Un câmp de hârtie

E ca și cum mi-ai spune hai

să facem o altă lume din

distanța dintre trupurile noastre

în care-ncape toată literatura latino-americană și

umbrele vântului

care-mi aduce

mirosul trupului tău ca pe o cruce

de purtat în adânc de inimă noaptea

când gândurile merg să se culce

și îngerii închid ușor cartea

din care-ți citesc mâna care scrie

ca și cum ai împrăștia un nor pe un câmp alb de hârtie

hai să facem o lume a noastră

din ceea ce nu mai suntem

(tablou de Jaquelin Bischak, n. 1961 - Femeie citind la fereastră)

America latină nu există

     Eu cred așa: că America latină nu există, așa cum nu există nici Asia, dar Asia e mai puțin importantă pentru mine, importantă e America latină, cu frații mei, imigranții. Și pentru că nu suport gândul ăsta cu frații mei, dar și pentru că America latină este atât de departe încât nu voi ajunge acolo niciodată, e mult mai firesc să cred că ceea ce nu văd, nu există.

      Există, în schimb, cărți scrise de latino-americani fără patrie, există niște câini alergând în noapte, sub un cer cu stele palide, câini alergând cu libertatea de gât și fericiți în toată nefericirea lor, există tristețile lor atât de adevărate și cercul larg al neputințelor lor încât pot doar să cred că ei sunt frații mei, frații mei care nu există pentru că nu au o țară a lor, așa cum nici eu nu am o țară a mea, am doar cărțile scrise de ei și încă niște cărți, de prin toată lumea, căci cărțile mari sunt apatride. Și atunci când simt așa, e ca și cum un vânt parfumat mi-ar adia prin suflet și mi-ar lipi rochia de corp și mi-ar răcori pulpele sub un cer cu stele topite pe care le tot privim fără să știm de ce, e ca și cum și frații mei, și eu privim, de fapt, aceleași stele, e ca și cum ne-am regăsi țările noastre de dinainte de a fi emigranți, țări care azi nu mai există, e ca și cum noi, abandonații acestei lumi sau eroii acestei lumi, am avea ceva al nostru. 

     Eu am cărțile lor și ele sunt țara mea și asta este tot ce mi-a mai rămas. Avem străzi numai de noi știute și oameni numai de noi știuți și cu toții, până la ultimul, iubim poezia acelor poeți care ne-au făcut să plângem sub stelele cerului nostru, sub stelele patriei noastre care nu există, avem aceleași tristeți și aceleași bucurii și dacă ne uităm unul la celălalt știm că ne uităm în aceeași oglindă, avem tot respectul pentru Mexic și pentru Chile, pentru Borges și pentru Shakespeare, pentru Uruguay și pentru Columbia, pentru Bolaño și pentru disperarea lui arzând potolit ca flacăra de pe mormântul soldatului necunoscut, avem tot respectul pentru poezia despre care nimeni nu va auzi niciodată și care nu va face parte din nici un manual de literatură, avem ceva al nostru și numai al nostru despre care doar noi știm și nimeni altcineva în afara fraților noștri nu ar putea înțelege ceva din toate astea, avem cerul negru deasupra capului și legea străzilor de sub cerul negru al Americii latine, avem cartierele noastre mai negre ca blestemul dar pline de adevăr, micile sau marile noastre mizerii de care nu ne rușinăm pentru că suntem oameni, avem muzica și dansul cartierelor rău famate iar muzica aceea e sora noastră de sânge, avem adevărul de partea noastră și nici o întrebare de pus pentru că doar noi știm că nu există întrebări, că orice posibilă întrebare nu este altceva decât o mică fațetă a vieții și că vieții nu-i poți cere socoteală. Și mai avem moartea care nu ne sperie, căci noi suntem deja morți, noi am murit deja, odată.

     Să înfrunți vidul acestei lumi atârnând în golul străzilor suspendate în întuneric ale Uruguayului nu este un act de curaj, este un act de viață într-un univers al crimei. Celelalte țări nu există, există doar niște cărți ale unor scriitori fără patrie, care aleargă împreună cu noi, câinii liberi ai acestei lumi, pe străzile pline de sudoare, de sânge și de poezie ale Uruguayului, ale Mexicului, ale Chileului, ale Columbiei, ale Venezuelei, în capătul cărora te aștepți oricând să lucească în întuneric un șiș, să se audă o muzică lascivă, să apară o femeie mai frumoasă ca luna de pe cerul patriei noastre care nu există. Avem visul nostru și trăim în el ca și cum am fi scufundați într-o carte. Iar cartea aceea este însăși viața noastră neștiută, pe care noi o scriem cu fiecare zi, cu fiecare noapte, cu fiecare respirație și cu fiecare gând, cu fiecare iubire, cu fiecare iad, cu fiecare rai pe care viața ni le așterne-n cale. 

     Dacă atunci aș fi știut ceea ce știu azi, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin minte să iau parte la acea discuție de la care mi s-a tras totul. Cu toate astea, trebuie să recunosc că nu știu precis dacă aș fi procedat întocmai pentru că întotdeauna mi-a fost greu să nu admir oamenii care citesc foarte mult și care știu multe despre cărți și despre scriitori. Astfel de oameni sunt puțini, de aceea zic, nu știu cum aș fi procedat, căci mai știu și că foarte mulți oameni sunt vicleni. nu a fost cazul, măcar de data asta nu a fost cazul, slavă Domnului! La început ne întâlneam în parc. E un fel de-a spune că ne întâlneam, de fapt, nu ne cunoșteam. Totul, până la un punct, ține de hazard. Restul ține de inteligența inimii. Niciodată nu am avut pretenția că inima mea ar fi inteligentă. 

     Ieșeam dimineața, devreme, atunci când nimeni nu are timp să lenevească pe o bancă într-un parc. Preferam parcul de lângă gară, mai degrabă traversat decât vizitat. Nu știu de ce locuitorilor acestui oraș nu le place parcul ăla. Este un parc cu multă vegetație, cam neîngrijit, cu băncile dispuse circular, iar între fiecare două bănci, care nu sunt foarte apropiate, este amplasată statuia câte unui scriitor. Parcul, ca o arenă romană în care nimeni înafara vegetației și a scriitorilor nu se înfruntă, este destul de mare, băncile, însă, nu sunt foarte multe.sunt verzi. Îmi luam câte o carte și la ora 8 mă instalam pe ceea ce devenise banca mea, între un prozator din secolul XX și un poet din sec. XIX. Singurul poet, de altfel, pe care amărâta asta de țară îl are în micul patrimoni cultural, nici măcar ăla universal. Stăteam pe bancă și citeam cam două ore. Uneori, ridicam ochii în frunzișul copacilor, ca să mă gândesc la ceea ce citisem. Alteori, priveam cerul, ca o pânză de lumină colorată aruncată deasupra unui nonsens. dacă te uiți mulți la un cer luminos se întâmplă să orbești.

     Iar alteori priveam statuile cioplite-n piatra de culoarea prafului ale scriitorilor pe care nimeni nu-i mai citea. Unii fuseseră scoși până și din manuale, cu toate că în parc nu erau foarte multe statui. Auzeam sirenele îngrozitoare ale trenurilor care veneau și plecau (întotdeauna am avut impresia că gara este un loc unde trenurile sosesc numai și numai pentru a pleca). Nici un tren nu sosise vreodată ca să rămână acolo și asta mi se părea îngrozitor de trist. Cam ca viața. Când se auzeau sirenele, câinii începeau să urle. Am înțeles că e ceva legat de nivelul decibelilor dar mai ales de lungimea de undă a sunetului. Era ca și cum exista un dialog permanent între trenuri și câini. Sunt sigură că nimeni nu se gândea la asta vreodată, nimeni nu se întreba despre ce oare vorbesc trenurile cu câinii. Cred că eu înțelegeam acest dialog al unor ființe de pe altă planetă.

     De la o vreme îmi făcusem obiceiul să merg în parc și după-amiaza. Tot așa, îmi luam cartea și mă așezam pe banca mea, între prozatorul de secol XIX și poetul atemporal. Uneori, îmi luam și câte o porcărie de cafea într-un pahar de hârtie, de la un dozator pe care-l aveam în drum. Cafeaua era proastă, foarte dulce iar paharul oribil se umezea imediat. Cafea beam numai dimineața. Eu nu pot dormi noaptea dacă beau cafea după orele 15, nici măcar dacă e fără cofeină. un fel de-a spune fără cofeină pentru că producătorii fac orice ca să-și vândă produsele fraierilor. eu eram fraieră, asta o recunosc fără rușine. După-amiaza nu-mi luam nimic, pentru că renunțasem de ani de zile la porcăriile alea de sucuri cu 1% pulpă de fructe iar porcărie de Cola nu mai beam de ani de zile, de când cu tahicardia. Tahicardia înseamnă 20 de ani + sesiune + cafea + Cola. Tinerețea e o porcărie. Cea mai mare porcăria e adolescența.

     Din prima după-amiază în care m-am dus în parc ca să citesc mi-am dat seama că nu sunt singură. Mai era cineva. Un tip care stătea pe o bancă diametral opusă și care, ca și mine, citea o carte. Am avut impresia că eu sunt intrusa și că el este stăpânul parcului după-amiaza, așa cum eu sunt stăpâna parcului dimineața. Muream de curiozitate să știu ce citește dar era prea departe pentru a vedea coperta. În câteva zile i-am deprins tabietul. De regulă, ajungea în parc după mine. Citea vreo oră și altă oră se plimba printre copaci și părea că se gândește la ceva, probabil la ceea ce tocmai citise. Naiba știe, poate că medita. Cert este că, de la o vreme, timpul meu de citit se înjumătățise. O oră citeam, o oră stăteam și-l priveam cum se plimbă printre copaci, întrebându-mă la ce meditează. Era ceva atrăgător în imaginea lui plimbându-se și meditând și foarte greu am înțeles că atracția aia venea tocmai de la faptul că medita. Am convingerea că între a te gândi la ceva și a medita asupra a ceva există o diferență nu doar de grad, ci și de natură. Părerea mea. iar el medita, în timp ce eu, cel mult, mă gândeam.

     Nu mai puteam de curiozitate să știu cum meditează la ceea ce citise pentru că nu mai aveam nici o îndoială, știam sigur că medita. Uneori, privindu-l, mă trezeam că scriu poeme-n minte despre el plimbându-se printre copacii din parcul pustiu și vorbind cu ei sau cu păsările gării sau cu scriitorii din piatră sau cu personajele din cărțile pe care le citea. Nu era prea înalt, era subțire, avea părul roșu, în jur de 55-60 de ani, nu mă pricep să atribui vârste oamenilor, am învățat despre mine că nu sunt capabilă să mă raportez obiectiv la realitate. Așa încât nici nu conta câți ani are, poate că avea 40 sau poate că 50 sau poate că 70, nu conta. În tot cazul, părea cam de 50-55 de ani. Altceva care m-a atras la el, tot stând și analizându-l seară de seară, a fost că la un moment dat am hotărât că este un bărbat foarte, foarte singur. Și atunci am simțit că mi-aș putea găsi un locșor într-o nișă a sufletului său și mi-am imaginat că acolo mi-ar fi tare bine, înconjurată de cărțile pe care amândoi le citeam. Știu, mă comportam ca un mic animal de pradă care are nevoie să se hrănească. Nu poți trăi numai și numai cu poeți și prozatori latino-americani și universali, mai trebuie să și hrănești ceva din tine, mi-e rușine să-i spun suflet pentru că niște idioți au făcut din cuvântul suflet un mare nimic. Suflet e doar un fel de-a spune, căci și sufletul ăsta are o casă a lui, un trup. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut ca bărbatul fără vârstă, ca poetul atemporal, cu părul roșu, care se plimba printre copaci și medita să mă țină un pic în brațe, în tăcere. Și, în timp ce-l priveam, am început să scriu în minte rândurile astea, înainte ca orice altceva să se întâmple.

     Dacă alesesem, cu ani în urmă, singurătatea, a fost numai pentru că fusesem atât de naivă încât să cred că viața este ceea ce mintea mea de puștoaică plăsmuia, mintea mea de adolescentă (oribilă vârstă) care citește cărți pe care nu le înțelege, care pictează în ulei fără să știe să picteze, care scrie poezii fără să știe să scrie, care se urcă pe cal și pornește în galop fără să știe spre ce se îndreaptă, care confundă visul cu realitatea și căreia nimeni nu i-a spus, nici măcar o singură dată, că viața nu este ceea ce-și imaginează ea c-ar fi, că viața este o mizerie în care trebuie să râcâi, să sapi, să cauți și nici atunci nu ești foarte sigur că vei găsi ceva ce nu știi nici cum arată, nici măcar dacă există. 

     Nimeni nu a avut bună voința de a-mi spune că dragostea nu este buzele lui sărutându-te în timp ce mâna i se strecoară în chiloții tăi de minoră de 15 ani, că dragostea nu este sperma lui mânjindu-ți pântecul chircit de rușine și de durere într-o cameră de hotel unde minorii nu au ce căuta – două lucruri atât de radical diferite, precum sunetul unui pârâu de munte și cel al războiului din Vietnam, - că dragostea nu este zgomotul metalic al chiuretei pline de sânge care tocmai ți-a smuls o bucată de viață din viscere și că dragostea nu este nici invectivele mamei, căreia nu ai avut încotro și a trebuit să-i destăinui totul, căci erai atât de singură și nu știai ce să faci. Lucrurile astea nu se uită niciodată, niciodată și tot ele te pot face să devii ceva sau poate cineva ce-ți va rămâne pururi de neînțeles. Căci devii ca nimeni altcineva din jurul tău și dintr-odată nu mai ai vârsta prietenilor tăi și sunt lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni și sufletul tău nu mai aparține generației tale și nici măcar acestei lumi și devii, brusc, al nimănui, fără să știi, fărăsă vrei. Viața e o curvă. Devii un apatrid. Devii un paria. Devii o fantomă. Sau un câine sinucigaș. Și atunci lumea mea a devenit un balon transparent în care nimeni nu mai intra și unde respiram aerul viciat al singurătății.

     A fost o alegere, nu o întâmplare. Am știut ce fac, asta vreau să spun. Sau poate că doar am ales să mă pedepsesc. Oricum, am știut. Am făcut-o ca pe ceva de la sine înțeles, ca și cum altă alegere nu putea exista. Poate pentru altcineva ar fi existat, pentru mine, însă, a alege refluxul, recluziunea era singura alegere nu doar posibilă, ci mai ales necesară. M-am gândit că nu mai aveam nevoie de nimic de vreme ce există cărțile și muzica. Dar mai exista tristețea. Densă ca betonul turnat pe toate plăcile de mormânt din lume. Densă ca cerul unor nopți nedormite, acoperit cu un nor gros de speranțe moarte. Densă ca durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Ca durerea din pântecul meu în ziua în care mi-a fost smuls ceva de-acolo. Singurul lucru de care-mi păsa cu adevărat era obligația de-a merge la școală, de-a nu chiuli și mai ales de-a lua numai note mari. Cele mai mari. Măcar asta merita și mama. Mie nu-mi păsa nici dacă mai merg sau nu la școală, nici dacă luam sau nu note mari, o făceam numai și numai pentru ea pentru că era singurul lucru pe care și-l mai dorea de la mine iar eu aveam obligația să i-l dau. Nu să i-l dăruiesc, ci să i-l dau, așa cum într-o librărie vânzătoarea este obligată să îți dea restul atunci când cumperi o carte și-i dai mai mulți bani decât costă. 

     Atunci, în ziua în care am fost nevoită să-i spun, am pierdut totul. Nu doar tot ce avusesem (la 15 ani ai întotdeauna foarte mult, ai iluziile, speranța, viața în față), ci și tot ce urma să am. Am știut-o de pe atunci, cu toate că nu am știut-o rațional. Dar într-un fel am știut-o. Am știut că tot ce puteam câștiga sau primi urma să fie pierdut, mai devreme sau mai târziu. Am știut că dragostea nu există și că tot ce putea exista era a fi îndrăgostit. Și-am mai știut că acel hău care s-a căscat atunci în mine, mai negru ca smoala iadului, hău va rămâne pentru tot restul vieții. Asta se cheamă a deveni adult. Atunci am început să citesc, absolut întâmplător, poezie și proză latino-americană. Trebuia să lupt cu ceva împotriva tristeții.

     Stăteam cu cartea-n brațe pe banca din parcul de lângă gară și, privindu-l pe bărbatul cu părul roșu, am știut că despre el nu voi putea scrie niciodată ceva adevărat și că tot ce puteam face era ca, la un moment dat, să-l inventez. Nu pentru că părea inaccesibil, ci pentru că, plimbându-se printre copaci și meditând am văzut că pentru el lumea nu există. Exista cartea la care medita, existau cărțile pe care le citise, existau amintirile pe care le avea, însă lumea, această realitate despre care se spune că o împărtășim, nu exista. Mi-am spus: uite un om la fel de singur ca mine, uite un om care trăiește în altă parte, care nu este de aici, uite un om rănit de curva asta de viață, uite un refugiat calm, liniștit, împăcat cu sine, uite mersul lui molcom de abur plutitor prin porcăria asta de viață, cu siguranță așa îi sunt și gesturile cu care a mângâiat femeile pe care le-a iubit (deja le uram pe toate), uite viața mea, posibilitatea vieții mele, așa mă gândeam la el în timp ce-l analizam din partea opusă a parcului cu scriitorii din piatră scoși din manuale, așa fantasmam în capul meu, uite posibilitatea vieții mele.

     Din senin, a apărut un grup de copii cu o minge, erau băieți, bieți copii naivi care încă nu știau nimic despre legea gravitației, legea vieții conform căreia se cade să fim mereu trași în jos, să rămânem cu picioarele pe pământ. Veniseră să joace fotbal în parc și lucrul ăsta mi s-a părut foarte straniu, nu se mai întâmplase. Și dintr-odată a fost ca și cum realitatea împărtășită dăduse năvală în oaza noastră de liniște, în balonul nostru transparent, ca și cum viața ne-ar fi agresat cu zgomotele unei fericiri de două parale (părea că și el știe că fericirea  este ceva ce durează maxim 6 Mississippi-uri), o minciună de fericire, o curvă de fericire căci fericirea aproape că nu există așa cum nici dragostea nu există. Am dat să mă ridic de pe bancă și am văzut că și el face același lucru. M-a privit de departe. Ne-am zâmbit, ca semn de recunoaștere. Acela a fost momentul. 

     Momentul în care am crezut că știe, momentul în care am crezut că e singurul om de pe pământ care înțelege. Și tot atunci am crezut că și eu am înțeles ceva ce-mi rămăsese neînțeles până ce privirea lui ca o străfulgerare mi-a atins ochii și că ceea ce am înțeles venea tocmai din privirea lui care-mi transmitea că el înțelesese înaintea mea. Da, știu, uneori sunt limpezimea însăși, mi-e greu să mă fac înțeleasă. Ne-am îndreptat spre aceeași ieșire din parc și mi se părea firesc ca, de data asta, să ne salutăm, ceea ce a și făcut, încurajat de zâmbetul meu prietenos. De când acel ceva mi-a fost smuls din corp nu mai zâmbesc altfel decât prietenos. Întotdeauna prietenos, ca și cum aș fi priceput ceva din experiența de mutilare prin care am trecut, ca și cum ușa înțelepciunii ar fi fost deschisă în mintea mea de chiureta care mi-a umblat prin măruntaie, cu frigul cel mai groaznic pe care nu l-am mai simțit vreodată. E doar o iluzie, nimeni nu pricepe nimic niciodată.

     Doar ne-am salutat, atâta tot, și am râs, ca și cum râdeam de același lucru. Naiba știe, poate chiar asta făceam. Dar i-am văzut ochii. I-am văzut privirea. Iar acolo părea să fie toată literatura și poezia sud-americană și ceva peste, poate și cea nord-americană. Și poate încă ceva. Poate tristețea. Când am ajuns în stradă, fiecare am luat-o pe alt drum, el la deal, poate spre rai, eu la vale, spre iadul singurătății de la etajul X, iar în clipa în care fiecare am întors spatele celuilalt totul mi s-a părut de un prost gust imens, zgomotul mașinilor care treceau ca și cum aveau unde se duce, sunetul pașilor trecătorilor, însuși faptul că mă mergeam acasă, într-un apartament gol era de un teribil prost gust. Clipa aceea a fost una din clipele în care timpul se fracturează și în hăul care se cască  se vede, limpede, adevărul. De parcă cineva apasă pe un comutator și, într-o cameră veșnic întunecată cu care te-ai obișnuit, năvălește, preț de câteva secunde, lumina. Camera întunecată era viața noastră, iar flash-ul acela arăta un teribil, incomensurabil non-sens. De altfel, nimic nou sub soare, aflasem asta încă de atunci, de când cu chiureta și cu frigul din ea. Poate că asta am crezut că știe și el atunci când ni s-au întâlnit privirile, două fascicule de iluzii care dăduseră ortul popii, străpungând solidaritatea găștii de băieți care începuse să joace fotbal. Până și înserarea aia atât de normală (și, în definitiv, atât de frumoasă) mi s-a părut de un teribil prost gust. Dar oricât de absurd părea totul, știam că în ochii lui găsisem un acord. Nici nu conta care.

     A doua zi, din bun simț, m-am mutat pe banca alăturată celei pe care stătea de obicei. De cum a intrat în parc a pus frână, o frână care mi se adresa, rămânând, câteva clipe, cu un picior suspendat în aer, ostentativ, ei, pe dracu, mi-am spus, bineînțeles că și tu voiai să mă găsești aici și nu în cealaltă parte a parcului, a zâmbit și s-a întreptat spre banca lui și în timp ce se apropia cu surâsul acela luminându-i fața, aproape că vedeam cuvintele care-i fremătau (era să scriu frăgezeau) buzele și despre care deja credeam că sunt cuvinte venite direct din iad. Zâmbea ca un mânz care abia învață să zâmbească sau cu un bătrân lup de mare, nu știu, nu mă pricep deloc, absolut deloc la bărbați și nu cred că mă înșel dacă spun că și-a tras umerii înapoi și a scos pieptul în față, lucru de care mai mult ca sigur că nu a fost conștient. Era doar un reflex de mascul alpha, or, reflexele sunt inconștiente. Însă eu am văzut. Și știu ce-am văzut. După care n-am mai văzut nimic pentru că deja-mi vâjâia capul.

     Deci ne-am schimbat locul, venind mai aproape, a zis. Deci da, am venit mai aproape, am zis și eu. Gașca de băieți cu mingea?, a întrebat. Gașca și fasciculele de iluzii, am răspuns. Aha, a zis și am înțeles că a înțeles și, mai ales, că nu mă înșelasem, ceea ce era un semn cât se poate de promițător, dar habar n-am promițător pentru ce. Și ce avem noi aici, a întrebat, luând pofticios cartea de pe genunchii mei. Ahaaa, deci ne alintăm cu proză latino-americană. Cam așa ceva, am zis. Bine, a zis și el. Apoi am tăcut împreună o vreme, atât cât să devin foarte conștientă de furnicile sau ce naiba or fi fost care începuseră să-mi alerge pe piept, pe brațe, pe ceafă, pe umeri, miliarde de furnici, nu știu dacă știți ce zic. 

     Apoi, a urmat chestionarul, care mai degrabă părea o curiozitate de-a lui, nu o chestionare a mea. A vrut să știe ce latino-americani am mai citit, care mi-a plăcut cel mai mult și de ce (întrebare destul de dificilă, să recunoaștem), ce facultate am urmat, dacă am vreo legătură cu scrisul (nu, doar cu cititul, am spus), ce altceva mai citesc, dacă citesc și poezie, unde stau, de unde sunt, dacă am frați sau surori, dar mama cu ce ocupă, dar tata cu ce se ocupă, dar surorile mele cu ce se ocupă, pe unde prin lume m-am plimbat, ce părere am despre încălzirea globală și despre politica internațională, cu ce mă ocup (cu nimic, am spus și nu a părut deloc uimit), ce vârstă am (i-am spus adevărul fără să clipesc), dacă sunt căsătorită (never ever, am spus), dacă am copii (n-aveam), în ce cred (în nimic, am răspuns. Nici măcar în proza latino-americană?, a întrebat. Nici măcar.), dacă există vreun determinism între literatura latino-americană și ceea ce sunt azi (evident, am răspuns, azi n-aș mai fi fost), să nu exagerăm, a spus iar eu n-am avut pretenția să-nțeleagă din prima așa că am tăcut. Într-un cuvânt, i-am spus aproape tot. Să mă ia naiba dacă știu cum a făcut, dar m-a făcut să spun aproape tot. Doar pe aia cu vârsta aceea atât de ingrată de 15 ani nu i-am spus-o și știam că nici nu i-o voi spune pentru că pur și simplu nu conta. Nimic nu conta. 

     Dar tu?, am zis. Eu, ce?, a răspuns. Tu... așa, în general, am zis. Eu, nimic, a răspuns, de parcă ăsta putea fi vreun răspuns. Și a zâmbit. Iar eu am renunțat. La el, ăsta chiar era un răspuns, mi-am dat seama. Cum te cheamă, a întrebat. Lu, am zis. Pe mine Walter. Ca pe Withman, ca pe Scott, ca pe Disney, ca pe Benjamin, ca pe Zenga, ca pe Matthaw, ca pe Forbes, am zis. Cam așa ceva, a răspuns. Apoi am tăcut iar și m-am simțit nedreptățită. Și m-am cam enervat în sinea mea. Iar lucrul ăsta s-a văzut imediat. Eu nu știu să mimez. Uite, ca să-mi cer iertare, te invit la o cafea la terasa de peste drum, a zis. Și am plecat la cafea, perfect împăcată. La o cafea adevărată, nu la o porcărie de cafea. Da, am spus tot. Nu-mi dau seama cum naiba a reușit.

     După ce ne-am așezat la o masă și a comandat cafea, a scos din buzunar o ciocolată mică, de 50 de grame, o ciocolată belgiană cu lapte și mi-a dăruit-o. Deci m-a năucit. De unde, de unde, de unde știa că sunt moartă după ciocolată? Și iar a zâmbit. Cu toate că am încercat să nu se vadă, știam că-mi pierdusem capul. Deci zâmbetul acela... nu, nimeni nu l-ar putea înțelege (nici măcar eu) iar eu nu sunt scriitor ca măcar să pot să-l descriu, nu știu, era precum cumințenia pământului sau ca o iederă proaspăt înverzită pe un zid medieval, dacă înțelegeți. Cam așa. Iar ciocolata era de mii de ori mai bună decât cea din Sri Lanka, decât cea din Mexic sau decât cea din toate țările care sunt producătore de cacao pentru că nici una nu știe să producă ciocolată bună. Așa se întâmplă, uneori.

      Și așa am băut o cafea foarte bună și așa a început să-mi povestească despre el, pe fragmente scurte, foarte bine circumscrise, nedivagând, astfel încât am putut și eu pricepe ceva cu cap și coadă și nu știu cum făcea de trecea de la un fragment la altul, asta-i o artă, mi-am spus la un moment dat, asta-i o artă de mare prozator, ar putea fi un mare, foarte mare prozator, așa m-am gândit și îl ascultam în timp ce efectiv scria un roman, un roman de bună calitate despre viața lui, dar nu doar despre viața lui căci mi-a mai vorbit – nu știu cum a ajuns la toate astea – și despre Inchiziție, spunea imaginează-ți, Inchiziția l-a considerat o persoană dificilă pe Ignațiu de Loyola, nenorociții dracu (m-am mirat, nu părea pătimaș, dar pe semne avea pusee), pe omul ăsta care a suportat o operație fără anestezie, o operație la picioare, pe omul ăsta care a făcut legământ de sărăcie și de castitate și care și-a condus ordinul precum un general, da, precum un general neabătut de la datoria sa sacră, învățase latina la Paris, latina și filosofia și ca un mare general s-a pus pe scris scrisori iezuiților și scrisorile lui au umplut lumea, aproape toată lumea și iezuiții lui au înființat misiuni în Portugalia, Irlanda, Germania, până și în India, până și în Etiopia, imaginează-ți, a dracu Inchiziție, să gonești un astfel de om în lumea largă, să-l gonești pe cel care a scris manualul iezuiților și care a fost canonizat și care a fost contemporan cu Fernando Cortéz care a cucerit Imperiul Aztec din Mexic după ce a cucerit Cuba (a cucerit Cuba numai și numai deoarece cubanezii erau îngroziți de oamenii albi, prin groază a cucerit Cuba) sub comanda lui Diego Velasquez și a mai fost ales și de două ori primar al orașului Santiago de Cuba, ai dracu spaniolii ăștia, dați dracu, așa-i? S-a dus în Mexic cu caii lui, știi că mexicanii erau îngroziți de cai? Cu caii lui i-a cucerit, nu cu tunurile, nu cu armata lui de 600 de oameni, cu caii pentru că unii din Tabasco i-au povestit despre minunatul Imperiu Aztec, despre neînfricatul Montezuma și a plecat Cortéz în Imperiul Aztec și și-a făcut o amantă care a fost cheia succesului, întotdeauna amantele sunt cheia succesului, se înșeală omul o dată, dar la amante nu se înșeală, amanta a fost cheia cuceririi Imperiului, știi că el a înființat Vera Cruz-ul? Portul Vera Cruz, despre care cu toții știm astăzi datorită curajosului și înțeleptului conchistador Cortéz care și-a făcut oamenii să-l urmeze scufunându-și flota, a păstrat un singur vas și toți au fost nevoiți să-l urmeze și uite așa pe ruinele capitalei aztece a fost ridicat Mexico City, orașul alpha, sau Ciudad de México, sau México, Distrito Federal, Mexico DF cum scrie în toate cărțile lui Bolaño și în clipa în care am auzit de Bolaño am știut că mi se împlinește un vis pe care nici nu îndrăznisem să-l visez. 

     Atâta am apucat să-l întreb la sfârșit, înainte de-a ne despărți și după ce stabilisem locul și  ora următoarei întâlniri (adică în parcul de lângă gară, în parcul gol cu scriitori din piatră, după-amiaza spre seară, undeva în jur de orele 19), atâta l-am întrebat: tu de ce citești? Ca să scap, a zis, ca să scap. Și iarăși a zâmbit, știți, zâmbetul ăla ca un curcubeu după o ploaie cu soare  sau ca o iederă sau ca un cer cu stele palide sau ca o muzică dintr-un cartier mexican rău famat.

(tablou de Huang Guan Yu - The Young, - Hong Kong, artist contemporan)

Aceasta nu este o poezie, este o constatare

sunt unele lucruri pe care nu le poți înțelege

unele cuvinte-ndrăznețe

atât de grele, așezate-ntr-o frumusețe cuminte

că te-nduioșezi de propria-ți înduioșare

de exemplu când el spune

iartă-mă, te rog frumos, să nu te superi

așa spune iar eu nu pricep de ce cu toate că

tocmai așa ceva se contabilizează în ecuațiile unei iubiri

motivul e subțire ca un fir de ață invizibilă

dar el își cere iertare încă o dată

și ceva, ceva foarte-adânc, nu știu ce, doare

ca o veste rea venită dintr-o depărtare

din amintirile lui sau din amintirile mele viitoare

ca o pasăre tristă

și totuși nu asta e important, ci faptul

că el își cere iertare ca și cum ar face-o pentru viața noastră de mâine

și atunci mă gândesc că poate nu am îmbătrinit nici unul

tocmai degeaba și, într-un fel, îl iubesc un pic mai mult

în clipa asta decât poate îl voi iubi în acea zi

în care-și va cere iertare și voi ști

voi ști, oh, de n-aș mai ști

de n-ar veni ziua aceea niciodată de-ar rămâne

înscrisă-ntr-o carte fără nici un nume

(tablou de Egon Schiele - The Embrace, 1917)

A fi (sau a nu fi) scriitor?

     O spun pentru a suta oară: eu nu sunt scriitor. Eu doar scriu cărți în cap. Uneori povestiri scurte, alteori câte un roman, dar, cel mai ades, fragmente. Arar, poezii, dacă alea se pot numi poezii. Altfel spus, sunt o specie de scriitor care nu există. Partea bună este că, nefiind scriitor, asta mă scutește de a-mi asuma munca mea. Nu-ți poți asuma gândurile pentru că nu are cine să te tragă la răspundere. Nu există instanță morală pentru așa ceva și este foarte bine, căci asta ne-ar mai lipsi. Partea proastă nu este că scriu tot timpul, ci că nu reușesc să trec de stadiul de fragment. Alea două, trei romane pe care le-am scris au fost mai mult o joacă. O vreme, am fost încântată de ele, apoi le-am șters din minte aproape de tot. Le-am dat delete atunci când mi-am dat seama că nu erau niște romane adevărate, ci o joacă. O alintătură. Chiar și atunci când scrii numai în cap, tot trebuie să ai o minimă rigurozitate, niște minime pretenții, o minimă conduită. Așa că am rămas la stadiul de fragment pentru că nu sunt în stare să croiesc planul unui roman. Aceasta este marea mea problemă: planul. Desigur, există și alte probleme mai mici, dar nu stau în loc de ele. Dacă nu scrii după un plan, atunci nu se poate chema că te numești scriitor. Nici măcar un scriitor mental, adică unul așa ca mine.

     Lucrurile acestea (atât de triste, în definitiv) mi le-a spus la puțină vreme după ce ne cunoscuserăm. Mi-a spus: nu poți scrie fără un plan, doar nu scrii poezii suprarealiste. E adevărat, nu scriu poezii suprarealiste, dar tot mi-a trebuit ceva timp – poate o zi, poate două - pentru a înțelege de ce e musai să scrii după un plan. Mi-a dat o grămadă de exemple de mari scriitori care lucrau luni de zile numai la planul cărților pe care azi cu toții ar fi trebuit să le fi citit măcar o singură dată. Flaubert, de pildă. Dostoievski, de pildă. Sau Thomas Mann. Sau Hesse. Sau Tolstoi. Toți au scris după plan. Și Kundera, care a și vorbit despre asta într-o carte. Și Makine. Și Murakami a povestit despre cum scrie el. Să nu pomenesc de Joyce, chiar mi-ar fi imposibil să cred că Ulysses ar fi putut fi scrisă fără un minuțios plan. Ce să-i mai tot înșir, mi-a dovedit că toți, absolut toți au scris după un plan. Abia atunci am înțeles – dovezile erau irefutabile iar logica de necontestat – că ceea ce făcusem eu în mintea mea până atunci era doar o joacă. Și, vorba chilianului, în acel moment inima mea a făcut poc. A fost pentru prima oară când m-am hotărât să mă las de scris. Dar, odată luată hotărârea, viața mea s-a complicat infinit. Mi-am dat seama că nu știu să fac altceva decât să scriu în cap. Că scriam eu, că scria mintea mea fără mine, că scriam amândouă, nu asta e important, important e că, în afara acestui gen absolut inexistent de scris, altceva, pur și simplu, nu știam să fac. Poate că știam câte ceva, ce vreau să spun este că scrisul ăsta era singurul lucru pentru care simțeam că merită să trăiesc, singurul lucru datorită căruia viața nu mai părea un rahat. Iar ăsta era un secret.

     A trebuit să îi împărtășesc secretul meu. Nu aveam cui să i-l spun și trebuia neapărat să scap de el. Un secret este ceva copleșitor, te dărâmă. Nici o problemă, a zis, scrisul se învață. Condiția fundamentală pentru a învăța să scrii este să poți scrie. Să ai capacitatea de a scrie. Până și pentru a înțelege un lucru atât de simplu mi-a fost necesar un timp. Nu mult, dar vreo câteva zile, poate două, poate trei, tot mi-au fost necesare. Dintr-odată, totul mi-a părut extrem de complicat. Atât de complicat încât mi-am spus că așa ceva mă depășește. Era ca și cum n-aș fi scris niciodată iar acum mă trezeam în fața unui drum nesfârșit, pe care trebuia să pornesc cu pași mici, aproape de la abecedar. Nu m-am văzut în stare de așa ceva. nu mai aveam vârsta la care să încep drumuri noi, din contră, aveam vârsta la care, îndeobște, se contabilizează eșecurile. Stăteam pe marginea depresiei, la un pas de a mă arunca în ea. M-a văzut tristă și mi-a spus să termin cu prostiile, să nu mai iau lucrurile atât de în tragic și atunci mi-am dat seama că nu înțelege, cu adevărat, despre ce e vorba.

- Dă-mi tu un motiv mai bun de trăit, i-am zis într-o dimineață când îl invitasem la mine la cafea, când părul lui proaspăt spălat mirosea a primăvară iar fața proaspăt bărbierită mirosea a iarbă cosită la 6 dimineața.

- Cititul, a zis, în timp ce-și încrucișa mâinile în fața ceștii cu cafea, cu gesturile lui molcome și cuminți.

- Da, da, cititul, am zis agitată, dar cititul fără scris nu e suficient.

- Simți mireasma cafelei, da? De ce nu începi să te bucuri de ea, m-a întrebat.

- Nu e suficient, am zis.

- OK, atunci aprinde-ți o țigară, a zis și a zâmbit.

- Iar râzi de mine, am replicat.

- Ai pe masă o floare, de ce nu înveți s-o privești, m-a întrebat.

- Nu e suficient, am zis. Și nu glumeam. Chiar nu-mi era suficient. Nimic nu era suficient.

- Tu nu înțelegi ce spun, a mai zis și atunci m-am simțit ca dracu.

     Nu era pentru prima oară când mă făcea să cred că nu înțeleg ce spune. În momente din astea, lua mereu o figură sobră, excesiv de serioasă, cumva amenințătoare, cumva dezamăgită și, cu toate că trecusem de nenumărate ori prin faza asta, de fiecare dată reușea să mă păcălească. Fața lui devenea oglinda mea. Iar ochii lui, privindu-mă, erau abisul însuși. Era o imagine pur și simplu de nesuportat.

-Bine, a zis, după câteva clipe de tăcere. Te voi învăța să scrii. Și iar a zâmbit iar eu iar nu am știut dacă vorbește sau nu serios.

     Era genul acela de om pe care o femeie ca mine l-ar fi transformat într-o pastilă și ar fi înghițit-o. Nu știu dacă mă fac înțeleasă. Era ca o insulă de liniște. Ca o insulă cu relief neted, acoperită cu o plapumă de iarbă și bătută de soare. O insulă pe care cresc cocotieri și nucile cad de la sine, fix lângă tine. Trebuie doar să întinzi mâna și-ți potolești setea. O insulă într-un ocean. Un ocean care nu suportă nici o navă care să-l traverseze. Un ocean nesfârșit. Eu eram oceanul. Uneori eram atât de zbuciumată încât aveam nevoie să mă odihnesc undeva. El era perfect pentru asta. Mă odihnea instantaneu, nu știu cum făcea. Mă retrăgeam pe malurile lui bătute de soare și efectul era narcotic. O narcoză instantanee. Dar nu-l puteam transforma într-o pastilă, nu-l puteam înghiți. 

     Mi-a făcut o listă de cărți. Trebuia să le citesc. Mi-am spus că dacă începe cu listele, astea nu se mai termină niciodată. Mi-a spus că trebuie să-mi fac un program. Ceva de genul cinci ore de citit pe zi, trei ore de scris. Programul ăsta trebuia musai respectat. Nu conta ce urma să scriu, conta să scriu. M-a învățat cum se face planul unui roman. Ba nu, m-a învățat cum se face planul unei proze scurte. Am văzut că nu e deloc greu, cu atât mai mult n-am priceput de ce îmi fusese atât de greu să fac un plan de una singură. Mi-a spus: amintirile, experiența de viață. Mi-a spus: iubirea. Mi-a spus: familia, prietenii. Mi-a spus: dicționare, filme. Mi-a spus: observația. Mi-a spus: plimbări prin oraș. Mi-a spus: soarta. Dumnezeu. Destinul. Hazardul. Și cu asta m-a băgat în ceață pentru că nimic nu mai avea sens. Apoi a zâmbit. Apoi a spus: și Cărtărescu, desigur. Și am râs amândoi. Apoi și-a aprins o țigară. 

     Apoi mi-a luat mâna dreaptă și mi-a mângâiat palma. Asta m-a curentat. Apoi și-a apropiat ochii ăia triști de inima mea și inima mea a făcut iarăși poc. Poate că și a lui. Apoi o parte din fumul de țigară a trecut în gura mea. Gura lui mirosea a cafea și a literatură latino-americană și a fum de țigară.  Iar limba lui mirosea a înțelepciune. Apoi a spus: eu sunt mai degrabă timid. Și am râs. Apoi gura mea mirosea a ciocolată, tocmai mâncasem o bomboană. Aluna am pus-o pe limba lui. I-a plăcut. Așa cum mi-au plăcut degetele lui căutând ceva în ceafa mea. Poate un echilibru. Poate același pe care eu îl căutam între brațele lui. Ba nu, mint, eu căutam un sens, ceea ce e cu totul altceva. Nu există, a zis. Ba există, am zis, dar nu te pricepi tu. Și tu ai dreptate, a zis. E rău?, am întrebat. Nu e nici rău, nu e nici bine, a zis. Nu părea deloc timid. Apoi am simțit un arc de foc încordat de-a lungul coloanei vertebrale, un imens arc de foc ce părea că unește iadul cu raiul. Apoi raiul cu iadul s-au unit, nu mai aveam nici o îndoială. Iar pielea lui era sărată și amară. Apoi totul s-a tulburat până-n inima raiului și până-n inima iadului. S-a tulburat, s-a făcut întuneric (sub pleoape este mereu un întuneric luminos), apoi s-a făcut lumină și arcul de foc s-a mai detensionat. 

     Apoi a plecat iar eu am scris rândurile astea care nu au la bază nici un plan prealabil. Îmi imaginez că poate fi și asta o cale. Nu știu dacă-mi va ieși. Nu mai știu nimic. Decât că el nu e deloc timid. 

Liniștea, ca o catifea

Liniștea

s-a născut într-o după-amiază

din privirea lui adormită

mergea pe stradă ființa lui trează

numai mintea-i era rătăcită

în frumusețea descoperită-ntr-o carte

pe care-o purta printre copacii plăpânzi.

Era primăvară

iar el rătăcea

printre gândurile mele flămânde

supunându-l la nesfârșite osânde

tata-mi zicea

că ceea ce-ți imaginezi este o realitate de catifea

acum nu mai știu dacă el chiar există

sau doar liniștea din privirea lui mereu tristă

pe care-am descoperit-o-ntr-o carte

despre care mi-a spus

că-i faină, ceea ce însemna maximul absolut

apoi a plecat în sensul opus

mă întreb dacă tata avea dreptate

sau dacă toate astea fac parte doar dintr-o carte

(tablou de Robert Pelles, artist maghiar contemporan)

        Silence by Billy Collins:

There is the sudden silence of the crowd

above a motionless player on the field,

and the silence of the orchid.

The silence of the falling vase

before it strikes the floor

the silence of the belt when it is not striking the child.

. . .

The silence before I wrote a word

and the poorer silence now.

(Excerpt from Silence by Billy Collins. The Trouble with Poetry and Other Poems.)

Visul

     Visul ăsta nu l-am căutat eu. A apărut, pur și simplu, doar pentru că într-o zi am fost mai atentă la felul în care se derulau imaginile pe ecranul laptopului. Nu știu dacă ăsta se poate numi hazard. Poate că da. Sau poate că nu. Nu contează. Sau poate că a fost doar bunul Dumnezeu, drăguțul.

     Am pus degetul pe una dintre imagini și am spus: tu. Era o fotografie. Am început să citesc ce scria sub ea. Scria mult. Foarte mult. Și-mi plăcea din ce în ce mai mult ce scria sub fotografie. Și așa s-a făcut noapte. Și atunci m-am gândit: el. Apoi, m-am culcat pentru că era foarte târziu, dar nu m-aș fi culcat. Aș mai fi citit. Dimineață am deschis din nou laptopul. L-am căutat. L-am găsit. Și am citit mai departe toată ziua. Seara, m-am uitat din nou la fotografia lui. Reușise să-mi împăienjenească ochii. Și iar am pus degetul pe fotografia de pe ecranul laptopului și am spus din nou: tu. A fost singurul cuvânt pe care l-am rostit toată ziua și m-a surprins să-mi aud vocea. În ziua aceea am uitat să mănânc.

     A doua zi m-am dus în parcul de lângă gară pentru că acolo nu este nimeni, niciodată. Cu toate că este un parc destul de interesant. Poate că nu e nimeni pentru că e lângă gară. Am stat pe o bancă, sub privirile scriitorilor de piatră așezați în cerc, printre bănci și, făcând abstracție de ei, m-am gândit. Era foarte greu să mă gândesc pentru că nu aveam la ce altceva să mă gândesc decât la ceea ce citisem scris sub fotografia lui. Sigur că ceea ce scria sub fotografia lui nu era nimic altceva decât el. Era scris de el, adică. Dar e totuna. Nu e tot, dar e mult mai mult decât nimic.  A fost destul, vreau să spun, a fost destul ca să spun: tu.

     Și atunci, stând pe banca din parcul gol, sub privirile scriitorilor împietriți în cerc, am simțit cum își face loc neliniștea, ca o pasăre albă ținută-ntre două mâini care îi strâng aripile pe care le fâlfâie, încercând să scape. Ca un porumbel captiv. Îi simțeam bătăile inimii. Și atunci mi-am amintit cum ea îi săruta buzele lui Gură-de-Aur, mi-am amintit toată acea dulceață pe care Gură-de-Aur trebuie să o fi simțit, mi-am amintit cum au făcut dragoste, atât de limpede mi-am amintit toul de parcă aș fi fost eu acea femeie care știa să sărute și să iubească, de parcă aș fi fost eu Gură-de-Aur care descoperea iubirea. Și-atunci m-am oprit pentru că lucrurile tindeau s-o ia razna.

     Nu sunt nebună, mi-am zis. Sunt eu, Liuba Barashkova și lucrul ăsta nu poate fi schimbat. Acesta este parcul gol, aceștia sunt scriitorii pe care nimeni nu-i mai vrea, aceasta este gara tuturor despărțirilor și aceasta sunt eu, Liuba, iar eu nu sunt nebună. Am refuzat să mă gândesc la orice altceva, apoi am mers în piața de lângă gară și am cumpărat un pepene galben cu coaja zgrumțuroasă. Am mers acasă, l-am mâncat pe tot, apoi am deschis laptopul și pe ecran era fotografia lui, lăsată special de mine, să mă aștepte. Și fără să mai pun degetul pe ea, am spus din nou: tu. Și iarăși a fost singurul cuvânt pe care l-am rostit în cea de-a treia zi.

     Am visat că mă suisem pe un gard de sârmă ghimpată care-mi tremura sub picioare. Nu știu de ce, nu-mi era frică. Știu că-mi spuneam în gând: suma tuturor posibilităților, suma tuturor posibilităților. Cineva mi-a întins o mână. Era Borges. Vino cu mine pa bancă, mi-a zis. Nu vin, i-am spus, nu vreau ca eu să fiu tu cel tânăr pentru că eu nu sunt tu, dar aș vrea să fiu tu. Și Borges m-a lăsat acolo și a plecat, după ce mi-a zâmbit cu ochii lui orbi care vedeau totul. M-am dat jos de pe gard și m-am așezat pe o bancă din parcul de lângă gară. Am scris în cap un poem, pe care l-am continuat tot drumul, până am ajuns acasă. Asta nu mai face parte din vis, visul s-a încheiat în timp ce Borges se depărta pentru totdeauna iar eu știam că nu-l voi mai întâlni niciodată. Desigur, a fost singura dată când l-am întânit și singura dată când a avut bună voința să-mi vorbească și să-mi întindă mâna.

     M-am gândit să-i povestesc cum a vrut Borges să mă ajute să cobor de pe gard, apoi m-am gândit că mai bine-i trimiteam poemul scris în cap. Până la urmă, nu i-am mai trimis nimic, am continuat să citesc ce era scris sub fotografia lui. Am făcut socoteala că, dacă citesc 8 ore pe zi, voi termina de citit în două luni. După două luni, voi fi uitat suficient cât s-o iau de la capăt. Am înnebunit, mi-am spus. Nu înnebunisem deloc și gândul ăsta m-a liniștit. Am fumat o țigară cu lumina închisă și am privit farurile mașinilor care treceau pe șoseaua de sub geamul apartamentului meu de la etajul X și m-am gândit că totul pe lume este precum farurile mașinilor, apare brusc, de nicăieri, luminează o clipă doar, apoi, tot brusc, dispare nicăieri, ca și cum n-ar fi fost. Pete în întunericul veșnic al universului, asta e totul. M-am spălat pe dinți și m-am culcat.

     Noaptea am visat că mă ținea pe după umeri și că mă ducea la un concert rock, hai să auzi un blues rock clasic, îmi spunea, hai s-auzi cum sună un blues adevărat și pentru el aș fi fost în stare de orice, chiar și să merg la un concert de rock progresist. Purta o cămașă în pătrățele bleumarin cu alb, ca a lui Dan McCafferty la bătrânețe și, pe deasupra, un pulover ca al lui Ian McEwan din review-ul la The Children Act din The Independent. Nu știu cum a fost concertul pentru că nu l-am visat dar l-am căutat a doua zi pe internet și a fost ca și cum aș fi mers cu el la concert. Și iar m-am gândit că poate am început să înnebunesc.

     Dimineața, am făcut două cafele, una pentru mine, una pentru el. Privindu-l, mi s-a părut că-i făcut din fum de țigară și știu că mă străduiam să nu respir ca să nu-l risipesc. Dar fumul de țigară e o iluzie. El era acolo, pe canapeaua din fața mea, cât se poate de real. Numai că nu a băut cafeaua. Am băut-o eu, mai târziu, când el dispăruse iar eu mă apucasem din nou de citit. La un moment dat, în timp ce citeam, am simțit nevoia să fac curat în casă pentru că pur și simplu nu mai suportam și în două ore am terminat, inclusiv de întins la uscat lenjeria de pat și de dus gunoiul la împuțita de ghenă. Apoi, am citit în continuare. Am uitat să mănânc, de aceea m-am trezit noaptea pentru că simțeam cum leșin în somn, m-am întrebat dacă visez că leșin sau chiar leșin și așa mi-am dat seama că-mi scăzuse prea mult glicemia. Am mâncat napolitane în ciocolată și m-am culcat, liniștită, mai departe. Nu am mai putut dormi, așa că am citit.

     A doua zi mi-am spus că trebuie să-mi pun ordine-n viață, gata cu concertele rock, gata cu cititul opt ore pe zi, gata cu visele cu Borges și cu Gură-de-Aur, gata cu pepenele galben și cu napolitanele. Am făcut două cești de ceai negru, una pentru el, una pentru mine. Am fumat trei țigări. L-am luat de mână și am plecat la plimbare pe străduțele prăfuite ale portului. Așa am ajuns la gară iar el dispăruse. Parcă trăiam amândoi într-o proză supra-realistă sau într-un roman SF. Am închis ochii ca să nu văd trenurile sosind în gară. Trenuri care soseau doar pentru a pleca. De văzut, nu le-am văzut, dar urechile nu mi le-am putut închide. A fost ca și cum aș fi avut corpul închis la spate cu un fermoar și cineva a venit și a tras, rapid, de fermoar în jos. M-am dus la farmacie, voiam să-mi cumpăr o aspirină și ceva de cap, însă am constat că nu am nici un ban. M-am dus acasă și m-am culcat îmbrăcată. Am dormit dusă.

     Am visat că câștigase premiul Goncourt și că era plin de nervi. Spunea că nu-l merită și că el este vegetarian, nu suportă carnea și că preferă ca banii să-i dea pe salată și pe țigări. L-am visat scriind la noua lui carte, l-am visat irascibil și surescitat, l-am visat mitocan și neghiob, l-am visat cântând în baie, sub duș, l-am visat citind cu voce tare, noaptea, cu fereastra deschisă, l-am visat predându-le studenților alchimia iubirii, l-am visat rătăcind pe un imens câmp, prin iarba deasă, de parcă ar fi fost o lebădă care înota într-un ocean de diopsid, l-am visat spălându-mi picioarele cu un săpun cu miros de levățică, l-am visat apropiindu-și buzele de gâtul meu, i-am simțit respirația caldă în spatele urechii stângi, l-am visat lungindu-mă pe pat, dezbrăcându-mă cu o lentoare de terminator , am visat că muream și că el îmi șoptea ceva în latină. Apoi am visat că iubirea nu există, că nu mă voi întoarce niciodată în patria mea pentru că pur și simplu dispăruse așa cum dispar visele în zori și că cineva îmi spunea că nimeni nu moare la asfințit.

(Karl Pavlovich Bryullov,  12 December 1799 – 11 June 1852, A Dream of a Girl Before a Sunrise)

Extraordinar de adevăratul fals an al Oxanei Z.

     Merg, de câteva ori pe an, la Smolensk pentru că acolo, sub o lespede peste care am aşezat un strat gros de pământ în care am sădit gălbenele şi crăiţe mă aşteaptă iubitul meu. Obişnuiesc să-i povestesc ce s-a mai întâmplat între timp, cum îi merge Zuzei, golden retriever-ul nostru, cum le merge muşcatelor aduse de el de la ţară, de la părinţi, dacă am mai vândut sau nu vreun tablou între timp, ce cărţi am mai citit şi, uneori, chiar îi citesc poezii, vara, stând lungită pe bucăţica de grădină pe care am amenajat-o pentru noi. Nu e nicio îndoială că şi eu mă voi duce, într-o zi, lângă el. Dar ieri a fost o zi cu totul altfel şi asta pentru că, în timp ce îi povesteam iubitului meu despre părinţii lui, am auzit, fără să vreau, o poveste spusă de o femeie alteia, la două morminte de al meu. O poveste cât se poate de adevărată. Iat-o, pe scurt:

     Ea este din Sankt Petersburg, el, din Moscova. Ea are 45 de ani, el, 80. Ea, o obişnuită profesoară de limba engleză la o obişnuită şcoală de cartier din Sankt Petersburg. El, un scriitor de succes, premiat, ursuz, singuratic, un supravieţuitor cu zvâcniri de viaţă care trăieşte, desigur, la Moscova. Amândoi divorţaţi, ea, de 10 ani, el, de 15. Ea, transformată de către sistem într-un automat, ca majoritatea covârşitoare a ruşilor. El, un om perfect liber, sclav doar al limitelor personale, un boem. Ea, cândva trecută printr-o depresie dusă pe picioare şi fără tentativă de suicid, azi echilibrată suficient cât să poată duce mai departe mizerabila ei viaţă. El, cândva trecut printr-un episod depresiv suficient de grav, fără tentativă de suicid, azi echilibrat, bucurându-se de ultimele savori ale vieţii pe care le dăruieşte şi le primeşte din plin, cu un soi de inconştienţă artistică dar în total acord cu conştiinţa sa de scriitor valoros. Ea nu a luat şi nu ia antidepresive, el a luat şi ia în continuare şi bine face. Ea, desigur, ştie de existenţa lui, el, evident, habar nu are de subzistenţa ei. Dacă Oxana nu este tocmai atee, este cel puţin agnostică, în niciun caz, dar în niciun caz, credincioasă. El, în felul lui, da, este credincios. Asta pentru că nu există un fel anume de a fi credincios, povestea asta fiind o afacere strict personală. Singurul lucru pe care cei doi străini îl au în comun este faptul că ambii s-au născut şi trăiesc între graniţele Imperiului. Dar asta nu înseamnă, fundamental, nimic.

     Ea nu a dezminţit niciodată natura complet iraţională a sufletului poporului său, natura sa excesivă, spiritul de sacrificiu, încrederea nestrămutată în dragoste. Asta până acum vreo 10 ani, când a survenit divorţul. De-atunci Oxana duce pe picioare o depresie cu care se descurcă suficient de bine. El, mai mult decât a iubit (lucru cu care s-a ocupat fără îndoială), mai mult a adorat scriind, mai mult a visat scriind, mai mult a trăit dragostea în romanele sale premiate, aşa cum îi şade bine unui scriitor al anului. Într-o zi din vara lui 2016, plictisită de moarte, ea cumpără, dintr-o librărie, o carte de-a lui. A doua zi cumpără încă două, din aceeaşi librărie, după care comandă, on-line, încă trei. Într-o lună le citeşte pe toate şi are senzaţia că-l cunoaşte de-o viaţă, apoi face o listă cu autorii şi titlurile găsite în cărţile lui şi le cumpără pe toate. Până în decembrie, având la dispoziţie şi lunga vacanţă de vară devenită extrem de scurtă, citeşte 52 de cărţi, scrie trei volume de poezii şi două romane cu Cambria, font de 14, la 1,15 rânduri, în Word, fiecare în jur de 150 de pagini.

     Pe lângă toate acestea (nedezminţitul suflet rus, complet inconştient), îi scrie şi lui câte o scrisoare pe zi, vreme de 4 luni, fiecare de câte patru pagini format A4, pe care i le expediază în plicuri albe, simple, care să nu atragă atenţia factorului poştal. I le scrie de mână. Face asta doar pentru că nu ştie că el nici măcar nu deschide plicurile, care ajung din cutia poştală direct la coşul de gunoi. Oxana Z. crede că el îi citeşte scrisorile. Oxana Z. crede că ultimul lui roman i se datorează, crede că ea este personajul misterios din paginile cărţii, căci prea seamănă cu ea ca să creadă altceva. Oxana Z. crede că el, celebrul scriitorul, îi trimite, astfel, nu doar mesaje cifrate în paginile ultimului roman şi în rubricile literare pe care le ţine în câteva reviste, ci adevărate declaraţii de dragoste şi astfel, după 10 ani, începe să creadă din nou că dragostea există. Niciodată Oxana Z. nu a fost mai fericită, niciodată Oxana Z. nu a iubit cum îl iubeşte acum pe marele scriitor, niciodată în ultimii 10 ani nu a mai pus un rând pe hârtie iar acum iat-o, la final de an 2016, cu cinci cărţi împrăştiate în trei edituri care şi-au anunţat acceptul de a i le publica. Îi împărtăşeşte bucuria iubitului ei virtual dar şi scrisoarea aceasta, ultima, ajunge la coşul de gunoi, printr-un superb gest, din articulaţie, executat cu talent scriitoricesc. În noaptea de revelion Oxana se premiază cu şampanie şi cu o pauză de scris, bucurându-se singură, la lumina lumânărilor, că viaţa ei a luat un curs cum numai în romane şi filme poţi întâlni şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i l-a scos în cale pe iubitul ei virtual, proaspăt tradus în Franţa şi Norvegia. Oxana Z. crede că da, dragostea există şi da, numai Dumnezeu putea face posibilă asemenea iubire.

După cinci zile, raportul medico-legal consemnează cauza morţii Oxanei Z.: politraumatism cranian produs prin alunecare pe gheaţă. Oxana Z. a murit în culmea fericirii, în culmea iubirii şi asta este tot ceea ce contează. Restul este, desigur, nedezminţitul, inconştientul suflet rusesc. Iar aceasta este o poveste cât se poate de reală.

(A portrait of a young lady in pink. Tadé Styka (Polish-born French, 1889-1954)