Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Iubim sau ne îmbolnăvim?


Interviu luat de Cristian Pătrășconiu pentru lapunkt.ro
C.P.: Iubim sau ne îmbolnăvim?
I.S.: Mă obligați să spun, încă de la început, ceva teribil pentru urechile profane: ne îmbolnăvim doar dacă iubirea cu care am fost iubiți nu a subîntins un spațiu optim. Prea puțină sau prea multă iubire au consecințe grave, ambele duc la patologii, chiar dacă diferite. Iubirea se învață, nu ne naștem știind să iubim. Psihanalitic vorbind, iubirea la prima vîrstă înseamnă prezența psihică a mamei (sau a persoanei care crește copilul) împreună cu portanța brațelor sale, împreună cu empatia mamei, împreună cu capacitatea ei de reverie, împreună cu capacitatea ei de îngrijorare, împreună cu felul în care-și privește copilul, împreună cu iubirea cu care îl iubește tatăl copilului, deci toate acele atribute care structurează mintea și sufletul bebelușului și, în consecință, a adultului care copilul va deveni. Este vorba, de fapt, despre sănătatea psihică a mamei – și nu vorbim aici despre sănătate sau patologie în termeni psihiatrici, ci în termeni psihanalitici, adică dintr-o perspectivă ușor relativizantă. Este unul dintre motivele pentru care psihanaliza a fost atît de deficitar înțeleasă, vocabularul ei de lucru fiind extrem de greu de pătruns, mai ales atunci cînd se confundă cu cel comun. Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat.
Deci, da, dacă nu iubim, ne îmbolnăvim, dar, mai întîi, dacă nu am fost iubiți cu o iubire sănătoasă, suntem candidații unei viitoarei nefericiri, care are în inima ei o patologie emoțională. Nu că viața ar fi un cîmp cu flori…

 C.P.: „Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat. ”. Această formulare mă intrigă. Puteți dezvolta / ilustra/intriga și mai mult?
I.S.: Nu e deloc ușor, dar voi încerca să (mă) explic. A funcționa ca psihanalist presupune nu doar suma cunoștințelor dobîndite în lungii, intermediabilii ani de formare la care meseria asta (și cutumele) te obligă, ci, alături de ea dar, mai ales, dincolo ea, a funcționa psihanalitic pe fotoliul terapeutului presupune sau e de dorit să fie o funcționare (scuze pentru limbajul ăsta aspru, rugos) cu tot ce ai în tine ca ființă, cu toată deschiderea de care ești capabil. Te pui la bătaie pe tine însuți cu toate ușile deschise, te oferi, necondiționat, pacientului tău cu tot ce poți. Ei, bine, acest „cu tot ce ai”, „cu tot ce poți” trece dincolo de limitele unei relații de discipolat. În psihanaliză nu poți deveni precum maestru tău pentru că asta ar fi o formă de mimetism, de funcționare inautentică profundă. Conținuturile mentale ale maestrului tău sunt altele decât ale tale, istoria lui de viață e alta, interiorul lui e altul. De la un maestru poți dobândi cunoașterea lui, te poți bucura de bogăția relației dintre voi, dar un maestru nu este un celălalt care, oricât ar fi de admirabil, trebuie internalizat ca model. Nu doar că nu se poate, tehnic vorbind, dar nici nu e de dorit. Pacientul detectează orice urmă de fals. Nu neapărat la nivel conștient, dar inconștient, sigur. Devii, așadar, un factor disturbator, or, e ultimul lucru de care un pacient are nevoie, pe lângă suma problemelor lui care deja i-au dat viața peste cap, de vreme ce se află în cabinet. Trebuie să poți să fii tu, atâta cât ești, așa cum ești, ăsta este lucrul fundamental pe care, ca psihanalist, dacă nu-l deții, mai bine te lași. Este vorba despre a te asuma atâta cât ești și despre a fi autentic și cinstit în raport cu tine însuți și, în egală măsură, față de pacientul tău.
Odată, unei paciente i-am aruncat o întrebare retorică ce-mi venise în minte din propria mea analiză, o întrebare foarte potrivită în acel moment. Deci nu era ceva al meu, era ceva preluat conștient de la analistul meu, într-un context asemănător dar care, în noul context al unei alte analize, nu a avut niciun efect, așa cum avusese în ceea ce mă privește. Pacienta s-a sesizat imediat sub forma unei interogații nerostite. Și-a arcuit sprâncenele, m-a privit o clipă fix, apoi a trecut mai departe, nebăgând în seamă întrebarea mea retorică și inutilă. După o vreme, să fi trecut vreo trei luni, mi-a amintit de momentul respectiv, spunându-mi limpede: „În acea clipă parcă nu dumneavoastră îmi puseserăți întrebarea, parcă am auzit pe altcineva.” Avea dreptate, nu fusesem eu.
C.P.: Într-un roman bun am citit că unii medici de suflete (să le spunem așa, utilizînd o formulă destul de convențională…) ar vrea – și asta ar fi, se mai spunea acolo, chiar o miză rafinată, poate chiar un soi de provocare supremă – să îi vindece pînă și pe oamenii sănătoși. O fi o glumă, doar o glumă?
I.S.: Nu, nu este o glumă, și voi aborda problema asta din două perspective. Una ar fi cea a sănătății mentale. Sănătate pură nu există. Nu avem etalon în privința asta. Lapidar exprimat, se consideră că sănătatea psihică este definită prin capacitatea omului de a iubi și de a munci. Doar că sănătatea psihică, definită în acești termeni, nu implică în mod necesar, drept consecință, siguranța dobîndirii fericirii. Toată lumea crede că dacă ești sănătos și ai o muncă bine plătită, dătătoare de satisfacții, urmează să capete, la pachet, fericirea. Ei, bine, lucrurile nu stau deloc așa. În plină sănătate psihică, așadar, omul descoperă ce ceva lipsește. Se descoperă… nefericit. Foarte puțini pleacă în căutarea cauzei. Dintre ei, și mai puțini nimeresc într-un cabinet de psihanaliză. Ei, de-abia de-aici încolo începe greul. Nu e deloc ușor (și, deseori, nici plăcut) să pornești în căutarea unei vechi nefericiri, cauză a celei prezente. Deci poți fi perfect sănătos, dar profund nefericit.
Pe de altă parte, există terapeuți care vor să facă din pacientul lor un exemplar fericit, chiar dacă pacientul însuși se mulțumește cu ce a reușit să dobândească dintr-o terapie. E un fel de-a vrea binele cu orice preț. Chiar dacă tu, terapeut, vezi la pacientul tău un potențial care, dacă ar fi dobîndit, ar urma, teoretic, să-i asigure o altfel de viață, trebuie să accepți că pacientul își dorește altceva. Nu ai dreptul să vrei, cu atît mai puțin să-i ceri, binele tău. Trebuie să accepți că el știe mai bine ce e bine pentru el, chiar dacă asta înseamnă punerea între paranteze a acelui potențial. Nu suntem dumnezei și nici nu avem dreptul să fim. Un terapeut care vrea să „însănătoșească” în exces nu este un terapeut, este un narcisist și ar fi cazul să se întoarcă pe divan pentru încă o tranșă de terapie personală.
C.P.: De ce divanul? Ce e, în adîncime, cu acest divan? De ce nu ar fi sau de ce nu sunt mai eficiente psihanaliza ori pshihoterapia cu oamenii care stau în picioare sau care merg?
I.S.:  Ca orice meserie, și psihanaliza are nevoie de un cadru. Nu doar de un cadru fizic, ci mai ales de unul psihic. Un ivariabil. Un mereu același. Nu poți face chirurgie în stradă, așa cum nu poți face cercetare științifică într-o scorbură. Ai nevoie de sala de operații, ai nevoie de laborator. Cadrul fizic – cabinetul și, mai ales, invarianța lui – este necesar mai degrabă pacientului, decât ție, terapeutului. El se constituie în mediul în care va avea loc terapia. Devine, cu încetul, un mediu de siguranță, un mediu stabil care nu îl supune surprizelor și care se introiectează, fără știrea pacientului, drept un spațiu asiguratoriu deoarece deja cunoscut. Întotdeauna și întotdeauna ședințele vor decurge în același loc și asta, în sine, este ceva liniștitor. Dar cel mai important este cadrul psihic al analistului. Poți face psihanaliză oriunde, în cele din urmă, cu condiția ca tu, psihanalist, să păstrezi în tine limitele cadrului tău de lucru, să nu uiți că tu nu ești prietenul pacientului tău, că nu ești nici mama, nici tatăl lui, nici profesorul lui. Tu nu ești acolo să-i fii prieten, nu ăsta este scopul tău, tu ești acolo să-l ajuți, după care să te desparți de pacientul tău. Trebuie să respecți regulile, orice-ar fi. Trebuie să stabilești zilele de ședințe, orele la care încep ședințele, sfârșitul ședințelor și trebuie, riguros, să respecți toate aceste elemente. Excluse sunt și relațiile sexuale. Pacientul nu vine la tine ca să te îndrăgostești de el. OK, dacă se întâmplă, atunci ai bunul simț și renunță la relația de  cabinet, dar du-te, o vreme, și într-o supervizare, ca să înțelegi ce s-a întâmplat cu tine. Ai putea afla că nu e dragoste, e doar un contrantransfer scăpat de sub control.
Cât despre divan, scopul este ca analistul să iasă din raza privirii pacientului, astfel încât acesta să nu mai poată monitoriza și interpreta fiecare gest al limbajului nonverbal al analistului, care deseori sunt interpretate eronat. A sta pe divan presupune o inițială fază de stabilire a unei încrederi minimale în terapeutul tău. Analistul devine o voce și atât. Un martor al discursului pacientului, însă unul activ prin însuși faptul de a fi „acum și aici”, cu tot ce ai în tine disponibil pentru el. Poziția lungit pe divan și lipsa analistului din raza vizuală, invarianța cadrului fizic al cabinetului și un număr optim de ședințe pe săptămână, împreună cu rigurozitatea cadrului intern al terapeutului facilitează regresia, accesul la zonele mai puțin conștiente ale psihicului. Deci poți face psihanaliză și pe stradă, doar că pacientul tău nu se va simți foarte confortabil, fiind distras de la el însuși de atâția stimuli exteriori. Ar putea să vă iasă o minunată plimbare și atât. Dar pacientul nu pentru asta te plătește.
C.P.: Din ceea ce știți pînă acum despre oameni – despre ce se vede și ce nu se vede la/în oameni -, unde credeți că, niciodată, sub nici o formă nu poate ajunge cineva care privește către un om, într-un om? Fie el chiar și psihanalist, psihoterapeut…
I.S.: Ne opintim în nucleul dur, în roca dură, cum este ea numită, chiar dacă, de cele mai multe ori, vedem dincolo de ceea ce pacientul a aflat despre el însuși. Știți cum e? E ca atunci când începi să cercetezi un univers. Poți căpăta imaginea întregului – dacă acel univers este finit -, dar nu poți cerceta fiecare componentă a lui pentru că ar însemna să nu mai termini niciodată și, e posibil, nici nu e necesar să cercetezi chiar tot. Cu un pacient nevrotic, perfect funcțional, nu te apuci să sondezi perioada psihotică (0-2 ani), riști să-l dai peste cap. Mai bine te oprești undeva, între 4-7 ani, dacă tot e să te duci atît de mult în urmă. Oricum, poți ajunge foarte, foarte departe, dar asta nu înseamnă că toți pacienții au o asemenea capacitate de regresie. Iar locul unde poți ajunge nu mi se pare a fi vreun tărîm de vis. Poate fi de vis doar în măsura în care reprezintă locul unei traume care poate fi reparată. Locul de vis nu e trauma însăși, ci efectul terapeutic reparator care va aduce schimbări esențiale la nivelul vieții pacientului.
 C.P.: Există, credeți, un echipament minimal cu care trebuie să fie dotat cineva care vrea să facă psihanaliză/psihoterapie?
I.S.: Nu, în principiu, nu există. Am lucrat foarte, foarte bine cu o pacientă cu zece clase, de la țară, care avea două solarii, unul de castraveți, altul de salată verde. O fată zdravănă, muncitoare, motivată. Nu plecase din comuna ei niciodată. Nu citise, nu avea ceea ce numim o minimă cultură generală. Și am lucrat excelent și cu rezultate frumoase. Mi s-a întâmplat, însă, să nu pot lucra cu un pacient sofisticat, deținător al unei culturi solide, cu doctorat, care câștiga foarte mulți bani. Un tip extrem de narcisist. Sunt multe variabilele de care depinde bunul mers al unei psihanalize. Ai capacitate de decentrare? Te poți privi, fie pentru o clipă, din afara ta, obiectivându-te? Ai capacitate de a tolera trecerea timpului, pentru a aștepta niște rezultate sau vrei totul repede, dacă nu cumva ieri? Ai capacitatea de a amâna obținerea unei plăceri, pentru ceva mai puțin sau deloc plăcut care se întâmplă acum? Ai capacitatea de a verbaliza propriile-ți probleme? Ai capacitatea de a înțelege discursul celuilalt? Ai capacitatea de a te racorda la terapeutul tău? De a fi pe aceeași lungime de undă? Uneori, stăm în casă cu o persoană 35 de ani și constatăm că nu am aflat mare lucru despre ea.
Apoi, nu totul ține de pacient. Trebuie să  existe o minimă compatibilitate între membrii cuplului analitic pentru ca treaba să meargă. Vorba aceea, nici Kernberg nu poate lucra cu oricine, oricât ar fi el de mare. Probabil că ați avut experiența unei antipatii la prima vedere. Nu cunoști omul, dar ceva îți este, de la început, profund antipatic, fără să știi ce. Ei, lucrul ăsta se poate întâmpla și în cabinet. Pur și simplu nu te poți acorda la pacientul tău, uneori. Ar putea fi problema ta, a analistului, ar putea fi ceva venit de la el. Interogația de sine în acest caz este necesară: ce anume mă face să mă simt astfel? Ce anume mă irită? Pentru un analist bine analizat la vremea formării sale, acesta este un exercițiu de la sine înțeles, pe care-l aplică firesc, încercând să înțeleagă. De multe ori, și reușește și, dacă reușește, probabil va înțelege ce anume se întâmplă de simte că nu poate lucra cu acel pacient. Mie mi se pare că nu calitatea intelectuală a pacientului este responsabilă de bunul mers al unei terapii, ci capacitatea de acordaj a celor doi preopinenți și, ca să folosesc acest termen tehnic nesuferit, pulsiunile de viață ale pacientului.
Dacă puneți întrebarea din perspectiva celui care dorește să devină psihanalist, ei, bine, și aici este un drum de parcurs. Dincolo de formarea teoretică, (în afara studiilor universitare), care durează 4 ani, este vorba despre o analiză personală de minim 4 ani cu minim 3 ședințe pe săptămînă, care vizează o cît mai bună cunoaștere de sine, scopul fiind ca o parte suficient de mare din Inconștientul tău să devină conștient, astfel încît el să nu interfereze în zone oarbe cu Inconștientul pacientului tău. Importantă este capacitatea de regresie, care ține de încrederea în terapeutul tău, pe mîinile căruia te lași cu totul și cu totul. Și mai este acea parte pe care nu o poți deprinde/învăța doar din propria-ți psihanaliză: capacitatea de a fi onest. De a fi profund cinstit față de tine și, în consecință, față de viitorii tăi pacienți. Or, asta este, fundamental, o chestie de educație primară.
C.P.: Când un psihanalist îl ratează pe omul din fața sa, pe cel care stă (luăm formula nu doar în sensul ei propriu) pe divan?
I.S.: Nu întoteauna pacientul stă lungit pe divan. E necesară îndeplinirea unor condiții pentru asta. În primul rând, patologia. Nu lungești pe divan un psihotic, care și așa are perturbată funcția realității, din contră, îi oferi sprijin prin intermediul a tot ceea ce poți transmite prin și din tine însuți, întărindu-i sentimentul realității, deci ținîndu-l în fotoliu. La mine în cabinet doar pacienții suficient de nevrotici, care urmează o cură cu trei ședințe pe săptămână, iau loc pe divan.
Ratarea se produce atunci când nu există întâlnire între tine și pacientul tău. Atunci când nu afli acel spațiu în care întâlnirea să aibă loc. Sigur, este vorba despre un spațiu interior, presupunând ospitalitatea dinainte asigurată. Mi se pare că heideggerianul concept de Dasein, așa cum prefer să-l înțeleg, ilustrează foarte bine disponibilitatea interioară a terapeutului pentru potențialul său pacient. Este vorba despre o racordare a ființei tale la ființa lui și invers. E necesar să existe o rezonanță sau măcar senzația unei rezonanțe. Lucrurile acestea se simt destul de repede, încă de la prima întâlnire, însă nu garantează nimic, asta deoarece în psihanaliză se lucrează în cuplu. Se lucrează, cum se spune, cu materialul clientului. Echipa analist – analizînd este un cuplu și funcționează ca un cuplu. Prin urmare, succesul sau eșecul oricărei terapii sunt împărțite echitabil.
Dar mi-ați atras atenția asupra celuilalt sens al lui a sta. A sta în sensul pe care-l deduc înseamnă a fi pasiv, a te lăsa supus unui proces, procesul psihanalitic. Nu există vindecare fără participare, nu poți „sta” la infinit, așteptând să apară rezultate. Pot exista etape de „a sta”, ele fac parte din cursul multor terapii, dar la un moment se produce saltul. Pasivitatea totală aparține doar morții, viața este activă. E vie. Chiar și în patologie. Trebuie doar să fii acolo, s-o susții, s-o hrănești, s-o faci să devină.
C.P.: Cât de preot este un psihanalist? Cît de preoteasă este o femeie care practică psihanaliza?
I.S.: Nu văd psihanaliza, cel puțin cea pe care o practic eu, în acest fel. Așa că voi vorbi strict în numele meu. Un preot propăvăduiește cuvântul cărții sfinte, se mișcă în interiorul ei și duce în afară conținutul ei. Eu nu am avut parte de așa ceva n terapia mea. Vă spuneam mai devreme că din formarea psihanalitică fac parte patru, cinci ani de terapie personală, cu trei ședințe pe săptămână, pe divan. Scopul ei este de a transforma conținuturile inconștiente în conținuturi conștiente, astfel încât Inconștientul tău să nu interfere cu cel al pacientului, încât să nu mai știi care dintre conținuturi sunt ale tale și care sunt ale lui. Nu știu cât s-a folosit cu adevărat analistul meu de teoriile psihanalitice, dar eu nu am simțit că ar aplica asupra mea vreo grilă pre-fabricată. Analiza mea nu a decurs în concepte verbalizate, ci într-un vocabular obișnuit, comun. Cu siguranță faptul că anașistul meu venea pe o filieră filosofică a contat enorm. Ne-am întâlnit în spațiul (idealizat de către mine) al Școlii de la Păltiniș. Aceasta a fost tema cu care a debutat analiza mea. Aceasta a fost tema care m-a adus, de fapt, într-o analiză. Cu siguranță formația sa, alături de abilitatea de a folosi instrumentele teoretice m-au influențat ca terapeut.
Apoi: formarea teoretică a durat alți patru ani. Acolo am intrat în contact cu teoriile, cu conceptele, acolo am deprins înțelegerea lor, acolo am primit elemente de tehnică psihanalitică, dar toate acestea s-au constituit într-un instrumentar față de care mereu am simțit libertatea de a-l folosi așa cum cred de cuviință. Cred că asta înseamnă, de fapt, a înțelege psihanaliza ca terapeut, a fi liber să o folosești cum crezi de cuviință, utilizându-te la maxim, înainte de orice, pe tine însăți, ca simplă ființă. Poate că și temperamentul meu a jucat un rol suficient de important și, nu în ultimul rând, faptul că urăsc orice formă de militantism. Militantismul îți ia din gradele de libertate, or, un psihanalist tocmai asta trebuie să fie, liber pe cât este capabil. Liber de dogme, liber de propriul Inconștient (o utopie, desigur), liber până și de ceea ce a învățat din psihanaliza teoretică. Nu e total posibil, dar e foarte util să reușești într-o măsură considerabilă.
Nu m-am simțit niciodată traversată de vârtoase senzații de omnipotență, nu am avut niciodată sentimentul că propăvăduiesc vreun discurs dogmatic. Îmi place să cred că eu sunt cea care utilizez instrumentele psihanalizei și nu ea cea care mă folosește pe mine. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată senzația că încerc să îndes pacientul în procustianul pat psihanalitic și nici nu am primit reproșuri de inadecvare în raport cu pacientul. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Important este că greșelile, câte or fi fost, nu au avut efecte traumatizante.
Evident că am cunoscut și am citit despre acești preoți ai psihanalizei. Eu, una, nu îi pot numi psihanaliști. Sunt niște persoane limitate, a căror analiză personală mi-e limpede că a dat greș. Nici breasla asta nu e scutită de impotenți profesional, de limitați, de narcisiști. Iar proporția lor este aceeași ca în oricare altă breaslă.
Cât despre sexul analistului, asta chiar nu are nicio importanță. Cel puțin într-o analiză reușită nu ar trebui să aibă nicio importanță.
C.P.: Ce face psihanalistul cu ceea ce aude de la oamenii care vin în cabinetul lui, pe divanul lui? Unde se duc ”poveștile” pe care le ascultă, pe care le provoacă?
I.S.: Le aude, le ascultă, le simte, le trăiește, le analizează, deseori le visează, le digeră, le mentalizează, le lasă să se disipeze ca apoi să revină la ele și tot așa. Tocmai asta își propune să reușească analiza personală, să transforme Inconștientul viitorului terapeut în conștient, lăsând spațiu conținuturilor inconștiente ale pacientului. Analistul este depozitarul a tot ceea ce pacientul așează în terapeut iar acesta din urmă reușește să conțină, fragmente pe care le metabolizează, le transformă. Pe unele le uită, poate pe cele mai multe, dar oricum reapar, în alte ședințe, astfel încât nu se pierde prea mult. Re-dai pacientului tău ceea ce a proiectat în tine, ceea ce a deplasat pe tine, ceea ce nu poate conține în sine însuși, ceea ce e prea fragmentat, dar re-dai într-o formă metabolizată și metabolizabilă, conferi sens – sensul livrat, într-o primă instanță, tocmai de către pacient – iar toate astea ajung să fie introiectate, asimilate, re-așezate. Când ai în spate o analiză reușită, o formare teoretică solidă și suficienți ani de practică, lucrul ăsta nu este împovărător, face parte din meserie și atâta tot. Imaginați-vă o uriașă stampă care trebuie reparată milimetric. Cam acesta este pacientul psihanalitic, o stampă destrămată mai mult sau mai puțin, care necesită migala lucrului milimetric. În plus, propria analiză tocmai asta te învață, cum să te păstrezi la o distanță optimă de problematica pacientului, rămînînd empatic. Evacuezi în multe feluri. Făcnd sport, citind, scriind, plantnd flori, pescuind, jucînd tenis, ascultînd muzică etc.
C.P.: Ce face acesta sau aceasta cu ceea ce rămîne în el sau în ea din aceste povești? ”Debrifarea” curăță tot sau curăță tot ce trebuie?
I.S.: Ceea ce rămâne este ceea ce poate fi conținut fără costuri în termeni de funcționare normală. Ceea ce rămâne este ceea ce nu perturbă echilibrul. Nu toate conținuturile sunt bolnave, nu totul necesită evacuare și reparare. Când duci o pereche de pantofi la reparat, nu  duci toate perechile, ci doar pe cea care necesită reparare. Așa și aici.
C.P.: Credeți că este moral să fie convertit în text, în literatură în mod special, ceea ce un psihanalist află de la un pacient? Dacă da – cum și pînă unde poate merge?
I.S.: Convertirea în text se face strict cu acordul pacientului și cu păstrarea totală a anonimatului său, astfel încît să fie singurul care se recunoaște dacă citește textul. Dacă vorbim despre moralitate, atunci limita este locul în care devine recognoscibil. Nu trebuie atins. Pe de altă parte, cînd scrii despre un caz, nu folosești toată istoria lui de viață, nu scrii despre toată terapia unui pacient, ci despre anumite etape/problematici, iar în acest caz sunt suficiente vignetele. Am scris până acum despre vreo patru pacienți, dar nu am întîmpinat niciodată refuzul lor, atunci cînd le-am cerut acordul. Din contra, au fost încîntați.
C.P.: Cum se apără un psihanalist? Trebuie, de fapt, să se apere el?
I.S.: Cu toții trăim pe lumea asta folosind, necontenit, fel și fel de apărări inconștiente, unele mai infantile, altele mai adulte. Nu există om fără apărări, chiar dacă nu e conștient de ele. La psihanalist important este ca apărările să fie mature, deci funcționale. Fără apărări, vorba lui Emil Brumaru, ne-ar zdruncina și bătaia de aripi a unui flutur.
C.P.: Ce credeți că nu trebuie să facă, sub nici o formă, cineva care practică psihanaliza în raport cu pacientul său, oricare ar fi el?
I.S.: Sub nicio formă nu trebuie să iasă din cadrul de lucru. Nu faci sex cu pacientul tău, nu aveți niciun fel de relații extra-ședințe, nu-l cunoști dinainte de-a intra în terapie. Nu te confesezi în cabinet, încerci să fii neutru și binevoitor. Toate celelalte greșeli se pot repara, dar acestea, nu.
C.P.: Când îi este foarte greu, cel mai greu unui profesionist al psihanalizei?
I.S.: Mă voi referi strict la practica mea. Cel mai greu mi-a fost în terapiile cu obsesionalii. Sunt terifiant de repetitive, ceee ce se traduce printr-o stagnare fioroasă în interiorul unui cerc extrem de strîmt. Fiecare terapeut are limitele lui și ar fi foarte bine să și le cunoască.lucrez foarte bine cu pacienți psihotici, dacă nu sunt decompensați. Nici nu se poate lucre cu ei decompensați. Lucrez bine cu pacienți limită, cu homosexuali. Nu vreau să lucrez cu pacienți extrem de narcisici, cu toate că pot lucre cu ei. Nu vreau să lucrez cu adicțiile pentru că nu cred că au rezolvare mulțumitoare, nu vreau sub nicio formă să lucrez cu abuzatori sexual pentru că stîrnesc n mine o mare agresivitate pe care nu am chef să fac efortul să mi-o conțin. Știți, și noi avem nevoie de satisfacții, iar ele, deseori, nu stau în tariful unei ședințe. Eu nu pot să-mi iau satisfacții din lucrul cu astfel de patologii. Și pacienții somatici sunt foarte greu de dus. De fapt, niciun pacient nu este ușor, indiferent de patologie.
C.P.: Cît e de riscant să mergi în acest domeniu pe cont propriu?
I.S.: Dacă vă referiți la a practica psihanaliza fără formarea de rigoare, atunci nu ai nicio șansă să reușești. Nu spun că, avînd o formare ca la carte, asta asigură din start succesul unei terapii. Primesc, de ani de zile, pacienți care vin din alte terapii. Ei, bine, uneori e terifiant să afli ce se întîmplă prin alte cabinet. Eu nu pricep cum astfel de oameni ajung să-și ia atestatul de liberă practică într-un astfel de domeniu. Pur și simplu unii nu au ce căuta în fotoliul terapeutului. Ce iese dintr-o așa zisă astfel de terapie? Un dezastru. Poți regresa pacientul pînă la studia psihotice. I poți și îți poți complica viața personală în moduri inimaginabile. Cînd nu știi ce faci cînd practice psihanaliza, poți distruge vieți. Și nu este o metaforă.
C.P.: Cînd e fericit un psihanalist? Ce este fericirea pentru el, pentru ea?
I.S.: Fericit este cînd reușește să treacă, împreună cu pacientul său, peste un moment dificil, potențial periculos. Cînd reușește să evite o decompensare, lucru care în terapiile pacienților psihotici este oricînd posibil. Cînd își vede pacientul plin de viață. Cînd îi vede, pe față, uluirea prilejuită de înțelegerea propriei minți. Când pacientul îi confirm ce ceva substanțial s-a schimbat în bine în viața sa. Cînd îl vede ieșit din depresie, din modelul repetitive în care viața lui se scurgea. Cînd reușește să rămînă în echilibru.
C.P.: Ce înseamnă vindecarea aici?
I.S.: Vindecarea se produce atunci cînd pacientul realizează că poate funcționa/trăi foarte bine și fără ajutorul terapeutului. Cînd știe că nu mai are nevoie de sprijinul lui. Cînd și confirm că nu e doar o presupoziție, ci o certitudine. Vindecarea nu este locul în care tu, terapeutul, vrei să-ți duci pacient, conform potențialului său pe care-l cunoști, vindecarea este cînd pacientul știe că este vindecat. Nu ai dreptul să știi mai bine decît el.
C.P.: Cînd e vindecat un om?
I.S.: Cînd el însuși hotărăște că e vindecat. Binele cu forța este un rău major.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu