Work in progress

Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.

(tablou de Constant Montald - La Lecture)