Pentru Maumau
Sunt un ființă de interior, în ciuda
genelor și necesităților mele, de care nimănui nu-i mai pasă. Când habar
n-aveam cu ce se mănâncă viața, m-au bucurat nespus căldura palmelor și gâtului
Laurei și mângâierea bărbătească, aspră a lui Will. Laura mă iubea atât de mult
încât grija ei maternă mi-a oferit locul dintre trupul ei și cel al lui Will pe
timpul nopților de la începutul vieții mele în casa lor. E drept, căldura mă
înnăbușea, dar atingerea pielii ei mătăsoase merita orice sacrificiu. Din
nefericire, am crescut repede și după doar câteva luni, lunile raiului meu!,
m-am trezit așezat pe pilotă, departe de contactul intim cu trupul cald al
mamei mele. Printr-o destoinică dar deloc neplăcută contorsionare, încă reușeam
să-mi așez capul pe pieptul ei, astfel încât să-i respir mireasma gurii, care spre
dimineață căpăta un iz de fructe exotice amestecat cu lac de unghii. Cu toate
că instinctul îmi spunea că ceva nu este în regulă, nu aveam cum să-i comunic
mamei că este cazul să facă un control medical și un set de analize de sânge,
încât am lăsat lucrurile așa și, încet, încet, m-am obișnuit, la fel cum
oamenii mari se obișnuiesc într-atât cu răul încât ajunge să li se pară normal.
Mai țin minte că, multă vreme, mă
scoteau amândoi la plimbare și toată lumea se oprea să mă admire. Urechile mele
auzeau cele mai drăgălașe cuvinte și știu că părinții mei erau mândri de mine,
la fel cum știu că proasta de Hillary, vecina de la numărul 666, mă ura pentru
simplul motiv că eram mai frumos decât zbierătorul ei pui. Dar a sosit și ziua
în care Will nu ne-a mai însoțit în plimbările noastre zilnice, nici dimineața,
nici după-amiaza. Și cum niciun necaz nu vine singur, iată și ziua în care mi
s-a deschis ușa casei, fiind invitat să merg singur la plimbare. Nu știu dacă a
fost o alegere conștientă, dacă părinții mei, pur și simplu, aveau încredere în
mine sau dacă se plictisiseră de mine. Nu am stat prea mult să meditez asupra
acestui subiect pentru că rapid am descoperit gustul suprem al libertății și,
mai ales, am aflat că nu sunt singurul aflat într-o astfel de situație, care nu
însemna, nicidecum, lipsă de iubire. Pur și simplu mă făcusem mare și părinții
mei îmi acordaseră libertatea necesară unei bune dezvoltări. Țin minte că în
prima zi mama a stat în bucătărie, uitându-se după mine de după perdea. Îmi
place să cred că mă privea pentru a mă proteja, că era gata oricând să mă apere
dacă vreo nenorocire s-ar fi abătut asupra mea. Privirea mamei m-a însoțit cale
de câteva zile, suficient cât amândoi să căpătăm încredere că nicio traumă nu
este pe cale să survină. Apoi, nu am mai stat cu ochii pe geamul de la
bucătărie deoarece păstram în memorie chipul mamei văzut prin apele limpezi ale
sticlei și asta era suficient pentru liniștea mea. Unii specialiști îi spun
internalizare a chipului matern. Nu știu dacă pe tata l-am internalizat sau nu.
Viața mea căpătase o nouă dimensiune,
cea a străzii. Așa am făcut cunoștință cu Boomer, un lățos cu statură impozantă
care părea stăpânul locului, dar repede m-am convins că Boomer miza pe
aparențe. De fapt, comportamentul lui era o reacție la timiditate și, cum am
aflat, agresivitatea se poate naște și din timiditate. Și tot așa am făcut
cunoștință cu Angel, pe care maică-sa o striga o dată la trei minute alintând-o
Angie, ceea ce încă de la început mi s-a părut de prost gust. Angel era foarte,
foarte frumoasă, mirosea tot timpul a șampon cu levănțică – știu pentru că mama
ținea levănțică în dulap, printre cearceafuri și în sertarul cu șosete și
chiloți, oh, minusculii ei chiloți! -, era mereu proaspăt pieptănată și, în
general, vădea o delicatețe aparte. Avea ochii rotunzi, mari, maron închis și
lucioși. Angel a fost prima mea dragoste. Și tot așa am făcut cunoștință cu
proastele obiceiuri ale oamenilor sau poate cu nesimțirea lor. În tot cazul, am
aflat că oamenii nu sunt foarte diferiți între ei. Unii ne izgoneau de pe
peticul de pământ din fața casei lor, alții aruncau de-a dreptul cu apă pe noi,
unii își depozitau sacii cu gunoi pe aleea vecinilor crezând că nimeni nu îi
vede și alte mizerii de genul ăsta, specifice traiului în comun, invidiei și
răutății pur omenești. În tot cazul, am ajuns la concluzia că părinții mei sunt
altfel decât majoritatea: bine educați, inteligenți și, mai ales, iubitori.
Oricât aș fide subiectiv (doar e vorba
de mama), Laura este o femeie frumoasă. Nu în sensul clasic – dar ce mai e
clasicul azi? -, dar are niște drăgălășenii ale ei care-i sporesc farmecul.
Este de înălțime medie, are părul blond, un blond cenușiu cu reflexe argintii,
prins într-un coc ciufulit iar smocul din creștet care nu încape în clama de os
cu care și-l prinde îi face o mutriță adorabilă. Parc-ar fi o pupăză. Când
citește, ține ochelarii într-un fel anume, astfel încât să nu fie nevoită să-i scoată
atunci când e necesar să privească în altă parte. Pe sub bretonul care a cam
crescut și pe deasupra ramelor dreptunghiulare, Gucci, își aruncă ochii ei
verzi ca iarba, cu irizații aurii. Cu ochii ăștia l-a cucerit pe tata când erau
în anul doi de facultate sau cel puțin asta am auzit odată, când ațipeam așezat
între ei, pe canapeaua din living. Mama are un zvâc interior pe care tata îl
pune pe seama temperamentului, dar mama crede că, mai degrabă, este semnul unei
neliniști ce nu se lasă exprimată, ceva necunoscut care plutește în sufletul ei
frumos și despre care nu știe mare lucru. De fapt, asta este cea mai mare
nemulțumire a mamei, că nu se cunoaște destul de bine.
Laura este în acea perioadă a lunii
când devine nervoasă din orice. Ea o numește sindromul lunar. Înțeleg că este
vorba despre chimismul hormonilor. Ceva acolo se schimbă și mama devine
irascibilă, nu suportă ca tata s-o atingă sau să-i spună ceva, că imediat
începe cearta. Nu țin minte ca lucrurile să fi stat dintotdeauna așa, dar poate
că eram eu prea imatur ca să rețin un astfel de amănunt. Azi știu că ceea ce se
petrece cu ea este scăderea bruscă a progesteronului. Probabil că tata s-a cam
săturat de scăderea progesteronului pentru că azi i-a spus că nu mai are rost
să se amăgească (de parcă viața ar fi altceva decât o lungă amăgire) și că s-a
hotărât să se mute (de parcă amăgirea se vindecă prin a-ți schimba domiciliul).
Curios, dar mama nu a făcut nicio scenă. Lui tata nu-i pasă de suferința mea de
vreme ce este capabil să mă părăsească. Asta numesc eu cruzime și lipsă de
responsabilitate. Deocamdată, îi pasă de progesteronul lui Caroline, de care se
desparte după-amiaza, la colțul străzii, atunci când vine acasă. Așa îmi explic
eu atracția dintre oameni, o reacție hormonală pe care ei o confundă cu
iubirea. Pe de-o parte, mă bucur, pentru că așa pot spera să-mi recapăt locul
în patul conjugal din care-am fost alungat fără milă. Cu siguranță mama va avea
nevoie de consolare și ce e mai consolator decât iubirea caldă și dezinteresată
a sufletului pur pe care l-ai crescut?
A plâns puțin, după ce ușa s-a închis
în urma lui Will. De când a plecat, îi spun mamei pe nume iar asta nu înseamnă
că sunt lipsit de respect, înseamnă doar că ierarhia s-a schimbat și că,
într-un fel, atâta cât pot, mă simt răspunzător pentru starea sufletească a
Laurei, care în ultima vreme mănâncă prea multă ciocolată. Nu m-am înșelat,
seara îmi permite din nou să mă strecor în patul ei iar ea mă ia în brațe iar
eu am ocazia să simt din nou, ca în copilărie, mirosul trupului ei cald și
levănțica din sertarul cu chiloți și șosete pufoase și moi de care aproape că
uitasem. Camera vibrează de compătimirea mea silențioasă și cu siguranță Laura
o simte, căci mă gratifică cu mângâieri blânde și drăgăstoase, chiar dacă mai
oftează când și când, probabil cu gândul la Will, pe care întâmplător l-am
văzut ieri îmbrăcat ca un puști de liceu. Era cu totul penibil, dar așa se
întâmplă când o iei razna. Bărbații sunt niște animale instinctuale aflați la
cheremul hormonilor feminini. Nimic nu-i mai înșelător decât speranța unei noi
vieți, alături de o nouă femeie. Totul devine prea repede rutină și, când Will
va constata asta, va încerca să se întoarcă la Laura. Dar eu voi fi aici,
apărându-mi iubirea. În casa asta nu are ce căuta un om lipsit de demnitate și
de morală. Dacă nu voi reuși să mă impun, nu-mi va rămâne decât să-mi iau viața
în mâini și să-mi găsesc calea. Dar să nu anticipăm, deocamdată sunt acea
prezență discretă, plină de înțelegere și de iubire, de a cărei existență
depinde echilibrul emoțional al Laurei. O scot din casă de două ori pe zi, o
duc la plimbare pe străzile pe care deocamdată le consideră reci și străine, o
fac (sper) să mediteze la lucrurile cu adevărat importante și o reasigur, zi de
zi, de fidelitatea mea exemplară, despre care știu că are atâta nevoie. Și ce
altceva este fidelitatea dacă nu iubire? Ceea ce mă cam deranjează este că azi,
față de ieri, dedică cititului și scrisului mult mai mult timp iar lucrul ăsta
mă face să mă simt nefolositor, pus între paranteze, absent. Poate că sunt
gelos? E nedemn de mine un asemenea gând, dar poate că e ceva adevăr în el.
Timp de vreo lună, atâta cât a durat
doliul Laurei, am fost de-a dreptul fericit. Nu tristețea ei mă făcea fericit,
nu lipsa lui Will, ci capacitatea ei de-a iubi. Își lipea capul de al meu și-i
simțeam sângele gonindu-i prin carotidă, simțeam cum devine una cu mine în
îmbrățișarile acelea care mă proiectau într-un rai pe care datorită ei l-am
descoperit. Îmi plăcea să stau lângă ea, pe canapea, când își bea cafeaua și
ascultam împreună știrile la radio, așa încât am ajuns să conștientizez cu
adevărat pe ce lume trăiesc. Așa am aflat despre pericolul pe care-l reprezintă
omul pentru planetă, datorită nesăbuinței cu care transformă oxigenul în dioxid
de carbon, așa am aflat despre Brexit, ceea ce mi s-a părut o mare tâmpenie în
raport cu costurile pe care le presupune (dar cine spune că masele sunt
inteligente?), așa am aflat despre cele mai prestigioase premii literare și
despre lista scurtă a nominalizaților la Man Booker Prize, despre tendința de
expansiune a Chinei și despre pericolul reprezentat de Rusia rămasă comunistă,
despre manipularea oamenilor de către presa progresistă și despre triumful lui
Macron în alegeri, despre mizeria numită Planned Parenthood, nimic altceva
decât o construcție abominabilă sub sloganurile căreia se ascund interesele
unor adevărați psihotici, și tot așa am aflat că ceea ce ascult de-o viață se
cheamă Mozart și Beethoven, Bach și Scriabin. Și dintr-o dată lumea mi s-a
părut a fi ceva pe cât de minunat, pe atât de obscen, de unde am tras concluzia
că obscenitatea nu de natură este dată, ci de existența lipsită de sens a
oamenilor care, conform unei statististici americane realizată după nu știu ce
criterii, sunt, în proporție de 90%, proști. Lucru cu care am fost total de
acord (îl aveam pe Will ca exemplu, dar nu doar pe el) și care s-a constituit
într-un adevărat insight. Într-un
cuvânt, am înțeles strâmbătatea lumii.
Între deliciul provocat de meditațiile
Laurei despre existență rostite, de la o vreme, cu voce tare și cel al meselor
inopinante pe care le pregătea doar pentru noi doi se interpunea jovialitatea
cu care primeam gesturile ei de iubire, calitate despre care credeam că
reușește să-i transfere încrederea și liniștea de care are nevoie pentru a-și
consolida echilibrul în această lume nebună, haotică și lipsită de sens. De la
o vreme, mesele erau acompaniate cu câte-o sticlă de vin, întotdeauna Grand
Cru-uri, căci Laura are clasă. Așa a făcut nasul meu cunoștință cu Château
Lascombes Margaux, un vin taninic concentrat, un cupaj de Cabernet Sauvignon,
Merlot și Petit Verdot, sau cu Châteaux Latour Le Pauillac, 45% Merlot și 55%
Cabernet Sauvignon, foarte rasat și bogat și mai ales cu preferatul meu,
Château Dubois-Challon Fleur Amandine, un vin alb, Sauvignon cu S
millon și Muscadelle
care merge de minune cu brânza de capră. După câte un pahar, Laura mea devenea
euforică și jucăușă și începea să se poarte cu mine de parcă aș fi fost un
puber, lucru care, desigur, îmi afecta vanitatea și, într-o oarecare măsură,
stima de sine.
Raiul meu și-a închis brusc porțile
într-o seară de octombrie, după ce făcusem o plimbare prin Brockwell Park. Îmi
plac la nebunie pajiștile lui perfect tunse, spațiul acela imens care doar
privindu-l îmi dă senzația că-l stăpânesc și, mai ales, ador faptul că Laura
ocolește locurile de joacă pentru copii. Copiii au devenit prea gălăgioși
pentru spiritul meu ajuns la vârsta nevoii de liniște. Era o zi perfectă de
toamnă, cu un soare ruginiu care apunea fastuos în spatele unui pâlc de
stejari, pe un cer vălătucit de nori pufoși ca șosetele moi ale Laurei. Am
recunoscut imediat vasta cafenea de o
infinită tristețe citadină[1], chiar dacă nu era vorba
despre aceeași. Când citești literatură de calitate, așa cum îmi citea Laura cu
voce tare, devii tu însuți autorul cărții pe care-o citești. Laura a băut un ceai,
apoi ne-am îndreptat spre grădinile secrete unde am privit, în liniște,
ultimele raze prelingându-se pe culorile tulburătoare ale florilor de toamnă cu
miros amar. Țin minte că, la un moment dat, Laura a zis:
-
Nu are niciun sens să
zăbovești întrecut. Viața e acum și aici și în ceea ce construiești pentru
mâine.
Cuvintele ei m-au impresionat pentru
că aveam convingerea că sunt legate de noi. Recunosc, mi-au dat lacrimile.
Numai că, ajunși acasă, în locul desfrâului culinar pe care-l așteptam
nerăbdător, am fost martorul transformării subite a Laurei într-o ființă pe
care nu o cunoșteam. S-a încuiat în baie și a stat acolo timp îndelungat. Am
simțit mirosul de șampon și de săruri de baie, un miros zăpăcitor de chimicale,
am auzit-o fredonând o arie din Traviata,
lucru care nu se mai întâmplase de o lungă bucată de timp, apoi a trecut la un
gen pe care nu prea obișuiește să-l asculte, un rock zbuciumat care nu avea
nicio legătură cu ceea ce știam eu despre ea. A ieșit din baie ca o zeiță
romană, cu prosopul alb drapat în jurul corpului, cu un umăr gol, cu alt prosop
făcut turban pe cap și într-o stare nespus de veselă, o veselie fără obiect
care mi s-a părut de rău augur. Am încercat să mă liniștesc gândindu-mă că așa
sunt femeile, schimbătoare ca vremea, dar era mult mai mult de atât. Laura nu
se ferește de mine și niciodată nu a crezut necesar să închidă ușa dormitorului
când se dezbracă, așa că o viață-ntreagă am avut parte de imaginea corpului ei
frumos proporționat, care acum căpătase rotunjimi anume. Traiul gourmet și mai ales sticlele de Grand
Cru se vădeau pe fundul ei devenit rotund, pe coapsele pline și mai ales pe
sâni, care aproape că-și dublaseră volumul, lăsându-se sub propria greutate. A
căutat îndelung în sertarul cu chiloți, de unde a extras, în cele din urmă, o
spumă de dantelă roșie. Acela a fost semnul că ceva nu este în regulă. Abia
atunci am simțit în aer un puternic miros de feromoni. Când a întins mâna după
parfum, am știut că iubirea Laurei pentru mine se încheiase și că mă înlocuise
în sufletul ei. Atunci am înțeles și sensul cuvintelor rostite pe bancă. „Acum
și aici” și „viitorul” despre care vorbea nu la noi doi se referea. Lumea mea
s-a prăbușit. Inima mi s-a frânt. M-am apropiat de ea dar nici nu m-a băgat în
seamă. Atâta mi-a spus: „Să fii băiat cuminte-n seara asta, da?”
Brusc, mi-a devenit străină. „O patimă ce-n tine
unelteşte/Îţi ruinează farmecul, lascivă”[2]
mi-au țâșnit dintr-o memorie edificată pe vremea iubirii noastre, dar nici
măcar apelul la Marele Will (cel mic se dusese la naiba, trădându-mă primul) nu
mai avea nicio putere. În restriștea sufletească, literatura nu mai înseamnă
nimic. Vulnerabilități străine ieșeau la iveală din trupul Laurei, care plutea
în pași ușori de dans în fața ochilor mei. Fidelitatea mea nu mai însemna
nimic, chițăiala ei veselă era ultima dovadă că raiul își trăsese obloanele și
că viața urma să fie în altă parte. Un sentiment dens de irosire a pus
stăpânire pe mine. M-am retras, așteptând cu sufletul destrămat, dar cu
demintate de labrador, venirea rivalului care mă învinsese fără niciun fel de
luptă. Hotărâsem: nu aveam să mă reped la el, cu toate că l-aș fi putut
sfârteca, omorându-l, cu colții mei tineri, care erau capabili de o forță de
57kg/cm pătrat. Când sunt foarte nervos, știu că pot avea forța unui pitbull,
dar am fost crescut și educat într-o casă pașnică și nici nu am de gând să-mi
trădez originea. Originea mea aleasă, căci sunt primul născut din Magnavellys
Ludovic și Winterford Somer Splendour of Sunrise, ceea ce înseamnă a șasea
generație de pedigree. Singurul lucru care mă mai sperie este microcipul pe
care nu am cum să mi-l scot singur. Nu aș vrea să mă găsească trădătoarea mea
de mamă. Mă voi duce printre ai mei, fără speranța că aș mai putea găsi
fericirea. A și uitat de mine, o văd cum zumzăie ca o albină la fagurul cu
miere. Duhoarea bondarului o simt deja, se află la fix zece metri de ușă.
Mirosul lui pestilențial va umple în curând casa, alungându-mă pentru totdeauna
din rai. Am profitat când Laura i-a deschis, poftindu-l, sprințară și prețioasă,
înauntru și m-am strecurat în imensitatea neagră a nopții, sub un cer plin de
miliarde de stele pâlpâitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu