Dimineața, pe Cliff îl dureau șalele și
încheieturile, dar doar câteva minute, până își recăpătau mobilitatea. Era
suficient să se dea jos din pat, să-și miște umerii circular, să-și rotească
gâtul și bazinul de câteva ori. Gâtul troznea la fiecare mișcare. Auzea sunetul
acela de os pe os amplificat în cutia craniană. Un sunet deloc plăcut, având în
vedere că venea din propriul corp. Primii pași însemnau câteva înțepături în
talpă și în glezne, dar până la toaletă dispăreau. Încheieturile, cărora Clara
le spunea articulații, corectându-l de câte ori rostea cuvântul, se lubrifiau,
recăpătându-și mobilitatea deplină în timpul scurtului ritual al preparării
cafelei. Una peste alta, toate astea nu reprezentau o problemă. Era sănătos, se
simțea minunat, niciodată în cei șaizeci și cinci de ani de viață nu fusese
bolnav și nu călcase într-un spital. Statul se bucurase din plin de sumele cu
care Cliff contribuise la asigurările de sănătate. Clara era soția lui și poate
că nu aș fi vrut să-mi amintesc povestea asta dacă nu aș fi primit ieri un
telefon prin care Cliff îmi anunța moartea Clarei.
Le făcusem o vizită neanunțată într-o sâmbătă
dimineața. Voiam să le fac o surpriză. Mă mutasem cu serviciul la Paris pentru
jumătate de an și nu mai știam nimic nici de unul, nici de celălalt. În
sfârșit, cele șase luni se încheiaseră, așa că în dimineața aceea am cumpărat
un buchet de margarete pentru Clara, o pungă de cafea boabe de origine, o
Guatemala Maragogype pentru Cliff și am pornit-o spre căsuța lor din sudul Londrei.
Ca de obicei, poarta nu era încuiată. Bietul Tobby murise cu un an în urmă.
Hotărâseră să nu-l înlocuiască, nu mai voiau câine. Nici pisică. Erau doar ei
doi, cu cele douăsprezece tufe de trandafiri din care Clara făcea dulceață,
șerbet și lichior. Păreau chintesența însăși a armoniei vârstei a treia. Am dat
buzna în casă, dar n-am nimerit bine.
-
Gata, Cliff, de astă dată chiar s-a
terminat. Sunt hotărâtă. Niciodată nu am fost mai hotărâtă ca acum. Gata!
Am deschis ușa bucătăriei. Clara arăta răvășită. Cliff
avea o față de om vinovat. M-au îmbrățișat amândoi. Eram ca și fiica lor.
Pentru Clara am picat la fix.
-
Diane, știi ce-a făcut nenorocitul?, a
zis Clara, cu ochii injectați de furie Și de plâns. S-a îndrăgostit.
Cliff m-a șters cu privirea rușinat și a dat din
umeri, de parcă ar fi zis asta e, n-am nici o vină.
-
Și știi care e culmea? Că l-a smintit
una de doar 35 de ani. Ei, bine, asta
nu pot suporta.
-
Iubito, dar..., a îndrăznit Cliff să
zică.
-
Nicio iubito, niciun dar. Tu să taci, nu
mai ai dreptul să vorbești, a zis Clara și a izbucnit în plâns. S-a așezat pe
scaun și și-a sprijinit tâmplele între palme, suspinând zgomotos.
M-am simțit prost. Nimerisem într-o afacere care nu
mă privea și era jenant să iau parte la ceva atât de intim, dar atât Clara cea
care acum părea distrusă, cât și Cliff, cel care părea vinovat, nu erau deloc
deranjați de inopinanta mea apariție. Nu știam ce să fac. Nu cunoșteam povestea
și nici nu voiam s-o cunosc. Voiam să dispar mai repede din atmosfera aia grea,
din tensiunea pe care-o puteai tăia cu cuțitul. O poveste de amor la 65 de ani
este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O
amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau
despre care crezi că te salvează. Și, până la urmă, ce este vârsta altceva
decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani și să fii îndrăgostit ca să ajungi
la concluzia asta, trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei
evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că
poți iubi la fel ca la 20, ca la 30, să descoperi că afacerea cu amorul nu are
legătură cu vârsta. Așa încât, oricât ar părea de ciudat, eram de partea lui
Cliff. Cliff era un bărbat frumos, cu coama lui splendidă, leonină, grizonată,
pieptănată spre spate, cu fața lui osoasă frumos tăiată, de parcă era o statuie
vie (semăna perfect cu Paul Auster), cu ochii lui negri copleșiți de o pereche
de sprâncene dese, subliniind o scrutătură intensă. Ar fi putut fi actor. Era
înalt, bine făcut, fără urmă de rid, lucru pe care nu-l puteam înțelege.
Într-un cuvânt, era un bărbat atrăgător. Clara, în schimb, de când ieșise la
pensie, se neglijase. Era fericită stâtnd toată ziua în halat, ocupându-se de
dulcețurile, lichiorurile și șerbeturile ei și de Paco, papagalul cu care
stătea de vorbă toată ziua. Cliff ajunsese să fie, cumva, în plus în propria-i
casă. Clara avea certitudinea că ceea ce trăiau se numește fericire și că
bătrânețea va fi vârsta lor de aur, după 30 de ani în care joburile mai degrabă
îi ținuseră separați decât îi aduseseră laolaltă. Amândoi așteptaseră
pensionarea, însă din motive diferite. Clara ca să se odihnească și ca să-și
vadă, în sfârșit, de ale ei, Cliff ca să înceapă să trăiască, nepresat de timp.
Fusese o ilzuie, după cum îmi mărturisise într-o dimineață, la o cafea, la
vreun an după petrecerea de pensionare. Clara tăia trandafirii din grădină,
adunând într-un coș corolele tăiate, bogate în petale, al căror parfum ajungea
până la noi, în timp ce o priveam, vorbind despre bătrânețe.
-
Credeam că atunci când voi beneficia cum
vreau eu de timp, voi putea face ce doresc cu el. Constat, însă, că presiunea a
crescut și că el este cel care face ce vrea cu mine. Așa că mă grăbesc, Diane,
mă grăbesc să trăiesc. Dar ce știi tu ce spun, tu ești tânără, habar n-ai de
toate astea, spusese, fluturând ușor din mână iar în tonul lui oarecum trist
detectasem ascunsă o energie nouă, despre care încă nu știam nimic.
Se înșela. Înțelegeam ce spune, chiar dacă era o
înțelegere mai degrabă rațională. Nici eu nu mai aveam 20 de ani, ca să nu
pricep că bătrânețea este un animal care-ți ia în stăpânire trupul, pe
nesimțite, și căruia nu i te poți împotrivi. Așa cum nu te poți împotrivi
iubirii nici măcar atunci când știi că este absurdă, fără nici un fel de sens.
Iubirea nu este, niciodată, inutilă. Te privești din afară și uneori își vine
să-ți plângi de milă, și totuși nu poți ieși din locul unde se întâmplă
propriile-ți emoții. Iar emoțiile acelea, intensitatea lor, tocmai asta-ți
spun, că ești viu, că ești încă tânăr. Complet fals. Una cu alta nu au de-a
face. Probabil îți ia ceva timp, ca bărbat, până pricepi că dacă încă ți se
scoală, asta nu înseamnă deloc că încă ești tânăr. Dar e singurul argument pe
care-l mai ai pentru a diminua un strop din răvășitorul sentiment că
îmbătrânești.
Cliff făcea parte din acea categorie pentru care a
cuceri era inversul lui a îmbătrâni. Împreună cu Clara își crescuse frumos
copiii, le dăduse o educație bună, le făcuse un rost și le dăduse drumul în
viață. Acum, eliberat de tot, venise timpul lui, era rândul lui să trăiască o
libertate absconsă, căreia îi sosise, în sfârșit, clipa. Lipsea uneori de acasă
câte trei zile, spunându-i Clarei că merge la pescuit. Și nu mințea prea tare.
Știam despre unele din escapadele lui, cu toate că era un tip discret. Îmi
dădeam seama după strălucirea ochilor, după tonusul plin de energie, după
zâmbetul fără sens. Dar totul avea sens. Cliff trăia pe fast forward și-mi puteam da seama de asta fără ca el să spună un
cuvânt. Numai Clara nu vedea nimic. Zicea că pensionarea-i priește prin tocmai
faptul că e activ. O, ce activități adânci desfășura Cliff...
Numai că, de astă dată, Clara aflase. Și nu doar că
aflase, ci mai ales nu voia să-l creadă când Cliff încerca să-i spună că nu
este îndrăgostit. Și nu era. Nu despre asta era vorba, dar Clara nu voia să
asculte. Discuția lor nu era altceva decât coliziunea a două structuri lexicale
care își pierduseră complementaritatea. Se aflau pe paliere diferite ale
comunicării și fiecare vorbea despre altceva, în timp ce amândoi credeau că
vorbesc despre același lucru. Ceea ce se întâmpla sub ochii mei era un dialog
al surzilor de care Cliff devenea conștient. Căsnicia este o bătălie ideologică
în care câștigă cel care reușește să-și impună vocabularul. Doar limba
învingătorului urmează să fie vorbită mai apoi. Din interiorul logos-ului său,
Cliff se zbătea să-i atragă nevestei lui atenția că se află în eroare, că o
ieșire din limitele strâmte ale căsniciei nu este echivalentul îndrăgostirii
și, mai ales, al încheierii vieții. Dar își pierduse răbdarea. Simțeam că este
pe punctul de a pune punct, pe măsură ce expresia i se relaxa. După
detensionarea lentă survenită în timpul discursului interminabil al Clarei,
maxilarul a început să i se încordeze. L-am auzit scrâșnind din dinți. M-a
privit. Clara se tânguia, smulgându-și părul din cap, total impenetrabilă la ce
se întâmplă în jurul ei. Scufundată într-o nefericire densă, clisoasă,
impermeabilă, ne oferea un spectacol – Dumnezeu să mă ierte! – deplorabil.
Clara nu mai era Clara, era o variantă a ei, probabil cea mai urâtă. O Clara
bazală, despuiată de veșmintele intelectului ei cândva sclipitor, o Clara
dincolo de autoconținerea cu care bunul simț o înzestrase, o Clara care acum
vorbea nu doar într-un limbaj dezlănțuit, ci și într-o limbă a trecutului. A
trecutului ei cu Cliff. Am văzut-o în ochii lui metalici.
Și-a trecut degetele prin splendida coamă argintie
și a oftat. M-a privit nu din ringul unui scandal domestic, poate cel mai aprig
de până acum, ci din afara relației cu Clara. În privirea care se deplasa dinspre ea spre mine,
cântărind alegerea potrivită, am văzut durata
deciziei. Și, la capătul ei, decizia nerostită. El cu Clara erau la mii de mile
distanță unul de celălalt. Nu se mai întâlneau nicăieri. Cu siguranță că lucrul
ăsta dura de mult, eu eram doar martora sfârșitului lor. A ieșirii din iluzie.
A sfărâmării destinului unei alegeri pe care amândoi o făcuseră în urmă cu 35
de ani. Mi-am amintit de Kepesh[1]
vorbind despre gelozie ca despre o pronografie a distrugerii de sine. Două sunt
căile care pot salva o femeie de 60 de ani de gelozie: indiferența sau
înțelepciunea. În oricare altă situație este terminată. Nu te poți opune
frumuseții proaspete a unei tinere. Tinerețea conține toate promisiunile, toate
fantasmele, toate scenariile, toate misterele. Tinerețea are o forță de
atracție căreia nu îi poți opune nimic. O altă iluzie, de altfel, căci
tinerețea, în afara faptului că este frumoasă prin ea însăși, este doar
imaginea nealterității, a naivității, a idealizării vieții.adică imaginea celui
care și tu ai fost, cândva. Tinerețea este amețitoare prin suma posibilităților
pe care le întruchipează. Niciodată posibilitățile acelea nu vor fi ale tale,
ale celui ajuns la 65 de ani. A te minți încă o dată, asta este tinerețea
pentru cel care, pregătindu-se să tragă obloanele în fața vieții, dă nas în nas
cu ea. O anestezie de scurtă durată care anulează frica de moarte. Refuzul
acceptării. Nimeni, niciodată nu se împacă, definitiv, cu gândul morții. Pentru
că moartea nu poate fi gândită.
Îi susțineam privirea, transmițându-i că sunt de
partea lui. Nu împotriva Clarei, ci, pur și simplu, de partea vieții. Și dacă
pentru Cliff viața era sinonimă iubirii, atunci eram de partea iubirii. Cliff
ieșise la pensie pregătindu-se pentru viață, Clara, pregătindu-se pentru
moarte. Incompatibilitatea devenise evidentă. Și nerezolvabilă. Aveau planuri
de viitor diferite. Pentru Cliff, planul eraa continuarea vieții. A unei alt
fel de viață. Trecusem prin ceea ce urma să treacă Clara odată cu plecarea lui
Cliff, asupra căreia nu aveam nici o îndoială, doar îi văzusem hotărârea în
privirea lui metalică. Bifasem și eu calvarul sentimentului de destrămare, de
sfârșit de viață și tocmai de aceea știam că, mai devreme sau mai târziu, Clara
își va reveni. Nu, nu viața învinge întotdeauna, ci speranța. Și, poate, furia.
Dorința de răzbunare. Clara făcea parte mai degrabă din categoria celor al
căror scop poate deveni răzbunarea. Un alt fel de pornografie, în definitiv. Eu
mă folosisem de Kitty atunci când Phillip mă părăsise. Nu aveam încotro,
trebuia s-o cresc, să am grijă de ea. Altfel spus, mă folosisem de iubirea
pentru Kitty. O iubire constrângătoare, la care nu poți renunța. Micuța noastră
Kitty nu avea nici o vină că taică-su se îndrăgostise. Nu făcuse nimic altceva
decât ceea ce făcuse și cu mine. Recunosc că întotdeauna am fost atrasă de
bărbații în vârstă. Asta este problema mea. (Dar este asta o problemă?) Divorțase de Susan ca să se însoare cu mine iar
pe mine mă lăsase ca să se însoare cu una, Sophie. Constanta lui era diferența
de vârstă dintre femeile din viața sa: 10 ani. Astfel încât Sophie avea cu 30
de ani mai puțin decât idiotul de Phillip. Știam că se va găsi, într-o zi, o a
patra, cu 40 de ani mai tânără, după care filmul se va rupe și Philip nu va mai
avea încotro și va trebui să accepte că este prea bătrân ca s-o mai ia de la
capăt. Sau, naiba știe! Cu testosteronul nu e bine să te pui.
Știam că pentru Clara va urma o perioadă de
antidepresive și apoi, la cum o cunoșteam,urma să înceapă marea eră a
răzbunării. Nu înțelepciunea va fi sursa ei de viață, ci răzbunarea. Nu aveam
griji în privința ei, dar nici nu voiam să devin martora uneltirilor la care se
va gândi. Îl avea pe Paco, avea casa, grădina de trandafiri, dulcețurile,
șerbetul, lichiorurile ei, câte o colaborare, când și când, la revista al cărei
redactor șef fusese în ultimii opt ani. Clara era salvată. Griji îmi făceam în
privința lui Cliff. Avea ce pune-n loc? Îmi părea rău pentru Clara, dar știam
că divorțul nu este capătul lumii. Ea abia urma s-o afle. I-am făcut semn lui
Cliff că vreau să mă retrag și, în timp ce Clara se văita cu fruntea
sprijinită-n mâini, Cliff mi-a șoptit că vine și el, să-l aștept la colțul
străzii, ceea ce nu mi s-a părut ciudat. Am încercat, o clipă doar, să privesc
viitorul care începuse deja. Nu știu de ce, dar nu mă puteam imagina venind la
Clara pentru a o consola și pentru a asculta planurile ei de răzbunare, pe care
urma să fiu nevoită să le încurajez. Asta
aștepta de la mine. Prin perdeaua de la bucătărie am mai privit o dată
grădina, tufele cu trandafiri, cumințenia lucrurilor pe care le cunoșteam atât
de bine și am simțit că și o parte din viața mea se încheiase. Îi voi răspunde
la telefoane, la mesaje, dar atât. Cu sentimentul că las în urmă ceva frumos la
care nu se mai poate reveni, m-am retras.
După numai câteva minute l-am văzut pe Cliff
apropiindu-se. Mergea de parcă plutea. Arăta ca un tânăr care se duce la o
întâlnire de amor: imponderabil și senin, mânat de un sentiment de fericire
înflăcărată. M-a luat pe după umeri.
-
Hai să sărbătorim eliberarea, a zis, și
am luat-o pe Wandsworth Road.
Ne-am oprit la Brunswick House, în Vauxhall, un pallazo al decadenței unde nu fusesem
niciodatăpentru căștiam că este foarte scump.există un fel anume în locurile
luxoase știu să-ți semnalizeze că nu sunt de tine. Numai din alegerea locației
și mi-am dat seama câtă importanță acorda Cliff evenimentului. O clădire în cel
mai pur stil georgian, construită cu 300 de ani în urmă. Înăuntru, luxul pe
pământ. Interiorul somptuos al unei case de milionar – un milionar școlit
într-o altă epocă -, transformat în restaurant. Cliff nu părea să fie traversat
de nici un regret. Am luat loc într-un colț mai intim.
-
Ziarele de dimineață, plimbările zilnice
în parc, ca pensionarii, două concedii pe an, la mare și la munte, mereu în
aceleași locuri, știrile de seară la tv, grădina, la asta se reduce totul. Zi
de zi, aceleași lucruri, în aceeași ordine. Gata, s-a terminat, a zis Cliff și
a comandat un whisky pentru el și o cafea neagră pentru mine, mângâindu-mi în
treacăt mâna cu siguranța pe care ți-o dă luxul de a te simți liber.
Tăcerile mă stingheresc, de aceea încercam să umplu
timpul cu nimicuri. Dar ceea ce mă încurca cel mai tare era faptul că, de-acum,
prin proprie voință, Cliff era un bărbat liber, iar lucrul ăsta schimba cu
totul și cu totul raporturile mele cu el. Niciodată nu poți ști cu certitudine
cine ești. Acea ipostază la care nu te-ai gândit niciodată. Acel scenariu care
nu ți-a traversat în veci mintea. De ce n-am fi și noi niște oameni ai timpului
nostru, m-am întrebat? Prezența Clarei plutea în aer. A risipit-o cu vocea lui
polimorfă, doldora de o masculinitate catifelată, al cărei vector era îndreptat
spre mine. Era alt Cliff. Și acest Cliff
era cu totul și cu totul nou. O simplă mișcare mentală, un scurt switch și ești altcineva. Și, din
această perspectivă nouă, celălalt devine, la rândul lui, altcineva. Te
decentrezi, te muți în alt loc al minții tale, unul din care lucrurile se văd altfel
și gata, ai rezolvat o mulțime de vinovății. Și iată-mă imaginandu-mi cele mai
obscene lucruri, total împotriva educației mele puritane, și iată-l pe Cliff
devenind obiectul jocurilor mele mentale, și iată privirea lui fixându-mă o
clipă, parcă înțelegând ce fac în mintea mea, și iată propriul lui switch, propria deplasare, lentă,
iscoditoare, nesigură, și iată momentul de contact optim dintre mințile
noastre. Și iată cum aud că mințile noastre fac click. Tatonarea. Recunoașterea. Certitudinea. Decizia. Clipe atât
de rare la scara vieții. Îl aud cu tușește încurcat. Oftează. Își trece mâna
prin păr. O șuviță rebelă îi cade atât de dulce pe frunte. Dulce dar viril. Își
compune o atitudine relaxată care mă face să văd tensiunea care-i încordează
maxilarul. A priceput mesajul și acum e emoționat, genul acela de emoție care
mă face să-mi doresc să-i ofer un gest consolator. Îi mângâi mângâi dosul
mâinii cu degetul mijlociu. Trasez o cărare pe palma lui. Prin linia vieții.
Își dă la o parte părul din ochi. Ah, gestul ăla, ca al unui armăsar zvâcnind
de forța sănătoasă a tinereții, care-și scutură coama...
În general, femeile au mintea îngustă și vor doar un
singur lucru. Nu fac excepție. Ieșim din restaurant și-mi pune mâna pe umăr,
strângându-mă ușor. O luăm spre parc. Aici, sub brațul lui ocrotitor,
beneficiez de opulența senzației de siguranță. Nimeni nu m-ar putea convinge că
nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Sub norii grei care se lasă din ce în
ce mai jos pe cerul neutru al Londrei, îi conduc pașii spre apartamentul meu,
aflat la capătul de nord al parcului. O aruncătură de băț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu