America latină nu există

     Eu cred așa: că America latină nu există, așa cum nu există nici Asia, dar Asia e mai puțin importantă pentru mine, importantă e America latină, cu frații mei, imigranții. Și pentru că nu suport gândul ăsta cu frații mei, dar și pentru că America latină este atât de departe încât nu voi ajunge acolo niciodată, e mult mai firesc să cred că ceea ce nu văd, nu există.

      Există, în schimb, cărți scrise de latino-americani fără patrie, există niște câini alergând în noapte, sub un cer cu stele palide, câini alergând cu libertatea de gât și fericiți în toată nefericirea lor, există tristețile lor atât de adevărate și cercul larg al neputințelor lor încât pot doar să cred că ei sunt frații mei, frații mei care nu există pentru că nu au o țară a lor, așa cum nici eu nu am o țară a mea, am doar cărțile scrise de ei și încă niște cărți, de prin toată lumea, căci cărțile mari sunt apatride. Și atunci când simt așa, e ca și cum un vânt parfumat mi-ar adia prin suflet și mi-ar lipi rochia de corp și mi-ar răcori pulpele sub un cer cu stele topite pe care le tot privim fără să știm de ce, e ca și cum și frații mei, și eu privim, de fapt, aceleași stele, e ca și cum ne-am regăsi țările noastre de dinainte de a fi emigranți, țări care azi nu mai există, e ca și cum noi, abandonații acestei lumi sau eroii acestei lumi, am avea ceva al nostru. 

     Eu am cărțile lor și ele sunt țara mea și asta este tot ce mi-a mai rămas. Avem străzi numai de noi știute și oameni numai de noi știuți și cu toții, până la ultimul, iubim poezia acelor poeți care ne-au făcut să plângem sub stelele cerului nostru, sub stelele patriei noastre care nu există, avem aceleași tristeți și aceleași bucurii și dacă ne uităm unul la celălalt știm că ne uităm în aceeași oglindă, avem tot respectul pentru Mexic și pentru Chile, pentru Borges și pentru Shakespeare, pentru Uruguay și pentru Columbia, pentru Bolaño și pentru disperarea lui arzând potolit ca flacăra de pe mormântul soldatului necunoscut, avem tot respectul pentru poezia despre care nimeni nu va auzi niciodată și care nu va face parte din nici un manual de literatură, avem ceva al nostru și numai al nostru despre care doar noi știm și nimeni altcineva în afara fraților noștri nu ar putea înțelege ceva din toate astea, avem cerul negru deasupra capului și legea străzilor de sub cerul negru al Americii latine, avem cartierele noastre mai negre ca blestemul dar pline de adevăr, micile sau marile noastre mizerii de care nu ne rușinăm pentru că suntem oameni, avem muzica și dansul cartierelor rău famate iar muzica aceea e sora noastră de sânge, avem adevărul de partea noastră și nici o întrebare de pus pentru că doar noi știm că nu există întrebări, că orice posibilă întrebare nu este altceva decât o mică fațetă a vieții și că vieții nu-i poți cere socoteală. Și mai avem moartea care nu ne sperie, căci noi suntem deja morți, noi am murit deja, odată.

     Să înfrunți vidul acestei lumi atârnând în golul străzilor suspendate în întuneric ale Uruguayului nu este un act de curaj, este un act de viață într-un univers al crimei. Celelalte țări nu există, există doar niște cărți ale unor scriitori fără patrie, care aleargă împreună cu noi, câinii liberi ai acestei lumi, pe străzile pline de sudoare, de sânge și de poezie ale Uruguayului, ale Mexicului, ale Chileului, ale Columbiei, ale Venezuelei, în capătul cărora te aștepți oricând să lucească în întuneric un șiș, să se audă o muzică lascivă, să apară o femeie mai frumoasă ca luna de pe cerul patriei noastre care nu există. Avem visul nostru și trăim în el ca și cum am fi scufundați într-o carte. Iar cartea aceea este însăși viața noastră neștiută, pe care noi o scriem cu fiecare zi, cu fiecare noapte, cu fiecare respirație și cu fiecare gând, cu fiecare iubire, cu fiecare iad, cu fiecare rai pe care viața ni le așterne-n cale. 

     Dacă atunci aș fi știut ceea ce știu azi, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin minte să iau parte la acea discuție de la care mi s-a tras totul. Cu toate astea, trebuie să recunosc că nu știu precis dacă aș fi procedat întocmai pentru că întotdeauna mi-a fost greu să nu admir oamenii care citesc foarte mult și care știu multe despre cărți și despre scriitori. Astfel de oameni sunt puțini, de aceea zic, nu știu cum aș fi procedat, căci mai știu și că foarte mulți oameni sunt vicleni. nu a fost cazul, măcar de data asta nu a fost cazul, slavă Domnului! La început ne întâlneam în parc. E un fel de-a spune că ne întâlneam, de fapt, nu ne cunoșteam. Totul, până la un punct, ține de hazard. Restul ține de inteligența inimii. Niciodată nu am avut pretenția că inima mea ar fi inteligentă. 

     Ieșeam dimineața, devreme, atunci când nimeni nu are timp să lenevească pe o bancă într-un parc. Preferam parcul de lângă gară, mai degrabă traversat decât vizitat. Nu știu de ce locuitorilor acestui oraș nu le place parcul ăla. Este un parc cu multă vegetație, cam neîngrijit, cu băncile dispuse circular, iar între fiecare două bănci, care nu sunt foarte apropiate, este amplasată statuia câte unui scriitor. Parcul, ca o arenă romană în care nimeni înafara vegetației și a scriitorilor nu se înfruntă, este destul de mare, băncile, însă, nu sunt foarte multe.sunt verzi. Îmi luam câte o carte și la ora 8 mă instalam pe ceea ce devenise banca mea, între un prozator din secolul XX și un poet din sec. XIX. Singurul poet, de altfel, pe care amărâta asta de țară îl are în micul patrimoni cultural, nici măcar ăla universal. Stăteam pe bancă și citeam cam două ore. Uneori, ridicam ochii în frunzișul copacilor, ca să mă gândesc la ceea ce citisem. Alteori, priveam cerul, ca o pânză de lumină colorată aruncată deasupra unui nonsens. dacă te uiți mulți la un cer luminos se întâmplă să orbești.

     Iar alteori priveam statuile cioplite-n piatra de culoarea prafului ale scriitorilor pe care nimeni nu-i mai citea. Unii fuseseră scoși până și din manuale, cu toate că în parc nu erau foarte multe statui. Auzeam sirenele îngrozitoare ale trenurilor care veneau și plecau (întotdeauna am avut impresia că gara este un loc unde trenurile sosesc numai și numai pentru a pleca). Nici un tren nu sosise vreodată ca să rămână acolo și asta mi se părea îngrozitor de trist. Cam ca viața. Când se auzeau sirenele, câinii începeau să urle. Am înțeles că e ceva legat de nivelul decibelilor dar mai ales de lungimea de undă a sunetului. Era ca și cum exista un dialog permanent între trenuri și câini. Sunt sigură că nimeni nu se gândea la asta vreodată, nimeni nu se întreba despre ce oare vorbesc trenurile cu câinii. Cred că eu înțelegeam acest dialog al unor ființe de pe altă planetă.

     De la o vreme îmi făcusem obiceiul să merg în parc și după-amiaza. Tot așa, îmi luam cartea și mă așezam pe banca mea, între prozatorul de secol XIX și poetul atemporal. Uneori, îmi luam și câte o porcărie de cafea într-un pahar de hârtie, de la un dozator pe care-l aveam în drum. Cafeaua era proastă, foarte dulce iar paharul oribil se umezea imediat. Cafea beam numai dimineața. Eu nu pot dormi noaptea dacă beau cafea după orele 15, nici măcar dacă e fără cofeină. un fel de-a spune fără cofeină pentru că producătorii fac orice ca să-și vândă produsele fraierilor. eu eram fraieră, asta o recunosc fără rușine. După-amiaza nu-mi luam nimic, pentru că renunțasem de ani de zile la porcăriile alea de sucuri cu 1% pulpă de fructe iar porcărie de Cola nu mai beam de ani de zile, de când cu tahicardia. Tahicardia înseamnă 20 de ani + sesiune + cafea + Cola. Tinerețea e o porcărie. Cea mai mare porcăria e adolescența.

     Din prima după-amiază în care m-am dus în parc ca să citesc mi-am dat seama că nu sunt singură. Mai era cineva. Un tip care stătea pe o bancă diametral opusă și care, ca și mine, citea o carte. Am avut impresia că eu sunt intrusa și că el este stăpânul parcului după-amiaza, așa cum eu sunt stăpâna parcului dimineața. Muream de curiozitate să știu ce citește dar era prea departe pentru a vedea coperta. În câteva zile i-am deprins tabietul. De regulă, ajungea în parc după mine. Citea vreo oră și altă oră se plimba printre copaci și părea că se gândește la ceva, probabil la ceea ce tocmai citise. Naiba știe, poate că medita. Cert este că, de la o vreme, timpul meu de citit se înjumătățise. O oră citeam, o oră stăteam și-l priveam cum se plimbă printre copaci, întrebându-mă la ce meditează. Era ceva atrăgător în imaginea lui plimbându-se și meditând și foarte greu am înțeles că atracția aia venea tocmai de la faptul că medita. Am convingerea că între a te gândi la ceva și a medita asupra a ceva există o diferență nu doar de grad, ci și de natură. Părerea mea. iar el medita, în timp ce eu, cel mult, mă gândeam.

     Nu mai puteam de curiozitate să știu cum meditează la ceea ce citise pentru că nu mai aveam nici o îndoială, știam sigur că medita. Uneori, privindu-l, mă trezeam că scriu poeme-n minte despre el plimbându-se printre copacii din parcul pustiu și vorbind cu ei sau cu păsările gării sau cu scriitorii din piatră sau cu personajele din cărțile pe care le citea. Nu era prea înalt, era subțire, avea părul roșu, în jur de 55-60 de ani, nu mă pricep să atribui vârste oamenilor, am învățat despre mine că nu sunt capabilă să mă raportez obiectiv la realitate. Așa încât nici nu conta câți ani are, poate că avea 40 sau poate că 50 sau poate că 70, nu conta. În tot cazul, părea cam de 50-55 de ani. Altceva care m-a atras la el, tot stând și analizându-l seară de seară, a fost că la un moment dat am hotărât că este un bărbat foarte, foarte singur. Și atunci am simțit că mi-aș putea găsi un locșor într-o nișă a sufletului său și mi-am imaginat că acolo mi-ar fi tare bine, înconjurată de cărțile pe care amândoi le citeam. Știu, mă comportam ca un mic animal de pradă care are nevoie să se hrănească. Nu poți trăi numai și numai cu poeți și prozatori latino-americani și universali, mai trebuie să și hrănești ceva din tine, mi-e rușine să-i spun suflet pentru că niște idioți au făcut din cuvântul suflet un mare nimic. Suflet e doar un fel de-a spune, căci și sufletul ăsta are o casă a lui, un trup. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut ca bărbatul fără vârstă, ca poetul atemporal, cu părul roșu, care se plimba printre copaci și medita să mă țină un pic în brațe, în tăcere. Și, în timp ce-l priveam, am început să scriu în minte rândurile astea, înainte ca orice altceva să se întâmple.

     Dacă alesesem, cu ani în urmă, singurătatea, a fost numai pentru că fusesem atât de naivă încât să cred că viața este ceea ce mintea mea de puștoaică plăsmuia, mintea mea de adolescentă (oribilă vârstă) care citește cărți pe care nu le înțelege, care pictează în ulei fără să știe să picteze, care scrie poezii fără să știe să scrie, care se urcă pe cal și pornește în galop fără să știe spre ce se îndreaptă, care confundă visul cu realitatea și căreia nimeni nu i-a spus, nici măcar o singură dată, că viața nu este ceea ce-și imaginează ea c-ar fi, că viața este o mizerie în care trebuie să râcâi, să sapi, să cauți și nici atunci nu ești foarte sigur că vei găsi ceva ce nu știi nici cum arată, nici măcar dacă există. 

     Nimeni nu a avut bună voința de a-mi spune că dragostea nu este buzele lui sărutându-te în timp ce mâna i se strecoară în chiloții tăi de minoră de 15 ani, că dragostea nu este sperma lui mânjindu-ți pântecul chircit de rușine și de durere într-o cameră de hotel unde minorii nu au ce căuta – două lucruri atât de radical diferite, precum sunetul unui pârâu de munte și cel al războiului din Vietnam, - că dragostea nu este zgomotul metalic al chiuretei pline de sânge care tocmai ți-a smuls o bucată de viață din viscere și că dragostea nu este nici invectivele mamei, căreia nu ai avut încotro și a trebuit să-i destăinui totul, căci erai atât de singură și nu știai ce să faci. Lucrurile astea nu se uită niciodată, niciodată și tot ele te pot face să devii ceva sau poate cineva ce-ți va rămâne pururi de neînțeles. Căci devii ca nimeni altcineva din jurul tău și dintr-odată nu mai ai vârsta prietenilor tăi și sunt lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni și sufletul tău nu mai aparține generației tale și nici măcar acestei lumi și devii, brusc, al nimănui, fără să știi, fărăsă vrei. Viața e o curvă. Devii un apatrid. Devii un paria. Devii o fantomă. Sau un câine sinucigaș. Și atunci lumea mea a devenit un balon transparent în care nimeni nu mai intra și unde respiram aerul viciat al singurătății.

     A fost o alegere, nu o întâmplare. Am știut ce fac, asta vreau să spun. Sau poate că doar am ales să mă pedepsesc. Oricum, am știut. Am făcut-o ca pe ceva de la sine înțeles, ca și cum altă alegere nu putea exista. Poate pentru altcineva ar fi existat, pentru mine, însă, a alege refluxul, recluziunea era singura alegere nu doar posibilă, ci mai ales necesară. M-am gândit că nu mai aveam nevoie de nimic de vreme ce există cărțile și muzica. Dar mai exista tristețea. Densă ca betonul turnat pe toate plăcile de mormânt din lume. Densă ca cerul unor nopți nedormite, acoperit cu un nor gros de speranțe moarte. Densă ca durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Ca durerea din pântecul meu în ziua în care mi-a fost smuls ceva de-acolo. Singurul lucru de care-mi păsa cu adevărat era obligația de-a merge la școală, de-a nu chiuli și mai ales de-a lua numai note mari. Cele mai mari. Măcar asta merita și mama. Mie nu-mi păsa nici dacă mai merg sau nu la școală, nici dacă luam sau nu note mari, o făceam numai și numai pentru ea pentru că era singurul lucru pe care și-l mai dorea de la mine iar eu aveam obligația să i-l dau. Nu să i-l dăruiesc, ci să i-l dau, așa cum într-o librărie vânzătoarea este obligată să îți dea restul atunci când cumperi o carte și-i dai mai mulți bani decât costă. 

     Atunci, în ziua în care am fost nevoită să-i spun, am pierdut totul. Nu doar tot ce avusesem (la 15 ani ai întotdeauna foarte mult, ai iluziile, speranța, viața în față), ci și tot ce urma să am. Am știut-o de pe atunci, cu toate că nu am știut-o rațional. Dar într-un fel am știut-o. Am știut că tot ce puteam câștiga sau primi urma să fie pierdut, mai devreme sau mai târziu. Am știut că dragostea nu există și că tot ce putea exista era a fi îndrăgostit. Și-am mai știut că acel hău care s-a căscat atunci în mine, mai negru ca smoala iadului, hău va rămâne pentru tot restul vieții. Asta se cheamă a deveni adult. Atunci am început să citesc, absolut întâmplător, poezie și proză latino-americană. Trebuia să lupt cu ceva împotriva tristeții.

     Stăteam cu cartea-n brațe pe banca din parcul de lângă gară și, privindu-l pe bărbatul cu părul roșu, am știut că despre el nu voi putea scrie niciodată ceva adevărat și că tot ce puteam face era ca, la un moment dat, să-l inventez. Nu pentru că părea inaccesibil, ci pentru că, plimbându-se printre copaci și meditând am văzut că pentru el lumea nu există. Exista cartea la care medita, existau cărțile pe care le citise, existau amintirile pe care le avea, însă lumea, această realitate despre care se spune că o împărtășim, nu exista. Mi-am spus: uite un om la fel de singur ca mine, uite un om care trăiește în altă parte, care nu este de aici, uite un om rănit de curva asta de viață, uite un refugiat calm, liniștit, împăcat cu sine, uite mersul lui molcom de abur plutitor prin porcăria asta de viață, cu siguranță așa îi sunt și gesturile cu care a mângâiat femeile pe care le-a iubit (deja le uram pe toate), uite viața mea, posibilitatea vieții mele, așa mă gândeam la el în timp ce-l analizam din partea opusă a parcului cu scriitorii din piatră scoși din manuale, așa fantasmam în capul meu, uite posibilitatea vieții mele.

     Din senin, a apărut un grup de copii cu o minge, erau băieți, bieți copii naivi care încă nu știau nimic despre legea gravitației, legea vieții conform căreia se cade să fim mereu trași în jos, să rămânem cu picioarele pe pământ. Veniseră să joace fotbal în parc și lucrul ăsta mi s-a părut foarte straniu, nu se mai întâmplase. Și dintr-odată a fost ca și cum realitatea împărtășită dăduse năvală în oaza noastră de liniște, în balonul nostru transparent, ca și cum viața ne-ar fi agresat cu zgomotele unei fericiri de două parale (părea că și el știe că fericirea  este ceva ce durează maxim 6 Mississippi-uri), o minciună de fericire, o curvă de fericire căci fericirea aproape că nu există așa cum nici dragostea nu există. Am dat să mă ridic de pe bancă și am văzut că și el face același lucru. M-a privit de departe. Ne-am zâmbit, ca semn de recunoaștere. Acela a fost momentul. 

     Momentul în care am crezut că știe, momentul în care am crezut că e singurul om de pe pământ care înțelege. Și tot atunci am crezut că și eu am înțeles ceva ce-mi rămăsese neînțeles până ce privirea lui ca o străfulgerare mi-a atins ochii și că ceea ce am înțeles venea tocmai din privirea lui care-mi transmitea că el înțelesese înaintea mea. Da, știu, uneori sunt limpezimea însăși, mi-e greu să mă fac înțeleasă. Ne-am îndreptat spre aceeași ieșire din parc și mi se părea firesc ca, de data asta, să ne salutăm, ceea ce a și făcut, încurajat de zâmbetul meu prietenos. De când acel ceva mi-a fost smuls din corp nu mai zâmbesc altfel decât prietenos. Întotdeauna prietenos, ca și cum aș fi priceput ceva din experiența de mutilare prin care am trecut, ca și cum ușa înțelepciunii ar fi fost deschisă în mintea mea de chiureta care mi-a umblat prin măruntaie, cu frigul cel mai groaznic pe care nu l-am mai simțit vreodată. E doar o iluzie, nimeni nu pricepe nimic niciodată.

     Doar ne-am salutat, atâta tot, și am râs, ca și cum râdeam de același lucru. Naiba știe, poate chiar asta făceam. Dar i-am văzut ochii. I-am văzut privirea. Iar acolo părea să fie toată literatura și poezia sud-americană și ceva peste, poate și cea nord-americană. Și poate încă ceva. Poate tristețea. Când am ajuns în stradă, fiecare am luat-o pe alt drum, el la deal, poate spre rai, eu la vale, spre iadul singurătății de la etajul X, iar în clipa în care fiecare am întors spatele celuilalt totul mi s-a părut de un prost gust imens, zgomotul mașinilor care treceau ca și cum aveau unde se duce, sunetul pașilor trecătorilor, însuși faptul că mă mergeam acasă, într-un apartament gol era de un teribil prost gust. Clipa aceea a fost una din clipele în care timpul se fracturează și în hăul care se cască  se vede, limpede, adevărul. De parcă cineva apasă pe un comutator și, într-o cameră veșnic întunecată cu care te-ai obișnuit, năvălește, preț de câteva secunde, lumina. Camera întunecată era viața noastră, iar flash-ul acela arăta un teribil, incomensurabil non-sens. De altfel, nimic nou sub soare, aflasem asta încă de atunci, de când cu chiureta și cu frigul din ea. Poate că asta am crezut că știe și el atunci când ni s-au întâlnit privirile, două fascicule de iluzii care dăduseră ortul popii, străpungând solidaritatea găștii de băieți care începuse să joace fotbal. Până și înserarea aia atât de normală (și, în definitiv, atât de frumoasă) mi s-a părut de un teribil prost gust. Dar oricât de absurd părea totul, știam că în ochii lui găsisem un acord. Nici nu conta care.

     A doua zi, din bun simț, m-am mutat pe banca alăturată celei pe care stătea de obicei. De cum a intrat în parc a pus frână, o frână care mi se adresa, rămânând, câteva clipe, cu un picior suspendat în aer, ostentativ, ei, pe dracu, mi-am spus, bineînțeles că și tu voiai să mă găsești aici și nu în cealaltă parte a parcului, a zâmbit și s-a întreptat spre banca lui și în timp ce se apropia cu surâsul acela luminându-i fața, aproape că vedeam cuvintele care-i fremătau (era să scriu frăgezeau) buzele și despre care deja credeam că sunt cuvinte venite direct din iad. Zâmbea ca un mânz care abia învață să zâmbească sau cu un bătrân lup de mare, nu știu, nu mă pricep deloc, absolut deloc la bărbați și nu cred că mă înșel dacă spun că și-a tras umerii înapoi și a scos pieptul în față, lucru de care mai mult ca sigur că nu a fost conștient. Era doar un reflex de mascul alpha, or, reflexele sunt inconștiente. Însă eu am văzut. Și știu ce-am văzut. După care n-am mai văzut nimic pentru că deja-mi vâjâia capul.

     Deci ne-am schimbat locul, venind mai aproape, a zis. Deci da, am venit mai aproape, am zis și eu. Gașca de băieți cu mingea?, a întrebat. Gașca și fasciculele de iluzii, am răspuns. Aha, a zis și am înțeles că a înțeles și, mai ales, că nu mă înșelasem, ceea ce era un semn cât se poate de promițător, dar habar n-am promițător pentru ce. Și ce avem noi aici, a întrebat, luând pofticios cartea de pe genunchii mei. Ahaaa, deci ne alintăm cu proză latino-americană. Cam așa ceva, am zis. Bine, a zis și el. Apoi am tăcut împreună o vreme, atât cât să devin foarte conștientă de furnicile sau ce naiba or fi fost care începuseră să-mi alerge pe piept, pe brațe, pe ceafă, pe umeri, miliarde de furnici, nu știu dacă știți ce zic. 

     Apoi, a urmat chestionarul, care mai degrabă părea o curiozitate de-a lui, nu o chestionare a mea. A vrut să știe ce latino-americani am mai citit, care mi-a plăcut cel mai mult și de ce (întrebare destul de dificilă, să recunoaștem), ce facultate am urmat, dacă am vreo legătură cu scrisul (nu, doar cu cititul, am spus), ce altceva mai citesc, dacă citesc și poezie, unde stau, de unde sunt, dacă am frați sau surori, dar mama cu ce ocupă, dar tata cu ce se ocupă, dar surorile mele cu ce se ocupă, pe unde prin lume m-am plimbat, ce părere am despre încălzirea globală și despre politica internațională, cu ce mă ocup (cu nimic, am spus și nu a părut deloc uimit), ce vârstă am (i-am spus adevărul fără să clipesc), dacă sunt căsătorită (never ever, am spus), dacă am copii (n-aveam), în ce cred (în nimic, am răspuns. Nici măcar în proza latino-americană?, a întrebat. Nici măcar.), dacă există vreun determinism între literatura latino-americană și ceea ce sunt azi (evident, am răspuns, azi n-aș mai fi fost), să nu exagerăm, a spus iar eu n-am avut pretenția să-nțeleagă din prima așa că am tăcut. Într-un cuvânt, i-am spus aproape tot. Să mă ia naiba dacă știu cum a făcut, dar m-a făcut să spun aproape tot. Doar pe aia cu vârsta aceea atât de ingrată de 15 ani nu i-am spus-o și știam că nici nu i-o voi spune pentru că pur și simplu nu conta. Nimic nu conta. 

     Dar tu?, am zis. Eu, ce?, a răspuns. Tu... așa, în general, am zis. Eu, nimic, a răspuns, de parcă ăsta putea fi vreun răspuns. Și a zâmbit. Iar eu am renunțat. La el, ăsta chiar era un răspuns, mi-am dat seama. Cum te cheamă, a întrebat. Lu, am zis. Pe mine Walter. Ca pe Withman, ca pe Scott, ca pe Disney, ca pe Benjamin, ca pe Zenga, ca pe Matthaw, ca pe Forbes, am zis. Cam așa ceva, a răspuns. Apoi am tăcut iar și m-am simțit nedreptățită. Și m-am cam enervat în sinea mea. Iar lucrul ăsta s-a văzut imediat. Eu nu știu să mimez. Uite, ca să-mi cer iertare, te invit la o cafea la terasa de peste drum, a zis. Și am plecat la cafea, perfect împăcată. La o cafea adevărată, nu la o porcărie de cafea. Da, am spus tot. Nu-mi dau seama cum naiba a reușit.

     După ce ne-am așezat la o masă și a comandat cafea, a scos din buzunar o ciocolată mică, de 50 de grame, o ciocolată belgiană cu lapte și mi-a dăruit-o. Deci m-a năucit. De unde, de unde, de unde știa că sunt moartă după ciocolată? Și iar a zâmbit. Cu toate că am încercat să nu se vadă, știam că-mi pierdusem capul. Deci zâmbetul acela... nu, nimeni nu l-ar putea înțelege (nici măcar eu) iar eu nu sunt scriitor ca măcar să pot să-l descriu, nu știu, era precum cumințenia pământului sau ca o iederă proaspăt înverzită pe un zid medieval, dacă înțelegeți. Cam așa. Iar ciocolata era de mii de ori mai bună decât cea din Sri Lanka, decât cea din Mexic sau decât cea din toate țările care sunt producătore de cacao pentru că nici una nu știe să producă ciocolată bună. Așa se întâmplă, uneori.

      Și așa am băut o cafea foarte bună și așa a început să-mi povestească despre el, pe fragmente scurte, foarte bine circumscrise, nedivagând, astfel încât am putut și eu pricepe ceva cu cap și coadă și nu știu cum făcea de trecea de la un fragment la altul, asta-i o artă, mi-am spus la un moment dat, asta-i o artă de mare prozator, ar putea fi un mare, foarte mare prozator, așa m-am gândit și îl ascultam în timp ce efectiv scria un roman, un roman de bună calitate despre viața lui, dar nu doar despre viața lui căci mi-a mai vorbit – nu știu cum a ajuns la toate astea – și despre Inchiziție, spunea imaginează-ți, Inchiziția l-a considerat o persoană dificilă pe Ignațiu de Loyola, nenorociții dracu (m-am mirat, nu părea pătimaș, dar pe semne avea pusee), pe omul ăsta care a suportat o operație fără anestezie, o operație la picioare, pe omul ăsta care a făcut legământ de sărăcie și de castitate și care și-a condus ordinul precum un general, da, precum un general neabătut de la datoria sa sacră, învățase latina la Paris, latina și filosofia și ca un mare general s-a pus pe scris scrisori iezuiților și scrisorile lui au umplut lumea, aproape toată lumea și iezuiții lui au înființat misiuni în Portugalia, Irlanda, Germania, până și în India, până și în Etiopia, imaginează-ți, a dracu Inchiziție, să gonești un astfel de om în lumea largă, să-l gonești pe cel care a scris manualul iezuiților și care a fost canonizat și care a fost contemporan cu Fernando Cortéz care a cucerit Imperiul Aztec din Mexic după ce a cucerit Cuba (a cucerit Cuba numai și numai deoarece cubanezii erau îngroziți de oamenii albi, prin groază a cucerit Cuba) sub comanda lui Diego Velasquez și a mai fost ales și de două ori primar al orașului Santiago de Cuba, ai dracu spaniolii ăștia, dați dracu, așa-i? S-a dus în Mexic cu caii lui, știi că mexicanii erau îngroziți de cai? Cu caii lui i-a cucerit, nu cu tunurile, nu cu armata lui de 600 de oameni, cu caii pentru că unii din Tabasco i-au povestit despre minunatul Imperiu Aztec, despre neînfricatul Montezuma și a plecat Cortéz în Imperiul Aztec și și-a făcut o amantă care a fost cheia succesului, întotdeauna amantele sunt cheia succesului, se înșeală omul o dată, dar la amante nu se înșeală, amanta a fost cheia cuceririi Imperiului, știi că el a înființat Vera Cruz-ul? Portul Vera Cruz, despre care cu toții știm astăzi datorită curajosului și înțeleptului conchistador Cortéz care și-a făcut oamenii să-l urmeze scufunându-și flota, a păstrat un singur vas și toți au fost nevoiți să-l urmeze și uite așa pe ruinele capitalei aztece a fost ridicat Mexico City, orașul alpha, sau Ciudad de México, sau México, Distrito Federal, Mexico DF cum scrie în toate cărțile lui Bolaño și în clipa în care am auzit de Bolaño am știut că mi se împlinește un vis pe care nici nu îndrăznisem să-l visez. 

     Atâta am apucat să-l întreb la sfârșit, înainte de-a ne despărți și după ce stabilisem locul și  ora următoarei întâlniri (adică în parcul de lângă gară, în parcul gol cu scriitori din piatră, după-amiaza spre seară, undeva în jur de orele 19), atâta l-am întrebat: tu de ce citești? Ca să scap, a zis, ca să scap. Și iarăși a zâmbit, știți, zâmbetul ăla ca un curcubeu după o ploaie cu soare  sau ca o iederă sau ca un cer cu stele palide sau ca o muzică dintr-un cartier mexican rău famat.

(tablou de Huang Guan Yu - The Young, - Hong Kong, artist contemporan)