Era cel mai
super-adevărat tip pe care-l cunoscusem și mă aflam în faza aia în care încă
nu-l cucerisem, ceea ce înseamna că-l puteam pierde oricând, lucru care mă
ținea într-o hiperexcitație permanentă. Hormonii ăștia care se pun în acțiune
în astfel de situații sunt cel mai bizar proces din lume. Dintr-o tipă rațională,
sigură pe sine, stăpână în orice situație, iată-mă cu mințile împrăștiate după
doar două ore petrecute pe terasa unei cafenele, într-un august toropitor, sub
un cer iritant de luminos, când căutam o umbră binecuvântată însoțită de o
cafea delicioasă. Și chiar de o umbră bine-cuvântată am dat. Nu erau locuri la
mese, umbrarul terasei și aparatele de pulverizare a apei o umpluseră până la
refuz. Erau fete care stăteau pe genunchii iubiților lor și sporovăiau vesele,
animate de berea care se consuma în cantități astronomice, alții care stăteau
în picioare, cu sticla-n mână, cu ochii pe locurile care se eliberau. El era
singur, la cea mai retrasă masă, acolo unde mai exista un loc dar niciun scaun.
Mi-am spus că de scaun fac eu rost, dar tipul o vrea să mă accepte la masa lui?
Am stat cât de cât ferită privirii lui care părea că, de fapt, se uită nicăieri
și mai întâi l-am studiat. Nu aveam niciun chef să-mi beau cafeaua, pe arșita
aia nenorocită, alături de vreun ciudat sau vreun ciufut. Nici nu putea să
nu-ți sară-n ochi. Avea un păr des de un castaniu roșcat cu totul ieșit din
comun, o culoare vie, ca să nu spun de-a dreptul vitală, care contrasta
puternic cu pielea lui albă, dar contrastul cel mai izbitor venea din expresia
feței. Vedeam bine că trebuie să aibă undeva în jur de 60 de ani, dar puteam
jura că nu are mai mult de 15. Chestia asta, pe care n-aș ști s-o explic, mi-a
dat încredere, cu atât mai mult cu cât zărisem o altă tipă care, sesizând
pericolul pe care-l întruchipam (cu toate că eu nu pot fi un pericol pentru
nimeni din lumea asta), se îndrepta, grăbită, spre masa lui. Am luat-o la
picior și am ajuns cu două secunde înaintea ei. Așa fac și la semafor când
stau, alături de alții, să se facă verde: o iau la goană doar ca să fiu prima
care ajunge pe trotuarul celălalt. Nu știu de ce fac chestia asta. Cred că
degeaba, absolut degeaba.
Știam că și
ea voia același lucru, adică un loc la masa lui. Placid, ne-a privit pe
amândouă exact așa cum un negustor cântărește marfa pe care urmează s-o
achiziționeze, apoi o privit nicăieri ca și cum ar fi meditat adânc și, în cele
din urmă, cu ceva pe care l-aș numi un aer de ușoară superioritate, m-a ales pe
mine. Îi zâmbisem hlizindu-mă, într-un rictus voit exagerat care-mi scosese, o
secundă, toți dinții la vedere. Cred că asta l-a amuzat. Cealaltă a întors
spatele țâfnoasă și a dispărut în îngrămădeala de pe terasă. Fata care servea
la masa care devenise a noastră mi-a adus repede un scaun, apoi cafeaua și un
pahar plin ochi cu apă rece. Mă enerva la culme algomerația din jur dar pe o
vreme ca aia eram foarte mulțumită că bărbatul cu părul castaniu-vital îmi
oferise locul de lângă el. Singurul. Unicul.
Cum să
explici ceea ce vezi dar nu înțelegi, în timp ce simți că ai o înțelegere
apriorică a acelui lucru? În doar câteva clipe, pe care nicio memorie umană nu
le poate înregistra cu acuratețe, am avut viziunea unei scenariu legat de tipul
ăla sau, mai bine zis, am avut senzația a ceva ce știam deja dar pe care abia
urma să-l descopăr și să-l trăiesc. A fost ceva atroce, dar care a durat, la
acea bruscă intensitate la care simțurile (ca să nu zic de-a dreptul inima) mi-au
fost propulsate, cel mult trei secunde. Dar ce-avea să fie cu adevărat atroce
abia avea să urmeze, câteva zile și mai ales câteva nopți la rând. Oricât s-ar
lăuda, psihologii nu sunt în stare să explice mintea omenească. Se opintesc în
chestii pe care orice prost le știe, doar că le explică în termeni sofisticați,
lucru pe care nu-l înțeleg. De ce să vrei să fii complicat când, la fel de
bine, poți alege să fii simplu? Asta face din tine un psiholog?
-
Sunteți
londonez?, l-am întrebat.
-
Doamne,
ferește, în niciun caz!, a zis cu un aer de seriozitate exagerată, aproape cu
revoltă, privindu-mă cu ochi rotunzi, ca niște sori întunecați și rostind
cuvintele într-o engleză studiată, frumos rotunjită, pronunțând fiecare literă
până la capăt, neaglutindu-le, așa cum fac londonezii, de nu pricepi nimic.
Am insistat:
-
Dați-mi
voie să ghicesc: sunteți irlandez?
Culoarea
părului (dar nu și a tenului) îl califica pentru așa ceva. Poate era un
irlandez corcit.
-
În
niciun caz, a zis și a făcut o pauză exasperantă. Sunt român.
-
Nu
se poate, nu se poate așa ceva, am explodat bucuroasă, de parcă era ceva de
domeniul imposibilității sau, mai degrabă, al inadecvării să găsești un român
la Londra.
-
Ba
uite că se poate foarte bine, a zis în românește, cu toate că eu îmi rostisem
bucuria în franceză.
Pur și simplu nu-mi dau seama ce naiba mă
făcuse să zic ce n’est pas possible, ce n’est pas possible!, dar nu aveam nevoie să înțeleg. Am știut că nu e necesară nicio înțelegere, că totul este
dinainte înțeles și că a căuta ceva de înțeles este, în acel moment, cea mai
mare pierdere de timp din lume, timp pe care nu mai aveam voie să-l ratăm
niciunul dintre noi. Poate că aerul lui de senior care iese în fața casei la o
oră adâncă pentru a-și privi, prin lumina memoriei, moșiile proaspăt pierdute m-a
făcut să cred că și pentru el este prea târziu. Sau poate că ochii lui aproape
negri, atât de vii și atât de stinși, sau ridurile lui adânci și atât de
frumoase mă făcuseră să văd ceva ce nu se poate vedea în lipsa unei cunoașteri
prealabile. Pur și simplu, pe chipul lui vedeam ceea ce înțelesesem deja, fără
să știu ce anume înțelesesem. Ce voiam cu disperare era ca timpul să nu absoarbă
prea repede acea tensiune, sperând că și el simte ceva similar. Acolo, în
scorbura aceea uterină care se căscase în țesătura timpului, în pauza aceea de
viață, în repausul acela plin de trăire, din calmul lui adânc și din agitația
mea înflăcărată de nerăbdare era pe cale să se nască ceva despre care, în ciuda
faptului că știam totul, nu voiam să știu nimic, de teamă ca nu cumva să nu se
întâmple.
Privindu-l,
mă simțeam ca și cum aș fi contemplat, într-o dimineață limpede și răcoroasă, o
mare liniștită pe care nu o puteam cuprinde cu privirea, întinzându-se sub un
cer transparent, fără pată, în care se reflecta ca într-o oglindă. Zumzăiala din
jur se atenuase în așa măsură încât părea că dispăruse. Din vacarmul
aglomerației de pe terasă rămăsese un murmur, ca un monoton zgomot de fond,
ceva aflat în afara mea, care ar fi putut, foarte bine, să lipsească. Rămăsese doar
el, cu mișcările lui lente, cu aerul lui de un calm desăvârșit, ca o
după-amiază de vară într-o pădure pustie în a cărei poiană milioane de gâze invizibile
vibrează aerul cu viețile lor mici, în razele piezișe și atât de materiale încât
le poți atinge ale unui soare blând, stingându-se nepăsător, după legi străine
de inutila înțelegere umană. Privindu-l fără să-mi pot desprinde ochii de
privirea lui, îmi devenea din ce în ce mai clar că, în măsura în care nu știam
nimic despre el, știam totul, ca și cum ar fi fost un dublu care m-ar fi locuit
dintotdeauna dar asupra căruia nu mă oprisem niciodată. În exact aceeași măsură
aveam certitudinea că numai și numai faptul că-l priveam nu doar că îi atesta
existența, ci îl și construia după chipul și asemănarea nevoilor mele, cărora
doar întâlnirea cu el începuse să le dea formă, ca și cum, până atunci, nu
le-aș fi putut recunoaște, negăsind o suprafață de proiecție potrivită. Dar, cu
toată certitudinea că eu sunt el și că el este nu doar eu, ci și ceea ce
construiam chiar atunci din imaginea lui, tot ardeam de nerăbdare să-l cunosc
cu-adevărat, nu doar ca să-mi certific presupozițiile (care, mai apoi știam că
aveau să mă întemeieze în mine însămi), ci și ca să intru în posesia
necunoscutului care rămâne întotdeauna de descoperit, dincolo de orice
cunoaștere, oricât de profundă. Măcar atât am învățat și eu până la vârsta
asta!
Nu știu cât
timp să fi trecut sau cel puțin atunci n-am știut, abia ajunsă la hotel am
făcut socoteala și mi-am dat seama că petrecusem în prezența lui vreo două ore.
Nu știu nici cum am ajuns la hotel, dar știu că ăsta e obiceiul meu, să merg pe
stradă scufundată-n gândurile mele, ignorând totul în jur. Nu-mi aminteam
foarte bine nici despre ce anume vorbisem, dar îmi amintesc cu acuratețe
senzația brațului lui pe umerii mei, pielea antebrațului lipită de gâtul meu,
pașii noștri răsunând pe caldarâmul pustiu într-o Londră topită ca o lavă, din
care viața parcă dispăruse subit, lăsând în urmă dârele unei civilizații exterminate
printr-un cataclism instantaneu, îmi amintesc liniștea, de parcă pășeam prin
vid, senzația că merg pe stradă alături de mine însămi sau că nu sunt altceva
decât el însuși și mai ales îmi amintesc disperarea, hiperexcitația care m-a
cuprins noaptea, dar și în următoarele două zile, de groază că aș putea să nu-l
mai întâlnesc niciodată. Nu știu ce descoperisem, dar știu sigur că nu era la
fel ca toți ceilalți. Nu era nici la fel ca mine, asta a trebuit s-o accept
când mi-am dat seama că doar dorința mea ca el să fie asemănător cu mine nu era
suficientă pentru a-l transforma în cel de care aveam nevoie. Nu era nici suma
de citate care-mi îmbâcsea mintea, purtându-le-n ea ca pe ceva de preț, nu era
nici citatele rămase fără ghilimele, în toată sălbăticia lor. Nu era nici
promisiunea libertății cu care-l însărcinasem fantasmatic, știind prea bine
despre mine că singură nu sunt în stare să-mi asum așa ceva. Știam doar că
inventasem tot, fără să fi inventat absolut nimic. Căci el nu era nimic din tot
ce gândise mintea mea singuratică, cu toate că era fiecare lucru în parte. Nu era,
desigur, Dumnezeu, asemenea confuzie nici măcar eu nu o pot face. Nu era un
alter ego, nu era un personaj al unui viitor roman, nu era un scop în sine, dar
nici unul pentru mine, doar pentru mine, nu, nu era... Nu era răspunsul care-și
caută întrebarea, nu era întrebarea care-și găsise răspunsul, nu era.