Week end la terme

Pentru Lily

Când s-a trezit, a constatat că se afla la jumătatea unui gând născut în somn. Poate că intensitatea lui l-a făcut să deschidă ochii. Trecerea la starea de veghe a fost ca o deșteptare de conștiință și nu ca o trezire dintr-un somn bun. I se mai întâmplase lucrul ăsta care-i dădea ocazia să se mire cât de misterioasă este mintea omului. Nu credea în vise, nu-l interesau, credea doar în chimismul creierului, rămas o mare necunoscută în ciuda progreselor cercetării științifice. Doar de două ori în cei 50 de ani se trezise din somn într-o realitate pe care nu o recunoștea, care se disipase rapid dar a cărei senzație fusese suficient de persistentă ca să și-o poată aminti. Cele două, trei minute de tranziție îl plasaseră, în ambele ocazii, într-o stare pe care nu o resimțea ca făcând parte din viața lui și de ambele dăți senzația fusese că aceea este realitatea obiectivă și că viața, de fapt, este o întreagă iluzie, o uriașă construcție ridicată de un zidar destoinic și pervers care-i locuiește mintea și al cărui scop este să ascundă, de fapt, adevărul vieții. O senzație cumplită de non-sens, o imagine hidoasă a unei planete populate de animale instinctuale care-și spun oameni, o minciună colosală îmbuibată de lucruri fără nicio valoare și nenecesare pe care, dacă le-ar da la o parte, ar rămâne un adevăr de nesuportat. Și o incomensurabilă stare de gol interior, care-l făcuse să icnească de ambele dăți. Dar chestia asta se întâmplase doar pentru câteva minute și ce sunt câteva minute la scara unei vieți?

Așa că uită instantaneu gândul cu care se trezi, se întinse până când coloana vertebrală îi trozni și întoarse capul spre fereastră: cerul era senin, lumina proaspătă era imaginea optimismului însuși, ramurile frasinului se unduiau melancolic în curenții de aer și o pereche de guguștiuci se ciondăneau pe o cracă. Londra își începea ziua. Alături, Melanie dormea liniștită, cu respirația egală și cu un zâmbet pe față. Probabil visa ceva frumos. Avea să se trezească, să-i povestească visul, motiv de veșnice dispute căci Melanie, dimpotrivă, credea în vise. Și ea era de acord cu chimismul creierului, numai că avea convingerea că stările emoționale sunt sursa schimbării acestui chimism, față de Edgar, care credea în mecanismul invers. Degeaba încercase Melanie, cu ani în urmă, să-i explice câte ceva despre uriașa forță silențioasă a inconștientului, structura majoră a psihicului uman. Edgar îi expusese, în schimb, o retorică a teoriilor neuronale, dar era de acord cu ea că știința nu știe totul. De altfel, știința nu prea știa mare lucru nici într-un caz, nici în celălat, tocmai acest spațiu alb dându-le sentimentul îndreptățirii de a expune fel și fel de teorii pe care fiecare le observase în practica personală. Căci Edgar era neurolog iar Melanie psihanalist. Cu zece ani în urmă, pasiunea pentru funcționarea creierului și a minții îi adusese laolaltă. Se întâlniseră la un congres interdisciplinar și ambii conferențiaseră pe aceeași temă, expunând ipoteze contrare. În pauza de cafea se plimbaseră împreună prin parcul din fața sălii de conferințe, pe sub frasinii înalți și dezbătuseră subiectul asupra căruia nu găsiseră nicio viziune comună. A ajunge la o asemenea viziune însemna, de fapt, a invalida unul dintre punctele de vedere și niciunul nu putea accepta să-și devalorizeze propria meserie. De aici, discuția se îndreptase spre politică, spre supremația științei care controla planeta, spre populația din ce în ce mai imbecilizată – și aici enumeraseră, pe rând, într-un acord perfect, o mulțime de cauze – și spre singurele lucruri care mai puteau salva omul în lumea asta: mintea și sufletul. Și iubirea. Acest aranjament mulțumitor le dăduse sentimentul de apartanență la aceleași principii și idealuri.

Stând în fața ferestrei, Edgar își imagina, ca de atâtea alte ori, milioanele de oameni care trăiesc laolaltă în marea și bătrâna capitală, un furnicar gălăgios care dimineața se trezește la o viață care, în fond, nu are nicio valoare. Milioane de oameni care pleacă să-și câștige pâinea zilnică în activități inutile pentru minte sau pentru suflet. Funcționărime care nu a citit în viața ei o carte, elevi dresați în politicile corecte ale postumanismului, corporatiști în rol de sclavi moderni dotați cu telefoane inteligente, îndoctrinați și fidelizați în excursii de team building plătite de corparații, menite a întări falsul sentiment de mare familie din care fac parte, universitari plictisiți și dezamăgiți de slaba pregătire a studenților, ziariști în căutare de senzațional ieftin ridicat la rang de eveniment, o mare prostituție generalizată înflorită în cel mai științific și tehnologic secol din istoria omenirii. Toată această hidoșenie lui Edgar îi producea o enormă greață care, când și când, îl făcea să se întrebe ce rost avuseseră Homer, Shakespeare și Pound, Purcell, Beethoven și Bach de vreme ce lumea, azi, arăta în halul în care arată. Măcar lui Charlotte reușise să-i transmită interesul pentru mintea omenească și pentru cele cu adevărat importante.

Când era mică o ținea în poală și-i citea povești sau improviza spontan fel și fel de scene hazlii iar Charlotte râdea cu ochii închiși, cu buclele căzându-i pe frunte și cu burtica ei mică săltându-i în zvâcnituri scurte iar palmele ei umede strângându-i obrajii pentru a-l săruta și a-i spune „Tati, eu te iubesc pe tine.” erau fericirea însăși, așa cum fuseseră și primii ani alături de Molly, care-l părăsise pentru a emigra în Sri Lanka, îmbătată de frumusețea sălbatică a peisajelor și de culoarea roșie a pământului. O dusese pe Charlotte în toate parcurile și muzeele Londrei, apoi, când se făcuse mai mare, mergeau împreună la filarmonică sau ascultau cd-uri cu muzica anilor ’50, ’60 și ’70. Ținuse morțiș ca fata lui să frecventeze școli conservatoare unde uniforma era obligatorie, îi dăduse o minimă educație religioasă și îi transferase o minimă credință, atâta câtă era necesară pentru a avea pe ce se sprijini când nimic din jur urma să nu-i mai fie sprijin. Ceea ce nu putuse înlocui niciodată, oricât se străduise, fusese prezența lui Molly, despre care încercase, întotdeauna, să-i vorbească lui Charlotte în cuvinte calde și luminoase, astfel încât mintea fetiței să creeze imaginea unei mame frumoase, blânde și înzestrate cu un spirit artistic unic, în numele căruia își jertfise viața de familia. Adevărul e că Molly se îndrăgostise de un negru înalt, frumos ca un zeu, student la arte, cu care plecase în țara lui. De-atunci, nu mai aflase nimic despre ea.

Reveria îi fu curmată de scârțâitul patului. Melanie se întindea languroasă, proaspăt trezită din somn, cu privirea încă încețoșată. Clipi de câteva ori și, văzându-l la geam, îi zâmbi. Melanie cea intelectuală cu care de zece ani nu cădea de acord asupra influenței proceselor neuronale asupra sufletului. Căscă, alungând și ultima boare de somn, apoi aruncă pilota cu un picior, pilota zbură cât colo, nimerind jumătate pe jos, jumătate pe pat, dezgolindu-i picioarele frumoase de fostă patinoatoare, gleznele fine, mușchii coapselor cărnoase, încordați preț de câteva clipe, abdomenul suplu, fără pic de țesut adipos, coastele care se arcuiră, ah, arcuirea aceea a coloanei vertebrale care forma un mic tunel între pat și spatele lui Melanie, ca un pod aruncat peste Tamisa de către care un demiurg care se juca în fiecare dimineață cu mintea lui. Și sânii ei adolescentini care și la 40 de ani îi dădeau aparența unei fetișcane. Sânii aceia îi adora. Erau chintesența fericirii, precum, cândva, palmele mici și umede ale lui Charlotte, strângându-i obrajii cu degețelele ei firave și moi. Avea în față un week end întreg, fără clampări de anevrisme, fără craniotomii, fără biopsii, fără prăjiri de trigemen, fără rezidenți care să-i solicite atenția și, spera, fără nicio urgență care să-i strice sfârșitul de săptămână, fără niciun ORL-ist incapabil de a-și face treaba, pasând, astfel, pacientul pe secția de neurologie. Nimic nu-l scotea mai tare din minți decât lipsa de profesionalism care, invariabil, atrăgea după sine neasumarea pacientului.

Cu o seară în urmă căzuze lat, după ce se epuizase vreme trei ore, la sfârșitul programului și așa încărcat, într-un flap rectangular necesar pentru a da la iveala tumoarea roșiatic-violacee care-i dădea pacientului stări cumplite de vertij și greață, o tânără profesoară de germană de origine gaboneză emigrată cu tot cu părinții ingineri chimiști care așteptau deznodământul intervenției pe holul spitalului. Scriind raportul, îi făcu o enormă plăcere să consemneze cuvintele „pacientul Nephtalie Kodjo Oumar” în loc de mult prea corectele politic „pacienta Nepftalie Kodjo Oumar”. Era felul lui de a se lupta cu un sistem cretinoid care reușise să facă metastaze de-a lungul și de-a latul planetei civilizate. O clipă se gândise cu invidie la Molly, imaginându-și că acolo, la ea, în Sri Lanka, progresismul era departe de a sminti mințile tinere ale adulților de mâine care urmau să preia soarta lumii. Și ca o zi reușită să se încheie dezastruos, un nenorocit de traffic warden îi lăsase în parbriz o amendă uriașă doar pentru că nu reușise să rezolve problema înnoirii permisului de parcare în incinta curții spitalului. Luni avea să depună amenda la serviciul de contabilitate, să se spele pe cap cu ea pentru că nu avea de gând s-o plătească, după care avea să intre în sala de operație pentru a se lupta cu un astrocitom despre care deocamdată nu știa dacă este sau nu infiltrat în țesuturile din proximitate. Până una, alta, avea în față două zile libere în care-și propusese să încheie textul unei conferințe pe care urma s-o susțină peste cinci zile în cadrul unui congres internațional, să gătească vreme de patru ore, alături de Melanie, o mâncare franțuzească sofisticată la care se spurcase cu un an în urmă în vacanța de vară petrecută în Provence, o Joue de boeuf à la bourguignonne, să taie trandafirii din fața casei de care nimeni nu se mai îngrijea și să iasă cu Melanie și cu Charlotte la plimbare, până la Gravesend, o arăuncătură de băț, 50 de kilometri cu mașina. Să ia masa undeva, pe malul apei, să se plimbe prin Khartoum Place, să viziteze templul sikh din Clarence Place, apoi să se întoarcă acasă pentru un somn bun înaintea unei săptămâni ce se anunța copleșitoare.

-          Bănuiesc că azi mă duci la terme, se auzi vocea lui Melanie, proaspăt trezită. Mi-ai promis. Amânăm de două luni. Azi ar fi momentul potrivit.

Cuvintele ei îi sunară ca un debut prost de week end. În stradă, două siluete mergând la braț traversau grăbite, cu tocurile țăcănind în contratimp pe caldarâm. Probabil ieșiseră de la schimbul de noapte și se îndreptau spre casă.

-          D-aia m-am trezit devreme, ca să avem timp de toate, dacă plecăm în jumătate de oră salvăm două ore de trafic aglomerat. Stăm două ore și, la întoarcere, poate comandăm ceva de mâncare sau ne oprim pe undeva să cumpărăm ceva, azi vreau să lucrez la textul conferinței de săptămâna viitoare, azi și mâine trebuie s-o închei. Cred că mai am vreo opt pagini și o dau gata.

Siluetele se îndepărtară și altele două își făcură apariția. Era ora la care o ceață ușoară se lăsa doar pentru a face loc, mai apoi, limpezimii aerului și soarelui cu dinți. Cu toate că nu se țineau nici de mână, nici de braț, între cele două siluete părea să existe o complicitate, ca între doi amanți care nu pot pela la gesturi intime în stradă, de teamă să nu fie văzuți într-o astfel de  ipostază. Apoi, o ambulanță apăru ca din senin, cu girofarurile săgetând aburii de ceață cu flash-uri de un albastru crud și chiar sub fereastra lui porni sirena, care spintecă liniștea cu un sunet strident. De fiecare dată când aude sunetul sirenei are o mică tresărire urmată de un fior rece care i se împrăștie rapid de-a lungul brațelor, ca apoi să dispară fără altfel de urmări. Nu i-a povestit niciodată Melaniei despre lucrul ăsta, este micul lui secret care nu poate fi deconspirat pentru că asta ar însemna să dea gir teoriei ei, cum că emoția duce la schimbarea chimismului creierului. Și, într-adevăr, sunetul sirenei împreună cu cerința Melaniei de a petrece câteva ore la terme îi schimbă brusc starea sufletească, trezindu-se într-una diametral opusă, de irascibilitate. Cele două siluete se opresc, privesc în jur și, nevăzând pe nimeni, se sărută și se despart.

Statisticile făcute pe un eșantion de vârstă cuprinsă între 18 și 65 de ani spun că o femeie are, de-a lungul vieții, patru parteneri sexuali iar un bărbat, cinci. Ceea ce i se pare o mare tâmpenie, o mare minciună de un puritanism scabros. Pe de altă parte, există alte statistici care spun că, în eșantionul cuprins între 16 și 30 de ani, atât femeile, cât și bărbații au în medie 8 parteneri sexuali. Ceea ce poate însemna că la fiecare persoană care are un singur partener sexual, poate exista o alta care are 15 parteneri. Lucru care nu i se mai pare nici puritan, nici grotesc. I se pare, în schimb, efectul depravării societății, a decadenței, a morții valorilor și principiilor. Nu că ar fi ceva rău să te culci cu trei, patru, dar să ai cincisprezece parteneri sexuali i se pare a friza, cumva, patologia. Ceea ce poate fi sau nu poate fi adevărat, concluzionează, în timp ce aude vocea Melaniei care întreabă: „Nu spui nimic?”

-          Mă gândisem la cu totul altceva, zice, așezându-se pe marginea patului și strecurându-și mâna între coapsele ei cărnoase. Melanie se răsucește pe burtă, eliberându-i mâna.

-          Nu e timp de sex, trebuie să ne grăbim, spune Melanie și sare din pat, luând-o la fugă la toaletă de unde se aude, prin ușa deschisă, șuvoiul pipiului de dimineață căruia Edgar îi spune, chiar și după zece ani, susur.

-          Draga mea, dacă nu te superi, aș vrea să mergem cu Charlotte la Gravesend, nu ți-ar plăcea?

Din baie se aude cum Melanie își spală dinții. Scuipă în chiuvetă, își clătește gura, se spală pe față, tușește, își suflă nasul și se întoarce în dormitor. Se oprește în dreptul ușii și își încrucișează brațele sub piept, sprijinindu-se de cant. Edgar rămase pe marginea patului, ascultând sunetele care veneau din baie. Îl privește drept în ochi, mustrător:

-          Te-am rugat să nu mai faci programul de week end fără să mă consulți, ce naiba, Edgar, nu sunt un copil căruia să-i pregătești surprize. Nu am chef de Gravesend. Visam să mă bălăcesc puțin și apoi să scriu. Opt pagini nu se scriu în două ceasuri. Nu vreau să fac nimic altceva week end-ul ăsta, dar nu e nicio problemă dacă vrei să mergi cu Charlotte la Gravesend. Eu, însă, nu vă voi însoți.

Era limpede că nu avea să o convingă să-și schimbe planurile. În ultimii doi ani în relația lor se produseseră câteva schimbări. Într-o zi, Melanie avu un insight, așa îi spunea ea, adică își dădu seama brusc că funcționează mai degrabă într-o relație părinte-copil decât în una de cuplu. Nu se putea împiedica să psihanalizeze uneori viața lor. Deformație profesională. Dar lucrul ăsta se întâmpla rar. Nu stătea să se gândească prea mult, pur și simplu lucrurile îi deveneau clare la un moment dat și ceva, apoi, se schimba, fără nicio intervenție din partea ei. Schimbarea venea, pur și simplu, de la sine și, cel puțin până acum, nu se dovedise vreodată a fi în defavoarea lor. Pur și simplu se maturizau. Nici pentru Edgar micile schimbări nu reprezentau o tragedie, dar simțea acut inconfortul căutării unui alt echilibru. Până la urmă, făcea parte din farmecul relației cu Melanie, care știa să se ferească de rutina care, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, ajunge să roadă orice cuplu. Se vedea nevoit să renunțe la planul de week end, sperând că ar mai putea salva măcar gătitul împreună, dacă Melanie avea să încheie textul conferinței până duminică dimineața. Știa că nu avea cu ce să o ajute, în afara faptului că propriul text trebuia, și el, încheiat.

 Ceața se risipise iar lumina de dimineață satura un cer imaculat. Edgar închise o clipă ochii și, în obscuritatea de dinapoia pleoapelor, se văzu pe sine, o siluetă care se estompează și dispare încet, încet. Din bucătărie auzi clinchetul ceștilor în care Melanie toarnă cafeaua. Cu multă vreme în urmă constatase amuzat că iubita lui este ușor obsesională. Cafeaua, acasă, poate fi băută doar cu computerul deschis, în timp ce lucrează la câte un capitol de carte, un roman în care încearcă să surprindă multitudinea de fațete pe care o poate îmbrăca boala psihică, de cele mai multe ori mimarea normalității. Nu vrea să-i arate nici măcar o pagină, de teamă să nu o influențeze cu eventualele lui critici. Dar cunoaște stilul Melaniei din lucrările ei științifice în care, fără să-și dea seama, literaturizează prezentările de caz sau vignetele necesare susținerii ipotezelor teoretice folosite. Departe de stilul rigid, academic al lucrărilor de gen, fără să facă abuz de vocabularul de lucru pe care-l numește „noua limbă de lemn”, articolele ei au un farmec anume, farmecul romanelor bune, care te prind imediat. Azi, Melanie lucrează la textul unei conferințe.

Tot în categoria micilor obsesii intra și nevoia lui Melanie de simetrie. Perdelele și draperiile sunt aranjate perfect, cu faldurile căzând, egale și paralele, până la rasul podelei, de-a lungul holului traversa este aranjată pe centru, la distanță egală față de cei doi pereți, proasoapele din baie sunt milimetric încadrate în suporții lor orizontali, vaza cu flori este întotdeauna în centrul mesei din bucătărie, pernele decorative de pe canapea au, și ele, o simetrie studiată. O pseudo-compensare a ușoarei asimetrii a feței ei?, se întrebase cândva. Dar tocmai ăsta era farmecul Melaniei, ceva ce nu putea fi numit atrăgea atenția asupra feței ei, poate sprâncenele diferit arcuite atunci când se miră sau poate colțurile gurii dispuse cu un mic decalaj față de paralela imaginară cu pământul sau poate nările ei care, dacă le privești bine, din poziția corectă, observi că una este un strop mai îngustă decât cealaltă? Cu ce, cu nece, Melanie îl cucerise cu asimetria feței ei și cu nonșalanța și siguranța cu care o văzuse răspunzând întrebărilor unor psihiatri și neurologi, două categorii profesionale care nu dau două parale pe teoriile psihanalitice. Răspunsurile ei rostite calm, ferm și clar, fără urmă de ezitare, de infatuare sau de aroganță, ca acele lucruri pe care le stăpânești și cu care nu poți fi dat la întors, desfășurând raționamente psihanalitice bazate pe datele comun acceptate ale științei, le închisese gura celor câțiva intervievatori care, se vedea de la o poștă, intenționaseră să o încurce. Fusese aplaudată la scenă deschisă și zvonul despre profesionalismul ei se răspândise iute ca vântul prin cabinetele medicilor, iar efectul fusese creșterea numărului de pacienți, lucru care-i umpluse spațiul fiecărei zile, astfel încât ajunsese să lucreze cu listă de așteptare. Primul paicent de pe lista de așteptare fusese programat peste opt luni. Uneori, lui Edgar îi era rușine să recunoască că Melanie cea intelectuala, cu fața asimetrică și ochi rotunzi scânteietori câștigă mai bine decât el. Peste o săptămână aveau să se mute într-o casă victoriană a cărei chirie nu ar fi putut fi plătită fără aportul substanțial al lui Melanie.

-          Nu vrei să te mai gândești la mersul la Gravesend?

-          Oh, Edgar, în niciun caz, ți-am spus, am treabă, mă gândesc că mai bine aș renunța și la terme, mă apuc imediat de lucru și poate diseară îi invităm pe Vernon și pe Beatrice la un pahar de vin.

-          Ca să ne contrazicem iarăși pe tema imigrației? Ca să aud din nou discursuri ale egalității și al dreptului de a-ți alege orientarea sexuală? Oh, nu, te rog, scutește-mă, prefer să stau singur cu un cognac în față și să răsfoiesc o revistă glossy decât să mă enervez cu Vernon și cu Beatrice.

Melanie îl privi cu o față seriosă și cu ochii îngustați, cercetându-l cu atenție.

-          Edgar, tu chiar nu te-ai prins că Andersonii fac mișto de tine? Spune-mi, tu chiar nu te-ai prins? Oh, nu-mi spune că nu te-ai prins, te știu un tip cu simțul umorului și cu un bun spirit de observație, nu-mi spune că nu te-ai prins.

Edgar se opri din amestecatul cu lingurița în ceașca de cafea cu lapte și o privi pe Melanie ca trăznit.

-          Ce vrei să spui?

-          Oh, Doamne, nu te-ai prins! Nu-mi vine să cred!, zise Melanie și începu să râdă zgomotos. Edgar a îmbătrânit, marele chirurg a devenit un moș scorțos și insipid, sunt măritată cu un bătrân scârbos care nu mai știe de glumă.

Melanie sărea într-un picior râzând și cântând, aplecându-și spatele și imitând un bătrân cocoșat, fâțâindu-și apoi șoldurile prin fața bătrânului neputincios.

-          Edgar al meu a îmbătrânit, ha, ha, în curând îți cumpăr pamperși, iubitule, pensia te mănâncă. Strânge bani pentru terapie, vei veni la mine la cabinet disperat că te-a lovit Alzheimerul și nu-ți vei aminti că-s nevastă-ta.

Buna dispoziție a lui Melanie și ipoteza ei aiuritoare, cum că Andersonii făcuseră mișto de el iar el nu fusese capabil să-și dea seama, îl irită. Imediat apoi, începu să-l doară capul, chestiune asupra căreia iarăși păstră tăcerea, tot de teamă să nu confirme ipoteza lui Melanie, cum că schimbarea dispoziției emoționale duce la schimbări în chimia creierului. Cu atât mai mare îi era neplăcerea cu cât, pe măsură ce trecuse timpul, observase pe propria-i ființă că Melanie are dreptate. Cumva, tocmai observațiile astea, din ce în ce mai dese, care confirmau aberațiile lui Melanie erodau, constant, încrederea în adevărurile științifice pe care-și baza activitatea și ceva, infinitezimal, se tot pierdea din suportul pe care-și construise cariera. „Cum poți fi atât de ignorant”, îl întrebase Melanie într-o zi, cu o mină serioasă și aproape revoltată, „încât să nu fi pus la punct cu teoriile psihanalitice? Nimeni nu spune că trebuie să le iei drept bune, dar cum le poți ignora cu atâta seninătate? Cum poți crede o aberație atât de uriașă cum că esența omului este dată strict de chimia creierului, cum?”, întrebase ea intrigată, în urma unei discuții în contradictoriu la care se enervase ascultând argumentele lui bazate pe complicate reacții chimice în care atomii de carbon se combină cu cei de hidrogen, azot și potasiu, creând punți și lanțuri de atomi a căror configurație variază în funcție de alte elemente chimice cu care interacționează în creier. Poate că Melanie avea dreptate, poate că omul nu este o sumă de atomi uniți în diverse combinații, poate creierul este doar suportul pentru diferitele stări emoționale și poate că mecanismul chiar este cel invers. Dar a accepta ipoteza lui Melanie ar fi însemnat nimic altceva decât a-l deposeda de toate cele în care crezuse, poate chiar a-l anula. În condițiile astea, știința, dumnezeul lui, nu mai valora prea multe parale.

Edgar rămase pe gânduri, încercând să-și vizualizeze durerea de cap. Închise ochii și văzu un animal pluricefal care tot mușcă din creierul lui iar pe sine se văzu ca pe un corp care se tot deformează, căruia i se atenuează caracteristicile umane devenind o masă amorfă care se micșorează până la un punct mic și negru. Deschise ochii, îngrozit de posibilitatea dispariției punctului de pe scena minții. Dintr-odată se simți de-a dreptul bătrân, un bătrân depășit de vremuri, care urma să fie scos în afara vieții, tras pe linie moartă, ca un tren marfar într-un depou, un tren care urmează să fie dezintegrat și trimis, bucăți, la fiare vechi. Mintea-i fugi la Charlotte pe care o văzu, brusc, o femeie în toată firea și nu fetița lui cu palme umede și bucle aurii. Se uită la Melanie și văzu figura ei serioasă privindu-l cu îngrijorare și, pentru prima oară, văzu o adâncitură pe fruntea ei, perpendiculară pe linia sprâncenelor.

-          Iubitule, nimeni nu rămâne veșnic tânăr, spuse Melanie citindu-i gândurile și-l strânse la piept, ca o mamă care-și consolează fiul dezamăgit.

Până și firescul fapt că Melanie îi înțelegea corect stările sufletești pe care nu le exprima îl enervă și, pentru câteva secunde, avu impresia că tocmai ea îi este cel mai mare dușman. I se păru că devenise transparent, că Melanie îi poate citi gândurile, că ajunsese într-o penibilă stare de degradare și se întrebă care este cauza acestui lucru care părea a fi un simptom paranoid. Știa că cea mai bună metodă de analiză este decentrarea, așa că își imagină că nu despre el este vorba, că nu pe sine se privește, ci un străin a cărui poveste de viață o ascultă, vizualizând-o pe imensul ecran al minții. Numai că ceea ce vedea îi mări angoasa: o singurătate generată de un incomensurabil spațiu nelocuit. Era ca și cum, dacă ar fi bătut cu degetele, ar fi sunat a gol. A tablă goală. Nu îi era deloc familiară această neliniște iscată dintr-un act voluntar de gândire. Spațiul acela gol, reverberând ecouri pe care nu le putea identifica îl bulversa. Și, cu toate că încerca să nu se mai gândească la străinul căruia îi asculta, de-acum împotriva voinței lui, povestea de viață, nu reușea deloc. Străinul era ca un magnet, iar forței discursului care înfățișa scene necunoscute nu i se putea sustrage. La ce bun toate astea?, îl întreba străinul. Toată truda, îl auzea spunând, totul, totul este doar o fugă. Tot entuziasmul depus în construirea carierei, toate zecile de mii de ore de muncă înverșunată, toate nopțile de nesomn nu au fost nimic altceva decât fuga de spaima morții. O uriașă mistificare. O pierdere de sine, căci muncind până la epuizare este a te pierde de tine însuți. Tot ce-am clamat, spiritul, mintea, frumosul, cultura, iubirea, toate au fost niște deziderate pe care m-am amăgit că le-am atins, dar eu nu eram acolo decât cu mintea, așa că nu știu cine sunt eu, doctore, nu știu cine dracu sunt eu pe lumea asta și nu pricep nimic din lumea asta și din viața asta, doctore, nu mai pricep nimic.

Era primul caz în fața căruia se simțea neputincios.

Pe omul acela nu îl putea ajuta pentru că nu știa cum să-l ajute. Omul acela nu putea fi operat pe creier pentru că era un om sănătos. Și totuși, atât de bolnav. Nici la psihiatrie nu-l putea trimite pentru că nu era nebun, vedea limpede că nu e nebun. Edgar stătea nemișcat în fața omului din mintea lui și, pur și simplu, se simțea incapabil până și de-o vorbă bună, cu atât mai puțin de vreun ajutor. Cum naiba făcea Melanie de-și putea ajuta pacienții doar vorbindu-le? Cum naiba nu fusese curios niciodată în ce anume constă munca ei? Oare ăsta să fie semnul unei devalorizări de care niciodată nu fusese conștient? Oare nici o para chioară să nu dea pe munca ei? Oare acesta să fie el, cel adevărat? El, cel atât de atent cu cei din jur, cu suferința lor? Și dacă atenția asta era doar ceva gol, un cuvânt și atât? Își aminti de Molly, de hotărârea ei intempestivă de a-l părăsi și de a pleca în Sri Lanka, lăsându-i copilul pe care nu-l putea scoate din țară, calmul acela absolut cu care întâmpinase vestea, ca și cum ar fi fost total stăpân pe sine dar care acum i se părea nimic altceva decât un șoc emoțional, da, fusese un șoc emoțional iar calmul acela aparent fusese doar o apărare – așa îi spunea Mel, o apărare a eului - care-l ajutase să nu se dezintegreze de durere și de spaimă, spaima creșterii de unul singur a copilului atât de mic. Dar poate că tocmai calmul îl ajutase să abordeze problema ca pe oricare altă problemă de viață, știind că orice problemă are o rezolvare. O, ce enormitate să confunzi calmul cu șocul, doar Melanie era în stare să creadă că mintea folosește niște mecanisme de apărare, Melanie care-și dădea voia să se exteriorizeze și atunci când îi venea să plângă, și atunci când îi venea să râdă. E drept, de plâns, plângea numai acasă, singură sau în fața lui iar el crezuse că Mel dă dovadă de fragilitate. Nu cumva exteriorizarea o ajuta să rămână puternică? Poate tocmai evacuarea emoției, descărcarea ei o repunea în echilibru. Uneori se ghemuia ca un copil în brațele lui și-i spunea„ ține-mă puțin în brațe, Edgar, strânge-mă puțin”, și atunci el credea că ea se alintă, dar îi oferea, totuși, ceea ce-i cerea, numai că ea se retrăgea repede, ca și cum ceea ce-i oferea el nu era suficient sau nu era destul de sincer și e adevărat că lui toate astea i se părea mici scene construite, cine știe cu ce scop, așa încât acele strângeri în brațe erau și ele artificiale, cu toate că o iubea și nimic nu era artificial atunci când făceau dragoste. Oh, Doamne, își spuse Edgar, înseamnă că eu nu o cunosc pe Melanie? Înseamnă că eu nu am înțeles că ea nu glumea, că nu era vorba de niciun truc atunci când eu o bănuiam de contrariu?

Dintr-odată avu impresia că își este străin sieși, că nu știe cine este bărbatul de 50 de ani în trupul căruia locuiește și pe care constată cu stupoare că îl urăște cu o ură sinceră. Ura. Ce e ura? Așa ceva nu există. Ura e o invenție a celor care nu sunt capabili de iubire. Dar nu cumva ura este un sentiment omenesc iar el, Edgar, este, de fapt, cel inuman, cel incapabil să accepte că și el este un simplu om care ar putea urî? Își văzu viața ca pe un lung șir de negări care acum se destructurase, ca pe un nesfârșit șir de apărări care făcuse din el un suflet de piatră care-i eliberase mintea de emoții, mintea cu care putuse opera atâtea creiere. Își dădu seama că fusese stăpânit mereu de o mare frică, o mare vulnerabilitate și că asta fusese calea lui inconștientă – o, ce cuvânt imposibil! - pe care alese să meargă pentru a-și putea practica meseria. Inconștientă? Spusese inconștientă? Dar atunci, cu ce iubire o iubise Melanie? Sau: era asta iubire? Nu voia să afle răspunsul. Un uriaș val de vinovăție îl copleși. Nemaisuportându-i forța, simți nevoia să o caute pe Mel prin casă. Era deja instalată la birou, cu cafeaua alături și lucra. Se așeză pe podea și-i îmbrățișă genunchii, își lipi fața de pulpele ei goale, simțindu-și sufletul greu, ca și cum ar fi cărat în spate o tonă de pământ.

-          Sună-i pe Andersoni, îi spuse. Invită-i la un pahar de vin. Mi-e dor de ei. Și mâine poate mergem la terme, dacă vei mai avea chef.

Melanie îl sărută fugar pe păr, luă o gură de cafea și scrise pe bloc notes „Anders.”, după care încercui cuvântul cu o cariocă roșie. Se întoarse apoi la lectura ei iar Edgar se retrase, cu gândul să se apuce și el de treabă: încheierea prezentării pentru conferința din săptămâna următoare. Da, poate că era mai bine așa, mai întâi să lucreze câteva ore, apoi să ia masa în oraș, apoi să cumpere câte ceva pentru vizita Andersonilor și apoi va mai vedea. Se opri în fața ferestrei din living, care dădea în strada din spatele casei. Admiră cu invidie fațada refăcută a casei Donovonilor, familia de arhitecți care-și parcase noua mașină, ultimul model de Mercedes, pe aleea perpendiculară pe stradă, o mașină uriașă, bleumarin lucios sau sidefat, nu știa diferența dintre ele. În fața casei lui cu fațada nerefăcută era parcat un BMW vechi, mătuit și nu prea curat. Donovonii amenajaseră și mica grădină de la stradă. Doi chiparoși mediteraneeni, așa îi spusese Mel, înalți, falnici, perfect tunși, duduind de sănătate, de un verde intens, crud, străjuind de-o parte și de alta intrarea în casă. La baza lor, ronduri de petunii roșii și albe pe care nu le puteai ignora, roșul acela aprins, ca niște pete mari de sânge pe o mică pajiște ninsă. Felinarul din fața ușii, din fier forjat, o culme a măiestriei artei decorative, cu siguranță îi costase o căruță de lire, și el de curând montat pe pavajul din piatră cubică naturală perfect șlefuită. Toate înnoirile pe care le făcuseră Donovonii în ultima lună reflectau imaginea unei familii așezate, înstărite, scăldate în bun gust, efect al unei educații alese. Imaginea asta îl enervă, cu atât mai mult cu cât o văzuse pe Mel privind pe fereastră și oftând, în dimineața în care decoratorii plantaseră ultima petunie și așezaseră ultima jardinieră cu mușcate roșii la fereastra bucătăriei Donovonilor. Până la urmă, ce mare lucru doi chiparoși, niște flori și-un pavaj? Avea să-i facă o surpriză și într-o zi, la întoarcerea acasă, Melanie va crede că a nimerit greșit.

Ușa casei familiei Donovon se deschise. O văzu pe Suzanne ieșind, pășind pe pavajul cel nou și așteptându-l pe Tom, apoi ieși și Tom, încuie, îi dădu cheile lui Suzanne care le strecură în geantă, o luă drăgăstos pe după umeri și porniră în susul străzii, spre Walm Lane, probabil spre Sainsbury’s, de unde aveau să revină în curând cu trei baghete franțuzești aurii și crocante. Se suprinse mustind de invidie. Simți o ușoară durere de cap care încerca să-și facă loc. Donovonii mergeau împreună peste tot, și la birou, și la cumpărături, și la plimbare iar atunci când copiii erau acasă, întotdeauna îi vedeai așteptându-se unii pe alții, în hainele lor de calitate, îmbarcându-se veseli în Mercedesul lor de lux și plecând fericiți cine știe unde. Își dădu seama că buna lor dispoziție nu era contaminatoare și se întrebă ce anume îl făcea să nu se bucure absolut deloc în fața unei imagini de împlinire atât de plăcute, visul oricărei familii britanice conservatoare. Poate că era ceva în neregulă cu glanda lui pituitară sau cu hipotalamusul, incapabile să producă suficiente endorfine. Rupse o bucată din ciocolata care lui Melanie nu-i lipsea niciodată, își luă cafeaua și plecă la treabă, nu înainte de a mai arunca o privire la casa de peste drum. Mușcatele de la geam i se părură cu totul nepotrivite. În drum spre birou, netezi cu mâna liberă o cută imaginară de pe fața de masă pe care era așezată, fix în centru, o glastră cu crizanteme sălbatice, ruginii.

Andersonii s-au arătat bucuroși de invitație. Puțin înainte de orele 19 vocile lor se auzeau din stradă, apropiindu-se. Beatrice sporovăia fără încetare iar Vernon intervenea cu câte un cuvânt, ceea ce o făcea pe Beatrice să râdă. „Reminiscențele epocii”, atât surpinse Edgar din cuvintele lui Vernon. Ding-dang-ul soneriei se auzi impetuos și se grăbi să le deschidă. Beatrice îi fusese colegă de facultate. Urmase o specializare în chirurgie plastică reparatorie, loc de unde pasul spre chirurgia estetică se dovedise a fi un salt de melc. Își injecta botox și acid hialuronic o dată la trei luni, astfel încât părea mereu proaspătă și fără vârstă. Rămăsese conservată undeva, în jurul vârstei de 30 de ani și, cumva, lucrul ăsta îi menținuse o voioșenie aparte. Edgar spera ca Melanie să nu apeleze la simulacre de genul ăsta, cu toate că Beatrice îi explicase avantajul medical, și nu estetic, al injecțiilor asupra ridurilor, care nu mai evoluau odată ce erau umplute cu moleculele de mare densitate ale serului, ridurile urmând să se conserve atâta timp cât tratamentul era aplicat. Edgar voia să îmbătrânească împreună cu Melanie și nu să se trezească la 70 de ani cu un fruct frumos pârguit, așezat pe un trup pe care să se citească ravagiile firești ale anilor. Oricum femeile îmbătrâneau mai repede și niciun acid hialuronic din lume n-ar fi reușit să ascundă ceea ce devenea evident.

Cu toate astea, Beatrice nu arăta deloc rău. Își conservase trupul cu ajutorul unui antrenor de fitness cu care se întâlnea de trei ori pe săptămână. Mergea și la gimnastică medicală, obligată de timpul îndelungat pe care-l petrecea în picioare, operând, cu spatele ușor plecat, într-o poziție epuizantă pentru toată musculatura spatelui. Și la gimnastică, și la masaj mergeau împreună, în cadrul spitalului, ocazie cu care o văzuse pe Beatrice dezbrăcată mai mult decât relația lor i-ar fi dat vreodată ocazia. Remarcase cu coada ochiului sânii plini, lăsați sub propria greutate, dar și fesele bombate și ferme. Cu timpul, se obișnuise, dar nu putea uita acea primă erecție, când ochii lui întâlniseră pentru prima oară fundul lui Beatrice, așa cum nu putuse uita nici imaginea sfârcurilor întărite pe sub halatul alb, într-o zi când ieșise, asudată, din blocul operator. Când a se întâmplase intempestiva erecție, norocul fusese de partea lui, căci era deja așezat pe masa de masaj. Atunci închisese ochii, nu înainte de a suprinde ocheada lui Beatrice. Era sigur că nu se înșelase, aceea fusese o ocheadă, și nu o privire obișnuită. Și parcă fusese însoțită de un zâmbet anume, care lesne putea fi confundat cu unul neutru. Evenimentul trecuse fără alte urmări, Beatrice se purtase firesc, profesional, iar în afara spitalului știa să fie o bună și plăcută prietenă, un temperament vesel și optimist, un sprijin de nădejde când era cazul. Nu avea nimic să-i reproșeze. Cu toate astea, nu o dată i se păruse că, aflată la distanță, pe coridoarele spitalului, între două intervenții, când li se întâmpla să se zărească, Beatrice îl privea într-un fel anume, așa cum se întâmplase atunci, în ziua cu masajul.

Vernon era ziarist, așa îi plăcea să-l necăjească. Redactor șef la o revistă serioasă de agricultură, etalonul în materie, la care se făcea apel întotdeauna când organismele internaționale de profil aveau nevoie să culeagă cele mai corecte date în privința numărului de capete de vite sau de oi, de porci sau de păsări, a cantității de lapte sau de ouă, a calității lânii, mă rog, chestii din astea. Absolvise cu Magna cum laudae un doctorat în biotehnologii, făcea experimente în laboratoarele de la Royal Agricultural University, își ținea cursul la postgraduate și avea câțiva doctoranzi care-i mâncau zilele cu lenea și neseriozitatea lor care-l puneau permanent în pericolul de a pierde grant-urile obținute cu trudă. Vernon o cunoscuse pe Beatrice pe masa de operație, când îi reparase degetul aproape rupt între spițele roții unei biciclete, care se mai ținea într-o bucățică de carne. Chemase atunci neurologul și amândoi, timp de trei ore, suturaseră nervii, mușchii și pielea degetului care-și compensase, în cele din urmă, toate funcțiile. Năucit de performanța doctoriței cu bucle roșcate și cu halatul de trei palme sub fund, o ceruse de nevastă după o curte asiduă de un an. În cele din urmă, Beatrice cedă, în ziua în care Vernon primise diploma de doctor.

Stăteau toți patru pe canapelele din living, în jurul măsuței de cafea. Melanie se așezase lângă Vernon, cu care deja dezbătea subiectul încălzirii planetei. Edgar plecase după sticla de whiskey. După o clipă de descumpănire, luă loc pe canapeaua pe care se așezase Beatrice și turnă în pahare. Melanie refuză tăria și ceru, în schimb, aperitivul din cireșe amare pentru care făcuse o adevărată pasiune.

-          Dragul meu, de la biotehnoligii la încălzirea planetară e ceva cale, crede-mă, așa că lasă-mă cu bănuiala ta că ăștia au dreptate. Nu se încălzește nicio planetă, dar asta trebuie să credem pentru ca progresiștii să aibă justificarea folosirii unor sume uriașe de bani pe tâmpenii legate de mediu, ce naiba nu-ți dai seama!, spuse Melanie. În plus, în toată literatura de specialitate nu există niciun fel de măsurători cu care să poată fi comparate datele de azi. Pur și simplu nu se cunoaște care era grosimea calotei glaciare nici acum 500 de ani, nici acum 400, nici acum 300, nici acum 100, nici măcar acum 50 sau 30 de ani. Așa că să mă lase ăștia cu ursul polar care suferă din cauza încălzirii globale. Din contră, ursului polar îi merge foarte bine cu încălzirea, că doar d-aia se înmulțește mai mult față de cât o făcea acum 20 de ani. Ar trebui să știi foarte bine, Vernon, că orice cercetare științifică poate demonstra, în cel mai riguros mod cu putință, tot ceea ce-și propune. Ce naiba, suntem nebuni?

Vernon nu putu să nu-i dea dreptate, cu toate astea se gândea că poluarea de azi nu putea egala poluarea din oricare alt secol iar lucrul ăsta nu putea să nu aibă niciun fel de influență asupra planetei.

-          Ș nu uita, continuă Melanie, deja îndârjită de reluarea, a suta oară, a aceluiași subiect, nu uita că planeta nu este un sistem închis, ci unul deschis. Există schimburi cu exteriorul, prin intermediul cărora se reglează. Cred că suntem de acord toți cei de aici că principiul homeostaziei se aplică oricărui organism. Ei, bine, eu văd planeta ca pe un organism viu capabil să se autoregleze și cred că știe ea foarte bine ce face cu poluarea astfel încât să nu o afecteze. Cred că mai degrabă ne pierdem vremea cu non-teme iar cele cu adevărat importante vor aștepta, până la paștele cailor, să ajungă subiect de meditație sau de discuție. Până la urmă, pot vedea discuția asta ca pe o apărare. Poate că alt subiect ar avea un potențial mai mare de a ne leza, pe când poluarea sau încălzirea planetei sunt teme neutre, exterioare, care ne lasă să stăm mai departe într-o zonă de confort. Uite, de exemplu, câți dintre noi ne-am gândit vreodată, serios, la ce anume este prietenia autentică? Sau la ce anume este iubirea? Sunt sigură că, dacă dezbatem, vom găsi patru păreri diferite, cu toate că avem impresia că, vorbind despre iubire sau despre prietenie, ne referim la același lucru. Fals, nu vorbim despre același lucru, dar habar n-avem. Hai, Vernon, spune tu când anume o prietenie încetează să mai fie prietenie.

Luat prin surprindere, Vernon, care nu știa să refuze, păru puțin încurcat. Într-adevăr, nu-și pusese niciodată problema prieteniei, așa că, fără să stea pe gânduri, răspunse scurt, spontan și la obiect:

-          Prietenia încetează acolo unde prietenul meu îi face ochi dulci lui nevastă-mea.

Pe Edgar îl luă un val de căldură și un brusc sentiment de vinovăție puse stăpânire pe el. Se enervă, cu atât mai mult cu cât, a nu știu câta oară, teoria lui Mel, cum că emoțiile influențează chimismul creierului, se dovedea a fi cât se poate de adevărată. Dar nimeni nu observă schimbarea, capacitatea lui de a rămâne calm, proverbială prin spital, își făcu treaba și de astă dată la modul exemplar.

-          Stai așa, zise Beatrice, nu poți pune semnul egal între a face ochi dulci și a înșela, măcar pentru că a face ochi dulci poate surveni într-o grămadă de moduri, nu mereu cu tentă sexuală. Și ce anume te poate face să bagi mâna în foc că nu te înșeli atunci când crezi că ceea ce vezi la nevastă-ta sau la prietenul tău este ceea ce tu numești ochi dulci? Cum poți fi sigur că ceea ce ți se pare a fi ochi dulci este, cu adevărat, asta? Uite, dacă eu îl iau acum pe Ed în brațe - zise Bea și își strecură brațul sub cel al lui Ed, strângându-și corpul o clipă în jurul lui – asta s-ar putea numi mai mult decât a face ochi dulci. Spune, Vern, este ăsta un motiv să încetezi prietenia cu Ed? Sau este asta suficient încât să mă poți acuza că te înșel? Deci n-ai dreptate, eu așa cred, zise și-și desprinse brațul din jurul lui Edgar. Și sper să nu-mi ceri niciodată așa ceva.

Toți trei, Edgar, Vernon și Beatrice întinseră mâna, în același moment, spre paharul cu whiskey. Lui Melanie i se păru că vede un tremur abia perceptibil al mâinii lui Ed. Înregistră scena, simultaneitatea gesturilor, așezarea zgomotoasă a paharelor lui Vernon și Edgar pe masă, cea silențioasă a lui Bea.

-          Da, poate că ai dreptate, zise Vernon, doar am spus că n-am stat niciodată să meditez la asta. Dar dacă e să stau să mă gândesc, îmi amintesc cum am terminat-o cu Paul. Paul Johnson, Bea, îți amintești?

-          Ei, cum să uit așa ceva?, răspunse Bea, așezându-se picior peste picior, glezna piciorului stâng atingând, în treacăt și, parcă, deloc întâmplător, pulpa lui Ed. Chestia aia a fost flagrantă, pe față.

-          Stați să vedeți, zise Vern ambalat, după ce mai luă o gură serioasă de whiskey. Paul mi-a fost cel mai bun prieten din liceu până după ce m-am însurat. L-am rugat într-o zi să se ducă s-o ia pe Bea dintr-o gardă, eram plecat la un congres, iar idiotul știți ce-a făcut? S-a dat la ea.

-          Eram moartă de oboseală, avusesem o urgență, un accident rutier cu doi morți și unul care a scăpat. A trebuit să-l operez. Țin minte că i-am refăcut brațul drept, care era ferfeniță. Dimineața, când am ieșit din operație, aproape că dormeam pe mine. Iar cretinului îi ardea de regulat. I-am tras o geantă-n cap și l-am sunat pe Vern. Și asta a fost tot. S-a dus dracului, în trombă, cu tot cu prietenia lor.

-          Din fericire, noi nu am trecut prin astfel de întâmplări, zise Melanie, ridicându-se să mai toarne în pahare. Dar nici n-am avut prea mulți prieteni. De prietena mea din facultate m-am despărțit când a plecat din Londra, s-a mutat la Zurich când s-a măritat. Prietenia mea din copilărie a plecat, și ea, în Italia, în Sardinia. Zicea că nu există climă pe glob mai potrivită pentru ea decât cea din Sardinia.

-          Poate că acolo nu se manifestă efectul de seră, zise Vernon luând o altă gură de wiskey.

Melanie îl îmbrânci ușor, chicotind și cerceii din turcoaze, atârnători, balansară pe gâtul ei alb și lung. Îi era drag Vernon, genul de om simplu, direct, fără farafastâcuri, fără aere de mare intelectual, care recunoștea cinstit că nu a citit prea mult, că toata viața a stat închis în biblioteca unversității cu literatura de specialitate în față și, când nu era la bibliotecă, era în laborator. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine. Recunoștea imediat o friptură provenită de la un animal crescut natural, detecta gustul pesticidelor din legume, avea locurile lui preferate de unde făcea aprovizionarea, considerând că nu poate fi de competența lui Bea alegerea celei mai sănătoase hrane. A lua masa împreună era întotdeauna o provocare pentru Mel, căreia îi plăcea la nebunie să gătească. În ultima vreme se specializaze în brutărie, de un an nu mai cumpărase pâine din oraș, o făcea în casă, cu maia sălbatică și cu făină ecologică, preferata ei fiind pâinea cu făină de secară și cu făină din grâu dur, sălbatic. Lui Vernon îi făcea o deosebită plăcere să mănânce din pâinea lui Mel, recunoscându-i calitățile gustative excepționale, savurând coaja crocantă, perfect coaptă și miezul moale, aerat dar cu o textură consistentă, semn al unei frământări perfecte, culoarea aurie tulburătoare, remarcabila aromă dată de secară, dulceața grâului sălbatic, ingredientul secret al pastelor italienești.

-          Părerea mea este că esențială este educația, zise Ed, care interveni în discuție doar pentru a-și oferi prilejul de a se îndepărta cinci centimetri de Bea, care manifesta tendința de a reduce spațiul dintre ei și care se tot foia, eliberând râulețe de parfum spre Edgar. Ce vezi în familie, aia faci și tu mai târziu. O bună educație este esențială, conchise și luă un gât de whiskey.

-          Esențială dar nu suficientă, completă Mel. În fața unui puseu hormonal nu rezistă nici mama educației. În conjunctura potrivită, educația nu mai are nimic de spus, hormonii dictează. Măcar dacă privești istoria pesonajelor politice, scotocită de presă până-n fașă. Mulți dintre ei au o excelentă educație, dar nu e unul în trecutul căruia să nu se fi descoperit măcar un amantlâc. Deci ipoteza ta este precară, iubitule, să nu te bazezi niciodată pe ea.

Edgar nu putu să nu-i dea dreptate. Își aminti câteva discuții din copilărie, dintre părinții săi. Din straturile adânci ale memoriei țâșniseseră niște cuvinte care, toate laolaltă, circumscriau ipoteza că tatăl lui trăise o aventură extraconjugală datorită căreia căsnicia lui era să se încheie. Nu buna educație îl împinsese în acea relație, ci tocmai ea fusese cea care îl ținuse în căsnicie. Oprobriul public ar fi fost, pentru domnul Lynch, ceva de neimaginat.

-          Vrei să spui că natura bate cultura, traduse Bea în timp ce se ridica pentru a-și aranja pantalonii colanți pe picioare, care se suciseră din cauza foielii ei.

Aplecându-se pentru a-i potrivi pe glezne, fundul lui Bea se proiectă la zece centimetri de nasul lui Edgar. Imaginea fulgurantă îl ameți. Reacționă printr-o fantasmă spontană. Se trezi despicându-i pantalonii cu privirea, dând de dantela roșie a chiloților, aproape că simți mirosul ei intim amestecat cu parfumul săpunului. Două secunde, cât dură aranjarea pantalonilor, Edgar se văzu față-n față cu părul pubian al lui Bea, o învălmășeală de firișoare castanii cârlionțate și ademenitoare. Îi fu atât de rușine de irepresibila imagine născocită de mintea lui, încât se ridică și se duse după gheață. Sticla de whiskey aproape că se golise. Vernon era roșu la față și vesel, Bea devenea din ce în ce mai îndrăzneață iar Edgar nu credea o clipă că Bea nu e conștientă de ceea ce face. Poate că Mel avea dreptate și așa se întâmplă când hormonii, amețiți de alcool, intră în funcțiune. Se hotărî să nu mai bea. Ajuns în bucătărie, se opri în dreptul ferestrei. Întinse mâna și dădu perdeaua la o parte. Contactul cu dantela perdelei îl duse cu gândul la chiloții roșii ai lui Bea. Oare chiar purta chiloți roșii? Chiloții lui Mel din dantelă erau albi. Avea câteva perechi negre, toate celelalte, din bumbac, fiind vesel colorate, unele uni, altele cu inimioare, floricele, ba chiar cu maimuțoi haioși. „Ce rușinos să mă gândesc la așa ceva!”, își spuse-n gând și continuă să privească pe fereastră întunericul luminat de becurile galbene de pe stradă. Văzu silueta unei femei apropiindu-se, ca o umbră care devenea, cu fiecare pas, mai mare și mai clară. Deschise geamul și aerul rece îl lovi drept în față. Un fior îl străbătu de sus până jos. Își dădu seama cât este de băut. Umbra care înainta avea picioare lungi îmbrăcate în pantaloni ca ai lui Bea. Doar părul era altfel: lung, întunecat, cu bucle săltând pe umeri și așezându-se înapoi pe umeri, doar pentru ca să salte, ritmic, din nou. Ținea mâinile în buzunarele gecii scurte până-n talie iar bareta poșetei părea că-i traversează, pe diagonală, pieptul. Își unduia șoldurile în ceața care se înfiripa. Pășea, ca o fantomă, parcă plutind prin spuzeala aburilor care se ridicau din pământ. Lui Edgar femeia i se păru, cum se apropia lent de fereastra bucătăriei, de o frumusețe răpitoare. La un moment dat, fantoma mări pasul, Edgar se sperie și, chiar înainte de a intra sub conul de lumină al becului din fața ferestrei, închise, în grabă, geamul și trase perdeaua, lucru care îl duse, iarăși, cu gândul la chiloții lui Bea.

Nu știa ce se petrece cu el, nu înțelegea. Își propuse ca a doua zi, când va fi treaz, să stea să mediteze serios la ceea ce se întâmplase în seara asta, care încă nu se încheiase. Luă gheața din congelator, rupse folia din plastic și dădu drumul cuburilor într-un bol de sticlă. Când intră în living, auzi ding-dang-ul impetuos al soneriei, care avu efectul unui bubuit pe nepusă masă. Se sperie din nou. Nu așteptau pe nimeni. Se duse să deschidă și, o fracțiune de secundă, crezu că a fost catapultat într-un SF: silueta răpitoare din stradă, pe care o urmărise apropiindu-se, se afla în fața ușii. Îi sări de gât și-l sarută. Ed se sperie cumplit și inima i-o luă razna.

-          Surpizăăăă! Sper că nu deranjez.

Charlotte întră în living lăsându-l, mut, în ușa încă întredeschisă. Fu întâmpinată cu o reacție de supriză sinceră din partea lui Mel (care se ridică și o îmbrățișă, pupând-o pe obraz), cu o indiferență prost camuflată din partea lui Vernon (care încercă să se ridice și el pentru a o saluta politicos dar reuși doar să se clatine pe picioare, după care urmă o prăbușire zgomotoasă acompaniată de râsul lui Charlotte) și cu o reacție care lui Ed i se păru de iritare din partea lui Beatrice. Cât despre el însuși, trase concluzia că sistemul său limbic și lobii frontali sunt puternic zguduiți și, cu siguranță, și o parte din celulele gliale sunt, pentru totdeauna, moarte, altfel nu își putea explica nici stările emoționale care o luaseră razna, nici degringolada hormonală care-și instala haosul. Melanie spuse că este cazul să se așeze la masă. Aduse un scaun și un tacâm pentru Charlotte. Cu chiu, cu vai, toată lumea ajunse la masă iar Mel depuse, pe un fund de lemn, tava abia scoasă din cuptor, care stătuse acoperită, la foc mic, în ultimele trei ore și jumătate. Odată folia de aluminiu dată la o parte, o rață lăcuită bine aurită, pe un pat de mere și orez își făcu apariția. Mireasma se împrăștie rapid în toată camera, la fel de rapid precum apărură două sticle de Nuits Saint Georges Tribourg. Lui Vernon îi sticliră ochii, Bea deja era călare pe masă, întinzându-se periculos, cu cuțitul în mână, peste farfuria lui Mel, Ed admira, tâmp, priveliștea sânilor ei revărsându-se deasupra bolului cu salată verde asortată, Charlotte privea lăcomia din ochii lui Ed care i se păru stranie iar Mel se străduia să-și toarne vin în paharul cu picior înalt, cu aparență fragilă. Douăzeci de minute nu se mai auzi niciun cuvânt. Bunele manieră fuseseră puse în paranteză, whiskey-ul își făcuse lucrarea, toată lumea era înfometată, mai puțin Mel și Charlotte, care priveau amuzate cum se înfuleca. Urmară brânzeturile franțuzești cu nuci și boabe de struguri alb, italienești, mari, lucioase și crocante și, la sfârșit, o moelleux au chocolat în care Mel se întrecuse pe sine, servită cu un șpriț de frișcă pe deasupra și cu o linguriță de bobițe de coacăze. Când foamea fu potolită, discuția se reluă.

-          Uite ce spune taică-tu, Charlie, că prietenia și fidelitatea în iubire țin de o bună educație.

-          Principii, principii, principii, zise Charlotte, fluturând o mână și făcând o grimasă de superioritate. Totul ține de bani, decretă scurt și sigură pe ea.

Bea făcu ochii mari, Ed aproape că se înecă cu o boabă de strugure care-i umplea gura, Vern clipi de câteva ori pe sub ochelari, încercând s-o fixeze cu privirea, Melanie zâmbi discret.

-          Teoria mea este că fiecare avem un preț, pe care îl putem cuantifica într-o sumă de bani. Înlocuiți banii cu orice altceva care este important pentru voi și veți afla că am dreptate. De obicei, important este ori ceva ce nu am avut niciodată, ori ceva ce-am avut cândva și am pierdut. Oamenii politici, de exemplu. Poate să-mi spună vreunul dintre voi că există măcar un singur politician care să nu poată fi cumpărat? Oferă-i unuia o sumă de bani și își va părăsi partidul sau și-l va înșela, pentru a te susține. Promite-i unui conferențiar un post de profesor și te va vota ca decan. Oferă-i lui Vernon un laborator supradotat și va părăsi laboratorul din universitate. Dă-i lui Bea sau lui tata o clinică de chirurgie pe mână și vor pleca urgent din spital. Este asta infidelitate? Nu știu ce să zic. Nu cred că există o definiție general valabilă pentru niciun termen de pe lume, tocmai de aceea se și definesc termenii, ca să ne putem raporta cu toții la un etalon, altfel, ar fi haos. Așa că ce e fidelitatea? Ce e prietenia? Doar niște constructe personale, atâta tot.

Toată lumea îi dădu dreptate. Ceea ce spusese Charlotte era simplu, logic și de bun simț.

-          Atunci, trăim într-o lume de nebuni. Cu toții suntem nebuni. Totul e relativ, nu există principii, există doar definiții, dar cui îi pasă, în cele din urmă, de definiții? Fiecare interpretează cum îi convine sau cum îl poartă interesul. Și să nu uităm, există, înainte de toate, manipularea, rosti Bea agitată, potrivindu-și sânii în sutien cu o săltătură scurtă, apoi trase în sus de colțul en coeur-ului bluzei, gest cu totul inutil, căci sutienul părea mai mic cu cel puțin un număr și sânii iar i se revărsară, obraznic, din decolteu.

-          A, uite, tu, Bea, ești un exemplu foarte bun în cazul ăsta, continuă Charlotte. Ești o frumusețe de femeie, știi perfect cum să-ți injectezi botoxul și acidul hialuronic, dar te-ai întrebat de ce faci asta? Câți ani ai, 45? 50? Și, totuși, arăți ca de 30. Ai o splendoare de ten, nici urmă de rid și te felicit pentru că ai grijă de tine. Dar, de fapt, pe cine vrei să păcălești? Și nu-mi da o explicație de genul „am grijă de mine, o fac pentru mine, e sănătos etc”, că nu te cred. Pentru cine-o faci? Pentru ce? Nu suporți gândul îmbătrânirii? Sau nu suporți concurența cu fetele tinere? Nu te judec, să nu crezi că fac asta, pur și simplu mă întreb cum gândești, cum e să ai vârsta ta. Și eu voi ajunge acolo. Sunt curioasă cum e.

Beatrice rămase cu un miez de nucă-n mână, încercând să-și ascundă vexarea sub un zâmbet delicat și superior. Se simțea responsabilă să se comporte ca un adult înțelept. Nu putea să nu recunoască, în gând, că Charlie avea dreptate, însă sperase ca gândurile ei să nu fie atât de evidente. Și cât tupeu pe căcăcioasa asta mică! Tineretul din ziua de azi, atât de infatuat, atât de direct,  atât de lipsit de bunul simț datorat diferenței de vârstă! Edgar aproape că-și frecă mâinile de bucurie auzind-o pe Charlie rostind cu naturalețe niște lucruri care, îndeobște, nu se spun unei femei de 50 de ani. Savură gustul răzbunării. Până și el uita că Bea are vârsta lui iar el se trezea purtându-se ca un puști în călduri în fața frumuseții ei trucate, dar sexoase. Spre uimirea lui, Bea avu o reacție curajoasă:

-          Ai dreptate, Charlie, ai dreptate, n-are rost să neg. Nu e deloc ușor să îmbătrânești. Orice femeie își dorește să rămână tânără. Vei ajunge și tu aici, mai repede decât îți imaginezi.

-          Da, continuă Charlotte, dar femeia asta generică despre care vorbești nu-și dorește asta pentru ea însăși. Nu cumva e vorba despre o rivalitate de... specie? Mă gândesc că orice femeie care depune astfel de eforturi își arată disponibilitatea pentru un mascul alpha. Rivalitatea e cruntă. O femeie de 50 de ani nu mai înseamnă nimic în fața unui bărbat de aceeași vârstă. De fapt, nu mai înseamnă nimic pentru niciun bărbat, iar asta este, pentru ea, o tragedie. Toate celelalte rivale, de până-n 30, o anulează. Să fim sinceri, ăsta-i adevărul. Ia zi, tată, dacă ai avea de ales, ce-ai alege, o femeie de 25 sau una de 50? Hai, fii sincer. Fă abstracție de Mel.

Edgar se văzu pus într-o situație îngrozitoare. Pe de o parte, voia să fie sincer cu fiica lui, care știa bine ce știa - se ivise ocazia de a-i da o importantă lecție de viață, pe care n-avea de gând s-o rateze -, pe de alta, nu putea spune adevărul de față cu Mel și cu Bea, și-ar fi dat foc la valiza în care-și împachetase viața alături de Mel și și-ar fi anulat eventualele șanse la o posibilă aventură cu Bea, ai cărei chiloți roșii de dantelă încă îi jucau în fața ochilor și din al cărei decolteu abia își putea îndepărta privirea. Vernon picotea, amețit de băutură și toropit de masa îmbelșugată. Mel își duse mâinile la ceafă, împletindu-le și lăsându-se cu scaunul pe spate, așteptând cu curiozitate vădită răspunsul lui Ed, în timp ce se balansa ca un metronom. Fie ce-o fi, își spuse Ed, după ce sorbi o gură de vin. Datoria de tată și bunele principii morale îl obligau să spună adevărul. Fata lui era mai importantă decât orice altceva. Asta înseamnă să-ți asumi permanent destinul de părinte.

-          Charlie, dragă, din perspectivă strict biologică, e simplu să-ți răspund: o femeie are capacitatea de a se reproduce undeva între 13 ani și 30. Un bărbat, din contră, undeva între 14 ani și 80. De-aici decurge limpede că interesul masculului este orientat spre femelele cu capacitate maximă de reproducere. Dar să nu confundăm asta cu iubirea. Iubirea e cu totul altceva, și nu o simplă necesitate de a procrea.

-          Ce e, tată, iubirea, ce? Cum face ea abstracție de hormonii care-i întunecă mintea? Cum rămâne ea fidelă sentimentelor, pe termen lung? Cum păcălește cultura natura, hai, explică-mi, chestia asta n-am înțeles-o niciodată.

Toată lumea fu pusă în dificultate. Nu era cel mai bun moment pentru a filosofa pe tema iubirii, ba putea fi chiar periculos. Dar Charlotte avea mintea limpede și impetuozitatea și neliniștea tinereții. O discuție cinstită, cu cărțile pe față, așa cum avusese întotdeauna cu draga lui Charlie, ar fi lezat feminitatea lui Mel și Bea. Dar Ed își asumă, stoic, momentul.

-          Tu ai dreptate, Charlie, suntem educați în favoarea culturii, deci împotriva naturii. Cum ai da-o, ăsta-i adevărul. Familia este un construct împotriva naturii. Natura bărbatului este să însămânțeze și să plece mai departe, nu să plece la vânătoare pentru a aduce hrană progeniturilor. E instinctual, înțelegi? Nu e o alegere. Tot ce s-a inventat ca morală publică este pentru a proteja familia și progeniturile. Iubirea este, probabil, alegerea de a rămâne lângă familie în defavoarea instinctelor. Este o reprimare. O femeie de 40 – 50 de ani este legenda celei care cândva a avut 25, la asta se reduce totul. Și ce femeie de 25 vrea să aibă 50? Asta nu înseamnă că o femeie de 45 nu poate fi la fel de atrăgătoare ca una de 25, în niciun caz. Cu atât mai mult cu cât cea tânără nu are rafinamentul dat de experiența de viață a celei de 45. Ce e iubirea? Habar n-am. Poate că este a îmbătrâni alături de partenera ta. Mă refer, desigur, la iubirea normală, nu la cea patologică. Iubirea este a-ți reprima instinctele în favoarea familiei.

-          Adică ce vrei să spui, sări ca arsă Bea, că noi vă ținem cu forța în casă în timp ce voi suspinați după prospături?

Era reacția tipică femeii care se simte ținta unei concluzii defavorabile, rostită special pentru urechile ei. În definitiv, orice femeie devine, când și când, paranoică. Beatrice era expresia unui paradox. Pe cât de competentă ca medic, pe atât de plină de neîncredere ca femeie. Prin urmare, recurgea la cea mai facilă pseudocompensare: sala, masajul, acidul hialuronic și botoxul. Își lucra fesierii, abdomenul și pectoralii de trei ori pe săptămână. Se gândea să-și pună silicoane. Părea că, din când în când, buzele ei se supradimensionează din senin. Neîncrederea îi anulase instinctele materne. Preferase spitalul, cariera. Adevărul era că făcuse o alegere de comoditate, negându-și nevoia de a face copii, cu care făcuse cunoștință cu 28 de ani în urmă. Nu se vedea alăptând și păzind respirația copilului noapte de noapte. Preferase gărzi cu nemiluita și specializări peste specializări. Plus iluzia unei veșnice tinereți. Își verifica puterea de seducție pe tipi de diferite vârste. Începuse să-și aranjeze fața când observase primele rateuri. Puterea botoxului se dovedise imbatabilă. Stima de sine îi reveni. Fluctua uneori, la intervale exacte. Atunci când ajungea la un minim de netolerat, intervenea cu o nouă serii de injecții, restabilindu-și demnitatea.

-          Nu, Bea, nu asta vreau să spun, vreau să spun că unele femei nu știu să îmbătrânească și vor cu orice preț să câștige o bătălie deja pierdută, cu semenele cu 30 de ani mai tinere. Dar nu e vina lor, asta e imaginea pe care societatea o proliferează, cea a frumuseții și a tinereții veșnice, a dezirabilității nelimitate. S-a ajuns la o efectivă pornografie, s-a pierdut orice măsură. Industria Pharma este un animal insațiabil. O piață de miliarde de dolari anual din suplimente alimentare care promit nemurirea și din operații estetice care promit desăvârșirea. O minciună monstruoasă, susținută de așa zise cercetări științifice. Nu există nicio cercetare, există marketing. Nimeni nu mai dă două parale pe literatură, pe artă, nimeni, nimeni. E atât de trist... Suntem în punctul minim al curbei lui Gauss. Suntem niște rebuturi care-și cântăresc devenirea și fericirea în marca smarphone-ului, a mașinii, a țoalelor, a job-ului, a locului unde ne petrecem vacanțele, unde luăm masa la sfârșit de săptămână. Suntem o societate bolnavă, Bea, despre asta este vorba. Despre moartea principiilor, a moralei, până și a familiei. Despre sexul liber, despre natură, cum spuneți voi, nu despre cultură. Ne întoarcem la stadiul de animale. Poate că este necesară o astfel de etapă pentru ca lumea să renască. Trebuie să fii la pământ ca să te ridici, nu-i așa?

Câteva momente se lăsă o tăcere stânjenitoare. De-acum, Ed era sigur că-și anulase orice șansă la nurii lui Bea iar gândul ăsta îi redă buna dispoziție.

-          Dar să nu fim triști, conchise punând paharul pe masă, ne salvează iubirea. Pe fiecare, în felul lui. Vern, Bea, mergem mâine la terme împreună? Charlie, însoțești niște boșorogi ca noi?, zise, schimbând subiectul. O ieșire de două ceasuri, cu toții avem treabă mâine, așa că merită să începem ziua cu o relaxare.

Lui Bea îi sclipiră ochii, Vern moțăia dar oricum Bea era cea care lua deciziile, Mel se însenină și zâmbi recunoscătoare, Charlotte se arătă încântată de propunerea tatălui ei. Stabiliră întâlnirea pentru ora nouă, când Vern cu Bea aveau să-i ia din fața casei.

●

Conștient de imensa-i erecție, Edgar se văzu nevoit să întârzie în apă. Rămase în bazin, nereușind să-și dezlipească privirea de pe fundul lui Beatrice, care stătea pe șezlongul transformat în pat, cu fundu-n sus, alături de Melanie care privea în gol, prinsă într-o discuție cu Bea, din care nu auzea niciun cuvânt. Vorbe de fete, își spuse, retrăind, iarăși și iarăși, senzația atingerii șoldurilor lui Bea. Jucaseră Vănătorii, băieții folosind fetele ca mijloc de apărare. În timp ce echipa lui Mel și Vern aruncau cu mingea în Ed, Ed o lua pe Bea de șolduri și o ridica deasupra apei ca un paravan. Apoi, lucrurile se inversau. Câștiga echipa care reușea să-l atingă cu mingea pe cel ce se apăra. Ed cu Bea pierduseră. De câte ori vedea mingea venind spre ea, Bea, în loc să-l apere pe Ed, se ferea din calea ei, sucindu-și șoldurile în mâinile lui Ed. Mel, din contră, ieșise hotărâtă la luptă, apărându-l pe Vern. Reușiseră să nu acumuleze niciun punct. Charlotte privea zâmbind de pe șezlong. Avea impresia că toți dăduseră în mintea copiilor. Se bucura de bucuria lor, dar nu o amuza deloc. Din contră, i se părea ceva în neregulă, dar nu reuși să-și dea seama ce.

Când Ed reuși să iasă în siguranță din bazin, Bea propuse să meargă la hammam. Vern și Mel preferară masajul, Charlie se duse la sauna uscată iar Bea cu Ed merseră la cea turcească. Nu era nimeni. Câteva beculețe mov abia de aruncau o pâlpâire de lumină pe tavanul încăperii. Se ținuseră de mână, sprijinindu-se unul de celălalt, ca la patinoar, până ce ochii li se obișnuiseră cu întunericul, înaintând cu atenție pe podeaua udă. Parcurseră cei zece metri șovăitori, de teamă să nu alunece pe mozaicul ud și, pe măsură ce înaintau, constatau că sunt singuri în uriașa încăpere. Ed nu luase în considerare această posibilitate dar, până să înceapă să proceseze informația, Bea era deja încolăcită de trupul lui, sărutându-l excitată. Ed se simți teleportat într-un rai al simțurilor sau, mai degrabă, într-un iad, căci, odată ajuns acolo, nu se mai putu împotrivi ofertei lui Bea. De fapt, Ed devenise martorul neputincios al propriului viol, lăsându-se în mâinile experte ale lui Bea care, vreme de cinci minute, se ocupă de tot ce fusese necesar pentru a ajunge, simultan, la un orgasm cum Ed nu-și mai amintea să fi trăit vreodată, cel puțin nu așa și în niciun caz în astfel de condiții. Fără un cuvânt, Bea își luă prosopul și plecă fără un cuvânt iar Ed rămase, cu ochii închiși, lungit pe prosopul lui, în aburii fierbinți. Întunericul de sub pleoape, dublat de cel din încăpere îl făcură să se simtă ca atunci când adormea, când realitatea își pierde concretețea și mintea se scufundă, încet, în lumea ei. Dar nu putea fugi în somn, nu se putea minți, spunându-și că cele cinci minute au existat doar în capul lui. Sau nu aici. Cuprins de remușcări, simți nevoia să evadeze din întunericul hammam-ului. Încercă să-și prindă prosopul în jurul taliei și, chiar înainte de a pune mâna pe clanță, alunecă pe mozaicul ud. O durere fulgerătoare în glezna dreaptă îi confirmă gândul că tocmai și-o fracturase. Reuși să crape ușa tocmai când Charlie dădea să intre. Venise să-i spună că se pregătesc de plecare. Făcu ochii mari și câteva lacrimi îi țâșniră, necontrolate, ca pe vremea când era copil și se trezea într-o situație pe care o credea periculoasă. Îl ajută să se ridice și, șchiopătând, se îndreptară spre vestiar. În mașină, în drum spre spital, atmosfera se animă. Ed urma să fie invalid în următoarea săptămână. Conferința sa avea să fie susținută, la congres, de către Tom, mâna lui dreaptă. Cu ghipsul proaspăt fixat pe gleznă, Ed fu ajutat să iasă din mașină de către Bea și Mel. Andersonii își luară la revedere fără să mai antameze o viitoare întâlnire. Charlie o ajută pe Mel să-l dezbrace și, odată văzându-l în pat, îl sărută pe orbaz.

-          Vin mâine, tata, să stau cu tine, îi spuse și plecă la ea acasă.

Mel aduse o cană cu ceai și un analgezic și, după ce i le dădu, se așeză pe pat, lungindu-se lângă Ed. Își petrecu brațul peste abdomenul lui și oftă, ghemuindu-se lângă el.

-          Pentru ce oare te-ai pedepsit în halul ăsta, dragul meu, pentru ce oare?

Întrebarea, abia murmurată, se pierdu în linișea dormitorului. La începutul unui gând care încerca să se înfiripe, Ed adormi. O uriașă stare de non-sens, de inutil pusese stăpânire pe el în ultimele minute. Imaginea unei lumi populate cu animale instinctuale care-și spun oameni îl făcu să i se facă greață. Se retrase în somn, în visele pe care avea să le uite imediat la trezire. Melanie se retrase în liniște și se duse în birou. Începu să recitească ultimul paragraf al lucrării, apoi întoarse privirea și văzu agenda pe care-și nota cele ce trebuiau făcute în ziua respectivă. Luă carioca roșie și tăie, cu o linie dublă, cuvântul „Anders.”. Ploaia începu să-și bată sarabanda pe pervazul ferestrei. Melanie zâmbi, ca pentru sine. Îi plăcea să lucreze pe ploaie. Se scufundă în lectură, în timp ce lumea se îndepărta, în sunetul ploii, de mintea ei.