuvintele lui de-aseară, îi trimit un sms în care-l întreb ce preferă să mănânce la cină, boeuf bourguignon gătită de mine sau mâncare chinezească din oraș. Îmi răspunde printr-un emoticon, fața aceea galbenă, hlizită. Știe foarte bine că ăsta nu este un răspuns, dar și eu știu că este un mod de a-mi transmite că se simte vinovat pentru ultimele cuvinte ale discuției de pe balcon, dinainte de-a merge la culcare. În același timp, îmi pasează alegerea meniului. E ca și cum mi-ar comunica ori că nu contează ce mănâncă, ori că este galant, lăsând la alegerea mea masa de seară. Așa că scot din congelator bucata de vită cu os și o pun la fiert, în oala specială din fontă, cu capac. Chestia asta se gătește lent, în câteva ore. Vreo cinci.

     Problema noastră - nu singura, dar cea mai importantă – este că avem opțiuni poltice diferite. Diferite e puțin spus, corect ar fi să spun radical diferite, adică totalmente opuse. I-am propus să renunțăm definitiv la discuțiile despre politică, numai că pe el îl pasionează, la fel cum îl pasionează și certurile cu mine. Degeaba îmi propun să nu-i mai dau replici, degeaba încerc să mimez calmul, de fel sunt pasională și mi se suie repede sângele-n cap, mai ales în probleme de politică. Atunci când nu-l mai țin nervii și nu mai are argumente, are injurii. Așa s-a-ntâmplat aseară când, după cină, am stat pe balcon, ca de obicei, cât să bem o sticlă de Château La Verrière, un Bordeaux Rosé proaspăt premiat, cu textură catifelată, glicerică, ușor acid. Ne dăm în vânt după vin, dar mie aciditatea mare îmi face rău la stomac. Eu știu așa, că atunci când cineva are un tabiet, o plăcere, respectă-i, domnule, tabietul, că n-o fi foc. El, nu! În loc să aducă paharele de vin franțuzești din cristal, gravate manual, clinchenitoare și ușoare ca un fulg, le aduce, invariabil, pe cele de bere, niște halbe din sticlă groasă pe care mi-am jurat că le voi arunca la gunoi. Ceea ce aș fi făcut până acum dacă nu ar fi fost cumpărate de el într-o călătorie în Germania, la  München. Pur și simplu le urăsc, așa cum urăsc politica lui KGB-istei. El le adoră pentru că sunt robuste și stau bine pe masă. Despre paharele de vin din cristal, cu picior înalt și suplu, spune că sunt mofturi de-ale mele, dar Dumnezeu mi-e martor că, pur și simplu, la mine-acasă ai mei beau vin din astfel de pahare. Așa am crescut, așa mi se pare normal și de bun simț (dacă tot le avem) să procedez și eu. Așadar, prima scânteie a ieșit începând cu paharele. Le-a adus pe cele de bere, l-am trimis după cele din cristal, mi-a spus că el preferă să bea din halbă, m-am ridicat nervoasă și mi-am adus paharul din cristal, mi-a turnat jumătate de pahar, așa cum se face (deci știe!), el și-a umplut halba, ca neamul prost (ceea ce, oricât ar fi de neverosimil, chiar este). Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali, ascultați la mine. După, nimic nu se mai schimbă niciodată. Niciodată!
     Între timp, curăț arpagicul (urăsc să fac asta), morcovii, cartofii, ciupercile. De deasupra mesei din bucătărie mă privește fața lui Mapplethorp, dintr-un autoportret. Amândoi îl iubim. Nu autoportretul în mod special, ci fotografiile lui, mai ales pe aia cu Madeline Stowe, din 1982, pe care eu, una, o ador. Actrița, nu neapărat fotografia. La fel de mult îmi place și fotografia cu Isabella Rosellini. Și actrița îmi place la fel de mult. Cele două stau frumos aranjate deasupra mesei din bucătărie, înrămate în niște rame simple, din lemn vopsit în alb, în stânga și-n dreapta portretului lui Mapplethorp. Când mă uit la Madeline, uneori am impresia că mă uit la mine. Când mă uit la Isabella, uneori am impresia că mă uit la mine. Pur și simplu ador fotografiile alb-negru și amândoi adorăm femeile frumoase. E o plăcere să le privești. Pun bucata de carne în oala minune, torn un litru de vin roșu, adaug cimbru și piper, foi de dafin și cinci boabe de ienibahar, acopăr oala cu capacul și o pun în cuptor, la foc mic. În timp ce deretic prin casă, îmi amintesc discuția de aseară.

 -          Nu înțeleg cum de nu sunt nemții-n stradă, zic. Presa de-acum un an era plină de nenorocirile făcute de imigranți. Vandalismul, furtul, violul au crescut de șapte ori. Ce poate motiva un popor să nu se revolte în astfel de condiții?
-          Înțeleg că îți convine că noi am ieșit din UE, zice.
-          Înțelegi greșit. Nu mi-a convenit că am intrat, acum, cu ieșirea, e și mai nasol, având în vedere consecințele. Dar, da, una peste alta, ai dreptate, sper ca ieșirea să ne aducă din nou dreptul la autodeterminare.
-          Ce prostii mai vorbești și tu acolo, zice, nu există autodeterminare, există politică. Se folosesc de legi și de tratate ca să iasă cum vor ei, adică să iasă bine pentru ei, nu pentru popor.
-          Adică vrei să spui că noi nu contăm? Vrei să spui că politica urmărește strict consolidarea propriei puterii și că o doare-n cot de noi?
-          Exact asta vreau să spun, vezi că ești fată isteață?, întreabă retoric și dă pe gât trei guri de vin.
-          Cum naiba poți bea vinul ca pe bere?, întreb siderată, a nu știu câta oară, văzând cum își bate joc de bunătate de vin de 14 lire sticla.
-          Care-i problema ta cu vinul meu? Îl beau cum îmi place, zice în timp ce își ridică picioarele printre ghivecele cu mușcate de pe pervazul balconului. În fond, are dreptate, care-i problema mea cu plăcerea lui de-a bea vinul ca pe apă?
-          Problema mea cu vinul tău este aceeași problemă ca în toate celelalte legate de tine. Adică faci lucrurile cum nu trebuie. Lucrurile pe lumea asta se fac într-un fel anume, în felul lor, al fiecăruia, nu cum ne vine, că d-aia se duce totul de râpă în țara asta, pentru că fiecare facem cum ne tună și nu cum trebuie, zic, ambalată de năvala exemplelor de lucruri făcute aiurea care-mi vine în minte.
-          Ești limpezimea întruchipată, zice și mai dă pe gât trei guri de vin. Dacă maică-ta cu taică-tu te-au învățat într-un fel, nu înseamnă că numai în felul ăla e bine. Nu! Se poate și altfel. Dar ești prea conservatoare, prea tradiționalistă ca să accepți noul, zice cu un fel de triumf, accentuând ultima propoziție, după care ia sticla și-și umple din nou halba.
-          Dacă vrei să mă omori cu zile, continuă să umpli halba aia și s-o dai pe gât ca pe apă. Și știi ceva? Cu oameni ca mine nația asta a rezistat și a mers mai departe. Cu progresiști ca tine o să ne ia dracul pe toți. Dacă devii unul de-al lor, să știi că eu te-am și lăsat. Nu accept LGBD-ul în casă, nu accept neocomunismul între acești pereți, nu accept noul marxism, înțelegi? Sunt alergică la așa ceva. Dacă începi să militezi pentru politicile corecte, eu m-am dus o sută de ani. Militezi singur, nu cu mine.
-          Și ce-i așa rău în asta?, întreabă în timp ce-și aprinde o țigară.
-          Tu chiar nu vezi cretinizarea în masă? Nu vreau să-mi cresc copiii în principiile lor imbecile, nu vreau ca marxiștii ăștia deghizați să le spele creierii. Ai văzut ce e în universități? E ceea ce era la comuniști în închisorile de reeducare. Ieșeai de-acolo cu mintea albă, gata dresat să susții lipsa de valoare, lipsa de morală, lipsa de principii. Intrai un om curat și ieșeai un imbecil.
-          Asta e libertatea, scapă cine poate, zice, iar eu mă enervez atât de tare încât nici nu-mi pot formula revolta.

      Pur și simplu nu puteam pricepe. Exercițiul de înțelegere mă părăsise, efortul ajunsese să mi se pară inutil. Îmi spuneam că nu poți fi educat la Eton și să ajungi în asemenea hal. Mi se părea o contradicție în termeni, un paradox. Descindea dintr-o familie de intelectuali de modă veche, cu principii riguroase și cu un Dumnezeu deasupra capului. Familia, adică părinții și cei trei copii, doi băieți și o fată, își petrecuseră vacanțele, prin eforturi financiare deloc neglijabile, în orașe mustind de istorie, tocmai pentru edificarea unei culturi generale de soi, așa cum spunea maică-sa, într-o cu totul neașteptată limbă de lemn. Aveau abonament la filarmonică și la teatru, o religie instituită de către doamna Griffin, mai presus de care nu exista nimic. Intransigența sănătoasă a mamei obliga familia să cultive plăcerea audițiilor muzicale, pe când plăcerea intransigentă a tatălui supunea familia rigorilor curselor de cai: umbreluțe de soare pentru soția și fiica lui cea mare, încălțăminte adecvată, redingotă sau jachetă și mănuși glacé pentru băieți, pălăria înaltă, puțin caraghioasă, pe care domnul Griffin o purta cu mare mândrie. După ce domnul Griffin consulta atent Racing Post Today, hotărând care sunt cursele la care vor merge, familia lua trenul din gara Waterloo și după fix patruzeci de minute, timpul necesar parcurgerii celor douăzeci și două de mile care despărțeau Londra de Ascot, descindeau cu toții, plini de importanța pe care domnul Griffin reușise să o insufle evenimentului.

      Doamna Griffin nu se dădea în vânt după asemenea obicei, dar îi plăcea să se simtă parte din clasa de sus, atunci când avea loc King George VI and Queen Elisabeth Stakes, îi plăcea să stea în zona Premier și să folosească uluitoarea toaletă de la etajul al doilea, dotată cu perii de haine, sticle de colonie și de apă de gură, piepteni, prosoape din bumbac fin de unică folosință. Lua prosopul nu tocmai minuscul din coșulețul de răchită aflat pe polița discret luminată de deasupra chiuvetei din marmură, îl despăturea frumos, își ștergea mâinile spălate cu săpun lichid parfumat și apoi îl arunca în coșul de prosoape folosite. Îi plăcea să se admire în oglinzile uriașe de pe pereții toaletei pentru că îi dădeau senzația că se află în holul Operei, la fel cum îi plăceau efluviile de miresme delicate a căror sursă o căutase, într-o zi, în zadar. În acele momente, stima de sine a doamnei Griffin creștea în așa măsură încât se simțea în rând cu contesele și ducesele născute cu sânge albastru veritabil. Cu toate astea, vajnica obiectivitate și tăiosul simț critic aveau capacitatea de a o face să păstreze distanța necesară, astfel încât reveria dura doar câteva clipe, căci părerea sinceră a doamnei Griffin era că tot luxul acela ostentativ era dovada opresiunii la care guvernul supunea populația, prin intermediul taxelor uriașe, doar pentru ca o clasă de parveniți să-și poată duce mai departe traiul nemeritat. Asta se numea conservatorism. Dar plăcerea cea mai mare a doamnei Griffin era ritualul pălăriei, cursele fiind singurele ocazii datorită cărora își dădea voie să-și exhibe o latură ascunsă, de un bun gust îndoielnic. De altfel, provocarea fiecărui an era pălăria pe care urma să o poarte la Ascot. Undeva, în adâncul sufletului, spera de fiecare dată să se poată vedea în una din fotografiile din revistele care făceau topul celor mai frumoase pălării ale marelui eveniment anual. După zece ani în care fantezia o făcuse să cheltuiască sume importante pe pălării, renunțase.

      Își crescuse copiii cu o iubire rece, distantă, conform manualelor de puericultură ale vremii, pline de reguli precise, multe dintre ele de un absurd grotesc. În timp ce doamna Griffin citea și aplica reguli de fier, domnului Griffin nu îi rămăsese decât să-și cultive propriile voluptăți: cursele de cai, partidele de bridge de vineri seara, pariurile sportive, păhărelele de scotch și lectura. Vremurile le permiseseră să urce o treaptă pe scara socială, ceea ce îi obliga să cultive un anume trai și o anume educație și tocmai ostentativitatea lor vădea, și mai limpede, locul din care plecaseră. Ca printr-o ironie a sorții, de Will, cel mai mic dintre frați, nu se lipise mare lucru. Refuzase dintru început orânduiala impusă de mamă, revoltându-se neobosit împotriva dictaturii instaurate de necruțătoarea doamnă, căpătând, astfel, darul contrazicerii de dragul contrazicerii. Pur și simplu mă trata ca pe maică-sa, într-un perpetuu război care ajunsese să mă istovească. -          Nu, nu asta e libertatea, i-am spus, asta e o carceră dogmatică despre care mintea ta nu știe nimic tocmai pentru că trăiește în ea.
      Știam ce spun. Eram emigrantă din Europa de est și apucasem să trăiesc suficient de mult în comunism încât nasul meu să detecteze mirosul totalitarismul sub cele mai discrete și noi forme. Când Will mergea cu familia la Ascot, eu tremuram de frig într-o casă neîncălzită, într-o țară în care pâinea se vindea pe cartelă iar carnea, laptele, untul lipseau cu desăvârșire. Deschiderea granițelor odată cu prăbușirea dictaturilor ne dăduse acces la lumea liberă, unde libertatea – blasfemie! - nu mai însemna nimic. Will habar n-avea ce înseamnă constrângerea, așa cum eu habar n-aveam că libertatea Occidentului nu mai este o valoare în sine, ci un simplu citat. Ne aduseseră laolaltă pasiunea pentru fotografie, pentru cărți și pentru mâncarea bună. De la o vreme, începuseră să ne despartă opțiunile politice și, după cum aveam să constat la sfârșitul dezvrăjirii, când starea de îndrăgostire dispăruse și rutina își făcuse loc între noi, refuzul de a gândi cu propria-i minte. Sigur că Will al meu nu era un prost, n-aș fi putut alege niciodată un prost, doar că descopeream că este fabricat din reguli și sloganuri care-și continuau lucrarea, iar el rămăsese băiețelul care se revolta împotriva acestor reguli, confundându-mă când cu maică-sa, când cu taică-su. Ceea ce, până la urmă, este tot o formă de prostie sau, mai degrabă, de infantilism. Ceva îmi spunea că majoritatea bărbaților sunt la fel. Era suficient să privesc la prietenii noștri ca să văd tirania modelului interior, care-și juca partitura nestingherit. Dar ceea ce știam sigur că nu aș putea suporta lângă mine era un om cu vederi de stânga, care încă mai credea în egalitate și echitate impuse dinafară.

      Nici naivitatea nu mai putea fi o scuză la vârsta lui și nicio altă explicație nu mai putea fi valabilă, cum ar fi așa zisa puritate interioară. Pentru că nu avea experiența comunismului, agenda progresistă nu i se părea mare lucru. Pe mine mă îngrozea. Nu voiam să accept existența unui Minister al Egalității între Genuri, însuși cuvântul gender îmi era ostil și mă făcea să vomit. Sub nicio formă nu puteam accepta că devianța, oricare i-ar fi sursa, este un echivalent al normalității, cel puțin într-o țară conservatoare unde familia tradițională, formată din bărbat și femeie, este norma. În plus, n-aveam niciun chef să încep să militez pentru normalitate, cu toate că tocmai ea era pusă în pericol. Nu era o atitudine civică, dar nu mai aveam resursele tinereții, nici iluziile și utopiile ei, ca să mă apuc acum să lupt, cu atât mai mult într-o țară străină. Voiam o viață tihnită și liniștită alături de un om inteligent, capabil a-mi suscita și susține interesul, voiam să scriu, să citesc, să merg iarna în Grecia și vara să văd Asia și Africa, într-un cuvânt, voiam liniște și plăcerea oferită de tot ce-mi doream. Atât.

      Curând, m-am văzut nevoită să abandonez orice iluzie de comunicare. Puteam accepta că Will are opțiuni politice diferite câtă vreme nu interferau cu viața noastră, dar nu puteam accepta mitocănia care se insinuase treptat, ca instrument cu care combătea atunci când nu mai avea argumente. Asta era dovadă de prostie și de agresivitate sau cel puțin așa le consideram. Pentru că-l iubeam și pentru că nu puteam accepta nici că e prost, nici că e agresiv, m-am hotărât să fac o ultimă încercare, de aceea pregăteam boeuf bourguignon, în care-mi pusesem toată priceperea și speranțele. Asortasem două sticle de Gevrey Chambertin și-i așteptam pe Marc și pe Olivia, prietenii noștri din ultimii ani, singurii cu care ne puteam simți bine pe timp nelimitat și care păreau a avea oarecare influență asupra lui Will. Mi-am făcut o cafea și m-am dus pe balcon, în pauza de odihnă care se ivește inevitabil atunci când mă simt obosită. Tot inevitabil, se ivesc lungile mele dialoguri cu un Will inexistent. Întotdeauna aceste dialoguri mentale îmi ies perfect. Reușesc să rămân calmă, argumentez impecabil, plecând de la efect la cauză, construind un discurs de o frumusețe clară și rece, ca un desen în tuș, care-mi ridică simțitor stima de sine și care, îmi imaginez, l-ar face pe Will să mă privească și să mă trateze cu respect. Dialogurile astea care se întâmplau doar în mintea mea aveau loc din ce în ce mai des, asta observasem. Realizam că nu este un semn bun și aveam de gând să-i vorbesc lui Will despre faptul că ne-am schimbat și că rutina în care ne-am instalat ne face urâți și plictisitori și că, într-o zi, ne va dispărți dacă nu facem ceva, dacă nu facem acum, în clipa asta, ceva pentru noi.

      Nu i-am cumpărat un buchet de flori, am rupt trandafiri din spatele blocului. Îi plac florile fără pretenții. Pentru ea, cele mai frumoase sunt trandafirii cățărători. Niciodată nu dau greș cu un astfel de buchet, mai ales atunci când zgârieturile provocate de țepi sunt vizibile. În ea se declanșează un mecanism matern de care nu este conștientă. Beneficiarul efectului sunt eu. Faptul că sunt parșiv nu înseamnă că nu o iubesc. O iubesc chiar și atunci când mă confundă cu un progresist imbecil sau când mă tâmpește de cap cu paharele ei din cristal. Păi, dacă pun mâna pe așa pahar, praf îl fac. Nu înțelege că aici e chestie de instinct de conservare, crede că de vină e proasta educație iar mie-mi place când interpretează greșit pentru că-mi place s-o văd nervoasă. Nu e tocmai ortodoxă plăcerea asta a mea, dar nu am de gând să mă lipsesc de spactacolul nărilor ei fremătând, prim semn că începe să se enerveze. În astfel de momente, văd cum în ea se trezește la viață fibra unei atitudini categorice vexate, apărare a vestigiilor bunei educații pe care-a primit-o în rahatul ei de țară. Mă rog, pentru mine este o țară ca oricare alta, la fel de bună sau la fel de rea, pentru ea, însă, substantivul „căcat” folosit pe post de adjectiv este descrierea cea mai fidelă (și îndurerată, uneori chiar lacrimogenă) a locului de baștină. Complexele de inferioritate pe care-a le-a supt la țâța maică-sii, atavisme pentru care nu are nicio vină, o fac să le transforme în contrariu atunci când îmi arată cu degetul întins și cu o voce rănită și ultragiată caranțele mele de educație, făcându-mă vinovat pentru ele. Nicio clipă nu-și dă seama că joc, într-atât de adânc comportamentul meu planificat acroșează ceva complet inconștient din amintirile ei uitate, din sufletul și din mintea ei încântată de Mapplethorp, de Bach și de Dali, de Falkner și de mașinile de scris din secolul trecut, de miresmele de tei care se împrăștie în serile de vară pe Berkeley Square, așa cum minții mele îi place până la sminteală... cum să-i zic?... fața ei răsturnată spre cer mirosul caprifoiului pe fața și pe gâtul ei... O femeie pe cinste este femeia mea, oricât aș căuta, alta ca ea nu aș afla. Alta căreia să-i fie dor de colinele Toscanei, pe care nu a vizitat-o niciodată, de conturul tremurat de ceață al farului Hook pe care l-a văzut într-o vedere și, săgetată de frumusețea lui, a cumpărat-o și i-a trimis-o maică-sii la începutul primei noastre vacanțe de vară, sau de podgoriile din Provence, pe care le imaginează în serile de iarnă sub forma unor desfrâuri de simțuri legate strict de plăcerea estetică cu care cât de curând ne vom auto-hărăzi.

      A fost cea mai drăgălașă studentă care-a frecventat vreodată cursurile facultății de latină și greacă veche ale Universității Cambridge, cu blugii ei strâmți și cu puloverașele închise-n năsturei cuminți, tricotate de maică-sa din fire naturale de lână, ceea ce la Londra nu s-a mai pomenit de cel puțin 40 de ani, cu mapa ei cu cursuri ținută strâns la piept ca pe cea mai mare comoară și cu moaca ei serioasă, de fată venită din Est, stăpânită de un entuziasm încrâncenat, hotărâtă să facă treabă bună pe cârca îndoită de datorii a iubitorilor ei părinți, a fost cea mai ingenuă creatură care-a pășit vreodată în biroul decanului pentru a denunța lipsa de seriozitate a lui Timothy Jones, tutorul care-o avea în primire și care nicicând nu era de găsit iar decanul, văzând aplecarea spre studiu în ochii ei lucioși plini de puritate și mai ales văzându-i fundul bombat, a hotărât pe loc că el însuși va fi tutorul unei asemenea viitoare speranțe într-ale latinei, lucru de care s-a ales praful în momentul în care dobitocul i-a atins, ca din greșeală, fundul, iar ochii lucioși ai iubitei mele, închizând în ei o amenințare catastrofală, s-au deschis drept în pupilele spălăcăite ale decanului. A fost cea mai strălucitoare absolventă, singura cu calificative maxime la toate materiile, șefă de promoție, atunci când, la balul de final, a apărut în rochia ei roșie, stil Audrey Hepburn, cu noua ei atitudine de specialistă-n latină și în greaca veche, afișând o superioritate deontică de la înălțimea tocurilor cui de 10 cm ale pantofilor din piele trimiși de maică-sa prin curier, ah, juponul acela uriaș din tul înfoindu-i poalele rochiei, dându-i aparența unei lebede sângeros de grațioase plutind peste vanitatea lumii. Uneori mă întreb cum naiba oi fi reușit să pun mâna pe ea.

      Totul face parte dintre perplexitățile ei, de aceea este izvorul meu de puritate și de vitalitate, din care mă adăp cu nesaț, așa cum ea se adapă din câte trei cafele cu lapte pe zi, într-o încercare (contorsionată de îndârșire și de teamă) de a-l traduce pe Plotin, ca un Porfir ultracredincios. Trudește față de sacra pagina cu o venerație încercănată, care nu ține cont de limitele fiziologice ale minții ei epuizate. Când privirea i se încețoșează, am grijă să fiu în preajma ei, pentru a și-o limpezi în irișii mei zâmbitori și senini. Privind-o cum trudește la traducerile ei, am imaginea completă a năzuinței intelectului către divin, chestie pe care mi-e greu s-o explic aici. Dar mai există și ea, cea care stă pe balcon cu un pahar de vin în mână, privind mușcatele (care-a ținut morțiș să fie de culoare roșu aprins, cred că singurele din toate Londra, marcându-și, astfel, printr-o violentă pată de culoare care ne înconjoară balconul, excentricitatea și unicitatea), într-o încercare nesfârșită de a-și reinventa trecutul, acuzându-mă, când și când, că eu sunt cel care îmi reinventez, continuu, prezentul. A râs ieri când i-am spus că amândoi avem dreptul inalienabil de a reinventa tot ce vrem și că acesta ar putea fi testul suprem al libertății noastre, după care s-a enervat cumplit că am îndrăznit, a mia oară, să beau vin din halba de bere. Dulceața mea aproape c-a început să plângă atunci când mitocanul de mine a jignit-o. S-a retras înfuriată și umilită și a pus pe hârtie, vreme de vreo trei ceasuri, toată filosofia cu privire la mitocănia mea, din care știu că într-o zi va ieși o carte formidabilă. Jocul meu devine periculos, ar cam trebui să mă opresc, zice că nu mă recunoaște, că cel de  care s-a îndrăgostit cândva a dispărut și că mitocanul i-a luat locul. Percep din ce în ce mai acut semnele care-mi atrag atenția că de data asta am cam întins coarda. Cu buchetul de trandafiri cățărători în mână urc treptele din trei în trei, convins fiind că mă va întâmpina mireasma apetisantă de boeuf bourguignon, avanscenă a împăcării noastre, loc ultim al devoalării lăudabilelor mele intenții secrete, mărturie a iubirii mele nesfârșite și capricioase. Deschid silențios ușa, în încercarea supremă de a-i face o surpriză, penultima de  dinaintea discursului final prin care, de față cu Marc și cu Olivia, îi voi oferi cel mai de preț cadou al vieții de până acum: publicarea cărții ei, scrise cu furie și cu lacrimi, la editura care l-a publicat pe Joyce. Prin ușa întredeschisă a bucătăriei, văd mâna ei grațioasă ținând paharul din cristal, cu picior lung, pe sfert plin cu vin roșu, apoi piciorul ei încălțat cu pantofii roșii cu toc cui. Un picior îmbrăcat într-un pantalon muștar, culoarea preferată a lui Marc, apoi altul, își croiesc drum printre tocurile care se ridică, lent, în aer.

O mică zvâcnitură în tâmpla stângă

     Numele meu este T. Elliot S. James și sunt autorul romanului Amintirile unui nenăscut, semnat Moira Dark. Moira Dark nu există, ceea ce este o tâmpenie, de vreme ce numele ei este pe coperta romanului, și nu al meu. Pe scurt, cam la asta se reduce totul. Ceea ce urmează este povestea însăși. Atât a Moirei Dark (care este cel mult o aparență), cât mai ales a mea.

    Totul fusese o nebunie care se încheiase grotesc. Și, în timp ce încerca să se edifice asupra vinovăției sau lipsei sale de vinovăție, se hotărî să ia trenul de 9,26 din gara Waterloo și să plece departe de toată nebunia care se iscase și despre care nu mai știa dacă-i doar nebunia lui sau una reală, care se propaga rapid, grație mass-mediei, în tot regatul. Avea sentimentul nașterii unui tsunami căruia știa cu certitudine că nu avea să-i facă față. Lucrurile se petrecuseră astfel: Mary avusese sinistra îndrăzneală să moară chiar în ziua în care îl anunțase, telefonic, că-i poartă în pântece copilul. O fetiță. De-a lungul celor patru luni de sarcină tăinuită nu dăduse de înțeles nicio clipă că ar putea fi înscărcinată. Când ecografia și testul ADN stabiliseră fără urmă de îndoială că despre o fetiță este vorba, abia atunci Mary se hotârse să-i spună. De ce hotărâse Mary să moară chiar în ziua aceea, asta nu avea s-o afle niciodată. Cel mai tare îl deranja că nu reușea să pună problema în alți termeni. Nu putea să se gândească, de exemplu, că totul fusese rodul hazardului, că tragicul eveniment nu avusese niciun fel de determinism, că, pur și simplu, o mașină condusă de un puști imbecil, băut, o lovise în plin, în timp ce traversa strada din fața parcului? Putea admite inconștiența imbecilului, dar nu o putea admite pe cea a lui Mary. Ea, care trecea întotdeauna prin locurile marcate, verificând de câteva ori, din ambele direcții, dacă era în siguranță... Să fi fost atât de fericită încât, transpusă în emoțiile veștii, nu mai ținuse cont pe unde mergea? Și, ca lucrurile să fie cu adevărat insuportabile, accidentul se petrecuse în timp ce vorbea cu el la telefon, imediat după ce-i dăduse vestea. Auzise vâjâitul vântului, vocea ei misterioasă și emoționată, apoi vestea, scrâșnetul unor caucicuri, apoi un șuierat și o izbitură, probabil telefonul care-i zburase din mână și se izbise de asfalt. Știa precis unde se află, îi spusese că tocmai ieșise din parc, parcul pe unde se plimbau împreună seara, așa că ajunsese la locul accidentului la doar zece minute după sosirea poliției. Mulțimea tăcută strânsă pe carosabil îi confirmă că inimaginabilul se produsese. Ipoteza neatenției lui Mary datorată emoțiilor veștii făcuse lucrurile și mai greu suportabile, așa că se hotărî că este o ipoteză falsă. Dar nenorocirea cu Mary fusese doar începutul unui șir de necazuri care riscau să culmineze, azi, cu un scenariu pe care Elliot nici nu îl putea imagina până la capăt. Așa că se sui în tren, se trânti pe locul inscripționat pe bilet și căzu într-o reverie adâncă. Trecuseră trei ani de la moartea lui Mary, de la moartea lui Mary-și-a-fetiței lor, trei ani de când se suise ultima oară în același tren care urma să-l ducă și de astă dată tot până în Wick, în capătul cel mai îndepărtat al Scoției. Azi, trebuia să lase din nou în urmă o Londră blestemată, dar simțea nevoia să rămână și suficient de aproape, ca și cum evenimentele puteau fi urmărite numai și numai de pe teritorul regatului. Avea nevoie de intimitatea acelui orășel de la capătul lumii, de austeritatea lui liniștitoare, de frigul de acolo, de întinderea nesfârșită a apei, de imaginea clădirilor vechi, din piatră, avea nevoie să se scufunde în acel loc unde nimeni nu-l cunoștea și unde nu exista pericolul să fie recunoscut.

     Doliul după Mary și după fetița pe care și-o dorise atât de mult se materializase într-un roman scris de-a lungul a doi ani de travaliu, travaliul unui doliu pe care-l investise în douăsprezece ore de muncă pe zi, doi ani în care își imaginase că este Mary însăși. Cartea se numea Amintirile unui nenăscut și fusese semnată cu un nume de femeie. Moira Dark. În 342 de pagini povestise viața intrauterină a celei ce trebuia să fie fetița lui. Trei luni se documentase în privința evoluției copilului în burta mamei. Făcuse fișe de lectură amănunțite, cu acribia unui student la medicină hotărât să afle taina miracolului vieții. Povestea din roman începea la vârsta de patru luni a fătului, un făt care capătă conștiință de sine, motivație și capacitate de a alege și care trăiește o viață tainică pe care știe că nu ar putea reconstitui-o niciodată după naștere, căci ea ar fi uitată în chiar clipa tăierii cordonului ombilical. O viață intrauterină pe cât de fantastică, pe atât de reală, despre care oamenii de știință nu știu nimic în afara faptului că fătul visează. Copilul alege să nu se nască, refuză să părăsească minunata viață de care a avut parte, știind că cea viața extrauterină va fi una lipsită de sens. Se sinucide controlând mecanismele de declanșare a nașterii, întârziindu-le, deturnând întreg acel chimism hormonal, zăbovind în burta mamei încă două săptămâni, timp suficient ca suprapurtarea sarcinii să-l omoare. O moarte senină, plăcută, ca efectul  unui drog minunat sau al unei injecții letale care mai întâi te adoarme. Nimic crud, nimic lacrimogen, nimic dureros. O lungă perorație a unei minți care capătă înțelepciune, care-și pune marile probleme ale vieții, o viață trăită cu surplus în doar cele cinci luni și jumătate care-o despart de momentul alegerii sinuciderii, dispariție mai degrabă, care nu are nimic a face cu sinuciderile oamenilor depresivi sau bolnavi. O moarte ca o dispariție, cu totul altceva decât ceea ce înțeleg oamenii prin moarte. Noutatea absolută pe care romanul o aducea era nu doar perspectiva asupra vieții și a morții a unui copil nenăscut, ci și, pe de-o parte, tipul de discurs pe care fătul îl desfășoară într-un soi de limbă primordială, comună tuturor nenăscuților, limbă pe care orice scriitor își dorește cu ardoare să o inventeze, și, pe de altă parte, comunicarea pe care fătul o stabilește cu mama lui, transmițându-i intențiile lui, decizia finală, cu care mama este de acord și, mai apoi, alegerea mamei, ca și viața ei să se sfârșească odată cu viața copilului, lucru posibil doar prin capacitatea fătului de a declanșa în trupul mamei un anume mecansim chimic care să asigure ambele țeluri. Cartea vorbea, în cele din urmă, despre iubire și despre moartea ca iubire, coferind termenului de moarte un cu totul alt sens, care nu semăna prin nimic cu sensul dat morții de către oameni.

     Elliot știa că scrisese o carte cum nu mai exista, dar nu avea chef de niciun fel de publicitate. Trimise prima jumătate a manuscrisului celei mai titrate edituri londoneze. După numai trei zile fusese contactat prin intermediul căsuței poștale pe care o închiriase în Wicks și totul fusese stabilit în deplin anonimat. Primise un cec nenominal, cu parolă, în valoare de 20 de mii de lire, urmând să încaseze încă un procent de 20% la expirarea tirajului hotărât, dintru început, la 100 de mii de exemplare. Cartea bubuise pe cerul Londrei literare, împușcând, în doar șase luni de la lansarea la care autoarea lipsise, patru mari premii, dintre care două internaționale. Autoarea despre care nu auzise nimeni, Moira Dark, fusese comparată cu Joyce, cu Pound, cu Bolaño, i se atribuiseră cunoștințe vaste de psihanaliză, de filosofie, de literatură, de sociologie, etică și antropologie, se spusese chiar că reușise să răstoarne toate codurile etice și, mai mult, reușise mai ales să aducă la lumină, în sfârșit, limba universală. Hollywood-ul se grăbise să pună mâna pe drepturile de a o transforma în film, de unde Elliot urma să mai încaseze încă 10% din câștiguri. Aici, însă, avusese o pretenție. Ba chiar două. Voia ca rolurile principale să fie jucate de Keyra Knightely și Kevin Spacey. Condițiile îi fuseseră acceptate. Agentul literar pe care-l angajase într-un anonimat la fel de deplin se ocupa acum de negocierea traducerii cărții, cu atât mai mult cu cât transferul dintr-o limbă în alta era mai degrabă un moft, nicidecum un act de traducere așa cum îl înțelegea toată lumea, versatilitatea cărții, datorată limbii universale, fiind aproape totală. În doar 11 luni de la botez, Amintirile unui nenăscut aproape că făcuse înconjurul globului iar Elliot se văzu nevoit să părăsească mica localitate scoțiană pentru a-și încasa cec-urile din diverse locuri ale regatului, pentru ca nimeni să nu-i dea de urmă. Știa că, mai devreme sau mai târziu, reporterii vor pleca pe urmele femeii care scrisese cartea iar deconspirarea era ultimul lucru care-i trecuse vreodată prin minte. Se întorsese la Londra, unde nimeni nu-l cunoștea. Complicația majoră apăruse în momentul în care tocmai ministrul de externe avusese incalificabilul prost gust de a se îndrăgosti de autoarea cărții, pe care voia neapărat să o cunoască. Agentul literar îi anunțase intenția ministrului de a mobiliza forțe speciale pentru a da de ea (nici agentul nu știa cine este dar era convins că autorul cărții este o femeie). Atunci s-a văzut nevoit să dubleze onorariul agentului pentru a păstra tăcerea cu privire la căsuța poștală prin intermediul căreia țineau legătura. Nu era nicio problemă, avea de unde, iar agentul era prea hârșit în meserie ca să nu-și dea seama că, dacă și-ar deschide gura, lucrul ăsta ar fi echivalat pierderii unei averi care cu greu putea fi estimată.

     Faima pe care cartea ajunsese să o capete într-un timp atât de scurt nu mai era de natură să-i producă lui Elliot niciun fel de bucurie, din contră, acum se simțea nevoit să se ascundă cu și mai mare atenție. Avea în buzunarul de la cămașa cadrilată câteva cecuri care însumau 900 de mii de lire, din care folosise 60 de mii. Nici nu știa ce să facă cu atâția bani. Nu avea nevoie de nimic, nu-și dorea nimic. Niciun prieten de-al lui, chiar dacă ar fi citit și recitit cartea, nu și-ar fi putut da seama că el este autorul. Nu exista nici urmă de informație care ar fi putut face legătura cu el. În plus, nimeni nu știa că scrie pentru că, pur și simplu, niciodată nu scrisese nimic. Singura ființă a cărei grijă (și mai ales dor) o ducea era mama lui. Ținuse săptămânal legătura cu ea prin intermediul computerului. Îi scria lungi scrisori în care o mințea povestindu-i că s-a stabilit în Irlanda, că este freelancer și se ocupă cu traduceri, că financiar îi merge foarte bine și că în curând vor fi iar împreună. Cu doamna James, Elliot avea o relație cu totul specială. Așa fusese din totdeauna. Domnul James murise cu câțiva ani în urmă, nici nu mai știa bine câți. După accident, vreme de o săptămână, James zăcuse cu capul în poala mamei lui, pe canapeaua din camera de zi. Stătuse acolo trecând dintr-o stare de somn profund, ca de moarte, într-o stare de halucinație, ca apoi să treacă în stare de somn și apoi în cea de haluzinație. Rememorând săptămâna aceea, Elliot ajunse la concluzia că, dacă nu a înnebunit, lucrul ăsta s-a datorat numai și numai capacității mamei lui de a conține în mintea ei halucinațiile lui și de a păstra, în locul lui, relația cu realitatea. Nu ar fi putut povesti nimănui acea săptămână în care cine l-ar fi văzut ar fi putut crede că de durere regresase la o stare psihotică din care nu avea să-și mai revină vreodată. Doamna James fusese neclintită în certitudinea necesității unui astfel de doliu. Fusese acolo, cu el, clipă de clipă, minte la minte și trup la trup, într-o fuziune absolută, fără să spună nimic, fără să-l dojenească, fără să se sperie, fără să aibă niciun fel de necesități pentru care ar fi fost nevoită să-l părăsească mai mult de câteva minute, fusese acolo stând într-o reverie nesfârșită, însoțind visele și halucinațiile fiului său, neîndoindu-se nicio clipă că starea aceea este trecătoare și că fiul ei își va reveni. Ceea ce se și întâmplă. În ziua aceea, ultima din cele șapte, fiecare dintre ei își amintea același lucru: că el deschisese ochii cu o privire limpede și că privirea lui limpede întâlnise privirea limpede a doamnei James. Doamna James îl sărutase pe frunte, îi îmbrățișase umerii și-și lipise obrazul de al lui și amândoi simțiseră cum fiecare îi intră celuilalt în carne și că fiecare este acolo, în carnea celuilalt, dintotdeauna, și că, oricât de departe ar fi unul de celălalt, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Își zâmbiseră, plânseră un strop – un plâns de fericire -, apoi doamna James făcu omletă cu brânză rasă pe care o serviră cu salată de roșii, băură cafea și amândoi știură că totul va fi bine. În timpul scrierii romanului, Elliot își dădu seama că numai acea credință de granit a mamei lui că totul va fi bine făcuse ca lucrurile să se sfâșească, într-adevăr, bine. Numai capacitatea ei de a nu-și pierde iluzia și forța ei de a nu renunța fuseseră motivul pentru care el nu zăcea acum într-un ospiciu de nebuni. Și chiar de-ar fi înnebunit, știa că mama lui nu l-ar fi dus la ospiciu niciodată, ci l-ar fi luat acasă, acolo unde-i era locul.

Își făcuse un plan. Nu mai voia să audă de Londra. O va pune pe doamna James să vândă casa și o va aștepta undeva, într-un orășel din Irlanda sau poate, cine știe, din Italia sau din Grecia sau din Spania, unde vor trăi împreună și unde el va continua să scrie. Îi va face mamei o grădină cu brândușe, flori de piatră, iederă, trandafiri și iasomie, îi va cumpăra un șevalet nou, vopsele și pensule de cea mai bună calitate, casa va avea verandă din lemn, cu umbrar larg, unde vor lua masa în fiecare zi într-un loc unde nu există iarnă, frig, umezeală, ceață și zăpadă, un loc fără temperaturi extreme, fără zăpușeală, fără dogoarea soarelui. Da, venise timpul s-o întâlnească, venise vremea să fie din nou împreună, doar să treacă nebunia care se stârnise grație Moirei Dark și se va ocupa de toate cele pentru a fi din nou și pentru totdeauna împreună cu mama lui.

Când a deschis televizorul, la început nu a înțeles nimic. În cele din urmă, a priceput că ministrul de externe o luase razna și promitea să se sinucidă dacă Moira Dark nu avea să-l caute. Povestea era mai mult decât jenantă. Camera Comunelor trebuia să se miște cu mare diplomație, fiind nevoită să se debaraseze rapid de omul care-și pierduse mințile după scriitoarea peste care nimeni nu dădea. Nu știa dacă să se amuze ca de-un mare caraghioslâc sau să sperie, imaginându-și cohorte de ziariști și de detectivi luând regatul în picioare, după urmele lui. Se întrebă dacă se putea încrede suficient de mult în agentul literar. Da, credea că putea avea încredere, așa că nu-și făcu griji. Dar când ministru de externe declarase că se va sinucide, lucruă ăsta fu de natură de a-l pune pe fugă, așa că în acea zi cumpără biletul de tren pentru Wick și plecă din Londra, hotărât să pivească desfășurarea evenimentelor din mica localitate de la malul mării. Norocul îi surâse, casa pe care o închiriase în îndelungatul refugiu de doliu era liberă. Se instală, ca și cum nu ar fi plecat de-acolo niciodată.

Pentru prima oară în atâția ani, telefonul sună. Stătu pe gânduri dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, curiozitatea învinse.

-          Trebuie să vă văd, spuse vocea de femeie, mai degrabă de adolescentă, de la capătul firului.

-          Pe cine căutați?, întrebă Elliot.

-          Pe dumnevoastră, domnule James. Trebuie neapărat să vă văd.

-          Nu există niciun domn James aici, spuse și închise, în timp ce sudori reci îi trecură pe spinare. Telefonul sună din nou.

-          Domnule James, este urgent, zise femeia, cu o voce din ce în ce mai agitată.

Respirația ei i se păru mai degrabă un suspin.

-          Cine sunteți?, o întrebă.

-          Vă voi povesti tot, dar nu la telefon. Trebuie să vă văd, zise femeia.

În cele din urmă cedă, mirându-se cât de repede o făcuse. Făcu un calcul. Nu avea niciun rost să-i dea întâlnire departe de casa închiriată, de vreme ce tot îi aflase numărul de telefon, așa că, după un minut de tăcere, îi dădu întâlnire peste o oră.

-          Voi fi acolo la timp, zise femeia și închise, înainte de a-și lua la revedere.

Când luase hotărârea să plece din Londra spre Wick, știuse că lucrul ăsta nu va fi pentru totdeauna. A doua zi avea să-și lichideze facturile și să plece unde-o vedea cu ochii. Era clar că nu mai putea rămâne, odată ce fusese descoperit. Poate că era ocazia așteptată, de a pleca în căutarea unei destinații permanente, unde avea să-și aducă mama. poate Italia? Deocamdată avea s-o întâlnească pe smiorcăita de la capătul firului, să vadă ce vrea și mai ales cum îl descoperise, după care avea să-și facă bagajul și s-o taie spre Italia. Poate Sardinia. Se bărbieri, făcu duș, schimbă cămașa cu un tricou curat peste care trase un pulover subțire, de interior. Se întrebă dacă s-o servească sau nu cu cafea sau cu ceai. I-ar fi plăcut să bea o cafea alături de o femeie, dar i se păru că este un gest prea familiar, care invită, așa că renunță. Nu avea s-o servească cu nimic, îi va asculta povestea, va nega tot, o va invita să plece și se va apuca de bagaje. Privi în jur. Trei ani. Trei ani petrecuți între zidurile căsuței închiriate, cu o pauză de doar douăsăptămâni, când se întorsese la Londra. Se simțea, într-un fel, ca acasă. Dar știa că nu va fi o problemă să lase totul în urmă. Starea de așteptare i se păru neplăcută pentru că realiză că o așteaptă pe femeia necunoscută cu curiozitate și plăcere. Tocmai asta nu-i plăcu.

Fix la ora stabilită, auzi soneria. O femeie măruntă, cu părul negru și ochi mari, umezi și curioși, ca de veveriță sau viezure, îl privea din ușă. Întinse o mână micuță dar fermă și așteptă să fie invitată în casă. După ce-i strânse mâna, Elliot deschise ușa larg și o pofti înăuntru fără un cuvânt. Îi era frig. Își strângea fulgarinul în jurul trupului subțire. Vântul se întețise și ploaia măruntă îi umezise părul care devenise lucios. Elliot întinse mâinile, dându-i de înțeles că așteaptă să-și dezbrace fulgarinul. Îl atârnă în cuier și o luă spre living. Femeia îl urmă cu sfială. Îi făcu semn spre fotoliul dinspre fereastră, după care luă loc pe celălalt fotoliu. Era caraghioasă. Lui Elliot în venea să râdă. Se așezase pe marginea fotoliului și acum stătea cu spatele țeapăn, cu mâinile în poală, ca la școală, de parcă aștepta să înceapă interogatoriul. Elliot continuă să tacă, lăsând atmosfera să devină din ce în ce mai tensionată. Nu simțea niciun fel de tensiune, dar știa că pentru ea lucrurile stăteau cu totul altfel. Începu s-o cerceteze fără jenă, pe-ndelete. Femeia purta o rochie simplă, de culoarea oului de rață, un ou de rață care uneori părea gri, dintr-un tricotaj moale și cu siguranță călduros, o rochie dreaptă, pe lângă corp, nici strâmtă, nici largă, cu mâneci lungi, care se ridicase jumătate de palmă deasupra genunchilor ca de copil și care se așezase în așa fel încât îi făcea femeii un pântec caraghis, rotund, ca și cum ar fi fost însărcinată. La mâna dreaptă avea o brățară din pietre verzi, întunecate, probabil malachit, pietre mari, de formă neregulată, întocmai ca cele pe care le purtase, în altă viață, Mary. Se numeau nuggets. Mary își cumpăra pietrele și accesoriile necesare bijuteriilor și le lucra singură. Unele denumiri îi rămăseseră în memorie: turcoaz, aventurin, chrysocolla, unakit, cuarț, agat, moonstone, labradorit, aquamarine, ametist, perle. Rememorarea îl emoționă. Mary dezvoltase o întreagă industrie, făcea coliere, brățări și cercei, inspirându-se de pe site-urile rusoaicelor, pe care le considera cele mai creative femei din lume. În ultima vreme se îndrăgostise de perle. Preferatele ei erau perlele baroque și keishi. Femeia din fața lui tuși ușor, scurtându-i reveria. Avea tenul foarte alb, de parcă era anemică. În tot cazul, era un ten nevăzut de soare, ca și cum ar fi stat toată viața în casă. Ceea ce îi dădea o aparență cu totul specială era culoarea ochilor. Un verde transparent care lui Elliot îi dădea senzația că privește prin ei. Nu era machiată. Să fi avut în jur de 30 de ani, poate chiar mai puțin. Șuvițele umede îi atârnau, pe lângă obraji, până în dreptul umerilor. Avea pomeți înalți, osoși și frunte lată. Era drăguță, conchise Elliot. Dacă ar fi avut vreo 10 kg în plus, ar fi putut fi chiar frumoasă. Avea sânii mici. Nu purta sutien, era foarte limpede, dar forma lor abia de putea fi zărită prin tricotajul gros. Stătea acolo, mică și speriată, cu umflătura aia  caraghioasă în poală. În cele din urmă, spuse:

-          Mă numesc Moira Dark.

Elliot crezu că face mișto de el. Se enervă, dar păstră aparența de calm.

-          Știu că nu mă credeți, dar mă numesc Moira Dark, spuse și scoase la iveală, Elliot nu-și dădu seama de unde, actul de identitate. Într-adevăr, pe act stătea scris, clar ca lumina zilei, numele Moira Dark iar fotografia o înfățișa pe ea, femeia din fața lui.  

-          Așa, și? Ce-i cu asta?

-          Aveți răbdare să mă ascultați. E halucinant. Știu, nu mă veți crede, dar aveți răbdare, ascultați-mă cu atenție, zise agitată.

-          Dă-i drumul, zise Elliot, încercând să dea senzația de nepăsare, ca și cum nu putea avea de-a face cu povestea femeii care-și spunea Moira Dark. I se păru că numele chiar i se potrivește.

-          Fără îndoială că sunteți la curent cu povestea cu ministrul de externe. Cred că este mai mult decât evident că nu am nicio legătură cu Moira Dark, autoarea cărții Amintirile unui nenăscut. Din nefericire, sunt victima acestei povești. Problema e că nimeni nu mă crede. Sigur că am cumpărat cartea. Am citit-o de trei ori. A trebuit să-mi schimb numărul de telefon, să renunț la contul de e-mail, nu mai pot ieși din casă fără ca vreun reporter să fie pe urmele mele, mi s-a aflat și noul număr de telefon și, de când cu ministrul de externe, am început să primesc amenințări. Așa că am venit să mă salvați, zise femeia dintr-un foc iar vocea ei avea un ton pe cât de temperat, pe atât de ferm.

-          Ce legătură am eu cu toate astea și de ce-aș vrea să te salvez? Nici nu te cunosc.

Moira Dark puse actul de identitate pe măsuța dintre cele două fotolii. Privi spre fereastră. Profilul semăna cu cel al unei grecoaice. Elliot observă șiragul de pietre de la gât. Le numără pe cele pe care le putea vedea. Erau treisprezece. Înmulți cu doi și mai adaugă șase, atâtea câte credea că sunt ascunse sub păr. Îi dădu 32. Le numără apoi pe cele de la brațară. Îi dădu 13. Totalul pietrelor era 45, adică exact vârsta lui, remarcă în gând, cu surpriză. O auzi când începu să plângă. Începuse să se plictisească. Avea de gând să rămână neclintit, neagând că ar avea ceva de-a face cu necazul Moirei.

-          Dumneavoastră ați creat această problemă, o auzi spunând cu glas moale.

Îl privea drept în ochi. De fapt, îl înfrunta și Elliot avu sentimentul că femeia nu mai avea de gând să-și retragă privirea. Continuă să tacă.

-          Nu sunt chiar ultima proastă, spuse, într-un târziu. Știu că dumneavoastră ați scris romanul. Nimeni altcineva decât dumneavoastră.

Pe Elliot îl umflă râsul, dar era un râs nervos. „Devine interesant, chestia asta merită savurată cu un ceai alături”, spuse și se retrase la bucătărie, un simplu subterfugiu, de altfel. În camera de zi se afla singura femeie din lume care știa cine este autorul cărții, iar el habar n-avea cam ce ar trebui să facă de-acum. Se întoarse cu ceștile cu ceai.

-          Și cum ai ajuns la concluzia că eu aș fi scris cartea despre care vorbești?

Moira luă ceașca fierbinte și o așeză pe genunchi, ținând-o cu ambele mâini, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească. Elliot văzu din nou degetele subțiri. Avea unghii îngrijite și lăcuite cu lac transparent. Nu purta inel. Și nici verighetă.

-          În carte există trei pasaje care te-au dat de gol. În două dintre ele descrii plaja, așa cum se vede de pe fereastra livingului. Acestui living. În cel de-al treilea descrii casa, așa cum se vede de pe plajă. Inițial am recunoscut Stânca Diavolului, nu după nume, ci după formă, numele l-ai inventat tu. Locuiesc doar două străzi mai jos, așa că zona îmi e foarte cunoscută. Aici am copilărit. Am mers pe plajă zile-n șir, ca să mă conving că despre zona asta este vorba. În cele din urmă, am detectat casa, după propria-ți descriere. Am aflat apoi numele tău. Nu a fost deloc greu. Am recitit fiecare pasaj, ca să mă conving că nu mă înșel. Nu, nu mă înșel, numai tu o puteai scrie. Nu știu cum ai ales numele autoarei, bănuiesc că a fost, pur și simplu, o întâmplare, dar s-a nimerit să fie numele meu. Așa cum s-a nimerit ca, în afară de Moira, să mă mai cheme și Mary. M-am întrebat dacă nu cumva la mijloc o fi mai mult decât hazardul. Nu știu. Ce știu e că nu am nicio vină că lucrurile stau așa. Știu că nici tu nu ai, dar mai cred că ai o datorie morală în privința mea. Hazard, nehazard, lucrurile stau întocmai cum îți povestesc iar eu nu știu cum să mă mai descurc în situația pe care tu ai creat-o.

Elliot își dădu seama că ar fi fost o prostie să mai nege evidența, dar nici nu-i venea s-o confirme. Fata era isteață, fără îndoială. Mai era și drăguță pe deasupra. Simplul fapt că trecuse la persoana a II-a singular îl făcu să privească lucrurile altfel. O mișcare mentală de apropiere venită din partea Moirei avusese drept efect o mișcare similară din partea lui. Ar fi putut nega toată povestea, dar asta ar fi determinat-o să dezvăluie presei adevărul. Trebuia să recunoască, femeia fusese amabilă și venise mai întâi să-i ceară ajutorul. Deducea că, dacă nu i l-ar fi acordat, ar fi nevoită să dezvăluie totul pentru a-și recăpăta liniștea. Așa că nu avea sens să nege.

-          Și cum anume te-ai gândit că te-aș putea salva?

-          Presupun că ai motivele tale pentru care ai semnat cartea cu numele unei femei, așa că am exclus o posibilă dezvăluire. Singura modalitate ca tu să rămâi anonim este să mă iei de soție și să plecăm naibii de-aici. Sau să plecăm de-aici și să mă iei naibii de soție. Astfel mi-aș schimba numele și mi s-ar pierde urma. Nu înseamnă că va trebui chiar să fiu soția ta, înseamnă doar că mi-ai da o mare mână de ajutor, zise și luă o gură de ceai.

Elliot trebui să recunoască ingenuozitatea planului, care i se părea o nebunie, dar și disperarea femeii, dacă putuse să-i treacă prin minte așa ceva. Anonim, adevăr, soție... cuvintele pe care Moira la alesese exprimau, condensat, trecutul lui cu Mary. Acum îl vedea ca pe un cerc decupat dintr-un cerc mai mare sau din ce formă o fi avut viața lui. Sau ca pe o creangă ruptă dintr-un copac, copacul vieții lui. Ca și cum, pe nepusă masă, într-o zi apare cineva care-ți smulge, într-o clipă, un braț. Viața e un nonsens, se gândi, și însoți gândul cu o involuntară grimasă de lehamite. Nu c-ar fi fost vreo noutate, o știa prea bine, o știa dintotdeauna, dar când o întâlnise pe Mary simțise că viața lui căpătase un sens. Viața e mincinoasă, își mai spuse, concluzionând. Să te naști fără niciun sens, să capeți unul și, după o vreme, să ți se ia totul. Reușise atât de bine, atâta vreme, să ocolească orice rol care i-ar fi putut atribui vreo misiune pe lume și, deodată, se trezise că râvnește după rolul de tată. În rolul de soț se simțise cât de se poate de comod, Mary își putea duce de grijă singură, niciodată nu-l făcuse să simtă că în calitatea lui de soț are vreo răspundere anume față de ea și poate chiar ăsta fusese motivul pentru care o iubise. Reușise să-i conserve, intact, sentimentul de libertate. Când colo, ce aflase? Că Mary e o creangă viguroasă din arborele vieții lui și că amputarea, dacă nu reușise să-l prăbușească în nebunie, cel puțin îl dezechilibrase suficient cât să fie necesar un travaliu de doliu materializat într-un roman.

Abia acum realiza că nu, nu fusese liber niciodată, cu atât mai puțin în cei doi ani în care scrisese romanul, iar acum avea senzația că, de pe fotoliul din fața lui, viața îl privește drept în ochi. Iar viața avea ochi mari și umezi, părul i se uscase, avea mâini cu degete firave, cu unghii lăcuite, viața avea cam 1,65 m și era îmbrăcată într-o rochie simplă, gri sau ou de rață, călduroasă. O rochie cu burtică. Viața avea vreo 30 de ani și bea ceai, preparat chiar de el. Viața avea păr negru și purta mărgele și brățară din malachit și mai că nu-l amenința. Asumă-ți, zicea viața. Asumă-ți că tu ești cineva care sunt eu. Asumă-ți că ești Moira Dark, chiar dacă nu ești Moira Dark.

În timp ce toate astea-i  treceau prin minte, în timp ce înțelegea cam cum vin lucrurile, lui Elliot i se făcu teamă să înțeleagă mai departe, dar era ceva ce nu putea fi oprit. Acum se simțea legat de femeia din fața lui iar lucrul ăsta îi oferi, brusc, o surpriză pe care abia de putea s-o ducă. Află că tocmai libertatea fusese cea care, acum, îl făcea vinovat. Moira avea dreptate, el era cel care o inventase, ca să se pună pe el la adăpost. Dar, de vreme ce ea deja exista, tot ce acum decurgea din faptul de a fi inventat-o, așadar din faptul de a nu se fi asumat în identitatea lui reală, era nimic altceva decât o consecință a libertății de a alege anonimatul. Elliot nu mai înțelegea nimic, raționamentul devenise încâlcit. Închise ochii, lăsându-și capul pe speteaza fotoliului. Se simțea obosit, de parcă totul era o invenție de-a lui, o invenție a unei minți bolnave care-și crease o lume a ei în care lucruri întâmplătoare se constituiseră în determinisme care trasau, de-acum, destinul lui real, căruia nu i se putea sustrage. Ar fi vrut s-o roage pe Moira să  vină lângă el, să-l atingă, să-i spulbere gândurile, construcțiile acelea care decurgeau unele din celelalte și care creionaseră o imagine îngrozitoare, simțea nevoia ca Moira să-i confirme că niciunul din toate acele gânduri nu există cu adevărat, că totul e doar în mintea lui, că nu există niciun roman, nicio Moira Dark, că nu existase nicio Mary și niciun făt, și mai ales că nu există niciun ministru de externe nebun care să-și dorească atât de mult s-o cunoască pe Moira Dark încât să fie dispus să se sinucidă. Căci problema cea mare în acest moment era ministrul de externe. Prin urmare, scriind cartea inventase o femeie care exista, și, drept consecință, acum exista și un nebun care voia să se sinucidă din pricina femeii inventate de el. Moira avea dreptate, el era cel care crease întreaga nebunie, așa că el trebuia să fie cel care avea să rezolve totul. Dar cum ar putea-o face?

 Deschise ochii. Nori grei târau cerul înspre partea din dreapta a ferestrei, pe care vedea profilul grecesc al Moirei, nemișcat, ca și cum ar fi fost o imagine decupată dintr-un album de artă, lipită apoi pe perdea. O imagine din hârtie. Dacă ar refuza planul Moirei, în două ore sau în chiar mai puțin de-atât s-ar trezi cu presa la ușă și totul s-ar termina. Totul, adică liniștea și libertatea lui. Viața. Dacă l-ar accepta, s-ar îngropa într-o minciună și ar rămâne toată viața la mâna ei, ceea ce era cu totul inacceptabil, căci asta avea aceleași consecințe ca în prima variantă. Ar putea să lase totul la mâna hazardului, ar putea nici să n-o refuze, nici să accepte, ar putea să aștepte să vadă ce se întâmplă, dar îi era de pe-acum milă de biata femeie, care, nici ea, nu avea nicio vină. Habar n-avea ce să facă. Se simțea în plin infern, iar infernul acela era tocmai libertatea lui de-a alege. Alegere care nu era, nicidecum, liberă, de vreme ce putea imagina anumite consecințe ale oricărei variante ar fi ales. Ce dracu e asta, se întrebă, în timp ce profilul Moirei se mișca încet, în obscuritatea care devenea din ce în ce mai densă. Un fulger silențios desenă pe cer un zig-zag strălucitor, luminând o clipă bucata de hârtie lipită pe perdea. Și, în întunericul care căzu, Elliot avu sentimentul că viitorul deja a început și că prezentul nu există.

Adevărul e că Moira îl ispitea. Planul ei părea unul pefect și, nu știa de ce, simțea că poate avea încredere în ea. De fapt, nici n-avea încotro, trebuia să aibă încredere, era nu doar varianta cea mai la-ndemână, ci și cea mai convenabilă.

-          Ok, spuse, sunt de acord. Facem cum spui, îi zise și auzi oftatul de ușurare al femeii, care imediat începu să plângă. Și acum, dacă tot îmi vei fi nevastă, vino încoace, lângă mine.

Moira stătu pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi cântărit dacă cererea lui merita să fie luată-n considerare. De parcă ar fi cântărit dacă cererea lui trebuia luată-n considerare. Avea deja răspunsul, știa ce urma să facă, ceea ce nu știa era la ce întrebare răspundea ceea ce alesese să facă. Se apropie de fotoliul în care stătea Elliot, cu toate că nu înțelegea cam unde ar putea lua loc lângă el. Ori fotoliul era prea strâmt, ori Elliot era prea mare. Elliot o trase de mână ca să i se așeze în poală. Era ușoară ca un pui de găină. Ca un fulg. Râse și râsul risipi ceața aia de gânduri în care se zbătuse ca și cum ar fi încercat să înoate într-o mlaștină.

-          Trupul ăsta are nevoie de ceva putere pentru viața care ne-așteaptă, spuse și se ridicară, luând drumul bucătăriei. Hai să-ți pregătesc ceva de mâncare, ești slabă moartă.

Moira – avea să constate în bucătărie – era chiar frumoasă. Ca și cum secretului plan al vieții lui viitoare îi fusese hărăzită o cinică dimensiune estetică. Mai întâi trase oblonul, așa cum făcea mereu când se lăsa seara. Deschise frigiderul, întrebându-se ce oare să inventeze pentru Moira. De ce oare voia deja s-o impresioneze cu talentul lui culinar, nu știa. Adevărul e că îi plăcea să gătească, și îi plăcea să gătească pentru că îi plăcea să mănânce bine. Când gătea, nu de puține ori i se întâmplase să aibă revelații, și lucrul ăsta îl ținuse minte pentru că se petrecuse de ptrei ori. Numai cine gătește de plăcere știe. Moira se oferi să spele salata verde scoasă din frigider iar Elliot nu putu să nu remarce rapiditatea cu care rupsese frunzele exact de unde trebuiau să fie rupte, apoi lăsase jetul rapid de apă să spele fiecare parte a fiecărei frunze, după care clătise chiuveta și aruncase cotorul la gunoi, după care se orientase rapid spre un bol din sticlă încăpător, deasupra căruia rupsese foile în bucăți potrivite.

-          Salata nu se taie, se rupe, spuseră, amândoi în același timp și cu aceleași cuvinte. După care se priviră o clipă și râseră împreună.

Pentru Elliot fusese un moment important, deoarece găsise un prim acord cu Moira. Cel puțin din punct de vedere gastronimic Moira părea că face parte din aceeași categorie cu el, ceea ce nu era deloc puțin lucru, chiar dacă, privind-o, ar fi spus mai degrabă că Moira, de obicei, nu mănâncă.

-          Și cu ce spui că te ocupi?, întrebă, dându-și brusc seama că nu știe nimic despre ea.

-          Sunt detectiv particular, zise Moira.

-          Îți bați joc de mine?, zise Elliot, căruia nu-i plăcu deloc răspunsul ei.

-          Chiar deloc, veni răspunsul.

Un răspuns simplu și sincer, un răspuns la fel de bun ca oricare altul, gândi Elliot, în timp ce feliá, în fâșii subțiri, trei fileuri de anchois pe care le răspândi deasupra salatei. Moira deschisese ușa suspendatului de unde acum îi dădea la mână uleiul de măsline, oțetul balsamic, plicul cu mărar uscat, sarea (o alese, din cele trei sortimente, pe cea roz, de Himalaya). O clipă i se păru că Moira este copia lui feminină, că are aceleași gusturi cu el, o copie care este cu un pas înaintea lui, anticipând corect fiecare gând, fiecare mișcare.

-          Trebuie să ne grăbim puțin, îi zise fata, i-am promis că cel târziu la orele 22 sunt înapoi.

Elliot simți un vertij ușor. Își bătea joc de el? Da, probabil că da.

-          Despre ce naiba vorbești?, o întrebă, după care se înecă cu nimic și începu să tușească nervos.

-          Vorbesc despre ministru.

-          Despre care ministru? Ce dracu vrei să spui?

-          Ministrul de externe este la mine acasă, mă așteaptă, zise Moira, calmă.

Elliot lăsă din mână cârpa pe care se ștersese de ulei și se sprijini, o vreme, de marginea mesei, privindu-i fix chipul impasibil. Își aprinse o țigară, turnă o cantitate apreciabilă de cognac într-un pahar bombat, trase o dușcă și conchise:

-          Am impresia că am devenit bătaia ta de joc. Nu cred o iotă din ce spui. Așa că te poftesc afară și îți spun de pe acum că într-un ceas am dispărut de-aici, pentru totdeauna. Spală-te pe cap cu toată povestea ta, cred că ești nebună. Nebună, femeie, auzi? Ești nebună!

-          Am luat în considerare și posibilitatea asta, zise Moira, la fel de calmă. Sigur că ești liber să faci ce vrei, numai că mâine vei citi în orice ziar, oricât de umil ar fi, că ministrul de externe al Angliei s-a sinucis în apartamentul Moirei Dark. Cred că te vei simți vinovat că nu m-ai crezut. Și mai cred că lucrul ăsta încă poate fi evitat. Este suficient să vii la mine-acasă și să-i lămurești ministrului lucrurile. Doar tu o poți face. Nu cred că este atât de nebun încât să nu te creadă. Cel puțin nu pare deloc nebun.

Lui Elliot i se păru că totul nu este altceva decât un mare hohot de râs plin de cinism. Absurdul era atât de grotesc încât nu putea imagina chipul celui care pusese la cale enormitatea în care era prins. Trebuie că era vorba despre cineva foarte bolnav la cap. Derulă rapid în minte scenariul întâlnirii cu ministrul și posibilele lui consecințe și i se păru atât de dificil de suportat așa ceva încât nici prin cap nu-i trecea să-i dea curs. Hotărî că pur și simplu este o poveste care nu-l privea și în care nu avea ce căuta. Mai trase un gât de cognac și aprinse o altă țigară. Cina era compromisă, nu mai avea chef să mănânce, iar Moira... Moira, la dracu, n-avea decât să facă ce dorește.

Un tunet puternic, pe nepusă masă, îi întrerupse reveria. Se sperie. Deci Moira Drak nu există, își spuse, Moira Dark este doar un pseudonim, dar Moira Dark este cea care stă acum și mă privește, acuzându-mă că pseudonimul meu i-a întors viața pe dos. Un nebun vrea să se sinucidă pentru că s-a îngrăgostit de un pseudonim întruchipat de o femeie reală, iar vina urmează să fie strict a mea, așa gândea Elliot în timp ce Moira continua să-l privească nemișcată. Devenise din nou o imagine decupată dintr-un album uriaș. O imagine tridimensională care acum stătea în fața lui, cu mâinile încrucișate la piept, așteptând decizia lui ca și cum ar fi fost un om adevărat. Ar fi dat orice să afle că toată nebunia nu era altceva decât un coșmar și că lucrurile alea nu existau decât la el în minte. Întinse mâna și dădu de carnea caldă și calmă a Moirei. Deci Moira chiar exista, iar el nu avea deloc, dar absolut deloc, așa cum spusese Moira, libertatea de a alege ce să facă. I se făcu greață. Îi venea să vomite. Toți banii din lumea nu făceau cât  situația în care se trezise absorbit, ca de-un mare vârtej căruia nu i se mai putea împotrivi. Făcea parte dintr-un banc polițist de prost gust, un banc cu femei-năluci, cu miniștri de externe nebuni și cu un făt care-și scrie memoriile și care produce o mare încurcătură. Se uită la ceas. Era 21,42. Mai avea, așadar, la dispoziție maxim cinci minute în care trebuia să decidă. Nu, nu era deloc liber să aleagă, era nevoit să aleagă varianta cea mai oribilă, întâlnirea cu ministrul de externe.

-          Și apoi?, o întrebă.

-          Apoi vom mai vedea, îi răspunse.

La orele 12,24 intrau amândoi pe ușa casei lui Elliot. Elliot era aproape beat, Moira era calmă și veselă.

-          Tare tipul, zise Elliot, încercând să-și agațe în cuier geaca din piele dar nimerind numai pe de lături. Nu mă îndoiam că are rasă, se vedea de la două poște. S-a terminat cu cei din generația lui, s-a terminat cu aristocrația, e ultimul specimen. Țara asta are nevoie de el. Mă bucur că l-am cunoscut.

Se împletici până la fotoliul din living, unde se prăbuși fericit, trăgând-o pe Moira lângă el. Își potrivi capul în poala ei, spunându-i ca va adormi și că e liberă să facă ce vrea, dar în liniște, promițându-i, pentru dimineață, cel mai bun mic dejun din viața ei. Închise ochii zâmbind. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai simplu și mai bine. Știa ce-avea de făcut. Se va întoarce acasă cu Moira, o va lua pe mama lui și vor pleca împreună în Sardinia. Sau poate în Grecia. Adormi, având senzația unei mici zvâcnituri venită din pântecul cald al Moirei, drept în tâmpla lui stângă. Ce își mai amintea era că se gândise că e prea beat ca ceva să fie adevărat.  

(Tablou de Gustav Klimt - Hope II)