În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.
Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.
În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.
Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.
În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.
Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic. Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu