Râvnit de căprioare înghesuite în birou

Tocmai faptul că sunt un nemernic mă face atât de râvnit de căprioarele astea care se tot înghesuie în biroul meu de la etajul II al universității. Nemernic e un fel de-a spune, căci nu pot fi învinovățit de așa ceva. Dar eu știu că, esențial vorbind, sunt un nemernic. Chantal Catherine Dupont s-a prins. Ea a fost femeia care a produs o fractură ireversibilă orgoliului meu de mascul alfa și dacă recunosc acest lucru este numai și numai pentru că aceste rânduri nu sunt destinate publicării. Am fost un fraier, trebuia să-mi dau seama că n-o să-mi meargă. Era o tipă coaptă, care nu avea nimic de-a face cu puștoaicele de anul II, cărora le predam cursul de Creative Writing. Era la a doua facultate, de care se apucase după ce hotărâse că nu vrea să se ocupe toată viața cu amenajarea caselor de vacanță de lux, nișă în care era expertă. Chestia asta am aflat-o de la ea, când am băut împreună o cafea la barul studențesc din incinta facultății. Era o tipă sofisticată ca orice franțuzoaică. Avea un ceva al ei care-i dădea un aer de superioritate și de inaccesibilitate care mi-a rănit, în repetate rânduri, orgoliul. Acum, înțeleg. Atunci, m-a iritat. Eram pe val. Ultima mea carte împușcase un Booker Prize și amfiteatrul devenise plin până la refuz de studenți. Presa îmi solicita interviuri, eram curtat de câteva reviste care-mi plăteau sume cu două zerouri pentru un articol de 2500 de semne, apărusem în câteva emisiuni difuzate la ore de vârf, făceam parte din câteva jurii, înființasem o revistă studențească de poezie, gen atât de urgisit la acest început de secol al postumanității. Tocmai ăsta era scopul meu, de a demonstra că postumanitatea nu este un concept care poate fi aplicat în masă, că mai există tineri înzestrați care nu se identifică neapărat cu marea gloată a cretinilor de azi. Pe Chantal nu o impresiona nimic din toate astea. Era rece, distantă, indiferentă. Nu mă căuta la biroul meu de la etajul II, nu mă oprea după curs, nu venea cu nedumeriri legate de temele referatelor, nu avea întrebări, nu avea nimic care să mă includă. Pentru ea, pur și simplu nu existam.
 Obiectiv vorbind, era o femeie adevărată. Nu o spun doar eu, au spus-o majoritatea colegilor de catedră. Efectiv nu o puteai ignora. Înainte de toate, avea treizeci de ani, nu în jur de douăzeci, ca majoritatea studenților. Blond nordic am impresia că se numește culoarea părului ei. Bun, deci păr ondulat, blond nordic, ceea ce, sincer vorbind, nu are nimic de-a face cu ideea de franțuzoaică. Ochi de un verde închis, ca frunzele de iederă americană, poison ivy, irizați cu vinișoare aurii, a căror culoare se transforma, la soare, într-un verde fistic, dacă cineva își poate imagina așa ceva. Vobresc despre verdele acela pastel care nu pare a fi o culoare naturală. Ei, bine, ochii lui Chantal deveneau verde-pastel-fistic în lumina soarelui de vară, apoi deveneau aproape căprui când vremea era închisă și deveneau verde transparent când plângea. Da, am văzut-o și plângând. O singură dată. De înălțime medie și absolut perfect (per-fect!) proporționată. Nu, nu 90-60-90, astea nu sunt proporții care să-mi să mă impresioneze. Să zicem 85-60-95. Adică ceea ce consider eu a fi perfecțiunea. Și ceea ce, iarăși, nu are absolut nicio legătură cu ideea de franțuzoaică. Franțuzoaicele sunt înalte, slăbănoage, osoase și prețioase. Chantal era rafinată. Și crudă. De gheață. Dar șoldurile acelea balansându-se în pantalonii albi mulați pe ele erau o imagine cu care nici ochii mei, nici creierul meu nu s-au mai întâlnit altfel decât pe o dată, pe o plajă din Brazilia, unde am făcut un concediu în altă viață. La pantalonii albi, favoriții mei, asorta pulovere ușoare, pufoase, pastelate: bleu decolorat, vernil palid, dar, de regulă, nuanțe de pământ: bejuri, griuri, grejuri, rozuri prăfuite. Tăietura en-coeur-ului era magnifică. Suficient de adâncă astfel încât obrăznicia sânilor să poată fi o certitudine, suficient de decentă astfel încât să nu poată fi acuzată de perversitate. Purta balerini impecabili, din piele de cea mai bună calitate. Chanel și Ferragamo. Iar cele două genți ale ei, ambele Prada, întotdeauna asortate cu pantofii, erau de o simplitate sfidătoare. O eleganță cruntă, dacă pot spune așa. O eleganță cruntă disimulată într-o simplitate care sfida perfecțiunea. Chantal era perfecțiunea însăși. Și motivul câtorva zile de migrene și al câtorva nopți de insomnie și de nervozitate. Deloc puține. Recunosc cinstit, cu mâna pe inimă – asta doar pentru că scriu în acest jurnal, nedestinat marelui public – că Chantal Catherine Dupont era unicat. Punct. Este o uriașă iluzie că un bărbat poate rezista la infinit în fața unei asemenea femei, oricât de morală și etică i-ar fi conduita. A fi profesor universitar este o meserie indecent de frustrantă. Tipii care se încurcă, trecător, cu studentele lor nu sunt puțini, dar asta a fost mereu limita mea. Plasa mea de fluturi era plină, dar mai mult de a le săruta pe câte una, când și când, în înserările tulburătoare, în roșu și albastru, care deseori mă prindeau la birou, mai mult de a le pipăi fundul sau sânii, niciodată nu s-a întâmplat. Nu puteam fi acuzat de nimic la acest capitol. Dar indiferența ei, pe care am cosiderat-o sinucigașă, m-a rănit atât de profund încât mi-am propus să o pic de trei ori la rând. Așteptam sesiunea ca pe un cadou ortăvit cu care urma să o pedepsesc. Impertinența ei de a-mi răni narcisismul avea să mă transforme în cel pe care urma să nu-l uite niciodată. Trei restanțe la rând la aceeași materie ar fi fost ceva cu care cu siguranță nu se întâlnise. Dar nu mi-a mers. Chantal m-a dezarmat în fix zece secunde din cele vreo două minute petrecute cu ea la cafeaua din barul studențesc. Meseria și narcisismul m-au făcut să fiu un tip spontan, calitate care m-a ajutat în negândit de multe situații. Viața nu-i o grădină cu alei de trandafiri, pe care să te plimbi pierdut în contemplare și meditație. Stătea la o masă, în picioare, cu cafeaua în față când, în mână cu propia-mi cafea, mă îndreptam spre ieșirea din bar. Am văzut-o. Era la doar doi metri distanță, privindu-mă cu un evident zâmbet ironic pe buze. M-am enervat și de aceea oprit, cât să-i zic: „Spune-mi dacă e ceva de ironizat prin preajmă, aș vrea să mă amuz alături de tine.” Mi-a întors-o la fel de spontan: „Dacă ai avea un strop de umor, te-aș invita să ne amuzăm împreună de tine însuți.” Imaginați-vă un puști de șaisprezece ani, plin de coșuri și de hormoni, trezindu-se pe nepusă masă în fața unei femei goale, cu imaginea căreia s-a tot masturbat, în baie, de trei ori pe zi și încă de trei ori pe noapte, nădușind sub plapumă. Iar femeia aceea goală ivită din rai îi pleznește peste bot două palme zdravene. Acela am fost eu în acel moment.
 Convențiile sociale, mai ales ale celor care nutresc scopuri care nu se pot rosti, obligă la reacții premeditate, în niciun caz spontane. Obligă la raționamente strategice fulgerătoare. Mereu am avut pretenția despre mine că aș fi un fel de Ginghis Han postmodern. M-am apropiat de masa ei și i-am spus: „Imaginează-ți că am suficent de mult umor încât să-mi dau voie să râd de mine însumi alături de tine, cea dotată cu suficient de mult curaj și inconștiență încât să-și permită așa ceva.” Și m-am instalat la masă neinvitat, fără sentimentul de a fi făcut o alianță cu ea. Din contră. Gândurile mele legate de pedeapsa cu care urma s-o gratific s-au intensificat. Trei restanțe la rând la Creative Writing mi se păreau, de-acum, mizilic.
 -          Ești un membru tipic al generației tale, a spus, lăsându-mă cu gura căscată. Voi, cei crescuți în puf, băieții de bani gata a căror carieră este prestabilită de părinți bogați care vor numai și numai binele progeniturii, voi, cei care ați avut dintru început drumul asigurat, aveți un soi de siguranță de sine arogantă, ca și cum ați fi făcuți din granit și ca și cum meritele pentru cariera voastră vă aparțin. Pentru voi, nimic nu mai este surprinzător, totul face parte din cele pe care credeți că este firesc să le obțineți. Restul, care nu reușește să se descurce în viață, este doar o șleahtă de idioți care merită disprețuită. Voi sunteți cei care sunteți obsedați de sex dar nu reușiți nici măcar să rostiți cuvântul sex. Dacă te admir pentru ceva este pentru că ai știut să-ți folosești talentul într-un scop util. Felicitări pentru proaspătul premiu, chiar îl meritai.
 Nu era discursul unei studente, nu erau cuvintele unei ființe limitate, era un duș prea rece pentru care nu eram pregătit și pe care nimeni altcineva nu l-ar fi rostit vreodată de față cu mine. Dar nu eram pregătit nici s-o ratez. Simțeam că mi se oferă șansa unică de a o prinde în plasa mea de fluturi, așa că m-am hotărât să schimb strategia. Ce minciună să crezi despre tine că poți deveni imun la frumusețe doar pentru că ai o experiență de viață de cincizeci și patru de ani și câteva sute de cărți citite! Ce minciună să-ți imaginezi că nu te-ai mai putea îndrăgosti niciodată doar pentru că ai trecut prin trei căsnicii care ți-au lăsat, toate, un gust atât de amar! Și ce minciună să-ți închipui că la cincizeci și patru de ani ai mai putea fi la fel ca la treizeci, în ciuda faptului – oh, ce oroare! – că te simți chiar ca la trezeci! Era limpede, Chantal îmi cercetase biografia mai bine decât m-aș fi așteptat. Nu mințea cu nimic. Parcursul îmi fusese netezit de influența discretă a tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde-o fi, ale cărui donații renovaseră un întreg corp al universității și a cărui bibliotecă de doăsprezece mii de volume trecuse în custodia școlii. Dar la fel de sigur eram că aș fi reușit și doar prin mine însumi, numai că lucrul ăsta nu de multă vreme devenise o certitudine. Așa că am adoptat strategia celui căruia i se revelează misterul însuși, făcând-o să creadă că zeii făcuseră în așa fel încât s-o întâlnesc și că rostul ei pe lumea asta este să-mi deschidă ochii cu privirile la profundele și măruntele mele adevăruri. Probabil că am jucat suficient de bine, căci a izbucnit în râs și, o clipă, și-a dezvelit dinții ăia mici și incredibil de albi, ca ai unui tânăr animal de pradă, și tot pentru o clipă am avut impresia că văd o fetiță trăind o fericire aparte. Ceea ce cred că m-a tulburat a fost capacitatea ei de a se transforma atât de rapid dintr-o femeie rece, ironică și rafinată într-o fetiță dezarmant de sinceră. Și de dulce. Nu o mai voiam doar în patul meu, voiam s-o cunosc. Și asta a însemnat sfârșitul, înainte ca orice altceva să înceapă.
 Eram total drogat. Făceam eforturi supraomenești să nu par un puști amorezat. Într-un fel, devenisem mai degrabă prieteni, dar asta numai deoarece controlul era la ea. A știut să ocolească acea complicitate amoroasă în care voiam s-o atrag prin fel și fel de tertipuri, preferând să ducă relația în zona neutră a unei camaraderii de gusturi și de mici bârfe cu care ne amuzam în câte-o pauză, la o cafea. Voiam s-o fac să aibă nevoie de mine și nu știam cum. Ocazia mi s-a ivit pe neașteptate. Jenată, a venit într-o zi în biroul meu (în sfârșit!) de la etajul II ca să mă roage, cu o voce joasă și jenată, să o împrumut pentru fix două zile cu două mii de lire. Era vineri, la sfârșitul programului și nu avea acces la contul ei bancar până luni, când băncile aveau să se deschidă. „Să nu mă-nțelegi greșit”, a zis, „banii îi am, dar nu am acces la ei. Nu am încredere în carduri, doar în cash. Ce-i în mână, nu-i minciună.” Cum nu umblam cu două mii de lire în buzunar, am invitat-o să mă însoțească până acasă, întrebându-mă ce naiba face cu asemenea sumă. Cu siguranță era vorba despre ceva ce nu putea fi amânat. I-am deschis portiera, a suit în mașină și era să cad cât sunt de lung, împiedicându-mi vârful pantofului de unul din cauciucurile roților din spate, în goana de a ajunge mai repede la volan. Mă gândeam să lungesc drumul cât pot de mult, lucru care urma să-mi confere timpul necesar pentru a construi o atmosferă propice actului de seducție la care aveam să purced odată ajunși în interiorul casei.
 Tot drumul am trăit senzația unei libertăți iresponsabile, ca și cum aș fi fost însurat și îmi înșelam nevasta cu o studentă, lăsând-o acasă un week end întreg, cu cei trei copii ai noștri. Nu știu de unde sentimentul ăsta, cu care nu mă mai întâlnisem. Poate din aceea că, de trei ori la rând, descoperisem răul sub chipul străduinței de a rămâne alături de fiecare soție mai mult decât sentimentele și interesele comunne dăinuiseră. Nu libertatea fusese ceea ce urmărisem să obțin prin divorț, ci divorțul fusese argumentat, în fața fiecăreia în parte, prin aceea că a te chinui și a chinui și pe celălalt când nimic nu te mai face să vii acasă cu plăcere este a-ți bătea joc de unica ta viață de pe lumea asta, care poate fi trăită mai cu folos și mai în acord cu ceea ce îți dorești. Gândul morții ajunsese să-mi facă nopțile zi, era un gând care nu se lăsa integrat în mintea mea. Am devenit furios pentru că era singurul lucru cu care nu puteam lupta bărbătește. Aici nu era vorba despre care pe care, ci despre nedreptatea a ceva ce nu putea fi evitat și nici confruntat. De altfel, acesta fusese subiectul ultimei mele cărți, cea premiată. Făcusem un soi de travaliu al gândului morții și cine a spus că o carte este o boală învinsă, nu a greșit prea mult. Cartea mă eliberase de obsesia morții. Devenisem mai liber, mai împăcat și poate tocmai faptul că Chantal se afla acum în dreapta mea, rulând pe străzile întunecate ale unei Londre cețoase și umede, se datora acestui lucru. Țin minte că am dat drumul la radio. Acordurile din Sonata lunii au umplut spațiul, instaurând rapid o atmosferă de melancolie. Era ora la care străzile orașului se golesc doar pentru a se umple, peste un ceas, cu fluvii de tineri ieșiți la distracție, în urma cărora, spre noapte, rămâneau cutii de bere și de Cola, sticle sparte, maldăre de șervețele murdare de muștar de la sendvișurile cu hot dog, cartoane de pizza mâzgălite de ketchup.
 Era pentru prima oară când împărțeam cu Chantal intimitatea unui spațiu. Acordurile sonatei și prezența ei tăcută și discret parfumată diminuaseră nevoia mea de a inventa o capcană suficient de bună, capabilă a o ademeni în culcușul meu și a o ține acolo, prizonieră de bună voie a obsesiei mele. Copacii de pe marginea străzii se derulau cu rapiditate în lateralele câmpului vizual, cu toate că rulam încet. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm pe jos, printr-o pădure și nu printr-un parc amenajat ca o pădure, departe de zarva Londrei și de propria-mi agitație, pe care o simțeam în neliniștea din plex. Mi-am amintit că am la dispoziție doar această ocazie pentru a face din relația cu Chantal o alta, mai aproapiată de dorințele mele. Am trecut rapid în revistă felul  în care știam că arată casa. Nu știam dacă azi era ziua în care Lilly venea să facă curețenie. Nu reușeam nici să-mi amintesc dacă-mi lăsasem pijamaua aruncată pe canapeaua din living, dacă spălasem ceștile de cafea și paharele de vin adunate de-a lungul săptămânii, dacă dusesem în coșul de rufe cele trei cămăși purtate la școală și treningul în care obișnuiam să stau îmbrăcat în casă și mai ales nu știam dacă nu cumva șosetele și chiloții strânși într-un maldăr este sau nu în mașina de spălat sau uitat de izbeliște în fața dormitorului. Dar toate astea nu mai contau, conta abilitatea de a o face pe Chantal să rămână în casă cât timp ar fi fost necesar pentru a o vrăji definitiv, fără să-i dau impresia că îi fac un serviciu contra altui serviciu, ceea ce ar fi fost de-a dreptul penibil și rușinos.
 Când aștri se aliniază conform zeilor cei buni, îți oferă soluții care nu ți-ar fi trecut prin cap. Coborând din mașină, Chantal s-a împiedicat de bordura ascunsă-n iarbă, a căzut și s-a lovit, rănindu-și serios palma și articulația mâinii drepte și julindu-și ca naiba genunchii. Privindu-și palma însângerată și genunchii zdreliți, s-a albit la față și a rămas nemișcată, lăsându-mă să cred că este pe cale să leșine, ca și cum vederea sângelui era cel mai mare rău care i se putea întâmpla. Am luat-o de braț, încercând să-i fiu de folos. Gest inutil. S-a redresat și a luat-o după mine, cu un pas care se voia vioi. Aveam de toate, și iod, și comprese sterile, și alcool, și pansamente autoadezive. Nu făcusem în viața mea așa ceva, dar tot m-am priceput să-i spăl cu blândețe rănile, ca unui copil împietrit de durere, care stă cuminte ca să fie oblojit. Adevărul e că putea fi fiică-mea fără probleme. Fiică-mea, rod nu doar al iubirii, ci mai ales al nevoii speciei de a se reproduce, mai corect spus rod al ceasului biologic al primei mele soții. Fiică-mea care, de la divorț, de când avea cinci ani, dispăruse din viața mea, întorcându-se în Germania, țara natală a Briggitei. Nici până azi nu am înțeles cu ce m-a vrăjit nemțoaica. Acum aveam în față o altfel de nemțoaică, blondă cu ochi verzi, cu palma mâinii drepte și cu genunchii răniți mai rău decât m-aș fi așteptat.
 Îmi terminasem treaba, după ce o oblojisem cu atenție. Genunchii erau acoperiți cu bandaje sterile, rănile fuseseră dezinfectate, palma nu necesita acoperire, contactul cu aerul era benefic însănătoșirii. Nu a fost nevoie s-o ademenesc cu nimic. Mi-a spus că i-ar face bine un ceai. Ieșise din starea de semi-șoc și redevenea, încet, încet, Chantal pe care-o știam. În timp ce preparam ceaiul, s-a dus șchiopătând la bibliotecă, pe care-o cerceta cu atenție. Puteam s-o privesc pe-ndelete. O mică bijuterie captivă în spațiul casei mele, departe de ochii colegilor ei și mai ales ai colegilor mei. O mică bijuterie despre care realizam că nu știu nimic și nici nu eram foarte sigur că vreau să știu ceva. Faptul că avea vârsta fiicei mele încercam să nu devină un impediment în demersul de a mă insinua în sufletul ei. Cucerește sufletul unei femei și vei avea la picioare întreg universul. Nu știu dacă eu am inventat-o sau o citisem pe undeva sau poate parafrazasem pe cineva, știu doar că o folosisem în ultima mea carte. Speram să fie adevărat. Scriitorii sunt, de obicei, cei mai mari mincinoși. Am umplut ceștile cu ceai și le-am dus în living. În timp ce-și flecta genunchii ca să se așeze, a icnit a durere. În fața mea tocmai luase loc cea mai frumoasă femeie din lume și numai cine nu a avut cincizeci și patru ani și nu a cunoscut-o pe Chantal nu știe ce vorbesc. Părea încântată de miresma ceaiului. Era un Earl Grey pe care-l adoram, cumpărat dintr-un magazin franțuzesc de lux. Aroma de bergamotă era puternică și perfect echilibrată cu corpul bogat al frunzelor de Darjeeling. Ca s-o zăpăcesc de tot, am lăsat în cești câteva flori de albăstrele care pluteau în amestecul chihlimbariu. L-a mirosit cu ochii închiși și cu nările dilatate și a sorbit din el. Am văzut extazul pe fața ei. A evitat să mă privească. Vedeam că se simte relaxată dar vedeam și că nu vrea să-mi arate că este relaxată. Dar sunt cotoi bătrân și nu mă face pe mine o puștoaică de treizeci de ani, mai ales atunci când am de gând să i-o trag. Mă bazam și pe efectul geometriei neobișnuite a camerei de zi, pe conținutul bibliotecii care văzusem că o atrage, pe piesele de mobilier autentic, din altă epocă, pe calitatea ceștilor de ceai aproape transparente, pe covorul de Buhara despre care mă îndoiam că știe ceva, pe tablourile, puține dar autentice, în privința cărora iarăși mă îndoiam că pricepe despre este vorba, pe comoditatea canapelelor Chesterfield proaspăt retapițate cu catifea de culoarea vinului de Bordeaux pe care-l aveam în bar. Uram pielea rece a cărei atingere mă făcea să-mi fie frig și de aceea fusesem bucuros să o înlocuiesc cu moliciunea catifelei, chiar dacă afacerea mă costase șapte sute de lire. Nu mă așteptam ca ceea ce avea s-o încânte cu adevărat să fie tocmai vechea mașină de scris, așezată pe biroul din mahon spre care încă nu-și aruncase privirea. Deocamdată stătea picior peste picior, cu bandajale la genunchi, cu ceașca în mână, cu capul sprijit de speteaza canapelei și privea stucatura de pe tavanul înalt pe care tata avusese cândva intenția să picteze o frescă. Își plimba ochii pe tapetul din mătase italienească și vedeam că îl admiră. Nici nu se putea să nu-ți placă așa ceva. Într-un târziu, am auzit-o rostind: -          Să nu crezi că dacă ai un Pasini, un Grubas și un Boldini pe pereți sau dacă în fiecare zi calci în picioare un Buhara autentic sau dacă bei ceai din porțelan de Meissen nu-mi dau seama că stucatura este de tot rahatul, un ipsos vopsit care imită lemnul. Nici mobilierul Rococco și nici bunăciunea asta de Earl Grey de la Mariage Frères – zi că nu l-ai cumpărat de-acolo! – nu spera că mă vor vârâ sub baldachinul tău, care probabil tronează în vreun dormitor de dimensiuni nesimțite. Ia-ți gândul. Dacă vrei să mă-mprumuți până luni cu două mii de lire, bine, dacă nu, e OK, găsesc eu în altă parte.
 Am spus c-o ador, da? Era o bomboană, o scumpete, o dulceață. Numai că mințea. Dacă ar fi avut la cine să se împrumute, nu mi-ar fi cerut mie. Era cazul s-o atac, prea și-o luase în cap, prea miza pe frumusețea ei desăvârșită, frumusețea ei cu genunchii zdreliți. Ca și cum intuia că urmează să-i țin un discurs, și-a aprins o țigară luată din tabachera de argint de pe masă și m-a privit drept în ochi, transmițându-mi ceva de genul: hai, descarcă, sunt aici ca să-ți primesc palmele pe care le tot amâni doar ca să pui mâna pe mine. Am spus că-s un Ginghis Han modern, da? Nu am luat-o prin învăluire, de astă dată am preferat drumul drept, ochit, țintit și-apoi om mai vedea. Așa încât m-am ridicat fulgerător, i-am scos țigara din gură și am sărutat-o apăsat și cu poftă, luând-o prin surprindere. După care m-am reașezat în fotoliu, beneficiind de disconfortul maxim al unei erecții virulente. Scopul unei tăceri dense și, vorba cuiva, cremoase, este de a mări emoția așteptării. Așa că, o vreme, am tăcut. Gestul meu credeam că o năucise, așa cum mă năuciseră pe mine buzele ei cu gust de tutun și priveliștea genunchilor de-acum bandajați. Balansa ritmic un picior. Semn de nervozitate. Sau de excitație. Sau de excitație nervoasă. Am stat prea multă vreme aproape de puștoaice-n călduri ca să nu recunosc modificările bruște ale dispoziției.
 -          Nu te voi întreba ce faci cu o sumă atât de mare bani, cu toate că nu-mi pot imagina ce poate fi atât de important încât să nu poată fi amânat două zile.
-          N-ai vrea să știi, mi-a tăiat-o brusc și am știut imediat că știa că nu mă așteptam să mă întrerupă și mai știa că replica urma să-mi suscite și mai mult interesul în privința banilor. Tonul ei, de o sinceritate absconsă, a reușit să mă pună pe gânduri. Credeam că-i o glumă dar nu era, chiar avea nevoie de bani.
-          Să fii studentă la trezeci de ani, într-o țară străină, când țara ta îți oferă toate condițiile de a studia ceea ce studiezi aici, a fi în permanență singură, distantă și indiferentă presupune, în mod sigur, un destin complicat, am zis, cu o mmalițiozitate evidentă. Vrând, nevrând, cererea ta, pe care o voi satisface așa cum ți-am promis, necesită, însă, o minimă cunoaștere a celui căruia tocmai urmează să-i împrumuți două mii de lire. Dă-mi un motiv pentru care ar trebui să te împrumut fără a te cunoaște niciun strop. Unul singur.
 Lama de oțel a privirii ei verzi, c aiedera otrăvitoarea, a rănit sensibilitatea pe care făceam eforturi mari de a o ascunde, nu doar față de ea. Am încercat să par relaxat. -          Cancerul este suficient? Un tratament, atâta tot, pentru asta-ți cer bani. Trebuie să-l plătesc mâine. Obligatoriu. Luni vei avea banii înapoi.
 Erecția mi-a dispărut instantaneu. M-am simțit ca și cum un seqoia de două sute de ani se prăbușise peste mine. Chantal s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, în timp ce eu am tăcut. A zărit biroul și, pe birou, mașina de scris. S-a așezat pe scaun cu o față luminată de o bucurie tainică, după care a tras mașina în fața ei. -          O folosești?
-          Numai la ea scriu.
-          Cum, nu folosești computerul?
-          Sunt de modă veche, draga mea, i-am zis, simțindu-mă dintr-odată foarte obosit.
 Ieșisem cu totul din rolul de Don Juan, nu mai aveam chef de nimic, voiam doar s-o privesc pentru că nu puteam crede ceea ce spusese. Nu putea fi adevărat. Iar dacă era, mă legasem la cap irecuperabil. -          Ei, bine, cu chestia asta ai urcat trei trepte în ochii mei.
-          Și cam cât mai am de urcat, am întrebat, sperând s-o iau prin surprindere, dar fără niciun chef de glumă.
-          Ești deja unde trebuie, a răspuns nepăsătoare și a început să bată pe clapele din fildeș ale mașinii.
 Trecuse deja o oră de când Chantal era la mine acasă. Vedeam că nu dă semne de plecare. Zăbovea în fața bibliotecii, cercetând atentă cotoarele cărților. M-am gândit că ar fi de bun simț să luăm masa. Erau orele 19, îmi era foame, cu siguranță că și ea era înfometată. Ca s-o scurtez, în seara aia m-am îmbătat. Nu chiar ca un porc. Puțin mi-a păsat, nu mai țineam la imagine, era clar că nu puteam avea cu Chantal relația pe care o aveam, în general, cu studentele. Făcea parte din altă poveste, una de care experiența mea era văduvită. Cât timp s-a uitat la cărți, extrăgând, în cele din urmă, un album de artă, o istorie ilustrată a lui Rembrandt, am aranjat tacâmurile pe măsuța din living și am adus ce aveam prin frigider: brânză de Gruyère, salată verde, o cutie de pateu de rață, o  conservă de ficat de morun, o lămâie, pâine de secară, nuci și un ciorchine de struguri pentru brânză, o sticlă de vin alb, un Roussette de Bugey 2005, perfect pentru sfârșitul de masă. Cât timp am pregătit masa, am tot băut dintr-un pahar cu bourbon. Mi se cam suise la cap și mi se părea că emoțiile mă răvășiseră. Oi fi eu profesor de literatură, oi preda eu creative writing, însă asta nu presupune cu necesitate că știu să mă descurc mereu când e de vorbit sau de scris. Slavă Domnului, paginile astea nu sunt destinate publicului, slavă Domnului, nu mă voi face de râs, slavă Domnului, am un loc unde să pot scrie câte ceva despre ea, așa cum îmi vine, fără lexic, fără gramatică. Masa a decurs cam așa: am fost cât se poate de stângaci, cu toate că am vrut să-i par doar relaxat. Îmi era foame dar nu-mi venea să mănânc. O priveam și nu înțelegeam pentru că nu era nimic de înțeles. Voiam să aflu amănunte dar, de fapt, nu voiam să aflu nimic. Roiuri de întrebări îmi vâjâiau prin cap, dar niciuna nu se putea rosti. Era prea deșteaptă ca să nu știe ce-i în mintea mea, dar îmi era prea străină ca să mimez o conversație care se presupune că poate fi purtată doar între persoane foarte apropiate. Nu părea tristă, din contră, părea încântată de albumul pe care-l răsfoia în timp ce mânca o bucățică de pâine prăjită cu ficat de morun, peste care storsese câteva picături de lămâie.
 -          Voi, englezii, mâncați tare prost. Nu aveți nimic bun. Dacă nu eram atât de aproape de voi, habar n-ați fi avut ce înseamnă a mânca bine. Și să știi că îmi placi mai mult când îți strălucesc ochii. Îmi pare rău că ți-a dispărut intenția de a mă vârî între cearceafuri, erai mai haios când aveai acel scop legat de mine. Erai interesant. Să nu te prind că te-apucă mila. În viața asta trebuie să ai compasiune, dar nu milă. Mila te pune la pământ și face din tine ori un războinic, ori o cârpă. Compasiune înseamnă să-mi dai banii, mila înseamnă să-mi plângi pe umăr. Urăsc chestia asta.
 A luat o boabă de strugure și a prins-o între dinții ei mici și anormal de albi. „N-o vrei?”, a întrebat, după care a mestecat-o râzând. Nu, n-o voiam, sau nu dintre dinții ei. Nu m-as putea culca cu o tipă care tocmai mi-a spus că suferă de cancer. Îmi imaginez că aveam o față cu totul jalnică pentru că s-a enervat. -          Hei, sunt eu, Chantal. Chantal cea de ieri, de alaltăieri, de acum trei luni. Nu sunt contangioasă, să știi. Sunt eu, aia după care ți-au tot fugit ochii din prima zi de școală. Aia care te-a tratat cu sarcasm, care nu te-a căutat niciodată la biroul tău de la etajul II, care ți-a oferit toată indiferența ei. Aia care ți-a citit cărțile și articolele. Nu s-a schimbat nimic, să știi, tot eu sunt. Însă văd că nu mai sunt suficient de bună pentru tine. M-ai transformat într-o ființă demnă de a fi îngrijită. Într-o pacientă. Dar nu am nevoie de nimic, omule, de absolut nimic, scoate-ți tâmpeniile astea din cap.
 Și-a descălțat balerinii și și-a așezat gleznele pe genunchii mei. Am stat ca boul, fără să schițez niciun gest. Habar n-aveam ce să fac. Eram uluit. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar ceva se schimbase iremediabil. Mi se părea grotesc ca eu, la vârsta mea, să mai am douăzeci de ani de viață, iar ea, cine știe?, poate nici măcar un an. Cred că eram furios. O furie care nu avea cu cine se răfui. Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat măcar pentru a avea cu cine să te cerți. Iar dacă există, în niciun caz nu e bun și iubitor cu toți.
 -          Știu ce e în mintea ta, am trecut și eu pe-acolo. Crede-mă, sunt resemnată. Adică sunt împăcată, resemnarea e altceva. Nu, nu are rost să-mi plângi de milă. Dacă vrei să mă ajuți, atunci fii tu și nu mă mai privi ca pe o muribundă. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toți murim, nu crezi? Da, știu, una e să elaborezi gândul morții în trei sute de pagini și să mai fi și premiat pentru asta și cu totul altceva este să mori efectiv. Dar și tu mori, la fel ca mine, în fiecare clipă, numai că eu mor mai repede și din alte motive. Adică până și moartea mea este una specială, a zis și râs.
 Și-a scos puloverul și l-a aruncat pe fotoliu. A luat paharul de pe masă și a băut încet, savurând parfumul vinului, cu ochii închiși. Era din cea mai bună producție a ultimilor doisprezece ani. Pe sub pulover purta o bluză albă cu mânecă scurtă, mulată pe corp. Și, spre deliciul meu, nu purta sutien. Îmi spuneam că încălzirea planetei este un fason față de drama vieții lui Chantal. Că lupta împotriva feminismului este un circ iar foametea din lumea a treia este un fapt minor față de nedreptatea bolii unei asemenea splendori ca ea. O singură clipă îți poate schimba, pentru totdeauna, raportul cu lumea. Cu doar câteva ore în urmă, fata asta mă juca pe degete, era cel mai mare scop al vieții mele. Acum, dezgustul față de mizeria bolii ei reconstruia în mine ideea de bunătate și de puritate. Dar bunătatea și puritatea nu au reușit nimic, niciodată, în lipsa dreptății. Îmi imaginam că, probabil, din perspectiva bolii și a inteligenței ei, Chantal este cea mai liberă ființă din lume. Din perspectiva obsesiilor și a narcisismului meu, probabil sunt cel mai deplorabil bărbat din lume. Avea șapte clase peste mine, avea tot dreptul să mă privească plină de sarcasm, poate și de scârbă. Orizontul meu era la o aruncătură de băț, pe când al ei cuprindea universul. De aceea nu o impresionase nici geometria camerei, nici tablourile, nici mobilierul, nimic. Nu mai dădea două parale pe toate astea. Cancerul o învățase să resemnifice lucrurile, să le reașeze într-o altfel de ordine, să răstoarne importanța lor, măsurându-le și cântărinde-le cu niște instrumente pe care nu le cunoșteam, toate astea în timp ce mintea mea se lupta cu imaginea fundului și a sânilor ei și a scenariilor de a o cuceri. Mă simțeam agitat, prea agitat pentru un astfel de moment, pentru o astfel de imagine, ca cea cu Chantal, cu capul lăsat pe canapea, cu paharul de vin într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă mână, cu gleznele pe genunchii mei, cu sânii ăia dumnezeiești lăsați ușor sub propria greutate, privind stucatura de două parale care împodobea tavanul. Și dintr-odată am simțit nevoia să știu tot, să aflu tot, să revendic întreaga ei istorie de viață, fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă.
 -          Leucemie.
 Un zid al morții care se apropie și se depărtează cu o viteză fulgerătoare. Nu știu cum să mă raportez la acest cuvânt. Nu, nu la acest cuvânt, ci la această realitate, la acest adevăr pe care Chantal tocmai l-a rostit. Informațiile mi se amestecă în minte. Transplant de celule stem, rată de mortalitate înaltă, tipuri de leucemie, durată de viață, leukos + haima, măduvă osoasă, țesuturi hematopoietice, fumatul, fumatul, Chantal fumează și ăsta este un factor de risc. Ficțiunea salvării. Mitul eroului. Zidul vieții pe care stau cocoțat imaginând un scenariu al salvării în timp ce mă simt neajutorat, înfricoșat și, pur și simplu, vrednic de dispreț. Și toate astea pentru că ceva îmi spune că Chantal nu se vrea salvată.
 -          Nu fi prost, nu mai e nimic de făcut.
 Lumea mea frumoasă, cu emisiuni radiofonice săptămânale, cu prezențe la târguri de carte acompaniate de discursuri logoreice, cu minunatul  joc actoricesc pe minunata scenă a cursurilor de creative writing într-un amfiteatru plin, cu invitațiile la dineuri de gală unde sunt înconjurat de femei ciripitoare care-mi zâmbesc frumos și-mi strecoară bilețele cu numere de telefon, cu efervescența ideilor înflăcărate pe care la bat la mașină cincisprezece ore pe săptămână, lumea mea, așadar, este o uriașă fantasmă în care Chantal a produs o efracție, fisurând-o iremediabil. O iluzie. O făcătură. O falsă grădină japoneză. În curând voi afla că nici poezia nu există. Nici bucuria de a gândi. Poate nici aștrii. Nu e niciun cer deasupra capului și nicio lege morală care să justifice ceva, orice. Nu există nimic. Viața, detronată la stadiul de ființare larvară. Probabil că adevărata existență este ceea ce trăiește, cine știe de câtă vreme, Chantal. Conștientizarea, în fiecare clipă, a bolii silențioase care te omoară fără știrea ta. Asta este a fi? A fi întru moarte, conștient de ea? Sau încântătorul travaliu al dospirii ideilor în fraze potrivite, cu care să luminezi cerul minții oamenilor? Mai degrabă, asta ar fi a fi întru viață. O aud cum îmi rostește încet numele, cu voce joasă, afectuoasă. Ochii ei sunt mai verzi ca oricând. Iar când spune „iartă-mă”, ultima redută de bărbăție cade sfărâmată iar lacrimile încep să-mi curgă, încețoșându-mi privirea. Se repede și mi se așează pe genunchi, îmi ia capul în brațe și, în timp ce șoptește neîncetat „iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă”, legânându-mă ca pe un prunc, îmi dau voie și plâng, plâng, plâng pe sânii ei care niciodată nu vor cunoaște alăptarea, plâng așa cum niciodată nu am mai plâns. Când, în cele din urmă, mă opresc, mă sărută pe frunte și-mi întinde paharul cu vin. Îmi cer scuze pentru micul episod lacrimogen și dintr-o dată mă simt îngrozitor de beat. Ceea ce, probabil, este chiar adevărat. Am ras, fără sa-mi dau seama, cam trei sute de bourbon și două pahare de vin și aproape că n-am mâncat nimic. Vreau să spun că intrasem, fără să-mi dau seama, în starea necesară unui discurs de bătut câmpii. Divina mea Chantal tocmai îmi ridicase mingea la fileu., întrebându-mă: „și despre ce spui că scrii acum?” -          Nu știu dacă scriu cu adevărat sau mai degrabă îmi descarc furia. Mă enervează faptul că de atâta vreme, tot citind maldăre poezie, dau doar de maculatură. Poate că știi că fac revista aia... Ce idiot sunt, evident că știi. Ei, pentru asta trebuie să citesc cele mai imbecile producții. Primesc zeci de e-mail-uri săptămânal, de la oameni de toate vârstele. De când cu premiul, toată lumea se vrea publicată în revista mea. E uluitor unde s-a ajuns. Doar 1% din ce citesc merită a fi publicat. Oamenii ăștia pur și simplu nu știu ce este poezia. Dacă-ți trece prin minte să cauți etimologia cuvântului și tot afli cam cum trebuie abordată ca cel puțin să încerce să semene cu poezia. Dar nimeni nu o face. Azi se scrie despre ceea ce ochiul vede aici și acum și despre ceea ce urechea aude. Nu se vede urmă de lectură, urmă de lexic, urmă de elaborare, ba chiar urmă de gramatică. Totul pare scris la prima mână. O vomitătură furioasă, asta este poezia contemporană. O sforțare. Un screamăt.
-          Mi-ai amintit de Munch...
-          Ei, cam așa ceva, e ca și cum fiecare ar descrie, în felul lui, Țipătul, așa se scrie azi.
-          Și cum zici că ar trebui să se scrie? Știi, mereu m-am întrebat ce e poezia și cum îți dai seama dacă este vorba despre poezie adevărată.
 Era cea mai grea întrebare care mi se putea pune. Niciodată nu-mi face plăcere să răpund la ea. Înseamnă, într-un fel, să-mi exhib interiorul, să spun prea multe despre mine, or, nu ăsta este punctul meu forte. Chantal își reinstalase gleznele pe genunchii mei. Mi-am așezat palmele pe ele. Nu le-a retras. A mișcat din degete, semn de acceptare. Eram atât de beat și de ușurat de greutatea pe care reușisem s-o elimin, pentru o vreme, prin plânsul acela jenant, dar tot nu aveam chef să vorbesc despre poezie. Aș fi preferat să stau să-i privesc în liniște pielea alb-trandafirie obișnuită cu foetajele frațuzești și cu prăjiturile cu cremă cu mult unt. M-a luat prin surprindere din nou: -          Știi ceva, nu există creative writing. Meseria ta e o amăgire. Nu știu cum reușești să te minți cu atâta succes.
 În clipa aia am simțit altfel cruzimea acelor cuvinte. Discursurile ei erau mereu agresive, dar reușea să disimuleze sau să diminueze, în cele din urmă, acea agresivitate despre care acum credeam că trebuie pusă mai degrabă în legătură cu boala ei decât cu intenția de a răni. Nu poți rămâne dulce și senin atunci când în trupul tău celulele mor cu viteza luminii. Dar avea dreptate, nu poți învăța pe nimeni să scrie. Poți da mici tips-uri de tehnică, dar a scrie rămâne o afacere personală. Scrisul nu e democratic. Ca imaginar încarnat, scrisul înseamnă, înainte de orice, capacitate de simbolizare. Ei bine, capacitatea asta o ai sau nu o ai, așa ceva nu se poate învăța. Iar a simboliza presupune existența apriorică a capacității de a gândi, o chestie care nu are nimic a face cu definiția din dicționar, ci cu existența unui spațiu psihic în care ești un terț exclus, chestii care mai degrabă țin de psihologie și care nu pot fi predate unor studenți la litere. Da, Chantal avea dreptate, halucinația este confundată cu imaginația iar imaginația este scrisă și luată drept literatură, însă asta nu este literatură, este simplă proiecție. Devine literatură doar dacă trecutul poate fi recuperat simbolic și retrăit ca și cum ar fi prezent. Cu Chantal stând cu gleznele pe genunchii mei, cu bandajele alea care acum mi se păreau grotești dar de care eram mândru, o etapă a vieții mele se încheia și începea o alta, a unui timp lipsit de ambiguități care mi se revela în adevăruri crude, care nu mai puteau fi mistificate. O priveam și, alături de frumusețea ei, de astă dată priveam și moartea, fără să o pot vedea dar știind că e acolo, făcându-și lucrarea. Moartea nu e o experiență, e travaliul unui gând - obsesia mea - de care credeam că m-am vindecat. Nu vindecasem nimic scriind, expulzasem doar obsesia. Rămăsese frica, spaima aceea de neconținut, cuibărită într-un loc în care nu aveam acces dar cu care puteam intra acum în contact prin prezența lui Chantal. Sau datorită lui Chantal. Moartea este tocmai terțul exclus iar a gândi moartea este un act de prudență a evoluției despărțirii de tine însuți.
 
Fusta i se ridicase cu două palme deasupra genunchilor. Balansul gleznelor se diminuase iar acum încetase. Ochii i se făceau mici iar privirea lor concentrată mă făcea să simt apropieri și îndepărtări rapide, ca și cum eram o minge prinsă cu un elastic cu care se tot juca. Sau poate eram doar beat. Trupul ei emana o liniște adâncă, vârtoasă, în care mă scufundam ca în spațiul singurei libertăți care poate exista pe lume. Mintea mea devenise cea mai concretă realitate care, împreună cu contactul cu mintea ei – aproape palpabil – îmi oferea experința vieții și a morții aici și acum. Forțe necunoscute, aproape materiale, acele forțe care acționează la nivelul simbolizării și cărora Chantal le conferise, cu moartea din trupul ei, consistență și realitate, acționau între noi nu doar mental, ci și fizic, iar forța lor se concretiza într-o nouă erecție care-și căuta rezolvarea. Știam că Chantal știe. Și-a depărtat, aproape imperceptibil, genunchii. Era o invitație? Abia atunci am auzit vântul bătând cu putere, lemnul ferestrelor troznind, ca o văitătură. Amurgul a inundat livingul cu o lumină de un roșu întunecat, care se stingea încet, încet. Cum spuneam, sunt un nemernic...

(Regard de femme - Odile Chodkiewicz)