Se revoltă, mă ceartă, e intrigat,

gesticulează, vorbește cu o mie de cuvinte pe minut

ochii îi sticlesc cu tot sângele tinereții lui încă crude

în care gâlgâie viața. tâmplele frumoase-i sunt ude

zice că m-am zidit de bună voie într-un turn

de mătase, că am uitat să respir, că mi-a intrat frigul în oase,

că accept, cu nonșalanță, îmbătrânirea

precoce. are tunet și lacrimi și sfâșiere în voce.

copilul ascuns în mine nu ripostează, se teme

îi e rușine în fața copilului pe care l-a crescut și care-acum

geme, care acum își ceartă, devorându-și, mama

care nu e în stare să mai ia seama de ceea ce neformulat

rămâne și despre care el încă nu știe nimic. nu mai citi

atâta, strigă la mine iar eu nu știu cum să-i

explic că asta făceam și atunci când el era mic

și că toate astea nu se cheamă îmbătrânire

și dintr-odată mă aud cum îi zic

iartă-mă dacă din poezie eu

nu

înțeleg

chiar

nimic

și atunci ochii i se topesc în uimire

mă îmbrățișează

cu mâna dreaptă

părul

începe

să mi-l

răsfire

(: “Silence of Thought” by Moroccan artist Lalla Essaydi)

Suntem în România și România e în noi

de aici nu există scăpare

pe oricare drumuri ai lua-o

pasărea cântătoare din pădurea de demult

nu o vei afla, ea stă acolo, pe o ramură în

inima ta

o ramură veșnic înfrunzită atârnată într-o amintire

nemărginită, ca și firișoarele de praf plutind alene

în soarele auriu din șanțul în care te jucai și pe care îl vezi

printre gene

când lumina se filtrează pătrunzând în ochii tăi mici

închisoare ale cărei gratii te tot străduiești să le

strici

și, încercând să fugi, să scapi, să evadezi

reușești doar mai adânc inima să ți-o pompezi cu

ceea ce crezi că e țara ta. dar nu e.

cuvântul pe care-l cauți și nu-l vei găsi este

copilărie

apoi adormi și iarăși coboară un mare soare

sub care te trezești strigând: nu ucideți

această pasăre cântătoare

(John F. Peto -1854-1907, The Poor Man's Store, 1885. oil on canvas, 90.4 x 64.8 cm. Museum of Fine Arts, Boston, USA)

Mamă,

Azi nu mai ai loc în literatură

Azi se scrie cum

Mă învăţai tu că nu se face

Azi se vorbeşte cum

Mă învăţai tu că nu se vorbeşte

Azi, mamă,

Viaţa întreagă-i o curvă

În imitaţie de blană de lux

Viaţa-i ca o femeie

De 35 de ani

Inconştientă

Viaţa, mamă, viaţa e

O pasăre de pradă frumos colorată

Cu cioc încovoiat

Şi gheare însângerate

Atunci când nu e

Un mascul feroce

Înnebunit după pipiţe cu

Părul vopsit în culori naturale

Vreau să uit, mamă,

Vreau să uit tot ce-mi va fi dat

Să fie

Vreau să mă plimbi de mână prin

Piaţa de fructe a vechiului oraş în care

Nu existau cerşetori

De speranţă

Să-mi arăţi gărgăriţa suind pe

Tulpina de muşeţel

Vreau rochiţa galbenă, scrobită cu

Fluturele colorat pe piept

Fluturele cu aripi de curcubeu

Înmiresmat ca un

Miracol dumnezeiesc.

Uite, azi

M-a durut.

Azi, nătângul de soare

Orbeşte peste

 Mormântul bunicii din alt secol

Ce mult vă iubesc, mamă

Ce mult vă iubesc

Fir-ar a dracului de viaţă

(2004)

(Der Wilde Graben neben der Chaussee - Christian Rohlfs)

Două felii de pepene galben

M-a chemat la el în glumă. A zis: dacă vrei pepene rece, atunci vino să-ţi dau. Ştiam că-i o glumă, dar m-am dus. I-am trimis un sms din faţa blocului. Bănuiesc că a crezut că fac mişto de el pentru că după 10 secunde l-am văzut scoţând capul pe geam. I-am făcut cu mâna. Cred că s-a îngrozit. Puţin îmi păsa, el mă chemase. De fapt, nu mă chemase, glumise. De obicei, nu fac lucruri de genul ăsta. Adevărul este că, de obicei, nu mi se întâmplă lucruri de genul ăsta. După 5 minute era jos, în faţa blocului, cu două felii mari de pepene rece în mână. Hai să mergem, a spus, nu putem sta aici. L-amurmat. Am mers într-un pâlc de copaci apropiat, unde erau montate câteva bănci. De fapt, am cam mers vreo 10 minute, printre blocuri şi locuri de joacă, timp în care am tăcut. Ne prefăceam că suntem ocupaţi cu mersul. Nu era treaba mea, dar nu m-am putut abţine şi, în cele din urmă, l-am întrebat: unde i-ai spus că pleci? Afară, pe bancă, să mănânc pepene, a zis. Şi te-a crezut?, am zis. Nu ştiu, a răspuns.

Ne-am aşezat pe bancă. Într-adevăr, pepenele era rece, nu foarte rece, ci exact cât trebuie de rece. Mie nu-mi place pepenele foarte rece pentru că mă dor dinţii. Şi era foarte dulce. Foarte bun. Am mâncat pepenele în tăcere. Nu-i frumos să vorbeşti cu gura plină. L-am privit cu coada ochiului. Şi el pe mine. Avea ochi frumoşi. Şi sceptici. Cumva, timizi. Sau aşa mi se păreau. Am râs amândoi, apoi ne-am văzut mai departe de feliile noastre de pepene fără să mai tragem cu coada ochiului. La sfârşit, a făcut un fel de hocus-pocus şi a scos dintr-un buzunar două şerveţele umede de la KFC. Ne-am şters pe gură, pe mâini, i-am mulţumit pentru pepene, a zis să ne fie de bine, am luat şerveţelul din mâna lui şi le-am aruncat pe amândouă la coşul de gunoi din părculeţ. Impropriu spus, nu era un părculeţ, dar semăna cu un părculeţ. Era un loc de trecere şi de odihnă pentru bătrânii care-şi făceau plimbarea de dimineaţă şi care oboseau până acasă şi pentru gospodinele care veneau de la piaţă cu sacoşele pline şi-şi mai trăgeau sufletul o clipă punând sacoşele pe bancă. M-am aşezat lângă el şi-am aşteptat. Cum ce-am aşteptat? Am aşteptat să spună ceva, că eu nu ştiam ce să spun. Eu doar par foarte vitează şi sigură pe mine, dar, de fapt, nu sunt. Dar ştiu să maschez bine timiditatea. Asta o ştiu sigur. Şi stând lângă el, mă întrebam la ce oare se gândeşte, dar nu îndrăzneam să-l întreb lucrul ăsta. Era prima oară când ne întâlneam. De vorbit, vorbeam de câteva luni, dar de văzut, nu ne văzusem niciodată. Sigur, ştiam, fiecare, cum arată celălalt, dar atât. Din nişte poze. Iar acum stăteam pe bancă unul lângă celălalt şi aşteptam. Era un tip mişto. OK, nu era doar un tip mişto, asta era başca. Dacă nu ar fi fost şi un tip mişto, nu aş fi ţinut neapărat să profit de o glumă, ca să ne întâlnim.

Îl invitasem de câteva ori la o cafea, dar tot amânase. Voia să vină să bem împreună o cafea dar ceva îl făcea să tragă de timp, nu ştiu ce. Poate înţelepciunea. Şi atunci am înţeles. Mi-am spus: ori mă duc eu la el, ori el nu va veni niciodată. Şi, imediat cum mi-a dat ocazia, m-am dus. Mă gândisem că e foarte posibil să mă duc de pomană. Era deja 9 seara când am ajuns. Putea să-mi spună că la ora aia nu mai are cum să iasă, dar am avut noroc. Sau el e foarte curajos. Am încercat să mă pun în locul ei. Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi spus: vin şi eu cu tine afară, pe bancă, să mâncăm pepene. Ce-ar mai fi făcut atunci? Că doar nu avea să vină cu nevastă-sa să mâncăm pepene toţi trei. De fapt, ar fi putut veni, căci între noi nu era nimic. Chiar nimic. Nimic de ordin sexual vreau să zic. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că el avea principii. Iar eu ştiu să respect principiile altuia fără să pun întrebări. Dar ar fi fost o situaţie ca dracu pentru toată lumea. Ce-ar fi putut să-i spună femeii? Că eu sunt o tipă cu care vorbeşte el, când şi când, pe e-mail, despre poezii? Nimeni n-ar fi crezut pentru că nimeni nu crede adevărul. Dar cel mai sigur nu aş fi spus nimic când ar fi ieşit pe uşă cu două felii de pepene, eventual aş fi întrebat: ce-ţi veni? Gândurile mele alergau ca nişte pantere prinse-n cuşcă şi când mi-am dat seama, am încetat să mă mai gândesc la tâmpenia asta.

Părea că aerul începe să se strângă în jurul nostru. Evitam să ne privim, dar sigur că voiam să-lprivesc, să-l cercetez centimetru cu centimetru, însă ştiu că aşa ceva poate fi neplăcut pentru celălalt, aşa că mă abţineam. De fapt, voiam să văd cât de mult coincide cu ceea ce mintea mea inventase despre el. Voiam să văd dacă-mi place la fel de mult ca atunci când îmi plăcea fără să-l fi văzut. Adică în urmă cu vreo jumătate de oră. Apoi, a început să vorbească, dar nu înţelegeam prea bine despre ce anume vorbeşte. Cred că despre viaţă şi despre frumuseţe şi despre poezie, sau, naiba ştie, vorbind despre asta poate-mi vorbea despre tristeţe, şi mai vorbea despre scris ca despre plăcere. Cum aşa, am spus, cum să fie scrisul o plăcere, scrisul e un chin, sigur, e şi plăcere, dar, fundamental, e o activitate chinuitoare, câtă vreme este o plăcere, ăla nu e scris adevărat, e o joacă, aşa i-am spus dar el nu a fost de acord, a zis că scrisul trebuie să fie plăcere, nu, am spus, scrisul este o muncă, nu, a spus, munca este pentru tractoare şi pentru femei, poate-ţi dau una cu poşeta, am zis şi am început să râdem pentru că amândoi scriam iar eu, pentru că nu-l cunoşteam deloc (doar aveam impresia că-lcunosc), l-am întrebat cum naiba de scrii atât de bine dacă pentru tine scrisul e plăcere fără muncă? Şi am mai spus ia zi, tu revii pe text? Ooo, a zis, de multe ori, şi de patru, cinci ori. Păi, atunci înseamnă că şi tu munceşti când scrii, deci nu e doar plăcere. Nu, a zis, asta nu e muncă, eu o încadrez la plăcere şi atunci mi-am dat seama că nu vorbeam aceeaşi limbă. Dar câţi dintre noi vorbim aceeaşi limbă? Scriam amândoi, dar dintre noi doi el era scriitorul. Eu nu reveneam pe text pentru că nu aveam răbdare şi pentru că după ce terminam de scris ceva, nu mă mai interesa ceea ce scrisesem. Cred că eu doar făceam un soi de terapie sau încercam să fac, pe când el scria de-adevăratelea.

Apoi a vorbit despre străzi, despre autobuze, despre staţii, despre pariuri sportive, despre o femeie care trecea prin faţa blocului în fiecare zi la aceeaşi oră, ca un ceasornic care nu măsoară nimic, doar ticăie, despre iluzii, despre cum face mintea noastră o poveste din orice şi acea poveste pare mai reală decât realitatea, despre mame şi despre taţi, nu te mai gândi, a zis, când i-am spus că nu îmi pot imagina cum o să fie când mama nu va mai fi, nu te mai gândi, a repetat, da, aşa e, nu trebuie să mă mai gândesc la asta, am zis şi mi-am dat seama că mama lui nu mai era, din voce mi-am dat seama, a rostit cuvintele alea cu o voce albă şi calmă şi indiferentă ca moartea şi aşa mi-am dat seama că trecuse dincolo de durere dar prin durere şi la un moment dat am avut senzaţia că suntem pe un tobogan şi că alunecăm spre o vale a fericirii dar că nu puteam avea certitudinea că vom ajunge acolo pentru că alunecam pe multe serpentine, mie mi se părea că alunecăm cu viteză ameţitoare şi când mergi cu viteză prea mare pe serpentine forţa centrifugă rişti să te arunce în afara decorului, apoi s-aîntunecat de tot şi ne-am mutat pe iarbă, am stat sprijiniţi de un copac şi prin frunziş am privit cerul întunecat iar aerul, în loc să se răcorească devenea mai cald, se încingea, ce dracu facem noi aici, l-amîntrebat, ne dăm cu sania, a spus, ne dăm cu sania printr-o poveste albă care nu există dar noi existăm iar eu nu ştiu ce înseamnă asta, aşa a zis tocmai când luna se tupila prin spatele unui vârf de ulm, iar apoi luna ne-a apărut în faţa ochilor mare, imensă, strălucitoare şi cred că pentru o clipă am fost fericiţi, uite, am spus, uite femeia care ne priveşte din lună, nu ţi se pare?, ba da, a spus, sigur că este o femeie, nici nu poate fi altceva în afara unei femei, a mai spus iar eu am ştiut atunci nu că vorbim fără noimă, ci că şi el este la fel de trist şi de singur ca şi mine şi că nici pentru el nimic nu mai contează sau contează prea puţine, am ştiut că şi el are o ancoră în viaţă sau un colac de salvare adică este în imposibilitatea de a ieşi cu totul din real şi în clipa aia mi s-a făcut milă de el, poate ca să nu mi se facă milă de mine, şi am avut senzaţia că îl iubesc puţin, asta pentru că eu nu ştiu ce e iubirea şi o confund cu fiecare emoţie care simt că mă apropie de cineva, dar, desigur, mă înşel, ăsta e un lucru pe care a trebuit să-l învăţ, că iubirea nu există şi că ceea ce există este ceva ce seamănă cu iubirea, ceva foarte fragil care se poate sfărâma într-o clipă şi îmi era foarte teamă să nu spun vreo prostie şi să sfărâm emoţia aia, pentru că sunt expertă în chestii d-astea. Din cauza emoţiei greşesc, din cauza entuziasmului mă ia valul şi nu ştiu să tac şi încep să vorbesc şi greşesc. Întotdeauna când sunt impulsivă greşesc, fir-ar a dracului de treabă, că doar o ştiu, dar tot nu mă pot abţine. Dar acum am putut să tac pentru că îmi era foarte frică să nu-l sfărâm. Şi să-l pierd.

E târziu, a zis, da, aşa e, hai că mă duc acasă, am spus, cu toate că aş mai fi stat dar voiam să-l fac să creadă că îmi luase vorbele din gură, ok, a zis, nu vrei să te conduc? Hai să te conduc! Şi dacă te sună nevastă-ta, ce-i spui? Nu mă sună, că mi-am lăsat telefonul în casă, l-am lăsat, nu l-am uitat, ok, am spus, dacă vrei să mă conduci, hai să mergem. Tot drumul, adică vreo 30 de minute, am vrut să-l iau de mână şi sunt sigură că şi el a vrut acelaşi lucru, dar nici unul nu a îndrăznit, cu toate că era deja noapte şi nu era nimeni pe străzi, eram timizi ca nişte adolescenţi cu toate că trecusem bine de jumătatea vieţii. Eu nu l-am luat de mână nu din timiditate, ci pentru că-mi era frică să nu mi se lipească mai tare de inimă şi nu ştiu de ce, a spus: cred că tu ai impresia că mie mi-e frică de femei. Dar am parat şi am răspuns: nicidecum, ar fi chiar culmea la vârsta ta. M-a lăsat la gară. Pa, i-amspus, pa, a zis, noapte bună, noaptea bună, să-mi dai un semn când ajungi, nu-ţi dau, că peste trei ore vei dormi şi nu vreau să te trezesc, ok, a zis, ok. Ploua uşurel.

În anii aceia n-am mai citit nimic, abia

mai puteam sta adunată în mine
mă hrăneam cu fericire în
fiecare clipă eliberată de frică,

pe măsură ce creștea, frica fugea, se
depărta și o fericire din ce
în ce mai gustoasă aproape că
mă devora, pe măsură ce creștea, pe măsură ce
lăbuțele lui foarte ușoare la început
începeau să capete
ponderabilitate, da, la început a fost
doar frica, din cauza asta
din viață începusem să
nu mai înțeleg nimica, apoi, încetișor, în timp ce
refuzam să dorm (de frică nu dormeam),
lăbuțele lui moi și ușoare au căpătat ghetuțe
dar nici atunci nu voiam să dorm, îmi era
frică, îmi apropiam nările
de gura lui mică, de năsuc, trebuia să simt,
să simt fără nici o îndoială
respirația lui liniștită ca o zi senină și calmă de vară

era să înnebunesc de atâta frică, iar mai apoi era
să înnebunesc de atâta fericire

când ai un copil, nu știi niciodată, niciodată...
când ai un copil
poezia nu mai înseamnă nimic

Nu-mi spune ‚pa’, mai am un vis cu tine

un ‚pe curând’ ar fi mai potrivit

prin ochii tăi cu zări diamantine

un cerb pășește trist și obosit

dă-i o pădure, umbletul să-și poarte

printre ferigi și fagi descătușați

copita-i despicată,-n frunze moarte

să răscolească mușchi și silicați

și poate-așa-ți vei aminti de tine

de cel uitat, de cel ce-i îngropat

sub unduiri de-argint și-atât de line

ce-așteaptă în adâncuri ne-mpăcat

un zvon de-aripă blând bătând amurgul

o cremene să întocmească rugul

voi pregăti, în taină, un amnar

să ne iubim, cândva, pe un ghețar

(Glacier - tablou de Alison Johnson)

Călătorie

mașina spinteca vântul care-i răvășea părul

prin geamul lăsat

era tăcut, calm și foarte bronzat

șoseaua șerpuia doar ea știa unde

lăsam în urmă păsări, brazi și stejari

doar cerul, aruncându-se tot mai departe

și viața păstrându-ne-n ea

la un moment dat a-nceput să vorbească

despre râsul ei, despre călătorii

despre maci urmând să-nflorească

pe o câmpie acoperită c-un ușor strat de nea

despre lipsa semnificațiilor și despre

inutilitatea interpretărilor

despre zilele ce se-ndepărtează

târând după ele răcoarea zorilor

cerul se arunca din ce în ce mai departe

mașina spinteca vântul care-i răvășea părul

prin geamul lăsat

era tăcut, calm și foarte bronzat

știu că mi-am spus în gând:

aceasta este o ultimă fugă ce de moarte viața desparte

a întins mâna și mi-a dat

o șuviță rebelă-ntr-o parte

și asta a fost ca o pasăre atingându-mă cu aripa

o clipă

fredona hei, Jude, țin minte ca azi

era vară

mașina gonea

și încet, încet se făcea seară

(tablou de artist necunoscut)