Geometrie plană

Când am văzut-o prima oară pe Liz, ne aflam la un congres la Leipzig. Pe vremea aceea eram plin de o voință de fier. Eram tânăr și stupid. A doua oară am văzut-o anul următor (rămăsesem la fel de plin de voință și la fel de stupid) în barul de la Les Bergues, răsfoind o revistă, stând răsturnată, picior peste picior, pe o canapea. Răsturnată, singură și plictisită (sânii i se revărsau din decolteul rochiei mov), lipăind dintr-o cană cu ciocolată pe care un puști îmbrăcat regulemantar care probabil își făcea ucenicia în hotel i-o turna dintr-un ibric de argint. De fapt, i-am văzut reflexia în uriașa oglindă de cristal de deasupra șemineului din fața ei. Privirile ni s-au întâlnit în oglindă, o clipă doar. Suficient cât să-i observ și sânii sau poate mai ales sânii. Eram tot la un congres, de astă dată la Geneva. A treia oară, câțiva ani mai târziu, am văzut-o intrând în toaleta aeroportului din Barcelona, trăgând după ea un troller mov-prună cu bufnițe roz. Știu sigur că era ea pentru mă pregăteam să intru, la rândul meu, în toaletă și, nu știu cum, privirile iar ni s-au intersectat, nu mai mult de o secundă, dar o secundă destul de lungă în care fiecare încerca să găsească imaginea celuilalt undeva, în amintiri. Ultima oară am văzut-o în paginile unei reviste de critică literară, semnând un articol furibund dar plin de entuziasm (un entuziasm discret) împotriva „mahalagizării” literaturii. Entuziasmul decurgea din speranța că literaturii mahalagizate avea să i se pună capacul, grație criticii care avea obligația intransigenței față de acest spectacol, deplorabil „ca un carnaval fără obiect pe o insulă nepopulată din Groenlanda”. Entuziasmul - timpul urma să o dovedească - nu se baza pe nimic. Literatura mahalagizată și-a văzut, liniștită, de drum. 

Pe Varadero l-am văzut prima oară tot la Geneva, grație conferinței pe care o susținuse despre semnificanții care operau în textele lui Raspeglio și la care ținusem în mod special să fiu prezent. Tipul mă intrigase cu totul. Nu știam ce să cred, ori era complet idiot, un șarlatan care reușise să se insereze subversiv în corpul specialiștilor, ori era atât de supraspecializat încât nimeni nu înțelesese nimic din textul conferinței lui. Habar n-aveam dacă să-i ofer admirația, dezgustul sau indiferența mea absolută. Doi ani mai târziu îl reîntâlneam la Verona, cu lucrarea „Vocea care gândește în locul autorului”, o nouă teză de-a lui (prezentată sub un titlu oligofren) care se referea tot la Raspeglio și care înainta ca ipoteză faptul că în fiecare roman al italianului se găsește câte un personaj prezent doar prin vocea sa, lipsit de alte caracteristici și care reprezintă sinele autorului, nefiind un personaj real al ficțiunii, ci o voce din off, un fel de conștiință inconștientă care gândește și care se gândește pe sine, inducând cititorului falsa senzație a unui personaj. Ipoteza era interesantă, chiar dacă execrabil formulată. Totuși, de astă dată înțelesesem câte ceva, cu toate că mă durea drept la bască de Raspeglio al lui. A treia oară l-am văzut cu ochii minții, imaginându-mi-l cu chipul unui arheolog care lovește cu hârlețul straturile de calcar ale operei lui Raspeglio, sperând că va ajunge la nucleul lui dur, dincolo de care nu mai exista înaintare. Îmi cățărasem picioarele pe speteaza canapelei din living-ul aprtamentului meu aflat într-o suburbie a Londrei, ascultam sau credeam că ascult Concertul pentru două piane și orchestră de Poulenc și m-am trezit, pur și simplu, cu Varadero în capul meu, lovind cu hârlețul în calcarul lui Raspeglio. Imediat apoi, m-am trezit și cu Liz, tot în cap. A patra oară l-am întâlnit zece mai târziu, la Congresul de literatură medievală comparată de la Praga. Stătea cu Liz la o masă de pe terasa cafetteriei Universității Caroline, oferind imaginea unui cuplu impenetrabil și absent. Erau scufundați într-o discuție care făcuse ca lumea să dispară și emanau aerul unei fericiri nepăsătoare. Fără niciun motiv, m-am simțit ca și cum, după mulți ani de zile, reîntâlnisem doi vechi prieteni. Începând din ziua aceea, când am imersat în aparența cuplului lor și fiecare am început să facem parte din viața celorlalți ca și cum am fi fost o familie iubitoare ai cărei membri își poartă de grijă, nelăsând să treacă vicisitutidinile niciunei zile fără ca ele să fie semnalate celorlalți, începând din acea zi, așadar, ne-am telefonat regulat. În scurt timp am ajuns să credem că viața fiecăruia depinde de a celorlalți.

Cu toate astea, interesele noastre profesionale nu se modificaseră foarte mult, se modificaseră doar foarte puțin, dar suficient cât să anuleze parte din dezinteresul firesc privind viața celorlalți, căruia fiecare îi eram tributar. Geometric vorbind, deveniserăm ca trei cercuri de diametre diferite (nu foarte diferite, totuși) care se intersectează într-o zonă de reuniune cu suprafața mai mare decât cea liberă de oricare altă intersecție. Viziunea asta geometrică a cercurilor care se intersectează fusese ideea lui Varadero care la bază era matematican (ca să nu spun de-a dreptul geometrician) dar renunțase la matematici în favoarea psihologiei. Spunea că geometria este prea exactă, că este ca o poveste polițistă care obligatoriu are o rezolvare și, mai mult, are o singură și numai o singură rezolvare pe care, mai devreme sau mai târziu, sigur o vei găsi, pe când psihologia este un perpetuu semn al întrebării, o problemă care poate avea întotdeauna mai multe rezolvări sau, cel puțin, mai multe căi de rezolvare. Varadero era un interdisciplinar multiplu. Era considerat ca făcând parte și din lumea matematicienilor (a celor care se ocupau cu geometria plană), și din lumea psihologilor interpretativi (nici nu știam că există așa ceva și, oricum, cu asta se ocupă psihologii, cu interpretările, de cele mai multe ori eronate pentru că generalizate și extrapolate) și, într-un fel bizar, făcea parte și din lumea literară, în interiorul căreia practica psihologie aplicată prozatorilor (adică fix același lucru pe care-l făcea și în lumea psihologilor). De poezie îi era teamă să se apropie, spunea că nu te poți pune cu mintea peoților, că scapă oricăror determinisme și riscul de-a interpreta greșit te pândește la tot pasul și, în fiece clipă, îți supune cariera și renumele riscului. Despre care carieră și despre care renume era vorba doar elștia. Așa încât cele două lumi, cea a psihologilor și cea a scriitorilor ajunseseră să și-l dispute (în lumea matematicilor nu mai făcea mare lucru), fiecare revendicându-l spațiului propriu, de parcă ar fi fost o somitate mondială necesară fiecăreia în parte.

Ca să-și ilustreze imaginea relațiilor dintre noi, Varadero a venit într-o zi cu un desen:

Nici eu, nici Liz nu excelam în cunoștințe de geometrie plană, dar ceea ce ne aminteam din școală fusese suficient ca să înțelegem desenul fără să cerem explicații. Varadero a ținut să sublinieze faptul că proporțiile nu sunt tocmai exacte și că nu contează care dintre cercuri este cel care ne reprezintă pe fiecare în parte, importantă este imaginea și atâta tot, „imaginea poetico-geometrică a triadei noastre”, cu toate că nu am priceput  în ce anume consta importanța imaginii și nici n-aveam de gând să cer explicații. După ce-a enunțat libertatea de a ne identifica fiecare cu care dintre cercuri dorim, a pliat coala de hârtie și a băgat-o în buzunarul sacoului, cu un aer conspirativ. Toate astea se întâmplau în seara de dinaintea despărțirii. Folosisem pretextul participării la Simpozionul Interdisciplinar al Celor Trei Ape de la Passau pentru a ne întâlni, dar niciunul nu fusesem cu adevărat interesat de el. Ne-am luat la revedere în fața pensiunii Zur Triftsperre, pe care-o alesem de comun acord datorită locației deosebite, în pădure, datorită potecilor nenumărate pe care ne puteam plimba de-a lungul peregrinărilor discuțiilor noastre ale căror idei se legau unele de altele ca într-un infinit șir logic de cuvinte (Freud ar fi spus ca într-o asociere liberă de cuvinte) și datorită fotografiilor cu micul dejun de pe site-ul pensiunii, plin cu brânzeturi, salamuri, cârnați, bere și cafea. Trei zile de schimburi intense de idei, trei zile de discuții mai mult sau mai puțin contradictorii, trei zile de experiență comună, trei zile care confirmaseră și pecetluiseră prietenia care se înfiripase și care de-acum devenise o certitudine. Încă de dinaintea despărțirii care avea să survină a doua zi în zori, când eram primul care aveam zborul programat, îmi era deja dor de ei.

Ajuns în cameră, am dat drumul la radio doar ca să nu mă simt singur, m-am trântit în fotoliu și am deschis cartea pe care mi-o adusesem pentru lectura din avion, o carte despre omertà. Am deschis-o la pagina 77, acolo unde colțul îndoit al paginii își cerea îndreptarea. Am îndoit-o ușor (mi-e milă de cărți), așa că s-a comportat ca un deget erect, mă rog, ca un deget îndoit, în curs de erecție. La radio cineva vorbea despre o recentă descoperire japoneză, a descoperire cu iz apocaliptic care se referea la cei o sută de milioane de oameni care urmau să moară în ziua în care soarele nu se va mai vedea iar ziua era aproape, foarte aproape, după cum spuneau japonezii, poate chiar a doua zi. În timp ce citeam un studiu comparativ între omertà și codul Otokogi al Yakuza, inspirat și derivat din codul Bushido al samurailor rămași fără stăpân, ușa, pe care nu o încuiasem, s-a deschis cu un scârțâit scurt, ca sunetul unei rașchete pe o dală de parchet și, la capul fotoliului, luminat de jos în sus de veioza aprinsă, a apărut chipul lui Liz care semăna teribil cu Lauren Bacall tânără sau cu o pisicuță cu ochi transparenți. Ținea la spate o sticlă de vin roșu pe care-am văzut-o-n oglinda șifonierului din spatele ei iar fața ei exprima inocență, acea inocență care se instalează sub forma unei liniști, dar nu orice fel de liniște, ci aceea care survine după ispășirea unui păcat. Inutil (sau poate că nu) să spun că inima mi-a sărit din piept, după care a început să bată cu putere. Probabil că pulsul ajunsese undeva pe la 180 de bătăi/minut. Am invitat-o înăuntru și Liz a făcut doi pași grațioși pe mocheta albă bronzată de lumina veiozei, a luat loc pe celălalt fotoliu cu o eleganță aparte, eleganța unei femei deja încercate de viață dar care nu-și pierduse speranța, cu aerul unei femei care încă se agăța de iluzie știind că iluzia este acea pâlpâire – singura, ultima -  căreia îi mai poate acorda încredere. Mi-a întins sticla invitându-mă s-o deschid, după care m-a întrebat dacă n-am nimic dulce prin frigider, că ea terminase deja eșantioanele de ciocolată din frigiderul din camera ei. I-am spus că eu nu m-am atins de ale mele, dacă vrea i le ofer cu plăcere, după care Liz s-a ridicat, și-a descălțat pantofii și s-a dus la frigider, de unde a luat o pungă cu alune sărate și piperate cu care a vrut să mă servească, dar am refuzat-o spunându-i că prefer ciocolata Mars.

-          Ciocolata nu merge cu vinul roșu.

A trebuit să-i dau dreptate. Cu toate că nu era specialistă în vinuri, Liz se pricepea la ele sau, oricum, se pricepea mult mai bine ca mine, care eram specialist în literatura postumanistă. Am luat trei alune și le-am ronțit în timp ce mă întrebam cu ce aș fi putut să destup sticla.

-          Știi ce aș mânca? Aș mânca o înghețată de ignamă mov, așa cum mâncam la Manilla, când eram mică. Sau măcar o bibingka.

M-am uitat la ea cu neîncredere, credeam că râde de mine, dar nu râdea, era serioasă sau pe cât poate fi de serioasă o femeie rămasă fără speranță, dar care se agață încă de iluzie și căreia-i stătea gândul – o simțeam, ba chiar o vedeam – la o partidă strașnică de sex.

-          Ce-i bibingka?

S-a alintat întinzându-și picioarele, desculțe ca cele ale cântăreței desculțe, masându-și-le de la glezne până sus, mult deasupra genunchilor, și înapoi.

-          Bibingka este așa: o fiertură de orez înmuiat în apă peste noapte și dat prin mașina de tocat a doua zi, la care se adaugă multe ouă, zahăr, câteva bucățele de ou de rață fiert și câteva bucățele de brânză de capră, apoi se pune la copt într-un vas special, pe cărbuni, iar pe fundul vasului trebuie pusă o frunză de bananier, apoi, când îl servești, se presară cu nucă de cocos proaspăt rasă. 

Preparatul de care lui Liz îi era dor mi s-a părut o porcărie totală așa că am hotărât să nu-mi exprim părerea.

-          Nu crezi că Varadero e cam nebun?

Am luat întrebarea drept o provocare. Sticla cu vin începuse să mă scoate din sărite dar nu puteam sta în loc de ea, nu aveam de gând să ratez întâlnirea cu Liz din cauza unei licori, fie ea și a zeilor, care se încăpățâna să rămână zăvorâtă în sticla ei. Liz a surprins corect ideea (sau poate doar neputința mea) și, voluntară ca o adolescentă inconștientă, mi-a luat-o din mână și a început să-i lovească fundul de mochetă. Mi-a cerut un prosop,  a zis că merge mai repede cu prosopul dar, din câte mi-am dat seama, prosopul avea doar calitatea de a atenua sunetele. După vreun sfert de oră de lovit sticla cu fundul de prosopul împăturit și, de-acum, așezat peste o pernă pe care am dus-o pe balcon, voluntara Liz a hotărât să se ducă la recepție ca să ceară un tirbușon, de unde s-a întors rapid, dezumflată. Restaurantul se închisese și recepționerul nu avea în dotare tirbușon. A reluat izbirea sticlei cu fundul de pământ cu și mai mare tenacitate (și năduf), după vreo cinci minute am înlocuit-o și, după alte vreo cinci, dopul, în fine, a cedat. Am lăsat sticla pe jos și, grăbit, m-am ridicat după pahare. Liz a luat perna și prosopul pe care le-a aruncat înspre pat, a făcut o piruetă și a pescuit de pe fotoliu abandonata carte despre codul Otokogi pe care a sucit-o și a răsucit-o pe toate părțile cu mișcări sceptice dar pline de siguranță, apoi a aruncat-o înapoi pe fotoliu, s-a suit în vârful patului, și-a sprijinit spatele de peretar, și-a întins picioarele lungi cât o zi de post, le-a așezat unul peste altul, a luat telecomanda, a deschis televizorul și a început să caute ceva, probabil nu căuta nimic sau căuta ceva aiurea, a derulat canalele, toate în limba germană, până când a dat de canale goale, care nu transmiteau altceva decât purici, purici albi, mici, silențioși și monotoni, purici nemțești și, în cele din urmă, a spus:

-          Nu crezi că Varadero e cam nebun?

Iarăși m-am simțit prins în capcana pe care nu o mai puteam evita. Și, ca să nu încurc borcanele, am preferat să rămân în picioare, plimbându-mă de-a lungul și de-a latul camerei cu paharul în mână, gândind răspunsul pe care să i-l dau, dar nu-mi venea nicio idee suficient de bună pentru că o grămadă de scenarii îmi acaparaseră mintea în care încă mai răsunau loviturile sticlei de vin. Mă întrebam dacă nu cumva Liz este deja amanta lui Varadero, cu toate că nimic nu-mi dăduse de înțeles ceva în acest sens. Și dacă, totuși, era amanta lui Varadero, însemna că întrebarea era subersivă iar Liz (și Varadero în același timp și în egală măsură), urmăreau un scop. M-am gândit că cel mai bine este, probabil, să dau un răspuns evaziv sau, și mai bine, unul neutru.

-          Nu știu ce să spun, sincer să fiu.

Liz a sărit ca arsă, cu o detentă atât de surprinzătoare încât am avut senzația că-l am în față pe Noriaki Kasai.

-          N-ai văzut tâmpenia aia de desen? Cum adică trei cercuri? Cum adică imaginea... cum a spus? Poetico-geometrică sau cum? Cum adică noi suntem o triadă formată din trei cercuri care se intersectează? Ce dracu e asta? Eu, una, refuz să fiu cerc. Măcar de s-ar fi gândit la o sferă, dar cerc?

-          Omul face geometrie plană, nicidecum în spațiu, iar cercul transpus în spațiu este nimic altceva decât o sferă, am zis și am luat o gură de vin care s-a dovedit a nu fi vreo licoare a zeilor, ci una îngrozitor de astringentă.

-          Sferă, nesferă, eu cred că-i dus cu capul. De ce crezi că m-a sunat săptămâna trecută, într-o seară, pe la 11? Ca să-mi povestească un film pe care-l văzuse, un film de groază, dar care n-avea nimic de groază în el. Era vorba despre... dar dă-l încolo de film, o prostie, chestia era că nu filmul era problema, ci că el – mi-a spus-o rușinat tare – plânge la filme și consideră asta o adevărată boală, adică este atât de sensibil sau de imbecil încât lăcrimează la prima scenă cu un copil amărât. Acum, ce era să-i spun, i-am zis că și eu plâng la filme și că asta nu e o boală, dar i-o dădea înainte cu masculinitatea, cu a fi bărbat, cu a conferenția la congrese și chestii d-astea. Eu cred că nu e prea zdravăn, tu ce părere ai?

-          Cam aceeași părere, i-am zis, deloc convins că procedez bine.

Nu știu precis de ce, brusc, privind-o pe Liz cum își mișca tacticoasă degetele de la picioare, am realizat – să spun că mi s-a relevat? – faptul că, dacă eu sunt un umanist cât se poate de clasic care se ocupă de literatura postumanistă, ea este o postumanistă, o tipă lejeră, OK cu sine însăși dar și cu tehnologia a cărei apologie o făcuse cu câteva ore mai devreme, enervându-l pe Varadero în discuția legată de noua etică medicală care-a invadat viața planetei. În fapt, o non-etică. Non-etică după părerea mea, nouă etică după părerea ei, etică punct după părerea lui Varadero care, cu punctul ăla al lui, voia să se scoată din schemă. Adică eu urma să i-o trag unei tipe cu convingeri radical diferite în ceea ce privește etica? Lucrul ăsta mi s-a părut cu totul imposibil, ca și cum urma să-mi calc în picioare principiile, educația, până la urmă, propria-mi istorie. Cât despre Varadero, îmi devenise clar că omul era cu pluta. Cum îl scoteai din Raspeglio, cum plutea în derivă. Și tocmai din cauza asta îmi era și drag, și simpatic. Mă dumirisem și cu privire la teoriile lui psihologico-geometrice. Omul, pur și simplu, crea probleme încâlcite de geometrie plană (de atâta era în stare) în opera raspegliană, asupra cărora aplica o așa-zisă grilă psihologică (există așa ceva?). Cum ar veni, el era și creatorul misterului, și dezlegătorul lui. Era complet dus, dar era simpatic în metodologia lui șovăielnică și în șovăiala lui metodică, de al cărei spectacol am avut din nou parte cu mult mai repede decât m-aș fi așteptat.

Eram prins într-o mare dilemă: principiile mele sau zâmbetul Monalisei grefat pe un chip purtat de un trup rubensian, care stătea să explodeze ca o dinamită, în ciuda (sau datorită) discursului tendențios cu privire la Varadero? În cele din urmă, Varadero mi-a salvat principiile, bătând la ușă. Sunetul de rașchetă s-a auzit din nou și Varadero a apărut cu șovăiala lui, ținând în mână o sticlă de vin, ca un șoarece ducând un trofeu. A intrat în cameră și m-a întrebat, din semne, ale cui sunt cele două picioare pe care le vedea doar de la genunchi în jos. I-am făcut semn să intre și șoarecele cu trofeul a dat ochii cu dinamita rubensiană. Oh, nu!, a zis Liz și ne-am mutat cu toții pe balcon, cu perna și cu prosopul. Și, în timp ce loveam, cu rândul, sticla de pământ, Varadero a început să desfășoare un nou raționament cu privire la structura geometrică perfectă a aparițiilor Vocii în opera lui Raspeglio. Așa ne-a prins dimineața, sorbind din licoarea zeilor, eu cu Liz demontând, rând pe rând, ipotezele varaderiene, Varadero explicându-i lui Liz de ce viitorul va fi numai și numai al literaturii mahalagizate și amândoi încercând să mă convingă că postumanismul nu este de aruncat la coșul de gunoi al istoriei, câtă vreme Raspeglio, un umanist pur sânge, reușise să scrie o operă titanică (despre care nu auzise, totuși, nimeni). Dimineața i-am lăsat prăbușiți pe pat, mi-am luat troller-ul și am plecat spre aeroport. Îndepărtându-mă de hotel, am văzut din ce în ce mai clar cum în urmă, bine ascunse în frunzișul pădurii nemțești, rămân niște cercuri goale (sau iluzia unor cercuri), lipsite de orice intersecție, niște cercuri care nu se vor transforma niciodată în sfere, niște cercuri pe care până și Dante le-ar fi invidiat.

Around the Circle - V. Kandinsky, 1940

Cioburi

De vină a fost iubirea. Iubirea mea obsesională pentru porțelanurile vechi, de care sunt cu totul conștient că este anormală. De fapt, de vină a fost slăbiciunea. În fața frumosului îmi pierd uzul rațiunii. Praful și pulberea se aleg de liberul meu arbitru. Mintea-mi stă în loc, țeasta mi se golește, inima uită să bată. Mă lovește apneea. Vertijul pune stăpânire pe mine, sângele mi se scurge-n picioare. Devin anemic văzând cu ochii. Pur și simplu nu rezist frumuseții. Cam așa s-a întâmplat când am văzut-o prima oară (și a doua, și a treia) pe Renata. Renata este specialistă în porțelanurile Meissen și, în general, în porțelanurile europene vechi, mai ales în cele germane. N-o interesează cele noi, spune că-s produsul decadenței, „a tehnologiei care a perfecționat până și musca”, a morții creativității. Spune că sunt oglinda omului devenit mașină, a omului care s-a lăsat înconjurat de știință și care a rămas fără sprijin și fără ajutor. Fără Dumnezeu. Adică a omului devenit neom. Nu am stat niciodată să mă gândesc la chestiile astea, mi-a fost suficientă virulența și, în special, frumusețea ei. Renata avea frumusețea unui Sèvres pictat de Pierre Riton după un decor de Jean Charles Develly. Dacă n-ar fi fost atât de smucită, de energică și de veșnic nemulțumită, nu știu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult. Mă îndrăgostesc ușor, asta-i problema mea. Iar Renata, cu numele ei smintit, m-a nenorocit. Nu-i o glumă, nu e o metaforă, nu e o figură de stil. Chiar vorbesc serios. Am vrut să fie a mea din primul moment. Mi-am dorit-o așa cum îmi doresc o ceașcă frumoasă sau un ceainic pe care încă nu am pus mâna. Mă îmbolnăvesc expozițiile de porțelanuri, acolo nimic nu e de vânzare iar piața licitațiilor este indecentă. Nu-mi permit. Am băgat o avere în colecția mea, dar e ca și cum mi-aș fi alintat iubita cu bijuterii scumpe, excursii exotice, haine de firmă, parfumuri de nișă, mese de lux. Dar nu-mi pare rău. Iubirea mea merită orice.

Renata nu s-a voit alintată cu nimic. Renata nici măcar nu m-a băgat în seamă. Sunt restaurator de artă la V&A. Am o carte de vizită excelentă, cu toate că-s destul de tânăr. Am 29 de ani. Nu mă-ntreba câți ani are Renata, amănuntele nu sunt importante. Ne-am certat de la primul contact. Venise cu ifosele ei de expert, cu aerele ei de italiancă rafinată, fluturându-și poșeta Furla dintr-o piele moale de culoarea viezurelui, tivită cu șnur împletit galben ca muștarul de Dijon (absolut mortală, jur!), Furla ei impertinentă și mare cât o găleată, croită im-pe-ca-bil. A venit cocoțată pe tocuri cui interminabile, țăcănindu-le nervos pe marmura podelei care răsuna delicios în liniștea solemnă a sălii. Purta o pereche de blugi skinny bleu, lungi până deasupra gleznelor, care contrastau minunat cu pantofii albi, mați, fără cusur (cred că erau Ferragamo), o bluză spumoasă, de un alb arogant și un sacou chique, bleumarin. La gât i se balansa un colier lung, din perle baroque uriașe. Renata este italiancă, deci Renata are stil, iar stilul ăsta nu se învață, îl ai sau nu îl ai. Ține de personalitate. Și de certitudinea unei frumuseți aparte. Voia să știe compoziția cleiului pe care aveam de gând să-l folosesc la restaurarea unei cești Meissen de la 1840. Muzeul îi ceruse părerea iar părerea ei nu coincidea cu a mea. Făcuse drumul la Londra pe cheltuiala muzeului doar ca să se certe cu mine și ca să-mi demonstreze că sunt un dobitoc, uitând că ea e doar expertul, pe când restauratorul sunt eu. Aveam materialele potrivite Meissen-ului, însă la temperatura la care urma să le lucrez obțineam un produs de un alb nepotrivit originalului. Așa încât am ales materialele cu care obișnuiam să restaurez Limoges-urile de la 1900, tip Charles Arenfeldt, din care obțineam fix culoarea potrivită, verificată cu cel mai profesionist aparat, din categoria celor pe care Renata le ura. O culme a tehnologiei pe care muzeul cheltuise o sumă cu totul nesimțită, dar care-și dovedește eficiența irefutabilă. Am tot strigat unul la altul, până am așezat-o cu ochii în aparat. Identitatea culorilor i-a închis gura. În fața dovezilor științifice nu-ți rămâne decât să îngenunchezi cu umilință. Numai că Renata nu știa nimic despre umilință. Umilința ei se cheamă trufie. A acceptat cu onestitate și cu aroganță că aveam dreptate. Problema a fost, astfel, clasată, drept pentru care am invitat-o la un ceai. Era felul meu de a-i cere iertare pentru că o înfruntasem. M-a privit cu o depreciere pe care-mi va fi greu s-o uit. M-a privit ca și cum mi-ar fi spus: ești cretin? Sunt italiancă, ragazzo, nu englezoaică. Așa că  am invitat-o le un espresso (30 ml), recunoscându-mi lipsa de atenție. Când am ajuns la cafenea, n-a mai vrut espresso, a vrut un ceai. Negru, Earl Grey. M-a terminat. Și, cu ocazia asta, ne-am și împăcat. Abia de-aici încolo au început necazurile mele.

Renata era cu mult mai disponibilă decât părea. De fapt, era totalmente disponibilă, dar nu pentru un ragazzo. Tot ceea ce era dispusă să împartă cu mine era amorul ei pentru porțelanuri, iar eu, contemplând-o, mă și vedeam în postura... Știi lucrarea aia a lui Michel Victor Acier, The Happy Parents? E la noi în muzeu, e făcută cândva pe la sfârșitul secolului XVIII și are numărul de înregistrare C.291-1916. E un B. Adică un biscuit. Adică acel tip de porțelan neglazurat, care dă privitorului senzația pielii de bebeluș. O desăvârșire. Biscuit nu vine de la ce crezi tu, vine de la franțuzescul bis-cuit, adică ars de două ori. Double-backed, cum ar veni. Statueta aia e un vis. Când și când, mă duc să o privesc. Mă încântă. Nu a necesitat recondiționare, dar a necesitat curățare. Nu știi cum e să cureți un biscuit. E ca un preludiu. Mă rog...  Renata urma să stea la Londra trei zile. Urma, așadar, să ne vedem în trei rânduri. Prima ocazie o ratasem, mai aveam la dispoziție două, ambele pe terenul meu. Adică la V&A. A doua zi trebuia să cădem de acord asupra restaurării unui Spode bone china de la 1814 și asupra unui Delft de la 1695. Problema era clară, nu era nimic de tranșat, știam că vom fi de acord din trei vorbe, de aceea a trebuit să nu fiu de acord cu ea, căci altfel ar fi plecat imediat. Îi plăcea să se certe, de aceea am vrut să-i oferi o ceartă, dar n-am fost în stare. Discuția noastră a parcurs lent, ponderat, întregul traseu, ocolit cât m-au ținut puterile, de la particular la general. Era o povestitoare de primă mână. Îi sorbeam cuvintele, le lăsam să mă-nvăluie, aproape că le rosteam împreună cu ea, secondând-o cu un Δt infinitezimal, apoi le transcriam pe suprafața lucioasă a foiței meningelui pe care-l simțeam cum vibrează, după care treceau, imprimându-se, în creierul meu încântat de spectacol.

Păstrase doar colierul de perle. De astă dată purta o bluză simplă, din mătase de un roz prăfuit, un cardigan ca o spumă, probabil un shetland, n-aș ști să denumesc culoarea, poate un gri de popândău mort de două zile, un gri vinețiu, și blugi de aceeași culoare. Se dăduse jos de pe tocuri. Încălțase pantofi Oxford iar geanta era o sminteală totală, o Furla model Stacy, ca o bomboană, de nu-ți puteai desprinde ochii de ea. Cunosc marca pentru că și eu tot de la Furla îmi cumpăr accesoriile. Nu c-aș fi bogat, dar sunt pretențios și obsedat de frumos. Cuvintele ei deveniseră arabescuri care-mi goleau mintea în loc s-o umple, povestea ei era un cântec care mă legăna între imponderabilitatea unei plăceri devastatoare și insecuritatea unui viitor care nu se mai putea inventa în lipsa ei. Visam sau înnebuneam? Ce se întâmpla cu mine? Nu aveam timp să mă interoghez, trebuia să rămân acolo, să nu pierd nimic din spectacolul ființei ei, din susurul vocii moi, care-și schimbase timbrul. Devenise ca o vată pe băț care se topește în soare. 

O știi pe Sonia din Păpușa de porțelan? Așa era Renata. Fix cum scrie Tolstoi în Păpușa. Mi-a povestit ce înseamnă munca ei. Își întemeiase afacerea alături de bărbată-su, un specialist IT care-i construise un site de prezentare indexat de toate motoarele de căutare. Cum tastai cuvântul „expert”, în orice limbă, cum apărea site-ul ei. Cum tastai cuvântul „porțelan”, în orice limbă, cum apărea site-ul. Cum tastai cuvântul „Meissen”, sau „Rosenthal”, sau „Delft”, sau „Thuringia”, sau „Saxa”, sau „Limoges”, cum apărea site-ul. Până la urmă, puteai tasta orice cuvânt – asta era șmecheria! -, Renata era acolo, prezentă cu vivacitate în lumea viruală, în fruntea ei, conducând-o, acaparând-o. Renata era toate limbile lumii, toate cuvintele lumii. Renata era totul. Interfața era diferită în funcție de țara din care se dădea căutare pe un cuvânt sau altul iar fiecare interfață făcea apel la elemente tradiționale naționale, ba chiar și regionale, inserate subtil. Una peste alta, site-ul la care bărbată-su muncise doi ani avusese un succes atât de mare, încât Renata era tot timpul pe drumuri. În timp, tarifele ei crescuseră, își selecta clientela din ce în ce mai riguros, grosul mălaiului venind de la milionari interesați de achiziții scumpe, care doreau certitudinea originalității pieselor cumpărate în afara licitațiilor. Din etica ei profesională făceau parte tarifele mici pentru muzeele naționale și cele exorbitante pentru cele particulare. Expertizá fără tarif piese ale muzeelor cu intrare gratuită, lua pielea de pe cele cu tarife indecente. Voiaja des în Elveția, tărâmul neutru al marilor averi. Cunoștea pe de rost orașele ale căror muzee sau milionari o solicitaseră, le iubea, voia să se mute în unul dintre ele cât mai repede. La Geneva, de exemplu.

-          Ai fost vreodată la Ariana?, m-a întrebat în timp ce-și rula o țigară într-o foiță maron de tutun, cu degetele ei subțiri și lungi, de pianistă, cu unghii colorate cu o ojă mată. Cculoarea asta cică se numește  nude.

M-am simțit jignit.

-          Eu am restaurat La libération de l'esclave, de la 1770, i-am răspuns deranjat, accentuând, deliberat, cuvântul eu.

Dar Renata n-a băgat de seamă accentul sau poate că nu i-a păsat. Se vedea că îi pasă doar de relațiile umane. Nu doar cunoștințele ei în materie de porțelanuri îi aduseseră succesul, renumele și, odată cu ele, o căruță de bani, ci mai ales relațiile interumane, așa zicea. „Dacă nu știi să relaționezi cu oamenii, nu ai nicio șansă-n viață. Totul se reduce la relațiile umane.” M-am enervat.

-          Și comuniștii sunt oameni?

Întrebarea a luat-o prin surprindere. A căzut pe gânduri. După câteva clipe în care a părut mai degrabă încurcată, a zis:

-          De ce nu? Sau... Ce naiba întrebare e asta? Nici măcar nu o înțeleg. Ce tâmpenie de întrebare e asta? Evident că și comuniștii sunt oameni, ce legătură are asta cu ceea ce spuneam? Păi dacă nu sunt oameni, ce altceva sunt?

Era de-a dreptul revoltată.

-          Ei, află tu de la mine că nu, comuniștii nu sunt oameni. Sunt sub-oameni.

M-a privit uimită, apoi intrigată, în cele din urmă, cu compătimire. Se vedea că nu pricepe nimic și că este totalmente lipsită de simțul umorului. Or, mie oamenii lipsiți de simțul umorului nu-mi plac.

-          Dar naziștii ce sunt?, am întrebat-o.

-          Sunt sigură că sunt tot sub-oameni, a replicat, vrând să fie ironică.

-          Greșit. Naziștii sunt niște creaturi căzute din ideal. Sunt niște oameni fracturați. Adică niște bucăți de oameni. Niște foști oameni.

S-a auzit o tăcere zumzăitoare. Era respirația ei enervată. Nu mai știa ce să creadă. Eram cretin? Glumeam? Vorbeam serios? Reușisem s-o zăpăcesc. Îmi atinsesem scopul.

-          Hai la o cafea, să-ți explic, i-am zis ațintind-o cu cea mai hotărâtă privire de care eram în stare.

La cafea a început să bată câmpii. Eram pe Regent Street, în viermuiala de vineri după-amiaza, când șuvoaie de londonezi și de turiști năvălesc în magazine ca să-și satisfacă iluzia shopping-ului cu discount, sensul suprem al vieții. Am dus-o la Ralph’s Coffee. S-a suit pe unul din scaunele înalte, lăcuite, de la bar. M-am săltat și eu pe scaun și, timp de o clipă, brațele ni s-au atins. Nu m-am simțit deloc electrocutat, așa cum mă așteptam. Am vrut să mă întorc la capitolul sub-oamenilor, dar m-a oprit o prudență de natură profesională. Ideea de neutralitate binevoitoare despre care citisem cu câteva zile în urmă mi s-a părut un sfetnic bun. Până la urmă, ce importanță avea dacă Renata era sau nu lipsită de umor? Brusc, nu mai voiam s-o iau de nevastă. Eram doi străini care beau o cafea împreună într-un bar select dintr-o Londră irespirabilă, unde viața alerga cu viteza unei cascade. Ea, o doamnă foarte demnă și foarte bogată, cu un deficit de simț al umorului, care visa să dispară la Geneva, să stea pe malul lacului și să privească Alpii, prin lumina irizată de stropii de apă ai celebrului Jet, să privească munții de dincolo de lac, cel mai mare lac din Europa, cum spunea încântată, de parcă dimensiunea lacului era propria-i creație. Eu, un ragazzo care cu doar un ceas în urmă nu-și putea imagina viitorul în lipsa ei și care acum, de la o distanță de două palme, îi privea ridurile în formă de mustăți de pisică de la colțurile ochilor, puful de pe obraji, aproape invizibil, gropița din obrazul stâng, care apărea de câte ori se strâmba sau zâmbea. Din puloverul ei răzbăteau, când și când, în funcție de cum se formau curenții de aer, parfumul ei, amestecat cu mirosul trupului. Natura m-a înzestrat cu un miros deosebit, astfel încât percepeam și notele de patchouli și de mosc, și pe cele de portocală amară de Amalfi, absolut inconfundabile, și pe cele de vată pe băț, probabil o substanță chimică la care parfumieri renumiți trudiseră din greu. Un parfum la modă, scump, ca, de altfel, tot ceea ce purta. Aroganța superiorității ei profesionale s-a ivit din nou, fără vreo legătură cu întrebarea pe care mi-o pusese sau având o legătură pe care mi-a fost greu s-o înțeleg.

-          Și de unde spui că ești?

Abia când și-a sprijinit cotul pe suprafața lucioasă a barului am văzut Tissot-ul de la mână, brățara lui din aur, strălucitoare ca un soare în deșert. Brusc, atitudinea devenise cea a unei femei care avea tot timpul din lume să-mi asculte povestea. Cu toată că strada gălăgioasă revărsa torente de oameni în ambele direcții, la Ralph pulsa o liniște zumzăitoare, probabil datorată unei izolări fonice deosebite. I-am spus că sunt din sud, dintr-o șară balcanică și că am ajuns la Londra cu o bursă de studii de master, la care mi-a răspuns că mă citise, că engleza mea are eleganța limbii literare care se învață doar în școlile și universitățile fostelor țări comuniste și că Londra nu a ajuns să mă mistuiască până a mă face inconfundabil, în marea de nativi needucați. A vrut să sune ca un compliment dar, nu știu de ce, a sunat ca dracu. I-am vorbit despre sărăcia din primul an de școală, despre cum am muncit fără să fiu plătit la vreo două muzee din Londra doar ca să deprind mai mult din arta restaurării, despre cum mi-am luat lucrarea practică de master la V&A și despre cât de încântat fusese domnul Pritcher de mine încât mă angajase cu contract pentru întreaga perioadă a doctoratului, smulgându-mi promisiunea că tema lucrării avea să fie un studiu despre cleiul pe care urma să-l descopăr și din care el avea să facă minunea secolului în materie de restaurare a porțelanurilor Meissen, a căror culoare ridica un grad de imprevizibilitate fiecărui restaurator, despre cum mi-am petrecut zece ore pe zi, timp de trei ani, în muzeu, despre cum am locuit în cea mai mică mansardă din lume, și nu în campus, doar pentru a nu mai pierde vremea cu transportul halucinant al unei Londre îmbâcsite de oameni a căror viață este lipsită de sens. Renata nu părea interesată de ceea ce pentru mine reprezenta partea romantică și plină de iluzii (azi spulberate) a vieții mele, ci de ceea ce lăsasem în urmă, țara pe care o părăsisem, familia, prietenii.

-          Un căcat, aia am lăsat. O țară de labagii corupți, un munte de corupție, un Everest de corupție, o planetă a corupției care într-o zi se va transforma într-o Hiroshima și țara mea va dispărea în neant, acolo de unde a și venit, aia am lăsat.

Nu-mi făcea plăcere să vorbesc despre asta. Ea, din contră, părea foarte încântată să m-asculte. Între două țigări și două sorbituri de cafea, Renata devenea din ce în ce mai luminoasă. Era ca o plastilină lăsată la soare. Efectiv se înmuia de plăcere ascultând-mi discursul plin de invective la adresa țării mele și a sub-oamenilor care puseseră mâna pe ea, a mahalei care din periferie ajunsese în centru, cucerindu-l și, de-acolo, dintr-un singur salt, acaparese parlamentul. Mie, toate astea îmi produceau un rău fizic. Ai mei îmi dăduseră brânci la Londra disperați de certitudinea ireversibilității fenomenului politic. Ei prinseseră comuniștii, mizeria lor socială, decadența umană, făcuseră cunoștință cu inderdicția de a vorbi liber și de a gândi, cu închiderea granițelor, cu zloata și restriștea din interiorul lor. Văzuseră cum într-o Europă care devenea din ce în ce mai corectă politic comuniștii renăscuseră sub chipul noilor progresiști, sub paravanul unei denumiri care promitea progresul dar care nu avea de-a face decât îndobitocirea oamenilor. Noua dresură, noua imbecilizare avea, spuneau ei, un chip cu mult mai perfid și se producea cu instrumente infinit mai eficiente, sub umbrela drepturilor omului. Erau de-a dreptul îngroziți de eficiența acestor metode și de musulmanizarea Europei, astfel încât, într-o zi, mi-au dat un ultimatum: ori emigrezi, ori mama se sinucide. Iar eu, cretinul de mine, am ales tocmai Londra, îi spuneam Renatei, care mă asculta vrăjită și siderată, probabil de capacitatea de transfigurare a mamei, de iubirea ei fără margini pentru mine, o mamă care era dispusă să-și jertfească viața doar ca odrasla sa să nu aibă parte de ceva asemănător cu comunismul în care ea își dusese întreaga viață, visând cu ochii deschiși la șansa de a ieși, măcar o singură dată, din nenorocita aia de țară.

-          Ție cum ți-a mers?, am întrebat-o.

-          Rău, a zis, și a stins țigara, strivind-o în scrumieră.

A doua zi urma să fie a treia și cea din urmă zi a Renatei la Londra. În ciuda descoperirii că Renata era lipsită de umor – atribut esențial al unei eventuale iubite -, întâlnirea din ziua precedentă îmi lăsase un gust confuz, ca o senzație satisfăcătoare care părea să pună ordine în haosul din mine. Nu știu de unde venea sentimentul satisfacției, din faptul că mă ascultase? Din aceea că, vorbindu-i, descărcasem lucruri despre care nu voiam să-mi amintesc dar care se acumulau ca aburii într-o oală cu capac? Să fi fost doar efectul de catharsis, care mă lăsase ușor, imponderabil și cu o ușoară senzație de plutire care încă dura? Să fi fost realizarea lentă a gândului că marea Renata Scipione, expert internațional în expertizarea obiectelor din porțelan, aproape milionară, îmi oferise timpul și atenția sa cu atâta naturalețe și plăcere? Habar n-am, cert e că, în dimineața în care Renata urma să vină pentru ultima oară la muzeu, am așteptat-o cu un Gyokuro, un ceai verde suav parfumat, într-o cupă aburindă. Cum a dat cu ochii de ea, fața ei a luat chipul unei uimiri pline de o încântare care mi-a tăiat respirația.

-          Ești nebun?, a zis fericită. Ești nebun? Te arestează ăștia dacă te prind. Ești chiar nebun? Doamne, chiar ești nebun!, a zis și și-a dus palmele la obraji, cuprinzându-i. Piatra inelului ei, o piatră mare, roz-alburie, a sclipit orbitor.

Era o ceașcă sustrasă doar pentru un ceas din depozitul muzeului, la care aveam acces nemărginit. Îmi câștigasem reputația de om de absolută încredere în lungii ani de când lucram la V&A și nicio urmă de suspiciune nu plana asupra mea. Aveam dreptul să mă mișc în depozitul cu comori după bunul meu plac, în ciuda camerelor de luat vederi care funcționau permanent. Puteam lua să cercetez orice obiect. Eram deținătorul suprem al unei comori inestimabile și mă mișcam lejer, chiar dacă plin de importanță, printre ele. Pe de-o parte, gestul meu putea părea – și chiar era – o blasfemie la adresa împăratului Ankan, cel de-al 27-lea împărat al Japoniei și a delicatei sale soții, prințesa Kasuga. Peste noapte, îmi trecuse prin cap o idee nebunească: s-o servesc pe Renata cu un ceai Gyokuro, în celebra cupă de cleștar veche de 1500 de ani, neștiind dacă Renata cunoaște sau nu povestea ei, neștiind nici măcar dacă ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. Întâlnirea din după-amiaza precedentă îmi făcuse atât de bine, ca și cum Renata ar fi descoperit o rană veche pe care o oblojise cu multă dragoste. Mă simțeam vindecat de o boală fără nume și țineam să-i mulțumesc într-un fel în care doar ea putea fi singura persoană din lumea care l-ar fi putut aprecia. Sustrăsesem cupa de cleșter, o împrumutasem de la Victoria & Albert Museum pentru a-i oferi Renatei mulțumirea mea inestimabilă. În realitate, când cineva vorbește despre ceva inestimabil vorbește despre o incapacitate. Cupa de cleștar era măsura incapacității mele de a-i oferi Renatei ceva la schimb, ceva de aceeași valoare cu ceea ce-mi dăduse în confuzele ore petrecute la Ralph și care mă transformaseră în altcineva. Când eram foarte tânăr, cred că aveam vreo 18 ani, am citit o poezie despre un meteorit. Un copil jucându-se în curtea casei vede o bucățică de meteorit desprinzându-se din imensa masă cosmică. Plutește spre pământ și aterizează în țărâna în care se juca. Copilul ia bucățica de meteorit în mână iar aceasta, la rândul ei, îl ia pe copil de mână. Bucățica are rotițe care ticăie, șurubele, nituri. Este vie. Este un mic mecanism viu, capabil de iubire. Se iau de mână și pleacă împreună, spre nu se știe unde. Cam așa am simțit-o eu pe Renata, ca un mecansim devenit uman, ca pe o fetiță plină de rotițe și de șurubele, care mă luase de mână și cu care plecasem într-o lungă călătorie spre fericire. Teribil de emoționat de emoțiile Renatei, am luat minuscula cupă de cleștar de pe birou și i-am întins-o. Voiam să guste licoarea aburindă, preparată special pentru ea. O italiancă rafinată, expertă în espresso și în ceramică veche nemțească nu are cum să nu aprecieze esența unui ceai verde prețios și catifelat, pentru care plătisem o sumă  astronomică: 18 lire pe doar 20 de grame. Renata a întins mâinile spre mâinile mele regulamentar, așa cum se preia un obiect de mare valoare care-ți este dat. Mâinile noastre s-au îmbrățișat o clipă, ochii ei fermecători au sclipit în apele lor verzi și albastre și turcoaz precum apele Caraibelor, puful argintiu al obrajilor a vibrat, buzele moi i-au tremurat aproape imperceptibil. Incapacitatea mea inestimabilă de a-i mulțumi m-a frisonat o fracțiune de secundă, o fracțiune de secundă dilatată la scara unui secol. Părăsind îmbrățișarea fulgurantă și neintenționată a degetelor noastre, cupa de cleștar și-a luat zborul. Micul de jet de ceai verde a țâșnit în sus, precum celebrul jet de apă de la Geneva, în timp ce cupa a luat-o-n jos, zdrobindu-se de pământ, în urma unui zbor lung, derulat cu încetinitorul sub privirile noastre îngrozite, mutilate de atrocitatea faptului care se întâmpla. Am rămas privind cele zece cioburi într-o stupefacție halucinată de imaginea unei imposibilități ivite din senin. Ca și cum am fi privit însăși moartea.

Nu-mi mai aduc aminte sfârșitul. Am fost repatriat. Scriu aceste rânduri privind bucata de cer gri sârmos pe care-o întrezăresc printre gratiile vechi și groase. Renata încă îmi scrie din când în când, din ce în ce mai rar, spunându-mi că mă așteaptă.

噂に聞く川喜田半泥子はスーパー陶芸家だった！:いづつやの文化記号

Switch

Mi-a spus încă de la început: dacă nu faci parte din categoria celor pentru care nimic nu este imposibil, atunci n-ai nicio șansă cu mine. Habar n-aveam din ce categorie făceam parte, dar nu eram prost să spun că nu. Am privit-o atent, să pot surprinde o urmă de vulnerabilitate. Noi, bărbații, ne dăm în vânt după femeile vulnerabile. N-am surprins nimic. Privirea ei, însă, exprima inocență. Sorbea fără zgomot din ceașca de ceai. Stătea contre jour și lumina clară de după-amiază îi contura pomeții, nasul, bărbia. Eram la Raison D’Etre, pe Bute Street, o stradă cu totul și cu totul anostă la orele amiezii, dar veselă și plină de viață în timpul zilei, când tarabele fermierilor se aliniau una lângă alta și se umpleau cu legume și fructe proaspete. Raison D’Etre (scris chiar așa) era o cafenea franțuzească, un amestec de boulangerie, café și sandwiches, așa cum scria pe frontiscpiciu, alegere care mi s-a părut de un prost gust perfect și tocmai de aceea am intrat în acea după-amiază rece de aprilie, ca să mă adăpostesc de ploaie și ca să văd dacă și interiorul este decorat cu la fel de mult prost gust. M-a surprins plăcut zidul îmbrăcat în cărămidă, pernele pe care îți puteai sprijini spatele, iluminarea. Stătea la o masă lângă ferestre, scufundată într-o carte care părea foarte importantă. Avea un aer neajutorat, de femeie singură, ca și cum s-ar fi ascuns în cartea aia nu doar ca să scape de lumea din jur, ci și ca să nu mai fie atât de singură. Își rodea unghia degetului mic la mâna dreaptă. 

Mai târziu aveam să aflu că era oricum numai neajutorată nu. De fapt, cartea m-a atras. Citea The Narrow Road to the Deep North a lui Richard Flanagan, pe care tocmai o terminasem. „Prea tristă”, i-am spus, mizând pe efectul surpriză. „Prea lipsită de umor.” A ridicat o pereche de ochi mari și verzi, cu gene rimelate, a clipit de câteva ori, demonstrativ și m-a privit ca pe ultimul imbecil. „Cum naiba să ai umor când scrii despre război și despre prizonieri?”, m-a întrebat retoric și cu o vădită grimasă de silă. O dădusem în bară. „Și Hassel tot despre război a scris și am râs cu lacrimi citindu-l.” Se pare că de astă  dată o nimerisem mai bine. A închis tacticoasă  cartea, a așezat-o pe masă, și-a încrucișat mâinile în poală și m-a surprins de-a binelea: „Nu mai umbla cu fofârlica. Nu e nevoie să mă cucerești ca să bei o cafea cu mine.” I-am zâmbit tâmp și am luat loc pe scaunul din fața ei. Mi-a zâmbit relaxată și senină. Am început s-o studiez intens, penetrant, posesiv. Știam că mișcarea asta dă pe spate orice fată. Nici de astă dată nu mi-a mers. M-a pocnit fără să stea pe gânduri. „Nu vrei să termini cu schemele astea prăfuite?”, a zis și și-a încrețind nasul, strâmbându-se la mine. Iar eu m-am simțit oribil.

 Adevărul e că eram un bătrân plictisit care-și pierduse rostul de când cu ieșirea la pensie și căruia chiar îi trecuse prin minte să se sinucidă. Îmi cam încheiasem treburile prin lumea asta. Bifasem o căsnicie și câteva relații în afara cadrului, crescusem doi copii, îmi imaginam că le făcusem rost de un sens în viață, îmi îngrijisem părinții până la moarte, cărasem pe umeri o revistă literară vreme de 24 de ani, scrisesem câteva cărți, niciuna formidabilă și acceptasem, în sfârșit, că nu voi scrie niciodată o carte mare, obsesia oricărui scriitor. Acum mă plictiseam de unul singur în frumosul meu apartament cu terasă de 18 metri pătrați și, atunci când nu citeam sau când nu ascultam muzică, îmi priveam, răvășit, în fața oglinzii, anatomia trupului al cărui abdomen să lăsase, pieile de pe brațe care începuseră să atârne, ridurile din ce în ce mai adânci, părul care începuse să se rărească, dinții care trebuiau detartrați de gudroanele din fumul de țigară de cel puțin două ori pe an. Îmbătrânirea este un proces eminamente cinic. Omul care te privește din oglindă este un străin. Nicio legătură cu cel care știi că ești. Tu ești cel dintotdeauna, de exemplu cel de la 30 de ani. Din oglindă te privește un bătrân de 70. Te uiți la el și te-ntrebi cine dracu e, știind că ești tu. Ei, chestia asta încă nu-mi ieșea suficient de bine. Drama psihologică din care nu puteam ieși cu decență. Cel care mă privea din oglindă era oricine altcineva, numai eu nu. Știam că sunt eu dar nu mă recunoșteam în mine însumi, cum ar veni. Dezacordul ăsta îmi dădea bătăi de cap, până am hotrât să-l bag în mă-sa pe tipul indecent de bătrân, pe străinul care încerca să mi se insinueze în minte și care încerca să-mi trăiască viața, ca și cum ar fi fost eu. Tocmai inadecvarea asta m-a adus alături de Natalie.

De ce să n-o recunosc? Bătrânețea mă înspăimânta. Pe Natalie o înspăimânta tinerețea, lipsa ei de noimă, faptul că nu știa ce avea să urmeze și mai ales posibilitatea că avea să facă alegeri greșite. Cel mai teamă îi era că iubirea ar putea să nu servească la nimic. Că libertatea iresponsabilă de care beneficia îi va ruina viața. Că utopiile pe care și le construia o vor scoate din realitate. Că va ajunge să locuiască în cărți. Avea doar 30 de ani și aflase despre ea că este suficient să-și propună ceva ca să se și împlinească. O luase ușor, cu lucruri mărunte, obișnuite. Trecuse, apoi, la lucruri care nu sunt la îndemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea este Natalie Preston, cea care acum un an câștiga Man Booker Prize-ul. Adoptase o strategie simplă, semnase cu un pseudonim masculin. Nu vreau să spun că este suficient să semnezi cu un nume de bărbat ca să câștigi Booker-ul. Ea îl câștigase și lucrul ăsta m-a înspăimântat de-a binelea. Ajunsă la acest moment al povestirii, perspectiva asupra ei mi s-a schimbat brusc. M-am simțit, dintr-odată, bătrân și neputincios. Scos din funcție. Adică mă simțeam, cu adevărat și pentru prima oară, de vârsta mea. Era limpede, Natalie, la cei doar 35 de ani ai săi, nu era deloc o tipă obișnuită. Era ceva de speriat. Nici nu voiam să ascult mai departe povestea succeselor ei, deja mă simțeam complexat, dacă nu de-a dreptul castrat. N-aveam ce-i opune. Nimic suficient de interesant, nimic lăudabil, nimic excepțional, nici măcar ceva cât de cât ieșit din comun. Eram un om cât se poate de simplu care încă nu începuse să chelească și care se surprinsese într-o zi, în timp ce moțăia în fotoliu, scurgându-i-se saliva pe la colțul gurii, ca la bătrâni. Mi s-a părut că îi pot citi în ochi erudiția. Mi s-a părut că văd, în centrul pupilelor întunecate, câini asmuțiți și cai sălbatici. Stânci de granit și stropi de ploaie parfumați. Soare clocotitor și sfinți dansând prin rai. Și atunci, un scenariu nebunesc s-a derulat, fulgerător și clar, în mintea mea. Știam ce-aveam de făcut. Mi-am îndreptat privirea în jos, învins. Iar inima ei a făcut click.

Ca să fiu sincer, nu arătam atât de râu pe cât mă vedeam, uneori, când stăteam gol în fața oglinzii. Hainele de bună calitate sunt cea mai bună investiție pentru un bărbat ajuns la vârsta mea, care încă mai crede că poate învinge bătrânețea. Era singura asemănare cu Natalie. Când m-a întrebat dacă fac parte din categoria celor care cred că nimic nu este imposibil, la bătrânețe m-am gândit, așa că i-am răspuns spontan, cu o convingere netrucată: evident că totul este posibil. Evident că este cât se poate de posibil ca tu să devii iubita mea, asta este chiar o certitudine, mi-am mai spus în gând. Am cucerit-o prin siguranța mea? Prin convingerea aceea manifestă, autentică? Niciodată n-am fost mai autentic în viața mea. Dacă n-am întins mâna spre mâna ei, asta s-a datorat unei rezerve de natură didactică, îndelung exersată în fața studentelor mele. Asta e ideea: să transmiți non-verbal că ai dori să faci un gest de apropiere, dar să te abții să-l faci. Se numește ambivalență dar este tradusă ca bun simț. Transmiți un mesaj cu sens dublu, iar asta pune în încurcătură pe oricine, dar tocmai asta este ceea ce îl aduce pe celălalt în spațiul tău de confort. E deja prizonier. În plasa asta a căzut și Natalie. Natalie care mi-a vorbit despre mediocritatea umană încă de la prima întâlnire. Natalie care nu a pregetat să-și expună sila față de societatea în care trăim. Natalie care era capabilă să vorbească două ceasuri fără oprire, la fel cum era capabilă să tacă două zile. Ca s-o dau pe spate, am invitat-o la The Ivy Chelsea Garden, printre plante curgând din tavan, tablouri perfect aranjate pe pereți, puse-n valoarea de lumina molatecă a unei dimineți suave de iunie, când toată Londra era la muncă și liniștea domnea în selecta terasă închisă a luxosului restaurant. Evident că nu frecventez The Ivy Chelsea Garden, nu e de nasul meu, dar investiția pe care eram pregătit s-o fac aveam siguranța că va merita toate paralele.

Da, s-a dovedit a fi o investiție esențială și bine centrată. Centrată în miezul plăcerii lui Natalie de a trăi bine și de a se alinta. Mi-au trebuit 70 de ani ca să încep să înțeleg ceva despre relația dintre femei și bărbați. A fost necesar să dau de ea, s-o aduc la Ivy, s-o văd tolănită pe canapeaua Chesterfield de culoarea cognacului, perorând, printre liane, despre olmeci, mayași și boabe de cacao, despre azteci, Cristofor Columb și conchistadori, despre Cortéz, Castilia, Carletti și Italia, despre Van Houten și Fry, Nestlé și Lindt, Tobler și Neuhaus, Suchard, Mars și Ferrero, spectacol pricinuit de ciocolata cu frișcă pe care și-o comandase. După ce-a descântat-o îndelung, a vrut o salată Caesar, ocazie cu care a continuat spectacolul vorbindu-mi despre unul Caesar Cardini, un imigrant italo-mexican care locuia în San Diego dar lucra în Tijuana, pe vremea prohibiției, care și-a deschis un restaurant în State și altul în Mexic și care a inventat rețeta asta care inițial conținea doar frunze întregi de salată verde, ouă fierte, cleioase și ulei de măsline italienesc (și aici și-a lins buzele și a închis ochii, mimând extazul iar pulsul meu a luat-o la goană) iar mai apoi salata a plecat de-a lungul și de-a latul planetei și fiecare a adăugat ingrediente noi, păstrându-i numele, așa încât niciodată nu știi ce urmează să primești atunci când comanzi o salată Caesar. Și dacă tot adusese vorba, a făcut un salt la acel Experiment nobil (habar n-aveam că așa fusese numită perioada 1920 – 1933 în SUA). Mi-a vorbit despre soldații plecați la război și întorși acasă în 1919, care lăsaseră în urmă o Americă de-un fel și găsiseră una de un cu totul alt fel, una care stătea frumos aliniată celor două noi amendamente, 18 și 19, unul care interzicea producerea și comercializarea alcoolului și altul care dădea femeilor dreptul la vot. Îți dai seama, zicea, ăia au plecat la luptă și când s-au întors, s-au întors într-o Americă feministă vârâtă sub pulpana religiei care, în numele Domnului, avea grijă cu forța de obiceiul bărbaților de a bea. Idioatele, știi ce-au obținut?, au obținut exact contrariul, au obținut ura propriilor bărbați și, la schimb, pensiile sociale, alimentare și de care fel or mai fi fost și iată începutul asupririi bărbatului alb; azi, în America, dacă ești bărbat, alb, creștin și heterosexual se cheamă că ești nenorocit. Ăsta este noul sclavagism, bărbatul sclav al ideologiei feministe progresiste. Adică a neo-comuniștilor. Și a făcut un gest de lehamite.

Esențial, toate astea ar fi putut să nu însemne nimic pentru un bărbat de vârsta mea, dar pentru mine au însemnat începutul. Începutul unei altfel de tinereți. Ascultând-o, o și vedeam tolănită nu pe canapeaua de la Ivy, ci pe cea din living-ul meu, nu printre liane curgătoare, palmieri și ficuși, ci printre cărțile din biblioteca mea, mi-o și imaginam lenevind cu o carte-n mână în chiloți și tricou, cu picioarele goale, proaspăt epilate, suite pe speteaza canapelei, cu degetele de la picioare cu unghiuțele vopsite cu roșu mișcându-se milimetric, proiectate pe peretele alb, o vedeam scriind la următorul ei roman pe care urma să i-l inspir și la care aveam să dau o substanțială și neprețuită mână de ajutor, o vedeam deja în așternuturile mele (am obsesia  așternuturilor imaculate, apretate, călcate), zbătându-se deasupra mea, scoțând sunetele acelea pe care nu le-am mai auzit de ceva vreme (de niște ani, dacă e să fiu cinstit). Aveam de gând să-i fac toate poftele, s-o alint, s-o plimb, să-i cumpăr parfumuri și carnețele cu coperte îmbrăcate-n mătase, pixuri aurite cu mină cu gel, ciorapi din mătase, pantofi cu toc, cercei atârnători, aveam de gând să-i fac micul dejun, să-i citesc cărțile mele preferate... Cam tot ce n-am făcut pentru fiică-mea. De fapt, aveam de gând să-ntineresc pe seama ei. Dacă vrei, spune-i perversitate, dar nu e. Spune-i înșelătorie, dar nici asta nu-i. N-ai decât să crezi că sunt un bătrân pervers și cinic. Dar nu sunt. Când vei avea 70 de ani, o vei afla, dacă vei avea noroc. Dacă nu, nu vei pricepe niciodată ce spun.

 Nu cred în Dumnezeu, dar nici ateu nu sunt. Am avut de câteva ori nevoie de El, dar El n-a fost acolo niciodată. Nu mă-ntreba în ce cred, încă nu m-am hotărât și sunt ceva ani de când nu-mi mai bat capul cu povestea asta. Cred, în schimb, în hazard și-n noroc. Ca și în ghinion, de altfel. Fundamental vorbind, cred în mine. Știu că așa cum îmi aștern, așa dorm. Știu că, dacă viața n-are sens, omul trebuie să aibă unul. Dar la vârsta mea toate astea nu mai sunt de folos, sunt, vorba Nataliei, fumate. Relația noastră se desfășura după legi pe care ea le instaura. Una dintre ele imita principiul al III-lea al mecanicii: de câte ori ea acționa asupra mea cu o forță (de pildă, forța ironiei ei devastatoare), de atâtea ori acționam, la rândul meu, cu o forță de trei ori mai mare (cel mai ades cu sens de gratificare). Religia noastră se construia încet și sigur și, ca orice religie, își manifesta forța de atracție într-un mod insesizabil. M-am trezit captiv în lumea labirintică a minții ei, a vieții ei, a trupului ei subțirel întotând în colagenul pe care vârsta ei tânără îl secreta în exces, m-am trezit făcând parte integrantă din fiziologia ei. Mă lăsam purtat în montagne russe-ul trupului ei, mă hrăneam cu umorile ei, eram umorile ei, schimburile ei intercelulare, electrolitul univeruslui pe care Natalie îl reprezenta. Și, desigur, totul era reciproc. Natalie stătea acolo, în nodurile sinapselor dintre neuronii mei, irizând valuri de lumini diafane și de senzații pe care nu le mai trăisem. Susurul pipiului de dimineață era o simfonie compusă special pentru mine. Cred că aș fi fost în stare să-i sorb urina dacă m-ar fi pus s-o fac. Tot ce ținea de ea, tot ce venea de la ea era elixirul noii mele tinereți. Cum te poți culca cu un bărbat care ți-ar putea fi bunic, o șicanam uneori. Mă privea ironic, fix, cu ochii ei verzi și tăioși, alteori îmi răspundea prin „Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ Atot stăpânitoare”, alteori prin „sunt păgubașul vinovat”. (1) Doar privirea aceea fixă nu i-am înțeles-o la timp.

Seara ascultam Chopin, ea, cu părul răsfirat în poala mea, eu, plutind în ciuda forței gravitaționale pe care intransigența ei delicioasă o întruchipa. Existau ora de muzică, ora de masă, ora de masaj, ora de lectură, orele de scris. Un munte de libertate și de voință, asta era Natalie. Un munte de autoritate. O autoritate deontică de care mă lăsam copleșit ca un ucenic în fața unui maestru. Era falică, dominatoare. Nu vorbea niciodată de ai ei, ca și cum n-ar fi provenit dintr-o pereche ovul – spermatozoid, ca și cum ar fi fost propriul ei produs. Toate astea constituiau, pe-atunci, obiectul fascinației mele. Era zeița, iar eu, sclavul ei fericit. Anexa ei. Nu știu dacă înțelegi, eram o anexă. Un obiect. Dar eram fericit.

Nu, nu am văzut nimic din bizareria ei pentru că tot ce făcea sau spunea era strălucitor, orbitor. Se închidea uneori câte trei ore în birou, de unde se întocea cu 10 – 15 pagini absolut briliante. Mi le trântea în față – trântea, acesta e cuvântul – cu un gest de triumf, ca pe o permanentă dovadă a genialității ei. Nu știu de unde scotea chestiile alea care mi se păreau supraomenești. Și, în loc să fie epuizată după un asemenea travaliu, mintea ei era și mai incandescentă, și mai capabilă să gândească cu o viteză halucinantă cu care, deseori, nici nu puteam ține pasul. Făcea asocieri uluitoare, la care niciodată nu m-aș fi gândit. Avea capacitatea să creeze legături logice între lucruri care nu păreau să aibă vreo legătură. Lucrurile deveneau posibile doar pentru că ea era cea care le gândea. Orice minte își formează, de-a lungul vieții, pattern-urile ei pe care gândirea le folosește într-un mod cu totul inconștient. Mintea ei incredibilă scăpa oricărei matrici. Nu reușeam să decelez modelul ori pentru că mintea ei era prea complexă, ori pentru că, pur și simplu, nu exista niciunul. Nici nu-mi mai dădeam seama dacă ceea ce spunea era adevărat sau nu, într-atât de întemeiat era totul. Problema mea a fost că m-am centrat pe rațional.

Deocamdată, însă, nu exista nicio problemă. Preferam să admir reflexele aurii din arămiul buclelor ei, curcubeele din mătasea irizată a pupilelor, preferam să gust dulceața gropițelor din obrajii moi și delicați, puful lor argintiu care dădea tenului aparența unei lumini tainice, care nu știai de unde vine. O contemplam îndelung, când adormea în câte-o după-amiază în brațele mele, pe canapeaua din living, învățându-i pe de rost geometria specială a feței, curburile osaturii, îi număram expirațiile, îmi apropiam nasul de nasul ei pentru a inspira aerul pe care-l dădea afară prin nările mici, ca și cum aș fi vrut s-o iau înlăuntrul meu. După doar o lună, Natalie mă locuia cu totul și cu totul. O priveam și, invariabil, mă întrebam, fără să știu să-mi răspund: cine era această Natalie, de fapt? Ce anume era ea? Și cine, ce mai eram eu? Ce era ea în raport cu mine și ce eram eu în raport cu ea? Care era raportul ființelor noastre și la ce anume se raporta acest raport? Se ridica ea, Natalie a mea, la înălțimea interogației mele de sine însăși sau, în realitate, se situa mai degrabă în afara interogației mele? Sau nu cumva eu eram cel care nu-și putea înălța interogația la nivelul ființei ei? Unde era ea de aflat? Și, ca să ies din marasmul întrebărilor fără rost, tot singur îmi răspundeam: Natalie era de aflat în ea însăși, doar acolo și nicăieri altundeva, în ciuda a tot și a toate. Retorica mea rămânea fără sens, cu toate că alții intraseră în istorie generalizând întrebările pe care, în acea etapă a vieții mele, hazardul m-a făcut să mi le pun. Azi, știu: se poate trăi liniștit, fără consecințe și în lipsa acestor întrebări. Natalie era, de fapt, hazardul însuși. Adică un fenomen căruia nu aveam ce-i opune. Dar de gândit, mă simțeam nevoit să-l gândesc. Deocamdată, îl observam.  

Nu am reușit să-mi dau seama dacă Natalie trăia după vreun proiect anume sau dacă trăia fiecare zi așa cum îi venea sau așa cum se nimerea. Din ceea ce vedeam, puteam deduce că, după ce-și demonstrase că este suficient sa-și propună ceva ca imediat să-i reușească – reușise cel puțin două proiecte majore: magazinul de ceaiuri și cafele și câștigarea Man Booker Prize -, renunțase la proiecte și trăia, pur și simplu, de plăcere. Ca și cum mai mult nu exista. Trăia fără plan, fără ținte, fără să-și bată dinainte capul cu ziua de mâine, cu atât mai puțin cu cea de poimâine. Nu avea obligații, în viața ei nu existau niciun fel de constrângeri, nu era presată de niciun fel de termen, nu era datoare nimănui cu nimic. Cel puțin asta părea să spună veșnica ei seninătate, veșnica ei nepăsare, dacă mi-e permis. Da, nepăsare cred că-i cuvântul potrivit. Era dură. Specială și dură. La un moment dat îmi trecuse prin minte că ar fi putut fi o femeie lipsită de afectivitate, dar atunci când zâmbea îmi spuneam că un asemenea zâmbet poate izvorî doar dintr-un suflet, că trebuie să-și aibă obârșia în suflet, că așa ceva nu poate fi cu totul gratuit. Îmi lăsa sentimentul că, în măsura în care contam pentru ea, exact în aceeași măsură nu contam deloc. Așa era Natalie, dintr-o extremă în alta, trimițându-mă între Scylla și Caribda și de la Ana la Caiafa. Mă obișnuisem, într-o măsură apreciabilă, cu stilul ei. Un singur lucru mă năucea cu adevărat. Natalie se futea ca nebuna. De fiecare dată, oriunde, oricând. Nu exista n-am chef, mă doare capul, mâine sau peste trei zile, nu exista sunt la ciclu, nu acum sau abia am mâncat, iubitule, am burta plină. Nu, așa ceva nu a existat. Și așa ceva n-am întâlnit în viața mea. Mi-am spus că va ține un timp, după care libidoul ei va scădea. M-am înșelat.

Înainte de Natalie, aveam bunul obicei de-a ieși, de două ori pe săptămână cu George, George Eastwood, prietenul meu de-o viață. Mă sunase ieri, 15 iunie 2018, la 9 dimineața, dându-mi un ultimatum: ori ne bem cafeaua împreună a doua zi la orele 10, ori se duce la poliție și semnalează dispariția mea. A doua zi, la cafea, i-am povestit despre Natalie. M-a ascultat din ce în ce mai îngrijorat și, după un ceas, a conchis: prietene, ești un dobitoc. Și și-a pus mâinile-n cap.

-          Uite ce e, George, nu vreau deloc, dar deloc să simți nevoia să mă salvezi. Nu vreau să mă salvezi din măreția unui prezent pe care tu îl consideri meschin. De data asta nu mai suntem în acord și va trebui să accepți acest lucru. Privește-te: porți haine vechi, ca la 70 de ani...

-          Dar am 70 de ani, a zis, cu ochii ieșindu-i din cap.

-          Oi avea tu, eu am altă vârstă. Hai, George, dă-o-n mă-sa, despre ce vorbim? Știi bine cum stă treaba cu vârsta. Nu încerca să-mi impui intrarea într-o religie de care mă simt străin. Nu mă pune să îngenunchez seara, la culcare, să-mi spun rugăciunea și să să sper că voi fi primit în împărăția Domnului. Fă-o tu, dacă te ajută, dar lasă-mă pe mine, ateu cum sunt, să-mi trăiesc miracolul sau ceea ce consider eu a fi un miracol, așa cum sunt în stare. Pe lumea ailaltă n-o să-mi contabilizeze nimeni numărul de iubite sau faptele bune, n-o să-mi cântărească nimeni clipele de plăcere și cele de tristețe sau sumele  cu care am contribuit la asigurările de sănătate și cele pe care le-am cheltuit pe plăceri. Știi ceva, George? Vreau să fac și eu ce-mi place, nu doar ce trebuie. Și puțin îmi pasă dacă cineva mă judecă sau nu.

Îl priveam pe George, în hainele lui învechite, cum stă și mă privește tâmp, cu mâinile încrucișate pe masă, în fața ceștii de cafea și mă gândeam că nici măcar omul ăsta, prietenul meu de-o viață, nu mă iubește suficient încât să-mi dea binecuvântarea noii mele vieți. Adevărul e că-l trădasem, că suspendasem un ritual care se petrecea de 15 ani, nimic altceva decât o rotiță a mecanismului ineludabil al îmbătrânirii, când simți nevoia să conservi cât mai multe lucruri din trecut, dar nu e ăsta motivul datorită căruia totul se schimbă atât de greu?, mă întrebam în timp ce încercam să nu-l înfrunt pe George cu argumente care pentru el oricum n-ar fi contat pentru singurul motiv că nu erau niște argumente potrivite vârstei noastre. George nu ieșise niciodată din cumințenia vetustă a puloverelor tricotate de nevastă-sa, din cămășile cadrilate din bumbac, din pantalonii de stofă călcați cu dungă. Nu purtase în viața lui o pereche de blugi sau de adidași, se bărbierise, toată viața, în fiecare dimineață, luase, nesmintit, cele trei mese regulamentare zilnice, nu se îmbătase niciodată și nu trăsese o înjurătură. Nu futuse nimic în afara patului conjugal, unde, invariabil, stătea, de-o viață, propria nevastă. Cu toate astea, reușise să fie un bun prieten. Cea mai mare escapadă a vieții sale fusese cafeaua, de două ori pe săptămână, pe care-o băusem împreună în ultimii 15 ani, așa că George, bietul de el, n-avea cum să înțeleagă ce-i spun. În cele din urmă, smulgându-se din uluirea pe care i-o pricinuisem, a zis:

-          Știi ce mă îngrijorează? Că nu-ți dai seama niciun strop cât de schimbat ești. Nu că ți-o tragi cu una de 3o de ani e problema, nu că ai uitat de mine, ci că nu realizezi că nu mai ești tu, asta e problema. Tu nu mai ești cel pe care-l cunosc de 20 de ani, ai devenit cineva pe care nici măcar tu nu-l cunoști. Mi-e teamă pentru tine, dragul meu, nu meritai așa ceva. Dar nu vei avea pe cine da vina și, chiar de vei avea, asta nu-ți va folosi la nimic.

Ne-am despărțit după vreun ceas. Ne-am îmbrățișat ca doi buni prieteni care știu că s-ar putea să nu mai existe o data viitoare și de-abia lucrul ăsta m-a pus pe gânduri. Alfel, eram convins că George nu pricepuse nimic. Dar nici n-aveam nevoie să priceapă cineva ceva. M-am grăbit spre casă, unde mă aștepta iubita mea cam nebună. Am găsit-o cu fundu-n sus, întâmpinându-mă cu o privire metalică. Tocmai își făcuse o cafea. A luat ceașca și s-a dus în birou. M-am dus după ea. Vreau să scriu, a zis și m-am retras, ca să nu perturbez procesul de creație. Începuse să mă cam deranjeze chestia asta cu vreau să scriu, care survenea din ce în ce mai des. Nu scrisul mă deranja, doar nu eram nebun, ci concedierea mea absolută, pe care-o trăiam ca pe o anulare. Ca și cum aș fi fost un factor disturbator care trebuie eliminat. Un țânțar. O muscă bâzâitoare. Nu aveam voie să fac niciun zgomot, nu puteam scoate niciun sunet, nu puteam s-o chem la masă sau s-o întreb ceva. Trebuia să fie liniște desăvârșită, „nici să nu simt că ești aici”, cum spusese cândva. Mi-am zis că poate senzația de iritare se datora întâlnirii cu George, care reușise să acceseze, infinitezimal, ceva din vigilența de pe vremuri. Am alungat gândul, ca și cum ar fi fost o prostie. Dar senzația de iritare a rămas. A fost pentru prima oară când, de când cu Natalie, am avut sentimentul unui imens gol. Dispariția ei în birou nu a mai lăsat în urmă un spațiu plin de așteptări, ci un gol, ca și cum Natalie se aneantizase, nu eu. Ca și cum fusese înghițită de o gaură neagră. În liniștea ca de vid care se lăsase, am auzit un urlet. Inima mi-a sărit cât colo. Am dat năvală în birou, cu inima bătându-mi nebunește și, cu siguranță, cu o față în deplin acord cu sperietura. Natalie a început să râdă satisfăcută, apoi s-a aruncat de gâtul meu și m-a sărutat cu o pasiune pe care nimic nu o justifica.

-          Aveam nevoie de o întruchipare proaspătă a fricii, a zis, după care m-a concediat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cele 20 de secunde m-au șocat. Stăteam ca prostul în bucătărie și nu-mi venea să cred că fusese capabilă să-mi producă asemenea spaimă doar ca să obțină o imagine pe care s-o scrie la cald. M-am hotărât să pun problema pe tapet imediat ce avea să iasă din birou. Am dat perdeaua la o parte și rămas privind pe geam. Strada scăldată într-o lumină caldă, siluetele deopotrivă delicate și greoaie ale copacilor înfrunziți, zidul alb, imaculat al casei din spatele gardului de piatră, cu ferestrele ei înalte, elegante, din alt secol, cu tâmplăria din lemn vopsit într-un maron castaniu, perdelele dantelate, în spatele cărora întrevăd mișcările calme ale doamnei Sparrow, aerul de viață tihnită datorat armoniei căpătate în timp. Suntem vecini de-o viață, o vreme am fost coleg cu soțul ei. Un cuplu frumos, pe care ți-e drag să-l privești. Și dintr-odată mă  simt singur și trist pentru că știu că tihna aceea lipsită de exuberanță le conferă Sparrowilor ceva ce eu nu voi trăi niciodată. Poate că George are dreptate, poate că povestea cu Natalie ar fi cazul să se-ncheie, poate că e momentul s-accept că am 70 de ani și poate c-ar trebui să fac ceea ce face un bărbat (un fost bărbat) ajuns la 70 de ani. Privesc orașul prin bucata mea de fereastră și realizez că este construit nu precum viața unui om, ci precum viața multor milioane de oameni, fiecare cu epoca sa, cu noutățile ei, cu materialele ei inovatoare, cu stilurile ei diferite, cu inadecvările ei, cu greșelile ei adăugate greșelilor celorlalți și orașul ăsta e viața mea, e mica mea viață, adică nimic la scara Vieții și a Timpului, nimic în marea orânduire a lumii, nimic la scara planetei și a galaxiei, absolut nimic la scara cosmosului, nimic, nimic, nimic și dacă toate astea există, dacă toate astea au fost posibile, atunci ele trebuie să aibă o noimă, trebuie să poarte un sens pe care sunt incapabil să-l descifrez și atunci ce dracu este viața mea, care este noima ei, pentru ce-am făcut umbră pământului atâta amar de vreme, pentru ce s-aștept bătrânețea cu ravagiile ei și mama care-a murit de-un cancer nenorocit de oase, o criminală de boală care i-a măcinat oasele, transformându-le în praf și ochii ei atât de plini de viață izbucnind cu disperare din ruinele unui trup care nu se mai putea purta nici pe sine și tata cu pneumonia lui terminală, după ani de zile de înghițit praf dentar, smalțul acela cu miros cumplit de deșeuri umane umplându-i plămânii, transformându-i în caverne, asta e viața unui om, o cavernă urât mirositoare, o curbă a lui Gauss, ca viața unui imperiu, ca oricare viață, până la urmă. Viața ca o corabie beată, plutind în derivă spre nicăieri, în virtutea inerției unei mări de culoarea vinului, de culoarea algelor, de culoarea azurului, de culoarea respingătoare a broaștelor râioase, de culoarea unei flegme purulente. Tata... Cum de n-am văzut? Cum de nu mi-am dat seama că Natalie însăși era praful dentar care-mi umplea, pietrificându-mi-le, alveolele pulmonare, că datorită lui Natalie nu mai puteam respira ca înainte, că, fără să știu, îmi alesesem boala după modelul tatălui meu, Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească numele Tău, mare grădina ta, Doamne și mulți suntem cei nevolnici și beți, cu mintea aiurită, întortocheată pe nepriceputele Tale cărări, călugărul de la biserica aceea spaniolă povestindu-mi istoria locului, arătându-mi plin de mândrie și de solicitudine pietrele funerare ale celor care înălțaseră biserica și care apoi a dispărut după niște copaci de parcă fusese o nălucă, drumul chinuitor pe el camino și semnul scoicii repetat le nesfârșit, cale de mii de kilometri, vânturile câmpiilor spaniole cu mireasma lor spaniolă și bătăturile mele englezești, picioarele murate în bocancii grei, pe care i-am cărat ca pe o cruce nepotrivită, praf și pulbere, praf și pulbere... Ușa s-a trântit de perete cu un zgomot teribil, pulsul mi-a luat-o razna și Natalie a apărut în prag, radiind de lumină și de zâmbet, cu teancul de coli în mână. Le-a trântit pe masă, în fața mea, cu un gest de sfidare și de triumf, mi-a întors spatele și a plecat, fără să scoată un sunet, să facă duș.

Doar o femeie poate rosti cuvântul „da”. A spus da în felul ei languros, când a ieșit de la duș, cu toate că nu-i pusesem nicio întrebare. A apărut cu prosopul drapându-i trupul elastic, încă umedă, cu broboane lucioase de apă spuzindu-i pielea bronzată, proaspătă, frumos mirositoare, a viață și a parfum, a viață și a fructe zemoase. Nu-i pusesem nicio întrebare dar a spus da, mi-a înfipt o mână-ntre picioare și m-a sărutat cu buzele ei cu gust de caramel, umede, moi, periculoase. Mințile mi s-au tulburat, erecția bruscă a devenit prea repede dureroasă. Am suit-o cu fundul pe masa din bucătărie și nici nu știu dacă eu i-am tras-o ei sau ea mie. La sfârșit, s-a suit pe masă, a tras perdelele și s-a înfățișat trecătorilor preț de o secundă în toată goliciunea ei perversă și orbitoare. Nu cred c-a văzut-o cineva, dar pentru ea gestul a contat. Pe mine m-a înmărmurit. Oricât aș fi de nonconformist, mi-am dat seama că așa ceva nu e normal. Este pentru prima și ultima oară când faci asta, i-am zis și dulceața din privirea ei s-a transformat în aceeași lamă de oțel cu care mă întâmpinase la întoarcerea de la cafeaua băută cu George.

-          Mai bine pune mâna și citește, a zis, făcând semn spre colile de pe masă, împrăștiate de scurta noastră zdupăneală. Prostule, mai bine pune mâna și citește, a zis și a plecat în dormitor, să se-mbrace.

Jan era magnificient, capabil de-o jocularitate deopotrivă strălobscură și pedant capricioasă. Biata Molly, depășită de geniul în neobosită desfășurare a minții lui, îl privea ca pe o piesă de teatru, stând ghemuită, fără să scoată un sunet, în loja familiei regale, între pernele umpulte cu puf de pinguin, sorbind când și când dintr-o cană cu ciocolată aromatizată cu vanilie de Madagascar și scobindu-se, uneori, în nas. Privea un creator, fără-ndoială, un făuritor de expozee brilimpresionante din care se năștea, chiar sub ochii ei, în timp real, o lume pe care Jan o popula cu ființe cărora le atribuia din primul moment un rol, un sens, un destin, un scop. Nu urma nicio logică, nici măcar pe cea a bunului simț. Lui Molly îi devenise clar aspectul acesta atunci când Jan a inventat-o pe Foxy, obligând-o să-și îngroape fiica sub o ghindă falnică, seculară, ivită cândva, cu trei sute de ani în urmă, dintr-un stejar viguros. Curva dracului, și-a spus Molly în gând, uite cum se pune la adăpost de propriul trecut, nu cumva s-o ajungă din urmă, apoi a mai luat o gură de ciocolată, care-a lăsat urma conturului hărții Africii pe boticul ei dulce.

Am recunoscut imediat stilul lui Natalie Preston, câștigătoarea Booker-ului, și tot imediat am descoperit că despre mine scrisese. Și, cu toate că de astă dată era o scriitură de proastă calitate, m-a enervat să constat că personajul principal sunt eu. Mă numise Jan, un puști care învățase franceza de la bonă și germana de la guvernantă, dar nu reușise să le deprindă pe niciuna suficient de bine, astfel încât nu își oferise accesul în lumea bună a vremurilor și trebuie să-și aleagă nevasta din rândul clasei de mijloc. Și pentru că nu învățase niciuna din limbi, Jan, devenit scriitor, nu-și oferise nici accesul la literatura mare citită la sursă, așa încât se autocondamnase la a citi în traducere (lucru despre care Borges este de părere că nu există) și, neavând încotro, fusese condamnat să scrie numai și numai în engleză, nedepășind niciodată nivelul „viselor scurte”, rămânând, în acest fel, un exemplar scriitor mic, „de parcă s-ar fi născut în Balcani”. De-aici, o viață mediocră, ca să nu zic de rahat. Cam la asta se reduseseră poveștile mele susurate la urechea lui Natalie în timpul plimbărilor noastre nocturne prin Richmond Park, printre cei 700 de stejari și nu știu câte sute de cerbi, sau prin grădinile italiene de la Kensington, cu cele cinci fântâni ale lor. Viața mea devenise o comedie absurdă de cincisprezece pagini, o sumă de caraghioslâcuri presărată cu amante de proastă calitate, perfect concordante cu calitatea vieții mele. Dar, oricât m-aș fi enervat, oricât de proastă mi s-ar fi părut, de astă dată, scriitura, nu am putut să nu mă las impresionat (ca să folosesc un cuvânt moale) de impenetrabila și strălucitoarea - acesta e cuvântul – harababură a celor înșirate în cele cincisprezece pagini. Natalie descrisese, cu umor nebun, zecile de tipuri vinuri pe care le băusem la viața mea (și despre care tot eu îi povestisem), enumerase, parodiindu-le, numele străzilor pe care ne plimbasem, titlurile poeziilor pe care i le recitasem și ale cărților pe care aș fi vrut să le scriu, în fraze interminabile descrisese subiectele acelor cărți condamnate să rămână nescrise (și pe care, într-un mod de nedescris, ea tocmai le scrisese, lucru care a suscitat o furie care până atunci îmi rămăsese străină), iar la un moment dat pomenise de un păcat care se cerea pedepsit, care avea să fie pedepsit, care nu putea fi anulat și din a cărui pedeapsă nu mă puteam sustrage, un păcat de negândit a cărui imanentă justiție avea, cât de curând, să-și spună cuvântul, din senin, pe neașteptate și, desigur, pe negândite, „căci pe lumea asta numai Dumnezeu cel de negândit gândește”. Cu asta se încheiau, brusc, cele cincisprezece pagini trântite – acum îmi seama – cu un soi de rânjet, pe masă, în fața mea. Ca o ghilotină care decapita o căpățână. Sau care urma să decapiteze o căpățână.

(1) W. Shakespeare, - Sonet 18, traducere Radu Ștefănescu

Tablou de Zviad Gogolauri - Zviad Gogolauri is born 28/01/1969 in Rustavi, Georgia. Lives and works in Tbilisi, Georgia. Since 2003 he is a member of Commonwealth of Artists in Tbilisi. His paintings were owned in Germany, Georgia, Russia, Turkey, Czechia, China, Greece, Ukraine, USA also in private collections of celebrities as Nicholas Cage, the Rockefeller Family, Piano Coco, Pierre Richard, Riccardo Cavallini, Redhzhep Giordani.   Education 1980-1984 / Art School in Rustavi, Georgia 1984-1988 / Fine Art College in Tskhinvali, Georgia 1988 / Graduated from the Fine Arts Academy in Tbilisi