Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Lucruri mici


Vârsta aia nenorocită la care o fată nu poate fi considerată nici femeie, nici copilă. Vârsta aia la care, privind-o, vezi materia fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei le întruchipează. De exemplu, atunci când își dă la o parte o șuviță căzută pe frunte, apoi întoarce capul lent, foarte lent și te privește de pe culmile nu doar ale frumuseții ei de azi, ci mai ales ale celei de mâine. Are conștiința frumuseții ei și asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este un blestem pentru unul ca mine. Sunt sensibil la frumusețe pentru că am avut mereu de-a face cu ea. Frumusețea rafinată a mamei, o baroneasă fugită din calea lui Hitler, care și-a găsit liniștea în brațele unui bancher elvețian – tata. Tata care-a făcut o mică avere profitând de degringolada războiului, din care m-am născut eu. Aș putea spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar fi fost el, mama nu l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi, frumusețea Alpilor, în mijlocul cărora m-am născut. Frumusețea Parisului și a operelor de artă din muzeele pariziene. Frumusețea porțelanurilor englezești, care pentru mama reprezentau o comoară. Frumusețea Claudion-ului sustras din Micul Trianon, care-a ajuns în casa noastră în schimbul unei sume fabuloase. Frumusețea decorațiunilor interioare pe care mama le schimba o dată la trei ani, când se plictisea de ele. De fapt, se plictisea de absența tatei, pe care-l înlocuise cu pasiunea pentru decorațiuni. Nu în cele din urmă, frumusețea arogantă a titlului de baron, drept moștenit prin naștere.

Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau avocat. Să porți povara dorințelor genitorilor nu e deloc o distracție, e o presiune permanentă care, dacă nu te doboară, în cele din urmă te întărește. Fiind legat de frumusețe, a trebuit să lupt împotriva necesității altora de a deveni bancher sau avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama nu a înțeles, dintr-o anume decență, această nevoie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înțeleagă. Vreau să spun că a fost o alegere. Tata nu mi-a fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să înțeleagă. Sunt singurul lui fiu și avea datoria să fie mândru de mine, așa cum și eu ar fi trebuit să am datoria să fiu mândru de el. O reciprocitate avantajoasă, de care nu toți au parte. Absența lui a fost care m-a condus spre ratarea idealurilor părintești. Așadar, sunt doar fiul ratat, copilul de bani gata care-și va îngropa familia cu tot cu tradiția ei. Împotriva tuturor așteptărilor, ba chiar împotriva tuturor, m-am făcut profesor. Mai corect spus, antrenor. De înot. După șocul inițial, o mică atenție din partea lui tata către Cambridge University (cu care încerca să-și spele păcatele), constând în fondurile necesare construirii unui bazin de înot de 25 m lungime și iată-mă antrenorul lotului universitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseții. Ceea ce mă recomanda era și titlul de campion mondial, obținut exact în ziua în care împlineam 50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care antrenam. Învăluit în aura titlului, am descins în aburii bazinului studențesc ca un Poseidon poposind pe o plajă virgină. Și iată nimfetele zvelte cu ochi umezi umplând vestiarele bazinului. Și iată carnea fragedă inaugurând țărmurile mării pe care-o adusesem în mijlocul campusului. La selecție s-au prezentat și vreo trei coțofene, de care-am scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în miezul umed al frumuseții. Iată-mă în rai.

Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată lumea. Nu, nu am conștiințaîncărcată. Conștiința se moștenește doar dacă ai de la cine. Am dezamăgit-o și pe mama, care mă voia avocat, și pe tata, care mă voia bancher, și pe bunicul, care-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând moșiile nemțești care urmau să intre în posesia mea la moartea lui. Mi-e și rușine să mă prezint: baronul von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul! S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy, dar sunt un tip discret. Așa încât despre mine, grație titlului de baron, se spune că sunt un domn. Un gentleman. Parțial adevărat. Asta pentru că în esența esențelor mele sunt un nesimțit interesat strict de frumusețe. Singurul lucru la care rezonez autentic este frumusețea, restul este teatru. Sunt sclavul ei. Iar Eve era un fenomen de frumusețe. Numai cineva ca mine îl putea recepta și absorbi în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din centrul coroanei, încă neșlefuit. Perla încă nedezghiocată. Focul mocnind sub tăciuni încinși. Focul care trebuie doar ațâțat.

A venit la bazin pe la jumătatea primului semestru, etalându-și trupul sfidător. Odată cu apariția ei, noțiunea de perfecțiune s-a văzut nevoită să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un cusur. Un obstacol. Dar și o provocare. O limită, dar nu una absolută. O capcană. Și o provocare. Numai că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la bazin nu pentru că voia să învețe să înoate, ci pentru că era sensibilă la titluri. O reverențiozitate moștenită din famila ei destrămată, o plecăciune în fața idealurilor unei alte lumi. Combinația titlurilor de baron cu cel de campion mondial s-a dovedit a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu medicii, ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cercetătorii, ci pe cel care tocmai încasase Nobelul. Nu alipinișii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt vârf. Nu capetele încoronate, ci monarhul care nu abdicase nici în exil. Zeul ei se numea Principiul Excelenței, iar deasupra mea strălucea, irezistibil, titlul de campion mondial la 100 m spate. Și cel de baron. Dar ce e performanța în fața frumuseții? Nici însăși Cântarea Cântărilor, pe care bunică-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanță de vară, tolănit pe brocarturile canepelelor din marele salon, nu se ridica la înălțimea perfecțiunii Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă a becului. De rezonanța titlurilor mele.

Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău, cu toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu vigoarea trupului unui fost sportiv de performanță o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta. Există printre studente o anume categorie – slavă Domnului! – care atribuie vârstei toate însușirile pe care le idealizează. Puștoaicele astea te consumă nesățios, până la ultima suflare, și chiar până dincolo de ea. Nu am apelat la mica stratagemă cu petrecerea studențească de la sfârșit de an. A-mi aduna căprioarele laolaltă pentru o scurtă vânătoare o singură dată pe an era cu totul insuficient. Așa încât am inventat campaniile de pregătire psihologică și de relaxare, o dată pe săptămână. Performanța cere sacrificii. Iar ele se supuneau fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în preajma mea. Nu e nici o noutate că am succes la femei. În camera obscură amenajată la mine acasă, mângâiate de lumina verde liniștitoare a ledurilor, lungite pe saltuluțe special cumpărate pentru ele, fetele își povesteau, cu ochii închiși și într-o stare de letargie, trecutul. Muniție de război obținută gratis. Freud ar fi pălit de invidie, Jung ar fi jelit de bucurie. Camera se umplea cu mireasma trupurilor lor catifelate. Le cerusem ținută lejeră, iar unele înțeleseseră prin asta, de-a dreptul tendențios, costumul de înot. Altele, mai pline de hormoni, apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu bustiere minuscule. Fundalul muzical încerca, de fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de promiscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la orizontală, cu ochii închiși. Eve nu închidea ochii niciodată. Își sprijinea capul pe Teddy-ul de pluș adus de-acasă, acccesoriu obligatoriu frivolității ei, și mă privea tăcând, profitând de semiobscuritatea înșelătoare, prin care făceam schimb de priviri potrivite oricăror interpretări.

Eve era acel amalgam de stupizenie infantilă colapsată, când și când, de o inteligență debordantă, pentru care destinul nu există iar viața este suma a ceea ce reușești să-ți procuri singur, oamenii sunt cu toții niște cretini cu excepția unor genii tutelare care conduc lumea iar familia este cea mai proastă afacere pe care o poți face dacă te îndrăgostești. Familia, pentru Eve, este o afacere. Punct. Bărbatul ți-l alegi. Pe o piață liberă, numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul tău? Cel mai strălucit chirurg? Nici o problemă. Pleci în căutarea lui. Cauți în presă. În revistele de specialitate indexate. De exemplu, iei și răsfoiești Nature, în paginile căreia oricine și-ar dona un rinichi ca să fie publicat și acolo, în dreptul numelui autorului, găsești un asterisc. Te duci în subsolul paginii și dai de adresa de e-mail, cât și de numele spitalului unde lucrează personajul țintă. Cauți pe internet informații despre victimă, citești articole de specialitate, îți faci o idee, o imagine. Îți bați capul o vreme și fabrici o strategie serioasă și irezistibilă. (Cu un trup ca al ei, orice strategie e inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare dată.) Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva mai mult de lucru, dar asta nu poate fi, niciodată, un obstacol. Eve este o criminală fără remușcări. Obține tot, absolut tot ce-și dorește. Perfecțiunea trupului i-a solidificat, în timp, o încredere de sine de granit, o încredere masculină. Eve este insistentă și persistentă. Imaginea ei dăinuie între pereții camerei obscure multă vreme după ce ora de relaxare săptămânală se încheie.

Nu divergențele de opinie pe care le crea erau delicioase, ci mutrița ei ofensată, boticul ăla bosumflat, nasul care i se încrețea de ciudă, ochii care începeau să-i strălucească torid, înecați în lacrimi de furie abia reținute și, oh, da, mai ales gropițele din obrajii perfect dăltuiți de un Michelangelo pervers. Eve era viitorul meu trofeu. Piatra de marmură pe care mă încumetam s-o cioplesc și s-o șlefuiesc vreme îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce putea da. Frumusețea fizică ce avea să completeze desăvârșitrea spirituală, ale cărei pietre de temelie începusem să la așez, dându-le într-o zi fetelor să privească Ziua, Noaptea, Aurora și Amurgul, cele patru statui din Sacristia Nouă a capelei familiei Medici, lucru care pe Eve a tulburat-o, ținând morțiș să rămână la sfâșitul orei pentru a-mi pune câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât să nu-i îndeplinesc dorința, cu toate că ardeam de pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pielea crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniți pe salteluțele din camera obscură. Să te poziționezi la distanța optimă dintre speranțele și îndoielile unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare – iată esența succesului unui demers de cucerire fără greșeală!
Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat la propria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la antrenament, văduvindu-mă de spectacolul obscen al splendorii trupului ei lasciv care numai bun de performanță sportivă nu era, dar pe care îl vizualizam deja performând magistral în sălbăticia așternuturilor mele din bumbac egiptean de cea mai bună calitate. Lipsise de la antrenament, dar mă aștepta la ușa casei. I-am văzut de departe coama castanie, prinsă într-un coc neglijent cu o clamă din sidef autentic, veche de vreo sută și ceva de ani, după câte aveam să-mi dau seama imediat ce și-a lăsat părul liber, așezând-o pe masa din bucătărie. Părea doar tristă, dar era disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minute, avea ceva să-mi spună, căuta o rezolvare și nu avea cu cine se sfătui. Nu juca, era serioasă și tocmai lipsa de tendențiozitate m-a făcut să accept inopinanta întâlnire, subiect al unor suave reverii ale zilelor imediat următoare.

-          Nu stați rău deloc, a zis când am invitat-o în bucătărie. Dar era de așteptat să stați atât de bine, zise privind holul casei, tapetat cu tablouri.

Și alegerea bucătăriei ca spațiu de primire făcea parte din diversiune. Nu inviți o puștoiacă, mai ales o studentă, mai ales propria-ți studentă, direct în camera de zi. Ori o ții în picioare pe hol, ori îi faci onoarea s-o inviți la un ceai în bucătărie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi. Stă în fața geamului și privește strada. Oftează. Fundul ei bombat împunge țesătura pantalonilor crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud dormind, Modigliani pe ea a avut-o ca model. Și-a desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe masa mea. Amuletă impregnată cu mirosul părului castaniu. Imaginea Evei stând cu spatele la mine, plutind în starea aceea de tristență densă, îmi adună alchimic toate energiile în centrul plexului, disipând între oniric și real materialitatea inefabilă a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o minune iar strălucirea lui o îmbracă într-o poleială moale, ca cea în care sunt împachetate delicatele trufe de ciocolată de fițe. Dacă întind mâna, pot lua această trufă care nu-mi va opune nici o rezistență, îi pot da la o parte poleiala, o pot savura îndelung, o pot aglutina, o pot încorpora cu toată strălucirea și moliciunea ei. Dar ea rămâne întoarsă cu spatele când spune:
-          Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic. Nu mai am soluție.

Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb dacă nu cumva asta o fi vreo diversiunea ei, până la urmă tot o strategie, din cele despre care vorbea într-una una din orele de relaxare din camera obscură, atunci când lumina verde îi developa figura în imagini ciudate, măști vorbitoare lipsite de însuflețire, păpuși mecanice dotate cu un motoraș care mișca buzele care grăiau omenește. Cu capul sprijinit pe nelipsitul Teddy de pluș, părea o vrăjitoare de ale cărei intenții nu reușeam să-mi dau seama. În Evul mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naștere, doar văzându-i culoarea ochilor. Eve, oraș scufundat al istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în imaterialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112, Silchester Road. Iat-o pe zeița care cultivă mistica zeului excelenței și a adjectivelor scrise cu majusculă recitind terține din Divina comedie cu freamătul umerilor și a coapselor ei foșnitoare, iat-o, sub cupola magisterială a tilurilor mele orbitoare, însămânțând, cu cuvintele ei fără sens, solul aluvionar al minții mele care atinge incandescența doar privindu-i picioarele pe care catifeaua crem, elastică pare o a doua piele. Probabil că așa arătau invaziile mongole, ca un imens nor de lăcuste apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat apoi să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist în fața frumuseții. Este călcâiul lui Ahile, dar și forța mea. Nebunia mea. Cocaina mea. „Nimeni și nimic” sunt cuvintele care-mi stăruie în minte, mierea din care, de vreo cinci minute încoace, se hrănește speranța mea. „Nimeni și nimic”, Eve a rămas fără de Dumnezeu. Dar oare nu de aceea m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.

-          Te-ascult, zic, în timp ce pun de ceai, gest deopotrivă egoist și generos. 

De obicei, când fac ceai sunt singur. În general sunt singur. Așa încât automatismele intră în funcțiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze pe unde vrea ea. Sau pe unde vrea inconștientul meu. Vreau să spun că atunci când sunt singur acasă – căci mai există și așa-zisa zi săptămânală de relaxare a fetelor în camera cu luminițe verzi – existența mea înseamnă mai degrabă o stare ușor halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă țin bine de real, atent la toate semnele care vin dinspre Eve. Și, în timp ce frumusețea Evei își dovedește eficiența sistematică (tocmai m-am fript cu ceai), ea tușește după ce ia loc pe scaun, se foiește puțin în timp ce umblă în geantă, o enormă geantă din piele muștar, asortată cu pantofii și cu cureaua ceasului de la mână. Fata are stil. Scot din bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele rămase intacte dintr-un servici făcut praf în timpul unui cutremur. Vestigii ale unei lumi care se mișca fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită și scăldată în frumos. O lume în care porțelanurile încă se mai pictau cu mâna, în care se circula cu trăsura, în care pleava nu se amesteca cu aristocrația. O vreme a prăjiturilor făcute în casă, fără potențiatori de gust și de miros, fără conservanți, fără coloranți chimici. Supa se servea din supiere uriașe cu capace grele, șervetele se lucrau din bumbac și nu din hârtie reciclată, broderiile se executau manual și nu la mașină. O lume decăzută, totuși, în care apărea gălăgia în locul muzicii, dodecafonia aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi, pictura o luase razna, totul se prăbușea. Și totuși, ce vremuri minunate, văzute de-aici, de pe prima treaptă a hidosului început de secol XXI! Eve își scoate țigările din geantă și mă întreabă din priviri dacă poate fuma. Oh, da, dragostea mea, da, creatură mică, da, da, da, splendoare imorală, poți face ce vrei tu, mă poți schingiui, călca în picioare, lega de calorifer, biciui, orice, poți absolut orice. Poți fuma, poți da foc la casă, o poți inunda. Dar toate astea doar le gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea ce trebuie să rămână ascuns. Torn ceaiul în cești (frigându-mă) când ea își aprinde prima țigară. Trag scaunul de sub masă și mă așez în fața ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic ochii din ceașca de ceai când Eve slobozește un nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei strălucesc metalic. Și-atunci, ceva se petrece.

Despre Eve nu se poate vorbi folosind vocabularul obișnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un vocabular mai puțin obișnuit și, de fapt, despre Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobște numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de verbe, nici o sumă  de metafore. Eve nu este nici acțiune, nici frumos doar întrupat. Eve este. Pur și simplu este. Dar nici asta nu e suficient când vorbești despre ea pentru că sintagma – un simplu verb, până la urmă - nu reușește să spună, în definitiv, nimic. Și nu, nu frumusețea ei neverosimilă mă împiedică să spun ceva concret despre ea, nu triumful adecvării unor proporții perfecte care toate laolaltă construiesc o femeie despre care aș crede că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această clipă în fața mea, și nu euforia prelungită pe care prezența ei la doar jumătate de metru de mine mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nemaintâlnit despre care, firesc, nu știu nimic. Nu știu ce anume este, deci nu știu să-l descriu. E ceva împrăștiat în ființa ei. E ca și cum între celulele corpului ei au loc permanent evenimente care nu au loc niciodată între celulele corpurilor noastre, ale muritorilor obișnuiți. Chiar și acum, când e foarte tristă și stă în fața mea fumând deja a doua țigară – în timpul primeia a tăcut uitându-se spre fereastră, ca și cum n-aș fi existat – o privesc și nu înțeleg imediat ceea ce văd. O, nu, Eve nu este un fenomen – da, este un fenomen de frumusețe, dar asta, fundamental, nu înseamnă nimic, cu toate că poate însemna totul – Eve este suma tuturor fenomenelor de neînțeles cu mintea omenească. Eve nu este o metafizică, ci Metafizica. Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca și cum aș fi ascultat o fată citind în miez de noapte, pe un canal tv fără sonor, un capitol din Critica rațiunii practice. O insomnie este o insomnie, dar o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe care o privești pe ecranul pixelat al televizorului fără să dai drumul la sonor este mai mult decât un scandal. Este o schizofrenie. Eve era schizofrenia însăși. Sau poate că eu eram cel profund tulburat de frumusețea sa, astfel încât sensul cuvintelor ei rămânea de nedeslușit. Clama din sidef a poposit pe masă iar părul ei stacojiu se revarsă pe umeri, într-un dans deșănțat.

Ți s-a întâmplat vreodată să percepi un lucru în alte dimensiuni față de cele cu care ești obișnuit? Ai trăi vreodată măcar câteva secunde în care timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au legătură cu timpul obișnuit, care este ceva insensizabil? Ți s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din aici și acum să se developeze cu o lentoare sufocantă, în fața căreia să fii un observator cu totul și cu totul neputincios în timp ce participi la ele?  Ai intrat vreodată în această dimensiune spațio-temporală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a două sisteme de referință care se transformă dintr-unul în celălalt? Știi ce înseamnă să fii într-un loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanță, într-o altă galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci poți înțelege ceea ce simțeam ascultând-o pe Eve, vorbind așezată la masa din bucătărie, fumând țigară după țigară, cu ochii îndreptați spre fereastră, văzând ceva la care nu aveam acces. Cu vreo 15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză personală era apanajul oamenilor bogați. Cei câțiva pe care-i cunoșteam apelaseră la ea mai degrabă din singurătate decât pentru a-și rezolva vreo presupusă traumă. Când am ales să fac o psihanaliză am făcut-o cu speranța că aș putea ajunge să mă cunosc mai bine, ceea ce echivala cu a mări controlul asupra mea. Voiam să mă iau în stăpânire, să nu mai las dușmanul meu de moarte, frumusețea, să mă stăpânească. Să mă controleze. Să mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumusețea a fost trauma mea. Știu, sună absurd, oamenii caută frumusețea și emoțiile legate de ea, eu fugeam de frumusețe pentru că, aflat în preajma ei, îi deveneam sclav. Atunci, la începutul analizei, psihanalistul meu mi-a enunțat regulile, printre care a vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi liber nu este ceea ce se poate imagina, nicidecum. Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ți trece prin minte fără nici o selecție, indiferent că este vorba despre o amintire survenită brusc, despre o imagine, despre o senzație, un sentiment, un vis, un cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant sau rușinos ar fi fost este cea mai mare provocare la care poți fi supus în viața asta. Asta pentru că atunci când intri în societate toate apărările tale se mobilizează tocmai împotriva acestor lucruri. Nu există nici o ființă pe lumea asta, măcar una singură, în fața căreia să-ți dai voie să rostești tot ce-ți trece prin minte, fără a fi considerat nebun sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor bine alese, lucru pe care cu toții îl practicăm zi de zi  tocmai asta urmărește, să nu dai acces celuilalt la tine, să nu rănești, să spui lucruri cumplite în cuvinte dacă nu frumoase, cel puțin neutre. Ei bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ți se cere, să te livrezi pe tine însuți, celuilalt, fără nici o opreliște. Adică ți se cere să funcționezi împotriva ta, împotriva a tot ce știai, împotriva a toate celor pentru care te pregătisei pentru a putea face parte din societate. Înțelegi de ce azi sunt un singuratic, fără a fi singur niciodată?

Nu a fost deloc ușor. Trei ani și jumătate de psihanaliză cu trei ședințe pe săptămână nu au fost nici apă de ploaie și nici pană de vultur la pălărie. Abjecția umană nu are limite. Hăurile ființei sunt insondabile de la nivelul locului comun. Insondabile deoarece neștiute. Nu necunoscute, ci neștiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îți dă de știre că în tine există așa ceva. Nu-mi place să vorbesc despre lucrul ăsta pentru că știu că nimeni nu îl poate înțelege iar oamenii nu dau crezare experiențelor prin care nu au trecut. Li se par SF-uri. Ei, bine, experiența analizei mele a fost cât se poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de neașteptate. Dincolo de controlul pe care-l căutam, propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet, încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oameni sunt, fără nici o vină și mai ales fără conștiința acestui lucru, niște imbecili desăvârșiți. Nu te poți avea în posesie fără a te cunoaște, nu poți avea pretenția unei vieți a ta în lipsa unei astfel de experiențe. Tot ce se petrece este că nu tu ești cel care te afli în posesia vieții. Viața te trăiește pe tine, nu tu îți trăiești viața. Mă rog, nu știu pentru cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.

 Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată de un semiîntuneric liniștitor. Lumina felinarului poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe chip pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramelelor cu lapte. Se mișca lent sub greutatea cuvintelor și când ducea țigara la gură, și când trăgea fumul în piept, și când elibera norul de fum cenușiu care după ce se așeza între noi în straturi se deplasa, ca un val, ca o maree, spre fereastră, după care era absorbit de vidul întunecat. Scurte străfulgerări ale ochilor ei ajung la mine când și când doar pentru a se stinge rapid, ca niște mici meteoriți care-mi traversează câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea care a venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător pentru accesul pe care mi-l dă la tainele cele mai adânci ale minții și sufletului ei. Până una, alta, trupul rămâne taina supremă. Dar nu de el îmi arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu pricep mare lucru. Ceva vine să se așeze între noi, un paravan invizibil ridicat de șuvoiul molcom de cuvinte pe care-l rostește cu un timbru egal, tern, fără vlagă. Fără disperare. Dar și fără viață.

Până să deschidă gura, Eve păstrase tot potențialul miracolului pe care imaginația mea i-l atribuia. Mintea mea care fecunda neîncetat imaginea ei reală și astfel plăsmuia, zi de zi, desăvârșirea. Odată deschisă cutia Pandorei, miracolul se metamorfoza sub ochii mei. Nu știam ce avea să mai rămână din el la capătul transformării. Poate doar acel lucru mic, care acum stătea pe masă, între noi: clama din sidef. Vreau să spun că umanitatea din mine, atâta câtă era, învinsese. Am ales în cunoștință de cauză, nu în orb. Am ales să risc să distrug cel mai perfect simbol al frumuseții în schimbul nevoii de a fi, măcar o dată în viață, pur și simplu uman. Și eu aveam nevoie de ceva de la Eve, nu doar ea avea nevoie de mine. Trei secunde, doar de trei secunde au suficiente ca să decid dacă să salvez cea mai mare operă de artă a umanității – imaginea pură a Evei – sau copilul din interiorul ei, ajuns în pragul cancerului vieții. Oricât aș fi de narcisist, oricât aș fi de nenorocit, nu am putut alege altceva decât copilul. Dacă ai avea de ales între a salva de la dispariție Colosseum-ul sau Taj Mahal-ul sau un amărât de copil din lumea a treia, cu burta umflată de boală, tu ce ai face? Dacă și pentru tine frumusețea ar fi Dumnezeu, ai înțelege cât de cumplită a fost decizia. Nu e o figură de stil, mă refer la a-l ucide, efectiv, pe Dumnezeu pentru a salva un copil care oricum va muri. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat.

Eve vorbea, vorbea, vorbea... Știu că mie-mi vorbea, punându-mă la curent cu necazul ei, însă era ca și cum nu mie mi se adresa. În ultimele trei sferturi de oră devenise centrul universului, miezul incandescent, buricul pământului în jurul căruia se ordonau gândurile și viața mea. Iar viața mea în acele clipe se rezumau la a sta cu o ceașcă de ceai în față, a o privi și a o asculta pe Eve. Izolarea pe care mintea ta o produce, anulând universul. Vraja indusă de o splendoare de fată, care te ia în stăpânire în timp ce realizezi că asta face. Știi că puterea e la tine, dar nu te poți sustrage vrăjii care se exercită asupra ta. O poți curma, poți spune stop, e prea multă suferință în cuvintele tale, nu mai vreau să aud nimic, și totuși fantasma că ai putea deveni salvatorul frumuseții, salvatorul dumnezeului tău e irezistibilă. Știu, e un gând paranoid, dar gândul ăsta este cel care te ține acolo, neclintit, prizonier de bună voie al vrăjii unei puștoaice capabile să-ți schimbe destinul. Dar ai ales și nu mai poți da înapoi. Ai ales când ai invitat-o în casă, la un ceai, ca să-i asculți povestea. Vulnerabilitatea ta a ales, pentru că la mai bine de 50 de ani ești atât de cretin încât o puștoaică de 19 ani face ce vrea din tine, chiar dacă ea este cea aflată sub vraja idealizării la care te supune. Are de partea ei frumusețea. Tu nu mai ai aproape nimic, din contră, începi să te împuținezi, să te stafidești, să-ți atârne pieile, să te lase scula când ți-e lumea mai dragă și toate astea sunt insuportabile. Un titlu de baron pentru care nu ai niciun merit dar de care te folosești ca un infractor și un titlu de campion mondial obținut cu o sportivă de-a ta sunt fix nimic. Era o vreme când bătrânețea era un atu pentru că întruchipa înțelepciunea. Azi, bătrânețea se reinventează cu ajutorul botoxului și a acidului hialuronic, cu ajutorul chirurgiei estetice, dar asta nu înseamnă că devii altceva, tot un bătrân nenorocit rămâi, pe care nimeni nu mai dă două parale. Trebuie să ai 50 și ceva de ani ca să înțelegi că a fi bătrân este doar o degradare fizică, trebuie să ai vârsta mea ca să trăiești pe pielea ta obscenitatea îmbătrânirii în timp ce constați că nu e nici o diferență între tine, cel de la 30 de ani și cel care ai devenit azi. Întodeauna un bătrân își va manifesta vitalitatea încercând să fută. Penibilul stă în felul nepotrivit de a face curte, nu în faptul de a fute, căci bătrânul de 70 de ani nu mai este tânărul de 30, dar el n-are nici o vină, căci chiar ca la 30 se simte și ăsta este un adevăr. Nedreptatea ontică este blestemul nostru, doar ea, nimic altceva. Nu ai scăpare, chimia hormonală a ales în locul tău iar ție îți rămâne doar să-ți asumi urmările, care nu pot fi decât catastrofale. Meciul nu doar că e jucat, ci și pierdut și loc de amăgire nu mai e. Nu poți întoarce rezultatul când totul este dinainte prestabilit.

Oare cât de mare trebuie să fie vinovăția aceea inconștientă ca să te facă să alegi împotriva ta? Oare cât narcisism este necesar ca să anuleze riscurile cărora te supui alegând astfel? O bună parte din timp nici n-am auzit ce tot spunea Eve acolo. Sunt expert în a-mi disimula neatenția. Să funcționezi pe mai multe paliere ale realității păstrându-le într-o coerență interioară necesită ceva antrenament. Mi s-a spus că am un fel anume de a-l privi pe celălalt atunci când îmi vorbește, încât dau nu doar sentimentul că receptez corect totul, ci chiar și ceea ce rămâne nerostit. E un mod de a-l lua în posesie pe celălalt. E un fel de a câștiga o bătălie care nici măcar nu se duce. Celălalt se simte prins în înțelegerea mea și lucrul ăsta îl gratifică. Văd conexiunile mentale pe care le face fără ca ceva din ele să fie rostit. Văd operațiile psihice cu care lucrează, ca și cum ar fi scrise cu creta pe o tablă. Văd țesătura, filigranul minuțios al întortocherilor minții lui. Toate astea mi se trag de la psihanaliză și nu fac niciun efort de înțelegere. A treia ureche. Aud cu o a treia ureche, analitică. A devenit un mod de-a fi. O a doua natură la care m-am acomodat perfect. Dincolo de ușoara disonanță cognitivă, din ceea ce aud că povestește Eve nimic nu mi se pare a fi un capăt de lume. De aceea am și căpătat această relaxare, pentru că știu că am soluție la ceea ce ea consideră a fi sfârșitul. E firesc să fie-așa. E firesc să intri-n panică atunci când îți pierzi mijloacele financiare cu care-ți plătești studiile. E firesc să te simți distrus când maică-ta te pedepsește pentru cele trei restanțe cu care-i vii la ușă încă din primul an de facultate – prostul obicei al universităților de a afișa public rezultatele studenților după fiecare sesiune de examene. E firesc să te simți aruncat în lume când constați că singurătatea este condiția ta fundamentală. E firesc să-ți amintești că taică-tu te-a părăsit când aveai șase ani și că ai fost trimisă la internat în primii opt ani de școală. Și mai ales e firesc să te simți abandonat atunci când noul soț al mamei se mută în casa ta cu tot cu cele două fiice din prima căsnicie. Pentru tine nu mai e loc. Ești exclus, așa cum ai fost întotdeauna. Condiția copilului este, încă de la naștere, cea a terțului exclus. Și ăsta-i un caz chiar fericit, se poate și mai rău. Se poate ca nici măcar să exiști.

Ceea ce m-a făcut să am succes ca antrenor au fost rigurozitatea și intransigența. Metodica antrenamentului sportiv. Cunoașterea minții celuilalt și capacitatea de a motiva sportivul. Trebuie să ai material de calitate, aici se lucrează cu materialul clientului, nu-l poți inventa, dar îl poți transforma. Eve venise, de fapt, să o transform în învingătoare. Să o antrenez pentru viață, astfel încât să iasă campioană mondială. Reușesc doar cei care au suficientă iubire sau suficientă ură, doar ele pot motiva munca sisifică necesară pentru a primi coronița de premiant. Nu te apuca de înot, nu se merită, e vorba de mult prea mult efort. Caută-ți nișa și performează acolo, asta e mai simplu. Sportul de performanță este pentru cretini. Nimic nu justifică mutilarea propriului corp. La 35 de ani ești zob, cu articulațiile pe butuci, cu 20 de kilograme în plus și nici un rost în viață. Trăiești din amintiri pentru că e prea târziu să te apuci de altceva. Medalia de aur este mormântul care te va înghiți pe veci. Deja nu mai auzeam povestea Evei, mă gândeam spre ce anume s-o îndrept. Metodica antrenamentului, la asta mă gândeam. Tot ceea ce se poate aplica la sportivi, se poate aplica oricui hotărât să facă performanță. Eve nu se califica pentru nici un fel de bursă studențească, în afara uneia de excelență. Până una, alta, asta era medalia ei de aur în posesia căreia trebuia antrenată să intre. Iar Eve părea a avea suficientă ură încât să reușască. Asta numai dacă eu eram cel care reușea s-o transforme în iubire. Odată ce iubirea cu ura deveneau intricate, puteam trece la desăvârșire.

-          OK, i-am spus, hai să facem ceva din tine.

A tresărit. Pentru prima oară în cele două ore cât a vorbit neîncetat, m-a privit. Neîncrezătoare, dar m-a privit. Ah, puful argintiu de pe tâmple și de deasupra buzei superioare! Încrețitura de la baza nasului, când strânge ușor ochii, concentrându-se pe pupilele mele cu care nu o înfrunt, ci îi pătrund direct în creieri și-n trup. Dințișorii mijiți printre buzele semidesfăcute, ca și când ar vrea să spună ceva, buzele ei uscate pe care în clipa asta și le umezește cu vârful limbii. Dâra de salivă care dă luciu buzelor ei fragede și cu siguranță gustoase, cu miros de ceai negru și de fum de țigară. Ador până și tartrul pe care mi-l imaginez ascuns pe partea dorsală a dinților. Oftează. Semnul ușurării. Semn că începe să creadă că lumea nu se sfârșește. Semn că începe să creadă în mine. Este tot ce am nevoie. O iau patern pe după umeri – ce noroc că taică-su a dezamăgit-o și că are nevoie de un înlocuitor cu care să-și rejoace Oedip-ul ratat! -, însoțind-o în living. Revin, îi spun, după ce o depun pe canapeaua îmbrăcată într-o textilă somptuoasă de început de secol XX. Așez în grabă pe un platou câteva frunze de salată verde, un rest de blue cheese, câteva anchois, un pumn de mieji de nucă, felii translucide de salam uscat, picant, iau cutia cu cremă pufoasă de brânză de capră și untiera cu unt gras, franțuzesc, un ciorchine de roșii cherry, tai la repezeală câteva felii de pâine subțiri și depun pe masa din fața ei platoul cu bunătăți. Frumusețea trebuie hrănită. Revigorată. Întotdeauna perversiunea erotică a mâncării mi-a fost aliat de nădejde. Micul aranjament îi dă ocazia Evei să facă un switch rapid pe celălalt versant al personalității ei. E înfometată iar eu îi dau ocazia să se alinte. Cu o mișcare iute își trage peste cap puloverul antracit din mohair. Pe dedesubt, scoate la iveală un tricou cu baloane colorate care strânge în croiala lui o pereche de sâni fabuloși. Sigur că făcusem cunoștință cu ei la antrenamente, însă Eve stând pe canapeaua din livingul meu cu sfârcurile întărite sub bumbacul moale al tricoului este o cu totul altă ipostază a metafizicii.

E copleșită de merindele de pe platou. Iau o felie de pâine, o ung cu unt, așez deasupra blue cheese și câțiva mieji de nucă afărâmați, o foaie de salată verde și îi ofer hrana viitoarei mele iubiri. Procedez întocmai cu anchois-ua, însă fără nucă și fără salată. Înfig lingurița în cutiuța cu puf de brânză și o așez în fața ei, sugerându-i astfel că o poate mânca goală. Cu o mică strângere de inimă, iau din bufet două pahare din cristal de Baccarat de la 1920, semn al trecerii bunicii prin viața asta, desfac magistral o sticlă de Guy Saget, un Sancerre Blanc 100% Sauvignon, perfect pentru cutiuța de Crottins de Chavignol cu lingurița-nfiptă-n ea. Sper să înțeleagă! La 19 ani, gusturile ei în materie de artă culinară sunt virgine. Îi voi oferi, pe-ndelete, educația de care are nevoie. Voi fi un tată dedicat devenirii întru rafinament a fiicei lui, pregătindu-o pentru rolul de amantă, care s-o desăvârșească. Toate fetele caută așa ceva. Toate femeile, indiferent de vârstă, sunt în căutarea unui tată potent. Și ca să fiu un nenorocit perfect, la desert îi ofer mousse-ul de ciocolată belgiană, împopoțonat cu frișcă proaspăt bătută, peste care așez un ciorchine de coacăze roșii. Mi-e teamă ca excesul de atenție să nu mă trădeze, însă dezinvoltura cu care îi servesc micile bunătăți reușește s-o păcălească. Eve înfulecă, pur și simplu înfulecă, e la a treia felie de pâine cu unt și salam și se grăbește să ajungă mai repede la mousse.. Vorbitul timp de două ore a epuizat-o. Retrezită la viață, speranțele într-o rezolvare a imposibilității în care se află îi provoacă poftă de mâncare. Poftă de viață. O voi hrăni, Doamne, Îți promit că o voi hrăni cu tot ceea ce am deprins în cei 50 de ani ai mei.

Dacă mă întrebi, nu știu să-ți spun ce e frumusețea, dar știu s-o recunosc, mai ales acolo unde nu mulți o văd. Știu, sunt îngâmfat, dar știu ce spun. După ce toate conceptele de frumusețe au fost golite de sens de imbecilitatea umană, nu ne-a mai rămas decât s-o găsim fiecare, după chipul și asemănarea noastră. Iar acolo unde-o zărim sub un chip nou, s-o asimilăm cu speranța că ne va spori. Chiar în dimineața asta, mergând spre bazin, am văzut o femeie în față la Chanel. Dacă înțelegi diferența dintre Chanel și Louboutin – ce vrei mai simplu de-atât? -, mai ai o șansă pe lumea asta. Dacă nu, faci parte din ăia 99%. Femeia stătea în față la Chanel și privea pierdută nu vitrina, ci scenariul care se desfășura în visul pe care mintea ei îl plăsmuia. Purta niște pantofi vechi, din piele gri, cu toc de cinci centimetri, cu siguranță cumpărați de la un second hand cu haine de firmă. Pardesiul îi era la fel de vechi, dintr-o stofă de calitate excelentă, un pardesiu clasic englezesc care acum 30 de ani făcea culmea modei londoneze. De-a lungul picioarelor atârna o poșetă verde smarald, Czarina, tot din piele, din anii 60. O eșarfă ușoară din lână subțire, bleu, completa o imagine desăvârșită, chit că ponosită. Dar nu doar frumusețea întregului vetust m-a făcut să mă opresc la colțul străzii pentru a o privi, ci mai ales ținuta ei. O mândrie plină de modestie, înțelegi ce spun? Genul acela rarissim de femeie extrem de conștientă de valoarea ei. Nu cred că m-aș înșela dacă aș spune că probabil era o profesionsită a lecturii, care-și topise tinerețea în Platon și Aristotel și în literatura clasică. Știi, tipul ăsta de femeie te înspăimântă cu frumusețea pe care o emană, care nu are nimic a face cu frumusețea fizică și care tocmai de aceea este și mai frumoasă. Pentru că o astfel de femeie, dincolo de faptul că este femeie, știe și că simplul fapt de a fi femeie poartă în sine un soi de... Gândul ăsta mi-a fost curmat când mi-am mutat privirea de la frumoasa femeie ponosit îmbrăcată la vitrină. Vitrina unui magazin Chanel este orice altceva numai o vitrină nu. Există intrarea în magazin și, în lateralele ușii, pe panourile din lemn masiv care țin locul vitrinei exista practicată o fantă prin care, din locul de unde eram, vedeam perfect o parte din interior. Ceea ce mi se vădea privirii, însă, nu era nici chipul vreunei vânzătoare, nici vreun manechin din plastic îmbrăcat într-o ținută din ultima colecție, ci un tablou. Mai precis, o bucățică minusculă din decorul magazinului. L-am recunoscut. O dată ce l-ai văzut, nu-l mai uiți niciodată. Efectul minții care se străduiește să uite o imagine se dovedește a fi contrar intenției. Cu cât te străduiești mai mult, cu atât ți se întipărește mai adânc în memorie. Descoperi că ții minte nu doar întregul, ci și detalii de care te îndoiești că le-ai privit cu atenție vreodată astfel încât memoria ta să le înmagazineze. Iar acolo unde realitatea se fisurează, mintea umple golurile, refăcând întregul. Proiectând bucăți de sine. Pe peretele din fundal al magazinului Chanel, printre splendorile care cu siguranță se etalau privirii celui ce pătrundea prin ușa masivă din lemn, stătea agățată monstruoasa operă a lui Hans Holbein cel Tânăr, Christos în mormânt. Da, exact, tabloul care pe Dostoievski l-a afectat atât mult. Da, tabloul care stătea agățat și deasupra ușii lui Rogojin și căruia oamenii epocii îi dădeau interpretări care azi nu mai sunt valabile pentru că azi nimeni nu mai cade pe gânduri. Și chiar de-ar fi dispus cineva să cadă pe gânduri, nu mai are instrumentele necesare interogării simbolurilor unor astfel de creații. Da, exact același tablou cu care crescusem deasupra capului, bizară alegere a mamei mele pentru un dormitor de copil. Îmi devenise atât de famliar încât nici nu-l mai vedeam. Inițial, m-a uluit să descopăr acest tablou într-un magazin Chanel. Apoi, mi s-a părut o alegere genială. Femeia, femeia aceea ponosită și rafinată, oprită ca o stană de piatră în față la Chanel și pierdută în reveria ei era însuși Christos-ul din tablou. Statuia înfățișând Cunoașterea, asta era frumusețea aia de femeie cu poșeta ei din piele din anii 60 și cu aerul ei de om pierdut în contemporaneitate. Destrămat de contemporaneitate. Dar tot El era și Eve a mea aflată, deocamdată, în etapa ei de înflorire pe care eu eram cel ales s-o duc la desăvârșire. Și, până la urmă, și eu eram Christ-ul înțepenit, cu gura deschisă, ca în fața a ceva ce nu poate fi gândit: eu privind-o pe Eve. Cu toate astea, crede-mă, nu eu am inventat-o nici pe femeia-statuie, nici pe Eve. Ele ar exista și în lipsa mea și sper să  existe atâta cât lumea va exista.

Între timp, am uitat ce voiam să spun. Unui bărbat de 50 de ani lucrurile astea i se întâmplă din ce în ce mai des. A, da, știu, voiam să spun câte ceva despre incredibila poveste a Evei, despre care până acum nu am spus mai nimic. În realitate, lucrurile erau cu mult mai cumplite și chiar nu aveam o soluție pentru problemele ei, dar trebuia s-o fac să creadă exact pe dos. Am reușit, așa cum am reușit și cu tine. Apoi, am hrănit-o. Cu brânza cu mucegai, cu brânza de capră, cu salamul picant, cu mousse-ul de ciocolată, cu vinul ăla demențial. Vinul. Cred că asta a fost problema. O luase puțin razna. Mi-am spus că am reușit o minune. În bucătăria mea intrase o fată de 19 ani distrusă, care verbalizase, limpede, că vrea să se sinucidă. În trei ore era ca nouă. Vinul a smintit lucrurile. Sigur despre vin a fost vorba. De unde era să știu? Mă simțeam dator, știi? Eve rușise să-mi dea un nou sens în viață iar eu am fost atât de imbecil încât să cred că epoate fi adevărat. Numai că Eve mă idolatriza și, cu toate că o știam, nu o simțeam. Nimic din comportamentul ei nu-mi dădea de înțeles că mă transformase în zeu. Nici măcar când a început cu „prea aproape”, „prea departe”, „prea la stânga”, „prea în afară” nu m-am prins. Voia să-mi facă o fotografie cu telefonul dar trebuia să prindă în cadru și tabloul de lângă bibliotecă. Ai ghicit? O reproducere după Christos în mormânt. Era la al treilea pahar de vin și devenise volubilă. Mi-am zis hai, să-i fac hatârul, apoi, când va adormi, voi lua telefonul și voi șterge fotografia. Era clar că urma să adoarmă curând, pe canapea. Dar nu-i convenea nici una din pozițiile în care mă așezam pentru fotografie. Insista atât de mult și nu pricepeam de ce. S-a enervat. Am luat loc lângă ea, s-o liniștesc. Era absurd. Era doar o nenorocită de fotografie. Și atunci i-am văzut privirea, dar tot n-am înțeles. Și nervoasă fiind era cumplit de frumoasă. Frumusețea în exces paralizează. Orbește. Devii insensibil la tot ce este sub pragul ei iar Eve, cum bine știi, era un apogeu. Atunci, în clipele mele de paralizie s-a întâmplat. Cuțitul de unt. Îi unsesem felia de pâine. Nu știu când l-a luat. Mi l-a înfipt în marele croitor, până la femur. Vreo câteva secunde nu am reacționat, apoi am văzut sângele șiroind, scurgându-se pe canapea. Abia atunci am simțit o durere atroce. O priveam îngrozit în timp ce ea mă privea la fel de îngrozită. Simțeam cum țeasta mi se dezintegrează. Ceea ce se întâmplase era de necrezut. Eram șocat. Șocul atenuează durerea. Am luat cordonul halatului de baie, l-am legat deasupra rănii și am strâns tare. Între timp, Eve s-a volatilizat. Dacă n-ar fi fost farfuria cu resturile de mâncare și paharele de vin aș fi putut crede că doar am visat. Am condus până la spital. Medicul care m-a cusut s-a prins. I-am spus că voi merge la poliție să depun plângere. L-am mințit. Cum poți depune plângere împotriva frumuseții? Mi-a făcut o injecție, mi-a dat o pastilă mare, roșie, mi-a dat rețetă pentru antibiotic. Am ajuns acasă epuizat.

Apoi, brusc, încercând să-mi pun ordine-n minte, mi-am amintit că spusese ceva despre diagnostic. Știu că am refuzat s-o cred, m-am gândit că face parte din strategie. Zicea că tocmai aflase că suferă de schizofrenie. În dimineața aia aflase. Luase deja primele două doze din tratament. Nu avea voie să bea. Am refulat complet informația. I-am ascultat povestea. Era coerentă, valabilă, așa încât nu am înțeles corect mesajul. Eve nu era distrusă pentru că se certase cu maică-sa, ci pentru că îi fusese pus un diagnostic din spectrul psihotic. Asta era cumplit, nicidecum lipsa banilor pentru continuarea studiilor. Am stat toată noaptea cu ochii pe pereți, gândindu-mă la Eve și la tot ce se întâmplase. Piciorul mă drea, dar anestezicul ăși făcea treaba. Mi-am amintit tulburarea pe care am simțit-o, obstacolul care stătea între discursul ei și înțelegerea mea și faptul că nu-mi explicam despre ce e vorba. Credeam că e vorba despre frumusețe, dar acum înțelegeam: era vorba despre boală. Schizofrenia. Idealizarea frumuseții ei anulase realitatea. Era un conflict pe care nu îl putusem gestiona. Ce este schizofrenia? Este atunci când mintea ta nu mai face diferența dintre realitatea externă și cea internă. E atunci când nu știi dacă gândurile din mintea ta sunt ale tale sau ale altuia. Știu, e greu de înțeles. Îți poți imagina așa ceva? Îți poți închipui cum e să nu știi unde te sfârșești tu și unde începe celălalt? Te poți imagina fără granițe, fără limite care să te pună la adăpost de lume? Își poți imagina cam câtă suferință suferă un om care nu este acoperit cu piele? Carne vie. Așa e și frumusețea: te absoarbe în ea însăși, dându-ți senzația că tu ești cel care ai încorporat-o. Devii carne vie. Frumusețea doare.

Cum? Spui că asta nu are nimic de-a face cu frumusețea? Că asta se numește adicție și că adicția este o boală? Cum ar putea fi frumusețea o boală? Despre ce vorbești? Spui că fac o confuzie între a asimila și a fi asimilat? Despre ce vorbim? Bătrâne, te-ai smintit? Dacă am făcut vreo confuzie, asta a fost când am crezut că Eve se află sub controlul meu. De fapt, eu eram cel aflat sub controlul ei. De ce cred că s-a întâmplat asta? La naiba, doar ți-am spus, probabil că Eve obnubila realitatea, anulându-mi apărările. Țeseam plasa, înțelegi? Plasa în care urma s-o prind definitiv, în care urma să devină a mea. Nu poți rata așa ceva. Să ți-o descriu pe Eve? O, așa ceva nu se poate. Dacă nu ai experiența frumuseții absolute, nu ai cum căpăta percepția ei, oricât ți-aș descrie-o. Bine, voi încerca, de dragul prieteniei noastre. Înaltă cam la 1,70, păr castaniu, buclat, piele de culoarea caramelelor cu lapte, ochi verzi, de un verde intens. Hai să zicem cam la 58 kg. Buze pline, gură frumos desenată, nas cârn, care face încrețituri la bază atunci când zâmbește. Despre ochii migdalați am spus? N-am spus. Ce tot spui acolo, cum adică parcă ți-aș descrie-o pe mama, ești nebun? Spui că asta este descrierea pe care i-am făcut-o, mai demult, mamei? Mă îndoiesc, nu văd asemănarea. Poate doar în culoarea părului și a lungimii lui. Și culoarea ochilor, da, ai dreptate. Dacă îmi amintesc fotografia pe care ți-am dat-o acum 20 de ani? Habar n-am. Ai păstrat-o? Ia s-o vedem, hai, scoate-o la iveală. Aha, despre asta e vorba... Păi, asta este Eve! Dar cum puteam să-ți dau fotografia ei acum 20 de ani când eu n-o cunosc pe Eve decât de câteva luni? S-o întorc pe dos, spui. Ăsta e scrisul meu. Da, ai dreptate, aici scrie că în fotografie e mama, dar așa ceva nu se poate, asta e Eve! Mă pui pe gânduri. Unul dintre noi face o confuzie majoră. Nu știu ce să mai cred. În fotografie o văd pe Eve, dar dacă o întorc pe dos, scrisul meu zice că e mama. Ce facem noi aici, bătrâne? Încerci să mă faci de cap?
Știi ce m-a obsedat întotdeauna? Buricul lui Christos din tabloul lui Holbein. Buricul acela erect al unui mort. Ai observat detaliul ăsta? E ca și cum ar fi un organ viu. Dacă decupezi din desen abdomenul, vei vedea că ceea ce rămâne este imaginea unui sân cu sfârcul întărit. Un sân excitat. Un sân erect. Un sân falic. Ce este un sân, bătrâne? Este ceea ce dă viață pruncului, hrănindu-l. Și ce este un buric? Este cicatricea cordonului ombilical. Este simbolul și dovada unei legături întrerupte. Și ce este cordonul ombilical? Este ceea ce ta hrănea până să fii desprins de trupul mamei. Înțelegi? Buricul este un sân și sânul este un buric. Dar cum poate un mort să aibă un buric erect? Cum poate un mort să privească cu ochi limpezi capacul propriului mormânt? Cum poate un mort să aibă musculatura încordată, ca și cum ar fi viu? Ce dracu vrea să spună tabloul ăla, bătrâne, mă dumirești? Nu e acolo o întreagă schizofrenie? Hai să-ți spun ce cred eu: cred că tabloul înfățișează nu trupul lui Christos mort, ci Femeia. Femeia e viața și moartea. Femeia pătimește, nu bărbatul care și la 70 de ani fute. Iar mormântul din tablou nu e mormânt, e spațiul agoniei, spațiul în care Femeia este prizonieră. Nu cumva prin tocmai faptul de a-ți da viață, îți dă și moartea? De-aici agonia, de la a nu le putea separa una de alta. De-aici senzația mea că trupul din tablou este desprins de cap. Chipul arată agonia Femeii care nu poate separa viața de moartea pruncului pe care-l naște, așa încât își separă trupul de cap - clivaj l-ai numi tu, da, știu, un mecansim de apărare al eului - pentru a ține cele două probleme separate. Ele sunt ireconciliabile, și dacă nu le poate rezolva, atunci procedează la o separare mentală. Cred că asta redă pictorul, rezolvarea conflictului printr-un clivaj. Da, cred că d-asta mă obsedează tabloul ăsta, cu care am crescut deasupra capului. Vrei să spui că a aduce tabloul din copilărie, din casa-n care-am crescut în propria-mi casă este ca și cum aș fi luat-o pe mama cu mine? Că ăsta a fost felul meu de a nu mă fi separat de ea? Pare coerent ce zici, dar ce au a face toate astea cu Eve, îmi spui? Oh, bătrâne, sunt un dobitoc! Eve, Eve, Eve... Eva!

Ce îmi mai amintesc este că am închis lumina de la baie și oglinda a dispărut, înghițită de-ntuneric, cu tot cu lucrurile alea mici, cu tot cu clama din sidef uitată pe masa din bucătărie, toate lucrurile alea mici adunate-ntr-o imagine care-a fost înghițită ca de-un mormânt. Apoi, m-am dus și m-am culcat.o

(Amedeo Modigliani - Sleeping Nude)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu