Cioburi

De vină a fost iubirea. Iubirea mea obsesională pentru porțelanurile vechi, de care sunt cu totul conștient că este anormală. De fapt, de vină a fost slăbiciunea. În fața frumosului îmi pierd uzul rațiunii. Praful și pulberea se aleg de liberul meu arbitru. Mintea-mi stă în loc, țeasta mi se golește, inima uită să bată. Mă lovește apneea. Vertijul pune stăpânire pe mine, sângele mi se scurge-n picioare. Devin anemic văzând cu ochii. Pur și simplu nu rezist frumuseții. Cam așa s-a întâmplat când am văzut-o prima oară (și a doua, și a treia) pe Renata. Renata este specialistă în porțelanurile Meissen și, în general, în porțelanurile europene vechi, mai ales în cele germane. N-o interesează cele noi, spune că-s produsul decadenței, „a tehnologiei care a perfecționat până și musca”, a morții creativității. Spune că sunt oglinda omului devenit mașină, a omului care s-a lăsat înconjurat de știință și care a rămas fără sprijin și fără ajutor. Fără Dumnezeu. Adică a omului devenit neom. Nu am stat niciodată să mă gândesc la chestiile astea, mi-a fost suficientă virulența și, în special, frumusețea ei. Renata avea frumusețea unui Sèvres pictat de Pierre Riton după un decor de Jean Charles Develly. Dacă n-ar fi fost atât de smucită, de energică și de veșnic nemulțumită, nu știu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult. Mă îndrăgostesc ușor, asta-i problema mea. Iar Renata, cu numele ei smintit, m-a nenorocit. Nu-i o glumă, nu e o metaforă, nu e o figură de stil. Chiar vorbesc serios. Am vrut să fie a mea din primul moment. Mi-am dorit-o așa cum îmi doresc o ceașcă frumoasă sau un ceainic pe care încă nu am pus mâna. Mă îmbolnăvesc expozițiile de porțelanuri, acolo nimic nu e de vânzare iar piața licitațiilor este indecentă. Nu-mi permit. Am băgat o avere în colecția mea, dar e ca și cum mi-aș fi alintat iubita cu bijuterii scumpe, excursii exotice, haine de firmă, parfumuri de nișă, mese de lux. Dar nu-mi pare rău. Iubirea mea merită orice.

Renata nu s-a voit alintată cu nimic. Renata nici măcar nu m-a băgat în seamă. Sunt restaurator de artă la V&A. Am o carte de vizită excelentă, cu toate că-s destul de tânăr. Am 29 de ani. Nu mă-ntreba câți ani are Renata, amănuntele nu sunt importante. Ne-am certat de la primul contact. Venise cu ifosele ei de expert, cu aerele ei de italiancă rafinată, fluturându-și poșeta Furla dintr-o piele moale de culoarea viezurelui, tivită cu șnur împletit galben ca muștarul de Dijon (absolut mortală, jur!), Furla ei impertinentă și mare cât o găleată, croită im-pe-ca-bil. A venit cocoțată pe tocuri cui interminabile, țăcănindu-le nervos pe marmura podelei care răsuna delicios în liniștea solemnă a sălii. Purta o pereche de blugi skinny bleu, lungi până deasupra gleznelor, care contrastau minunat cu pantofii albi, mați, fără cusur (cred că erau Ferragamo), o bluză spumoasă, de un alb arogant și un sacou chique, bleumarin. La gât i se balansa un colier lung, din perle baroque uriașe. Renata este italiancă, deci Renata are stil, iar stilul ăsta nu se învață, îl ai sau nu îl ai. Ține de personalitate. Și de certitudinea unei frumuseți aparte. Voia să știe compoziția cleiului pe care aveam de gând să-l folosesc la restaurarea unei cești Meissen de la 1840. Muzeul îi ceruse părerea iar părerea ei nu coincidea cu a mea. Făcuse drumul la Londra pe cheltuiala muzeului doar ca să se certe cu mine și ca să-mi demonstreze că sunt un dobitoc, uitând că ea e doar expertul, pe când restauratorul sunt eu. Aveam materialele potrivite Meissen-ului, însă la temperatura la care urma să le lucrez obțineam un produs de un alb nepotrivit originalului. Așa încât am ales materialele cu care obișnuiam să restaurez Limoges-urile de la 1900, tip Charles Arenfeldt, din care obțineam fix culoarea potrivită, verificată cu cel mai profesionist aparat, din categoria celor pe care Renata le ura. O culme a tehnologiei pe care muzeul cheltuise o sumă cu totul nesimțită, dar care-și dovedește eficiența irefutabilă. Am tot strigat unul la altul, până am așezat-o cu ochii în aparat. Identitatea culorilor i-a închis gura. În fața dovezilor științifice nu-ți rămâne decât să îngenunchezi cu umilință. Numai că Renata nu știa nimic despre umilință. Umilința ei se cheamă trufie. A acceptat cu onestitate și cu aroganță că aveam dreptate. Problema a fost, astfel, clasată, drept pentru care am invitat-o la un ceai. Era felul meu de a-i cere iertare pentru că o înfruntasem. M-a privit cu o depreciere pe care-mi va fi greu s-o uit. M-a privit ca și cum mi-ar fi spus: ești cretin? Sunt italiancă, ragazzo, nu englezoaică. Așa că  am invitat-o le un espresso (30 ml), recunoscându-mi lipsa de atenție. Când am ajuns la cafenea, n-a mai vrut espresso, a vrut un ceai. Negru, Earl Grey. M-a terminat. Și, cu ocazia asta, ne-am și împăcat. Abia de-aici încolo au început necazurile mele.

Renata era cu mult mai disponibilă decât părea. De fapt, era totalmente disponibilă, dar nu pentru un ragazzo. Tot ceea ce era dispusă să împartă cu mine era amorul ei pentru porțelanuri, iar eu, contemplând-o, mă și vedeam în postura... Știi lucrarea aia a lui Michel Victor Acier, The Happy Parents? E la noi în muzeu, e făcută cândva pe la sfârșitul secolului XVIII și are numărul de înregistrare C.291-1916. E un B. Adică un biscuit. Adică acel tip de porțelan neglazurat, care dă privitorului senzația pielii de bebeluș. O desăvârșire. Biscuit nu vine de la ce crezi tu, vine de la franțuzescul bis-cuit, adică ars de două ori. Double-backed, cum ar veni. Statueta aia e un vis. Când și când, mă duc să o privesc. Mă încântă. Nu a necesitat recondiționare, dar a necesitat curățare. Nu știi cum e să cureți un biscuit. E ca un preludiu. Mă rog...  Renata urma să stea la Londra trei zile. Urma, așadar, să ne vedem în trei rânduri. Prima ocazie o ratasem, mai aveam la dispoziție două, ambele pe terenul meu. Adică la V&A. A doua zi trebuia să cădem de acord asupra restaurării unui Spode bone china de la 1814 și asupra unui Delft de la 1695. Problema era clară, nu era nimic de tranșat, știam că vom fi de acord din trei vorbe, de aceea a trebuit să nu fiu de acord cu ea, căci altfel ar fi plecat imediat. Îi plăcea să se certe, de aceea am vrut să-i oferi o ceartă, dar n-am fost în stare. Discuția noastră a parcurs lent, ponderat, întregul traseu, ocolit cât m-au ținut puterile, de la particular la general. Era o povestitoare de primă mână. Îi sorbeam cuvintele, le lăsam să mă-nvăluie, aproape că le rosteam împreună cu ea, secondând-o cu un Δt infinitezimal, apoi le transcriam pe suprafața lucioasă a foiței meningelui pe care-l simțeam cum vibrează, după care treceau, imprimându-se, în creierul meu încântat de spectacol.

Păstrase doar colierul de perle. De astă dată purta o bluză simplă, din mătase de un roz prăfuit, un cardigan ca o spumă, probabil un shetland, n-aș ști să denumesc culoarea, poate un gri de popândău mort de două zile, un gri vinețiu, și blugi de aceeași culoare. Se dăduse jos de pe tocuri. Încălțase pantofi Oxford iar geanta era o sminteală totală, o Furla model Stacy, ca o bomboană, de nu-ți puteai desprinde ochii de ea. Cunosc marca pentru că și eu tot de la Furla îmi cumpăr accesoriile. Nu c-aș fi bogat, dar sunt pretențios și obsedat de frumos. Cuvintele ei deveniseră arabescuri care-mi goleau mintea în loc s-o umple, povestea ei era un cântec care mă legăna între imponderabilitatea unei plăceri devastatoare și insecuritatea unui viitor care nu se mai putea inventa în lipsa ei. Visam sau înnebuneam? Ce se întâmpla cu mine? Nu aveam timp să mă interoghez, trebuia să rămân acolo, să nu pierd nimic din spectacolul ființei ei, din susurul vocii moi, care-și schimbase timbrul. Devenise ca o vată pe băț care se topește în soare. 

O știi pe Sonia din Păpușa de porțelan? Așa era Renata. Fix cum scrie Tolstoi în Păpușa. Mi-a povestit ce înseamnă munca ei. Își întemeiase afacerea alături de bărbată-su, un specialist IT care-i construise un site de prezentare indexat de toate motoarele de căutare. Cum tastai cuvântul „expert”, în orice limbă, cum apărea site-ul ei. Cum tastai cuvântul „porțelan”, în orice limbă, cum apărea site-ul. Cum tastai cuvântul „Meissen”, sau „Rosenthal”, sau „Delft”, sau „Thuringia”, sau „Saxa”, sau „Limoges”, cum apărea site-ul. Până la urmă, puteai tasta orice cuvânt – asta era șmecheria! -, Renata era acolo, prezentă cu vivacitate în lumea viruală, în fruntea ei, conducând-o, acaparând-o. Renata era toate limbile lumii, toate cuvintele lumii. Renata era totul. Interfața era diferită în funcție de țara din care se dădea căutare pe un cuvânt sau altul iar fiecare interfață făcea apel la elemente tradiționale naționale, ba chiar și regionale, inserate subtil. Una peste alta, site-ul la care bărbată-su muncise doi ani avusese un succes atât de mare, încât Renata era tot timpul pe drumuri. În timp, tarifele ei crescuseră, își selecta clientela din ce în ce mai riguros, grosul mălaiului venind de la milionari interesați de achiziții scumpe, care doreau certitudinea originalității pieselor cumpărate în afara licitațiilor. Din etica ei profesională făceau parte tarifele mici pentru muzeele naționale și cele exorbitante pentru cele particulare. Expertizá fără tarif piese ale muzeelor cu intrare gratuită, lua pielea de pe cele cu tarife indecente. Voiaja des în Elveția, tărâmul neutru al marilor averi. Cunoștea pe de rost orașele ale căror muzee sau milionari o solicitaseră, le iubea, voia să se mute în unul dintre ele cât mai repede. La Geneva, de exemplu.

-          Ai fost vreodată la Ariana?, m-a întrebat în timp ce-și rula o țigară într-o foiță maron de tutun, cu degetele ei subțiri și lungi, de pianistă, cu unghii colorate cu o ojă mată. Cculoarea asta cică se numește  nude.

M-am simțit jignit.

-          Eu am restaurat La libération de l'esclave, de la 1770, i-am răspuns deranjat, accentuând, deliberat, cuvântul eu.

Dar Renata n-a băgat de seamă accentul sau poate că nu i-a păsat. Se vedea că îi pasă doar de relațiile umane. Nu doar cunoștințele ei în materie de porțelanuri îi aduseseră succesul, renumele și, odată cu ele, o căruță de bani, ci mai ales relațiile interumane, așa zicea. „Dacă nu știi să relaționezi cu oamenii, nu ai nicio șansă-n viață. Totul se reduce la relațiile umane.” M-am enervat.

-          Și comuniștii sunt oameni?

Întrebarea a luat-o prin surprindere. A căzut pe gânduri. După câteva clipe în care a părut mai degrabă încurcată, a zis:

-          De ce nu? Sau... Ce naiba întrebare e asta? Nici măcar nu o înțeleg. Ce tâmpenie de întrebare e asta? Evident că și comuniștii sunt oameni, ce legătură are asta cu ceea ce spuneam? Păi dacă nu sunt oameni, ce altceva sunt?

Era de-a dreptul revoltată.

-          Ei, află tu de la mine că nu, comuniștii nu sunt oameni. Sunt sub-oameni.

M-a privit uimită, apoi intrigată, în cele din urmă, cu compătimire. Se vedea că nu pricepe nimic și că este totalmente lipsită de simțul umorului. Or, mie oamenii lipsiți de simțul umorului nu-mi plac.

-          Dar naziștii ce sunt?, am întrebat-o.

-          Sunt sigură că sunt tot sub-oameni, a replicat, vrând să fie ironică.

-          Greșit. Naziștii sunt niște creaturi căzute din ideal. Sunt niște oameni fracturați. Adică niște bucăți de oameni. Niște foști oameni.

S-a auzit o tăcere zumzăitoare. Era respirația ei enervată. Nu mai știa ce să creadă. Eram cretin? Glumeam? Vorbeam serios? Reușisem s-o zăpăcesc. Îmi atinsesem scopul.

-          Hai la o cafea, să-ți explic, i-am zis ațintind-o cu cea mai hotărâtă privire de care eram în stare.

La cafea a început să bată câmpii. Eram pe Regent Street, în viermuiala de vineri după-amiaza, când șuvoaie de londonezi și de turiști năvălesc în magazine ca să-și satisfacă iluzia shopping-ului cu discount, sensul suprem al vieții. Am dus-o la Ralph’s Coffee. S-a suit pe unul din scaunele înalte, lăcuite, de la bar. M-am săltat și eu pe scaun și, timp de o clipă, brațele ni s-au atins. Nu m-am simțit deloc electrocutat, așa cum mă așteptam. Am vrut să mă întorc la capitolul sub-oamenilor, dar m-a oprit o prudență de natură profesională. Ideea de neutralitate binevoitoare despre care citisem cu câteva zile în urmă mi s-a părut un sfetnic bun. Până la urmă, ce importanță avea dacă Renata era sau nu lipsită de umor? Brusc, nu mai voiam s-o iau de nevastă. Eram doi străini care beau o cafea împreună într-un bar select dintr-o Londră irespirabilă, unde viața alerga cu viteza unei cascade. Ea, o doamnă foarte demnă și foarte bogată, cu un deficit de simț al umorului, care visa să dispară la Geneva, să stea pe malul lacului și să privească Alpii, prin lumina irizată de stropii de apă ai celebrului Jet, să privească munții de dincolo de lac, cel mai mare lac din Europa, cum spunea încântată, de parcă dimensiunea lacului era propria-i creație. Eu, un ragazzo care cu doar un ceas în urmă nu-și putea imagina viitorul în lipsa ei și care acum, de la o distanță de două palme, îi privea ridurile în formă de mustăți de pisică de la colțurile ochilor, puful de pe obraji, aproape invizibil, gropița din obrazul stâng, care apărea de câte ori se strâmba sau zâmbea. Din puloverul ei răzbăteau, când și când, în funcție de cum se formau curenții de aer, parfumul ei, amestecat cu mirosul trupului. Natura m-a înzestrat cu un miros deosebit, astfel încât percepeam și notele de patchouli și de mosc, și pe cele de portocală amară de Amalfi, absolut inconfundabile, și pe cele de vată pe băț, probabil o substanță chimică la care parfumieri renumiți trudiseră din greu. Un parfum la modă, scump, ca, de altfel, tot ceea ce purta. Aroganța superiorității ei profesionale s-a ivit din nou, fără vreo legătură cu întrebarea pe care mi-o pusese sau având o legătură pe care mi-a fost greu s-o înțeleg.

-          Și de unde spui că ești?

Abia când și-a sprijinit cotul pe suprafața lucioasă a barului am văzut Tissot-ul de la mână, brățara lui din aur, strălucitoare ca un soare în deșert. Brusc, atitudinea devenise cea a unei femei care avea tot timpul din lume să-mi asculte povestea. Cu toată că strada gălăgioasă revărsa torente de oameni în ambele direcții, la Ralph pulsa o liniște zumzăitoare, probabil datorată unei izolări fonice deosebite. I-am spus că sunt din sud, dintr-o șară balcanică și că am ajuns la Londra cu o bursă de studii de master, la care mi-a răspuns că mă citise, că engleza mea are eleganța limbii literare care se învață doar în școlile și universitățile fostelor țări comuniste și că Londra nu a ajuns să mă mistuiască până a mă face inconfundabil, în marea de nativi needucați. A vrut să sune ca un compliment dar, nu știu de ce, a sunat ca dracu. I-am vorbit despre sărăcia din primul an de școală, despre cum am muncit fără să fiu plătit la vreo două muzee din Londra doar ca să deprind mai mult din arta restaurării, despre cum mi-am luat lucrarea practică de master la V&A și despre cât de încântat fusese domnul Pritcher de mine încât mă angajase cu contract pentru întreaga perioadă a doctoratului, smulgându-mi promisiunea că tema lucrării avea să fie un studiu despre cleiul pe care urma să-l descopăr și din care el avea să facă minunea secolului în materie de restaurare a porțelanurilor Meissen, a căror culoare ridica un grad de imprevizibilitate fiecărui restaurator, despre cum mi-am petrecut zece ore pe zi, timp de trei ani, în muzeu, despre cum am locuit în cea mai mică mansardă din lume, și nu în campus, doar pentru a nu mai pierde vremea cu transportul halucinant al unei Londre îmbâcsite de oameni a căror viață este lipsită de sens. Renata nu părea interesată de ceea ce pentru mine reprezenta partea romantică și plină de iluzii (azi spulberate) a vieții mele, ci de ceea ce lăsasem în urmă, țara pe care o părăsisem, familia, prietenii.

-          Un căcat, aia am lăsat. O țară de labagii corupți, un munte de corupție, un Everest de corupție, o planetă a corupției care într-o zi se va transforma într-o Hiroshima și țara mea va dispărea în neant, acolo de unde a și venit, aia am lăsat.

Nu-mi făcea plăcere să vorbesc despre asta. Ea, din contră, părea foarte încântată să m-asculte. Între două țigări și două sorbituri de cafea, Renata devenea din ce în ce mai luminoasă. Era ca o plastilină lăsată la soare. Efectiv se înmuia de plăcere ascultând-mi discursul plin de invective la adresa țării mele și a sub-oamenilor care puseseră mâna pe ea, a mahalei care din periferie ajunsese în centru, cucerindu-l și, de-acolo, dintr-un singur salt, acaparese parlamentul. Mie, toate astea îmi produceau un rău fizic. Ai mei îmi dăduseră brânci la Londra disperați de certitudinea ireversibilității fenomenului politic. Ei prinseseră comuniștii, mizeria lor socială, decadența umană, făcuseră cunoștință cu inderdicția de a vorbi liber și de a gândi, cu închiderea granițelor, cu zloata și restriștea din interiorul lor. Văzuseră cum într-o Europă care devenea din ce în ce mai corectă politic comuniștii renăscuseră sub chipul noilor progresiști, sub paravanul unei denumiri care promitea progresul dar care nu avea de-a face decât îndobitocirea oamenilor. Noua dresură, noua imbecilizare avea, spuneau ei, un chip cu mult mai perfid și se producea cu instrumente infinit mai eficiente, sub umbrela drepturilor omului. Erau de-a dreptul îngroziți de eficiența acestor metode și de musulmanizarea Europei, astfel încât, într-o zi, mi-au dat un ultimatum: ori emigrezi, ori mama se sinucide. Iar eu, cretinul de mine, am ales tocmai Londra, îi spuneam Renatei, care mă asculta vrăjită și siderată, probabil de capacitatea de transfigurare a mamei, de iubirea ei fără margini pentru mine, o mamă care era dispusă să-și jertfească viața doar ca odrasla sa să nu aibă parte de ceva asemănător cu comunismul în care ea își dusese întreaga viață, visând cu ochii deschiși la șansa de a ieși, măcar o singură dată, din nenorocita aia de țară.

-          Ție cum ți-a mers?, am întrebat-o.

-          Rău, a zis, și a stins țigara, strivind-o în scrumieră.

A doua zi urma să fie a treia și cea din urmă zi a Renatei la Londra. În ciuda descoperirii că Renata era lipsită de umor – atribut esențial al unei eventuale iubite -, întâlnirea din ziua precedentă îmi lăsase un gust confuz, ca o senzație satisfăcătoare care părea să pună ordine în haosul din mine. Nu știu de unde venea sentimentul satisfacției, din faptul că mă ascultase? Din aceea că, vorbindu-i, descărcasem lucruri despre care nu voiam să-mi amintesc dar care se acumulau ca aburii într-o oală cu capac? Să fi fost doar efectul de catharsis, care mă lăsase ușor, imponderabil și cu o ușoară senzație de plutire care încă dura? Să fi fost realizarea lentă a gândului că marea Renata Scipione, expert internațional în expertizarea obiectelor din porțelan, aproape milionară, îmi oferise timpul și atenția sa cu atâta naturalețe și plăcere? Habar n-am, cert e că, în dimineața în care Renata urma să vină pentru ultima oară la muzeu, am așteptat-o cu un Gyokuro, un ceai verde suav parfumat, într-o cupă aburindă. Cum a dat cu ochii de ea, fața ei a luat chipul unei uimiri pline de o încântare care mi-a tăiat respirația.

-          Ești nebun?, a zis fericită. Ești nebun? Te arestează ăștia dacă te prind. Ești chiar nebun? Doamne, chiar ești nebun!, a zis și și-a dus palmele la obraji, cuprinzându-i. Piatra inelului ei, o piatră mare, roz-alburie, a sclipit orbitor.

Era o ceașcă sustrasă doar pentru un ceas din depozitul muzeului, la care aveam acces nemărginit. Îmi câștigasem reputația de om de absolută încredere în lungii ani de când lucram la V&A și nicio urmă de suspiciune nu plana asupra mea. Aveam dreptul să mă mișc în depozitul cu comori după bunul meu plac, în ciuda camerelor de luat vederi care funcționau permanent. Puteam lua să cercetez orice obiect. Eram deținătorul suprem al unei comori inestimabile și mă mișcam lejer, chiar dacă plin de importanță, printre ele. Pe de-o parte, gestul meu putea părea – și chiar era – o blasfemie la adresa împăratului Ankan, cel de-al 27-lea împărat al Japoniei și a delicatei sale soții, prințesa Kasuga. Peste noapte, îmi trecuse prin cap o idee nebunească: s-o servesc pe Renata cu un ceai Gyokuro, în celebra cupă de cleștar veche de 1500 de ani, neștiind dacă Renata cunoaște sau nu povestea ei, neștiind nici măcar dacă ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. Întâlnirea din după-amiaza precedentă îmi făcuse atât de bine, ca și cum Renata ar fi descoperit o rană veche pe care o oblojise cu multă dragoste. Mă simțeam vindecat de o boală fără nume și țineam să-i mulțumesc într-un fel în care doar ea putea fi singura persoană din lumea care l-ar fi putut aprecia. Sustrăsesem cupa de cleșter, o împrumutasem de la Victoria & Albert Museum pentru a-i oferi Renatei mulțumirea mea inestimabilă. În realitate, când cineva vorbește despre ceva inestimabil vorbește despre o incapacitate. Cupa de cleștar era măsura incapacității mele de a-i oferi Renatei ceva la schimb, ceva de aceeași valoare cu ceea ce-mi dăduse în confuzele ore petrecute la Ralph și care mă transformaseră în altcineva. Când eram foarte tânăr, cred că aveam vreo 18 ani, am citit o poezie despre un meteorit. Un copil jucându-se în curtea casei vede o bucățică de meteorit desprinzându-se din imensa masă cosmică. Plutește spre pământ și aterizează în țărâna în care se juca. Copilul ia bucățica de meteorit în mână iar aceasta, la rândul ei, îl ia pe copil de mână. Bucățica are rotițe care ticăie, șurubele, nituri. Este vie. Este un mic mecanism viu, capabil de iubire. Se iau de mână și pleacă împreună, spre nu se știe unde. Cam așa am simțit-o eu pe Renata, ca un mecansim devenit uman, ca pe o fetiță plină de rotițe și de șurubele, care mă luase de mână și cu care plecasem într-o lungă călătorie spre fericire. Teribil de emoționat de emoțiile Renatei, am luat minuscula cupă de cleștar de pe birou și i-am întins-o. Voiam să guste licoarea aburindă, preparată special pentru ea. O italiancă rafinată, expertă în espresso și în ceramică veche nemțească nu are cum să nu aprecieze esența unui ceai verde prețios și catifelat, pentru care plătisem o sumă  astronomică: 18 lire pe doar 20 de grame. Renata a întins mâinile spre mâinile mele regulamentar, așa cum se preia un obiect de mare valoare care-ți este dat. Mâinile noastre s-au îmbrățișat o clipă, ochii ei fermecători au sclipit în apele lor verzi și albastre și turcoaz precum apele Caraibelor, puful argintiu al obrajilor a vibrat, buzele moi i-au tremurat aproape imperceptibil. Incapacitatea mea inestimabilă de a-i mulțumi m-a frisonat o fracțiune de secundă, o fracțiune de secundă dilatată la scara unui secol. Părăsind îmbrățișarea fulgurantă și neintenționată a degetelor noastre, cupa de cleștar și-a luat zborul. Micul de jet de ceai verde a țâșnit în sus, precum celebrul jet de apă de la Geneva, în timp ce cupa a luat-o-n jos, zdrobindu-se de pământ, în urma unui zbor lung, derulat cu încetinitorul sub privirile noastre îngrozite, mutilate de atrocitatea faptului care se întâmpla. Am rămas privind cele zece cioburi într-o stupefacție halucinată de imaginea unei imposibilități ivite din senin. Ca și cum am fi privit însăși moartea.

Nu-mi mai aduc aminte sfârșitul. Am fost repatriat. Scriu aceste rânduri privind bucata de cer gri sârmos pe care-o întrezăresc printre gratiile vechi și groase. Renata încă îmi scrie din când în când, din ce în ce mai rar, spunându-mi că mă așteaptă.

噂に聞く川喜田半泥子はスーパー陶芸家だった！:いづつやの文化記号