Neutralitatea binevoitoare

Cosmin Ciotloș (dilemaveche.ro)

Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar nicio­dată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.

Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare. 

Psihanalizarea ca interviu

Cristian Teodorescu (catavencii.ro)

În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.

Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.

În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.

Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.

În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.

Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic.  Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.

Am vorbit pe-ndelete, vreme de un an. Mai întâi sub crengile unui nuc bătrân, într-o grădină cu trandafiri înfloriți, departe de zgomotele străzii. Mai apoi, de la depărtarea dispărută ca prin farmec, de fiecare dată, dintre Elveția și România. Vorbele noastre au trecut prin toate cele patru anotimpuri. Uneori au avut dulceața cireșelor coapte, alteori a perelor pârguite sau, iarna, astringența plăcută a gutuilor așezate sus, pe sobă. Ne-a ieșit această carte, despre ieri, despre azi și despre mâine, care și eu, și Ion Vianu sperăm să vă bucure. În curând, la Polirom.