Carpe diem

     Nu ieri, nu mâine, nici măcar azi. Nu trecut, nu viitor. Acum. Aici. Aici și acum, asta este tot ce pot avea. Asta este tot ce pot avea în nenorocita asta de viață, fiind, în același timp, singurul (?!) lucru pe care nu știu cum să-l am. Cum poți deține fiece clipă a vieții tale/ în chiar momentul producerii ei? Cum să te bucuri de ea (sigur, pentru asta, clipa însăși trebuie să conțină ceva de care să te poți bucura)? Cum s-o trăiești, de vreme ce ea deja s-a dus? Așa ceva, pur și simplu, nu se poate. Iar dumneavoastră, desigur, veți fi de acord cu mine. 

     Așadar, carpe diem este, riguros vorbind, o prostie. Bine, bine, înțeleg, este o metaforă care nu se referă exact la clipa asta, la secunda asta (cu toate că, în secunda asta, chiar în această secundă sunt fericită pentru simplul fapt că scriu aceste rânduri, deci chiar acum mă bucur, mă bucur, oooh, mă bucur...), nu se referă nici la secundele astea, nici la minutul ăsta, însă, oricum, trebuie să fiți de acord, se referă la foarte puțin, la câteva minute, poate la 5 sau 10 sau maxim 15 minute. Și asta pentru că omul nu poate trăi prea mult timp într-o constantă stare de fericire (acum să nu mă întrebați ce este fericirea, fiecare după puterile sale...), i-ar fila o lampă, i-ar crește tensiunea, l-ar lua cu vertij, poate cu leșin, i-ar zbura mințile din cap, l-ar lăsa inima. Așa încât ce anume ne rămâne la întâlnirea cu clipa? Ne rămâne să ne bucurăm de ea atât cât putem, atât cât suntem în stare, o secundă, două, un minut, două, apoi ne vedem nevoiți să ne punem la adăpost tocmai pentru a nu ne lua cu vertij, cu rău de la stomac, cu leșin.

     Veți spune că nu la asta se referă carpe diem, ci la a trăi fiecare clipă așa cum ne este dată, așa cum suntem în stare să găsim rost în ea, să ne-o rostuim, indiferent de coloratura ei, indiferent dacă este o clipă de tristețe, de bucurie, de frumusețe, de fericire, etc. Este un alt fel de-a spune că fiecare clipă conține o valoarea în sine, că fiecare rău își conține binele, că în orice urât există un frumos, totul este să fii capabil să le surprinzi, să le agăți din zbor, să te grăbești să le trăiești pentru că dacă ratezi, clipa gata, s-a dus, a zburat, s-a transformat în trecut, în neant, în nimic. Și, după cum știm de la alt înțelept, nu ne putem scălda de două ori în aceeași apă. Nici în același Timp.

     Dar nu se poate trăi în starea asta de atenție permanentă, încordată, în starea asta de angoasă, speriat că ai putea rata valoarea unei clipe. Poate de aceea, ca să nu înnebunim, majoritatea clipelor vieții noastre, majoritatea copleșitoare a clipelor vieții noastre sunt clipe ordinare. Homeostazie curată. Nu ne deranjează neuronul, nu ne zdruncină echilibrul, nu ne fac să cădem din el, din contră, ne conservă. Numai că ne plictisim de atâta echilibru și începem să ne plângem de vanitatea vieții, de nonsensul ei, de vacuitate, de vid, de abis, de nimicul pe care-l reprezintă.

     În sensul lui Horațiu, carpe diem este a trăi clipa de azi, a da clipelor de azi valore, pentru că ziua de mâine nu se știe ce-ți poate aduce. Dar e prea vag spus. Nu aflăm nimic esențial. Sau poate că se referea, mai degrabă, la faptul că viața este limitată, că suntem cu toții datori cu o moarte și tocmai pentru că murim, trebuie să învățăm să trăim? Nu vom ști sigur niciodată. Sau poate că ne putem folosi și de gaudeamus igitur, care pune preț pe bucuria dată de cunoaștere? Întrebări, întrebări, întrebări... Sau poate tocmai faptul de a-ți pune întrebări este a trăi bucuria clipei minții tale iscoditoare? Cum spuneam, întrebări...

     Sau poate că acest carpe diem nu este altceva decât îndemnul la înțelepciunea de a ne bucura tocmai de acest ordinar, cvasi-permanent la scara vieții noastre. Însă, astfel, iar ajungem la bucurie, probabil că este vorba despre o bucurie temperată, nu una explozivă care riscă să ne destabilzeze, nu, una micuță, care poate fi savurată timp îndelungat. Dar nu cumva cu cât durează mai mult, fie ea și așa, micuță cum este, nu tocmai asta o transformă, în cele din urmă, în ceva lipsit de valoare? Ia imaginați-vă că ați mânca toată viața numai și numai ceafă la grătar cu cartofi prăjiți și salată de care vă place. Așa-i că e de neimaginat asemenea oroare? Dar ia imaginați-vă acum că vreme de un an ați mânca numai salată verde și, într-o zi, v-ați trezi în față cu o friptură rumenă, suculentă. Ei?

     Atunci, ce vrea să zică îndemnul ăsta? Vrea să zică ceva despre a fi ponderat? Adică ceva despre a fi înțelept? Sau poate nu vrea să zică nimic? Sau poate vrea să zică tocmai faptul că extra-ordinarul este ceva rarissim și de aceea nu trebuie ratat? Sau vrea să zică, simplu, ceva despre emoție, despre ceea ce ne facem să simțim că suntem, cu adevărat, vii? O mică tresărire a sufletului, un mic zvâcnet, o bătaie de inimă în plus (mai multe s-ar transforma în tahicardie), ceva fâlfâind în piept, în burtă, mă rog, fiecăruia după unde i se fâlfâie, o plăcere, da, poate că despre asta este vorba, despre a trăi o plăcere în plenitudinea ei. De exemplu, plăcerea de a scrie sau, mai ales, plăcerea de a citi? Iată aici, în citit, o plăcere care niciodată nu se epuizează pe sine. Iată, la pachet, o formă minunată de lene care întotdeauna își poate anula caracterul de lene prin tocmai importanța intelectuală a actului de a citi.

     Recunosc, nu știu ce vrea să spună carpe diem. Pur și simplu nu știu. Dar tot mi-e teamă că ar putea ascunde ceva, un fel de manual despre cum să-ți trăiești, în cel mai consistent și util mod cu putință, clipa. (Poate aveți vreo idee, vreun secret de împărtășit?) Iar acum, vă rog frumos, să nu o luăm de la capăt, să nu mă întrebați ce este clipa și mai ales cât anume durează ea. O spun cinstit, franc, deschis: habar n-am. Poate cât ai clipi, poate un minut, poate un zbor de cărăbuș, poate o cădere de petală de floare de cireș, poate un fâlfâit de aripi...

(tablou de John Waterhouse - Gather Ye Rosebuds While Ye May, 1909)