Faceți căutări pe acest blog

vineri, 28 iulie 2017

Ne vom întâlni cândva


ne vom întâlni cândva,
fără îndoială, ne vom întâlni
s-avem răbdare
în fiece zi
să privim lumea
de alții inventată
cu ochii
copiilor de altădată
să ne bem cafeaua
de dimineață
privind surâzători acoperișurile
blocurilor din față
și undeva
fără să știm unde
privirile noastre
se vor întrepătrunde
și-atunci va fi ca și când
ne-am fi întâlnit, în fine

fără îndoială, ne vom mulțumi cu atât
noi suntem căutătorii
castelelor de vânt

(fotografie de Wilhelm Bielawa)

vineri, 21 iulie 2017

Zăpadă



cum mai e veșnicia la sat
o întreb, iar mama îmi spune
uscat, pământul rău e uscat
bate vântul dinspre pășune
florile toate le-a scuturat.
e bine, mama, e bine,
chiar de vântu-ar bătea dinspre coline.
așa e, toate astea nu mai contează
și mâna ei dreaptă bate ușor aerul
de parcă ar spune lasă...
o pală de vânt îi răcorește fruntea
făcând-o și mai frumoasă
prin ochii ei trece o turmă de cerbi
printr-o pădure prea deasă
iar pe buzele ei veșnicia stă îniernată
ca neaua acoperind
un om de zăpadă

(Van Gogh - Woman with a Child on her Lap)

joi, 20 iulie 2017

Drum cu mașina


îl așteptasem toată ziua în fața gării
nu știu ce făcusem, cred că încurcasem orele
dar l-am așteptat sub arborele
pe jumătate dezrădăcinat

(norii, zdrențuiți de dimineață,
spre seară deveniseră niște păsări albe
într-un bol cu dulceață)

 a deschis portiera. m-a privit
cu o liniște ca o ceață ciudată
din ochiul lui cu tristețe tivit
mă privea, îndoită, o fată
am clipit în loc de accept
m-am suit în mașina lui cu inima
ca un pui de cățel care nu e de rasă
și-apoi pe furiș intri-n casă
cu el, ascunzându-l sub haină, la piept

(tablou de Ivan Turcin)

Luna umplea geamul cu o albeață metalică


era, totuși, întuneric
tocmai începusem s-adorm când
te-am auzit povestindu-mi despre sfânta fecioară
aleasă
înainte de întemeierea lumii
iar eu, în adormirea mea, mă gândeam
ce-o avea a face sfânta cu lumea noastră care se desfășura
printre
crucile ce ne încovoiau umerii frumoși cândva
și
mormintele de la marginea blocului, de lângă pâlcul
de copaci nemuritori
unde
iarna cuiburile ucise de dor
își așteptau păsările altor primăveri

fața ta
strălucea ca o față de înger în zbor
adormind, cumva am înțeles că-mi fusesei trimis
ca ocrotitor iar tu vorbeai mai departe
neobosit, despre alte
lumi, alte galaxii ca și cum mi-ai fi vorbit despre
alte iubite
adormind
mă gândeam că dimineața
va trebui să-ți calc pantalonii, cămașa, să fac cafeaua, să mă
fardez, să cumpăr pâine și mâncare pentru pisică
să facem dragoste
nu e ușor, îmi spuneai, nu e ușor
să faci față atâtor întâmplări, atâtor
morți, atâtor muriri și atunci
m-am ghemuit între brațele tale
ca o viață înghesuită într-un trup
neîncăpător

miercuri, 19 iulie 2017

Să ne prefacem


că suntem serioși
că citim literatură adevărată
că avem o conversație cultivată, să
căutăm cele mai prețioase cuvinte pe care
să le rostim cu o simplitate trucată, să fim
simpli, fundamental
simpli, poate vom vorbi ceva
și despre
intertextualitate sau despre
indisolubilitatea dintre sunet și sens, dar să
fim simpli, atât
de simpli pe cât inteligența ne-o permite sau
poate vom vorbi despre
marea maculatură națională, noi, cei atât
de simpli și goi, ca niște sticle vechi
nespălate, uitate în fundul curții dar
nearuncate ca și cum ar mai putea
folosi vreodată
cuiva

iar acum să lăsăm
dracului simplitatea trucată
să aprindem câte-o țigară, ai putea
să o aprinzi și pe a mea căci așa
ți-aș putea săruta buzele arse de
vânturile stepelor imaginare
de sare
de soare
de mirare
de ne-
uitare
să ducem lucrurile până acolo unde
încă există întoarcere
ca mai apoi
să te poți ierta, străinule
cu ochi mari
privind
mereu înapoi

am asculta beatles ca atunci
când făceam parte din viețile lor
ale celor care azi nu mai sunt
care-n fiece zi încă mor
aerul ar vibra între noi sfîșiind
un același însă cu totul alt dor
am bea, nonșalanți, câte-o bere
și toate acestea
ființă ciudată cu ochii nesfârșind în 
durere și într-o prea
îndepărtată scrutare
toate acestea 
nu
se cheamă 
trădare

marți, 18 iulie 2017

O pasăre, un câine


să adăugăm în acest frunziș o
pasăre
ca ceva să existe

din stradă răzbat, între zidurile vechi
autiste
sunete neștiute ca și cum
acolo ar exista viață

salut! sunt chiar eu, îmi spune
păpușarul ținând moartea
de ață
tu pescuiești calcani și alte
mari animale 
între noi ziduri de ape și-o
tristă salvare
fără girofar, fără
intermitente, fără
șofer și fără
asistente

mă conectez singură la aparatul de viață
trec, dintr-un salt, în
locul șoferului. 
în față.

un câine urlă sfâșietor
deasupra castanilor
fără flori

luni, 17 iulie 2017

Povești


și-atunci îmi așez capul pe pieptul tău
și tac
sub gâtul meu se zbate o
pasăre mică
suntem doi copii care-au uitat
cum să fie adulți. le e frică.

acum vorbim despre jucăriile
stricate
ne-au fost dragi cândva...

ai vrea...
dar gestul se curmă
sărutul
rămâne
în urmă

ne este atât de bine
în povestea pe cer proiectată
în jur
totul
ruine
și povestea
neterminată

sâmbătă, 15 iulie 2017

Convertire


șapte orașe și-au disputat
numele tău
suficient
cât să mă îndoiesc că
exiști
prefer să cred că te-am
inventat
din iluzia că
preexiști

mai devreme sau mai tâziu
totul
se va converti
în cuvinte
și marea sferă ce
însângerată se
înalță lent
și discul
pălit ce
se ascunde seara
printre morminte și
mâinile mele
întinse cautându-te ca
pe bastonul unui
orb și
buzele mele învinse

numai vântul
vântul venind dinspre
liniștea câmpiei
poartă numele
tău
ca pe un ecou
obosit
apoi
desigur
îmi voi aminti de
tine descoperindu-te încă
o dată în
ruginiul unui apus inventat
luând în stăpânire
malul
surpat
al pădurii noastre
când
prin ploaie 
cândva
ne-am plimbat
iar după aceea
nu mai știu
ce
s-a întâmplat

(tablou de Osnak Tzadov)

vineri, 14 iulie 2017

Salt


hei, ce faci?
ce faci tu? un colț de stradă
în unghi de 90 de grade s-a numit
hazardul
15 ani trecuseră o eternitate o
clipire de geană
întrebările care încep cu îți mai aduci aminte
nu au fost puse
timpul
ca o diviziune  între
ceea ce ar fi putut fi și gluma
care-a urmat
timpul iubitule aveai dreptate
este un montagne russe în care-am alunecat
eu cu ochii spre cer stând în iarbă pe spate
tu spre pământul întunecat
perfidul hoț perfidul amant
timpul vezi bine iubitule e doar o
închipuire altfel
de ce în colțul ăsta de stradă ne-am hazardat

i-am luat o scamă reală  de pe pieptul cămășii
mi-a dat pe după ureche o șuviță de păr
ca și cum m-ar fi deranjat
iar mâna
de aer i-a tremurat
doi fluturi negri
din ochii lui
în timp
au zburat ca și cum
ceva, ceva ar fi aflat

(Tamara de Lempicka (16 May 1898 -- 18 March 1980), born Maria Górska in Warsaw - The Sleeper)

luni, 10 iulie 2017

Partida de vânătoare



        
  -       Deci îi zic că ninge, că mâine va fi frumos, că ieri a plouat, că aia-aia și ce crezi că-mi zice?

Aștept deznodământul pentru care mă pregătește de 20 de minute, într-un un vibrato care curând va sfârși într-un fortissimo. Stăm pe terasa cofetăriei de la parterul blocului turn. Mică, cochetă, trei mese afară, cinci înăuntru. Din metal. Fețe de masă. Textilă. Farfurioare din porțelan. Aici, prăjitura se servește cu furculița. Ca la Viena. Sau ca la Geneva. Sau ca la Paris, Milano, New York. Nu contează. Înăuntru, Vivaldi. Afară, Tom Jones. Chestia asta m-a dat pe spate. Ca și Bianca, altă dată. Bianca-i o scumpete de fată. E cald și e bine.

-          Te-aș fute, așa mi-a spus. Brusc și pe față. Ăsta bărbat!, zice, în culmea fericirii și a triumfului, convinsă c-a bifat cum se cuvine punctul culminant.

Râd și eu, râd a supriză. Din bun simț. Ăsta e stilul ei și ăsta e genul ei de bărbat, cel direct, ca și ea, cel care nu stă pe gânduri, care nu pierde vremea. Cel cu care te-ai înțeles din două priviri. Prima e de recunoaștere. A doua ține loc de bătut palma. Jivinele astea se recunosc între ele din ochi. Bianca mi-e dragă, e o tipă pe cinste. E invers de cum sunt eu: o căcăcioasă. N-are prea multă școală, dar are mai multă decât aș putea căpăta eu în trei vieți. De exemplu, eu n-aș putea rosti vreodată cuvântul ăsta cu f. La ea e ca și cum ar zice pâine. Sau lapte. Sau miere. Îi iese natural. Nu că eu n-aș ști să zic pâine, lapte, miere. Numai cuvântul cu f nu-mi iese. Am încercat odată, în oglindă. Am încercat și fără oglindă. Am renunțat. Asta nu înseamnă că nu înjur și eu, din când în când. În șoaptă. Autentic.

Soarele de după-amiază strălucește în buclele rebele ale Biancăi. E frumoasă cum mă privește fericită, cu unduirile alea lucioase dansându-i în păr, cu umerii ei bronzați și brațele lucrate la sală, cu genele rimelate cu grijă, fâflâfind ca niște pene de păun, e frumoasă și dulce cum dă ea din cap și se agită continuu. Parcă ar avea aur lichid în bucle și pe dracu-n ea. Iar ochii migdalați îi sunt râzători, luminoși și plini de dragoste. Cum să-i reziste cineva? Se vede transparența gândurilor în ochii ei mari, în felul de a gesticula, în plăcerea cu care povestește. Nu e nimic dincolo de ele, dar nici nu are nevoie. Bianca face parte dintre supraviețuitoare. Ține morțiș să-mi povestească despre el. Evenimentul încă nu a avut loc, dar va avea. Mâine. Este nerăbdătoare și excitată. O va ține vreo două săptămâni, apoi, îi va găsi vreun defect care între timp va deveni de nesuportat, îl va lăsa și va începe să stea la pândă din nou. Și tot așa. O felină feroce.

Scena de la cofetărie se repeta, invariabil, cu fiecare nou iubit. Și pentru că Bianca avea mereu ce povesti, și pentru că toate poveștile ei erau aidoma, cădeam pe gânduri, nemaiauzind-o, dar mimând, conștiincioasă, atenția. Și așa ajungeam pe cele mai uimitoare coclauri ale unei memorii pe care numai Bianca reușea s-o scoată la iveală din mâlurile uitării. De data asta, însă, altceva mă preocupa. Mintea-mi stătea, de ceva vreme, la tipul a cărui fotografie o găsisem întâmplător, pe un site de vânătoare. Nu mă interesează vânătoarea, consider că este ceva inuman. Să omori animale din plăcere, să omori animale cu arma nu este ceva bărbătesc. Dar tipul din fotografie n-avea armă. Privea printr-un monocular, de fapt privise, acum îl ținea în dreptul pieptului, cu ochii îndreptați spre ceva care ieșea din cadru, iar ceea ce vedeam eu în fotografie era o... tensiune elegantă a gâtului. Nu părea că privește spre vreun animal proaspăt zărit, mai degrabă spre liziera pădurii. O atenție încordată aruncată spre un departe care mă făcuse îngrozitor de curioasă, o privire învăluită în mult calm. Și liniștea. Și singurătatea. Se distingea dintre celelalte fotografii, care mai de care cu trofee proaspăt ucise. Sadicii naibii! O femeie ca mine nu suportă asemenea imagini, cu toate că o femeie ca mine este capabilă să ucidă. Cu sânge rece. Fără să stea pe gânduri. Am stat într-o zi și m-am gândit serios la lucrul ăsta și am aflat că da, sunt capabilă să ucid. În anumite circumstanțe. Nu multe. Passons, nu asta e important.

Una peste alta, fotografia aia nu-mi dădea pace. Nu știu ce anume mi-a plăcut atât de mult la tipul cu monocularul. Și cu liniștea. Și cu singurătatea. Ooooh, și cu tristețea. Ah, tensiunea aceea a grumazului, ca gâtul unui pur sânge englez care privește atent și ușor încordat... Mi-am spus: al meu ești. Dar de spus e ușor. Cum aveam să fac? Asta era problema care mă preocupa în cel mai înalt grad. Și îmi mai plăcuse ceva: monocularul. Nu mă pricep la instrumente optice, dar despre ăsta știam că este un Quantum de ultimă generație, cu termoviziune, cu frecvența de 50 Hz, cu lentile de cea mai bună calitate, într-un cuvânt, sculă de specialist, nu de amator. Nu, nu sunt vânător și nici vreun iubit vânător n-am avut, sunt doar o tipă curioasă.

Cum fotografia avea rezoluție înaltă, am dat un zoom și am cercetat-o pe îndelete, centimentru cu centimetru. Iar ceea ce am descoperit m-a dat definitiv pe spate și a mărit misterul la cote greu de suportat. Tipul cu grumazul de pur sânge englez avea, la picioare, un Yoshihiro Sakai de 5000 euro. Interesant că fotografia era una de vânătoare, or, cuțitul era unul de pește. Nici monocularul nu se folosește la pescuit, așa că nu mai înțelegeam nimic. Am zăbovit pe cuțit. Da, avea pasărea Phoenix încrustată pe mâner, era, fără îndoială, lăcuit prin tehnica Fuki Urushi, prin cele nouă straturi de lac fiind perfect vizibilă fibra lemnului, iar valurile de pe lamă aveau, într-adevăr, forma muntelui Fuji sub clar de lună. Lună plină. E un fel de-a spune că este un cuțit de pescar, de fapt, este un cuțit de maestru bucătar pentru că rostul pentru care a fost creat este felierea, dintr-o singură mișcare, a sashimiului. Poate că eram în fața unui criminal profesionist și nu-mi dădeam seama. De unde cunosc aceste amănunte, nedemne de o doamnă? Simplu. În timpul liber scriu pentru o revistă (de vânătoare) de lux și, vrând, nevrând, am învățat unele chestii.

Nu găsisem încă soluția prin care să dau de tip, dar nimic nu mă împiedica, între timp, să fantasmez. Ceea ce tocmai făceam câtă vreme Bianca povestea amănunte picante. În scenariul cu nr. 1 se făcea că ne aflam la o primă întâlnire. Poate singura. Îmi era cu totul imposibil să-mi imaginez așa ceva într-un loc public, de exemplu la o cafenea. Un loc public este ceva constrângător, nu poți fi tu. Poți fi formal și atâta tot, ceea ce este cu totul inconvenabil pentru o asemenea întâlnire. Nu mi-o puteam imagina nici într-o cameră de hotel, oh, în nici un caz. Nu gust ieftinătăți de genul ăsta care sfârșesc prin a nu avea nimic frumos în ele, din contră, fac parte dintre cele pe care speri să le poți uita. Voiam ceva intim, în aer liber. O pădure? N-aveam curaj. Dacă tipul era criminal? Nu poți recunoaște niciodată un criminal rafinat. Pe malul unei bălți? Nu, acolo ești în câmp deschis și, de regulă, pe o baltă sunt pescari. N-aveam chef de nici un pescar. În cele din urmă, am hotărât că la mine acasă, în grădină, era locul perfect. Eram pe teritoriul meu, aveam dormitorul la-ndemână dacă devenea cazul, aveam neutralitatea relativă a grădinii unde urma să ne bem cafeaua, aveam sunetele orașului aproape, discrete, prietenești, liniștitoare, căci casa mea nu este expusă zarvei centrului. Era, deci, locația ideală.

Ei, de-aici încolo nu mai știu ce să imaginez. Poate aș reuși ceva despre norii impresioniști proiectați pe o flamă de cer în amurg, sau despre ritmul de vals al șoldurilor și picioarelor mele fremătând pe sub masă, visând la ritmuri de carnaval brazilian, sau despre gândurile lui în care cu siguranță ar fi vorba despre cum să mi-o tragă mai repede, asta presupunând – fals! - un lung demers strategic, loc unde demersul meu avea să aducă surprize strategiei lui, ca la jocul de șah care se termină într-un pat (niciodată, dar niciodată într-un mat), despre toate astea, da, puteam imagina. Ceea ce mă punea cu adevărat în dificultate era imaginea din fotografie, ținuta aceea având ceva princiar, gâtul lui ușor încordat, în care intuiam o fibră mlădioasă și mai ales privirea, care era privirea unui vânător care citise Platon și Nietzche, dar și multă literatură clasică engleză, poate și ceva latinoamericană și, desigur, multă poezie de calitate, căci cu poezia, azi, nu prea mai știi. Și liniștea. Și tristețea. Și iarăși privirea. Oh, privirea aceea care căuta, într-o zare de necuprins, ceva care nu există. Nu știu nimic despre el. Tot ce știu e că el există. Și eu. Și Bianca cea cu aur în bucle, jivina adulmecătoare, felina care stă la pândă și vânează, de la care aveam multe de învățat. Bianca cea cu genele ca penele fâlfâitoare de păun, filtrând amurgurile mele prin ochii ei incandescenți, totdeauna incandescenți.

duminică, 9 iulie 2017

Nu ne mai săturăm să renaștem


Noi suntem cei care niciodată nu suntem
întâmpinăm dimineţile cu aer de vulpi polare trăind în deşert
ridicăm la nivel de cult sfârtecările din care
nu ne mai săturăm să renaştem
noi nu ştim nimic despre noi
doar căderile noastre pot vorbi în locul nostru
Noi

Sfârşitul secretului
de la el vom începe să ne cunoaştem
fiecare cu apocalipsa sa
doar atât avem de purtat pe umerii noştri frumoşi cândva
apocalipsa dezvăluirii ultime
scheletul va vorbi despre noi
scheletul cuvintelor frumos ambalate de trei ori pe zi
cu care ne iubeam şi ne uram
în dimineţile polare
sub cerurile clare

O colecţie de semne despre mine îţi trimiteam
sunete ascuţite despicau neliniștea care ne despărţea
sensuri din semne şi sunete fabricai cu tâmplele prinse-ntre palmele ude
de nemângâiere
eu - o colecţie de semne şi sunete fără sens

Plecasem în căutarea ta printr-un soi de transversalitate
inexistentă
exact când erai mai atent la nonsensul devenirii
câte castele de gheaţă ţi-am năruit, câte
bucurii de dimineaţă
am de plătit
la vama inconsistenţelor mele?

Exacerbam dimensiuni la fel de inexistente
îţi dai seama cât delir fabricam în timpul spermogramei care atesta
cu fiece clipă
valabilitatea ideilor tale despre mine?
mă eliberam din catastrofele noastre
salvându-mă-n câte-o carte
şi mai scriam, uneori, cinci versuri şchioape

Vreau să-ţi palpez un pic străinătatea, strigam veselă
sărind într-un picior
cel cu muşchi din fibră
translucidă, opalescentă
iar tu râdeai pentru că te gâdilau mângâierile mele
optice
în timp ce luam pulsul
străinătăţii mele

Regula jocului - jocul semnelor şi sunetelor - învingea întotdeauna regula
tăcerii tale impuse la standarde prezidenţiale
gesticulam în nopţi pătate cu cianură
distrugând sensurile abia ridicate într-o coerenţă
deşuchiată
dar de atâta coerenţă eram în stare

Exploram alteritatea lingându-ne rănile
frumoase ca abţibildurile roşii pe care ţi le lipeam pe pulpe
vara
corp la corp
simţeam palpitul ei în bizare jocuri
erotico-eroice inventate ad-hoc
în sensul cel mai larg al termenului. Cred
că ştii şi cum îmi arată ficatul
păienjeniş de fire luminiscente prin care aleargă
de nebună
viaţa

Mă pierdeai, mă inventai
ca pe un scenariu oricând posibil
de reluat, de rejucat, de reinventat
reguli de respiraţie
ce mult îţi plăceau regulile, instrumentele, scenariile
apocaliptice

Visam neîncetat la şocurile exotismului
pe care mi le procurai o dată la cinci pagini
între două insomnii consecutive
două lacrimi
două vise
visam la şocuri existenţiale
ca o fată mare nerăbdătoare
brutală, necruţătoare, adaptabilă
eu, lege fundamentală a senzorialităţii tale
distrusă într-o seară, la patinoar, în urma unei fracturi
de verticalitate
exemplară

Mi-am oblojit, duios, rănile
ungându-le cu balsam de cuvinte fermentate
m-am abolit de tine autoteritorializându-mă sârguincios
în beneficiul tău.

Nu e asta miza aventurii, mi-ai spus atunci
şi iar m-am repliat în carcasa de broască ţestoasă
continuând să depun ouă gigantice
pe plaja arctică
în noaptea polară
sub aurora australă

*

Trecut-au ninsori de-atunci.
Azi
reinventată în prea fugare ore de nelinişti
trăiesc altfel visele nevrotice ale devenirii
Azi
iau altfel pulsul nerostitelor gânduri
pentru că pe cerul nostru anină acelaşi zeu

Azi
ştiu că absolutul este ordine (sau nimic)
ordinea ultimă a universului pe care-l credeam haotic
întrupat în semnele care năvăleau din cotloanele timpului

azi
trăiesc timpul-pereche
semn al unei forţe căreia nu mă pot sustrage
şi care poartă
numele
tău

azi
singura armă cu care
îţi pot distruge continuitatea
este privirea
genele de sus şi
genele de jos
lovindu-se în ritmul dorinţelor care mă invadează
slobozind praf strălucitor de aripi de fluturi exotici
orbindu-te
pentru că încă
mă iubeşti

azi
doar zbaterea genelor mele mai istaurează
acea stare a sufletului faţă de care
nu poţi lua distanţă

azi
nu mai îmi eşti exterior
ca pe vremea războaielor în care chipul tău era altul
fixându-te drept o forţă determinantă
a aflării azimutului spre care
ca într-o transă tăcută
mă îndreptam cu respiraţia rarefiată
de fantasmele pe care carnea-mintea ta le închipuia

azi
mă întemeiez pe sensul pe care
genele mele bătând ritmul altui timp
mă îndreaptă
altfel
spre tine

azi
nu mă mai interesează estetica
prudenţei cu care înaintam spre
nowhere’s land

azi
nu mai încerc să te imaginez
ci doar să te consum
intenţionalitatea finală, vezi bine, iubitule
este cu totul alta azi
pentru că nimic pe lumea asta nu poate fi mai important decât
Noi

azi
dinamitez încontinuu formele fugare sub care te închipui
la masa certurilor şi împăcărilor eterne
deconjindu-te de fiecare înveliş înşelător
cu care înerci să mă orbeşti în fiece clipă a nefiirii noastre
iar tu înţelegi că violenţa mea nu este altceva
decât o grăbită traversare a formelor fiinţei tale
spre sâmburele esenţial care te cuprinde
pe tine
cel ultim
nu te pot cunoaşte decât pe măsură ce te consum
la capătul festinului
eul tău va străluci orbitor
în toate infiniturile nesecate prin car
ai curs spre sâmburele ultim
esenţial
care mă domină de la o înălţime
obscenă

azi
forţa raporturilor cu tine, iubitule
nu mai anulează separarea
pe care îmi voi construi ziduri de libertate
doar de pe înălţimea lor ne luăm zborul, nu-i aşa?

azi
apologetica mea libertate
se înroşeşte în obrăjorii fragezi
de ochii tăi care o privesc înţelegător
ca pe propria-ţi exterioritate


azi, iubitule, sunt alta, vezi?

(2004)

(Brave Intuitive Painting by Flora Bowley)