Un adagio ca niște luminițe în ochi

     Știi ceva despre renaștere?, zice. Nu știam nimic. Dar despre baroc? Mare lucru nu știam. Măcar despre romantism? Știam prea puține, așa că am preferat să tac. Iluminismul îți spune ceva? Deja îl priveam resemnată, hotărâtă să rezist până la capăt. Ce ne facem?, întreabă. Adevărul e că știam câte ceva despre fiecare, știam, în mare, perioadele, știam câțiva reprezentanți, știam câteva caracteristici, știam de ce dăduse ortul popii fiecare perioadă, deci știam destule dar nu îndrăzneam să zic nimic. Decât să mă fac de râs, mai bine făceam pe proasta. Ceea ce nu era foarte departe de adevăr. De fapt, întotdeauna mă considerasem suficient de isteață, suficient de citită cât să fac față oricărei conversații, aproape cu oricine, însă el mă inhiba. În situații d-astea, atât de rare, mă simțeam de-a dreptul proastă. Era cu mult mai simplu să-l privesc. Să mă mulțumesc să-l privesc. Eventual, să-l privesc în ochi. 

     Dacă m-ar fi privit în ochi, ar fi văzut că nu-s proastă. Imposibil ca un om deștept să nu vadă, în privirea mea, faptul că nu-s tocmai prostuță. Când ești prost, lucrul ăsta se vede imediat în ochi. Așa se vede și inteligența. El era și deștept, și inteligent, ceea ce nu se putea spune despre mine. Când era vorba despre mine, nu puteam face diferența dintre inteligență și deșteptăciune. Mă gândeam: dacă deschid gura și încep să turui, risc să mă fac de râs. Dacă tac, nu va putea crede că nu știu chiar nimic. Dacă mă privește fix în ochi, imposibil să nu vadă că mă duce mintea. Numai că nu mă privea în ochi. Ascuțea creioane. Multe creioane. Cel puțin 15. Dacă m-ar fi privit, ar fi putut vedea cum lucesc luminițele inteligenței. Când ești prost, în ochi nu lucește nimic. Există un fel de a-ți fixa privirea în privirea celuilalt și de a-i transmite foarte multe lucruri, atât de multe încât nimeni nu poate fi sigur cam câte lucruri i-ai transmis. Dar el nu mă privea deloc iar eu nu aveam cum să-i transmit nimic. El ascuțea creioane.

     Am luat un creion și, ca să treacă timpul, am scris pe o bucată de hârtie „escroc”, „ecscroc”, „excroc”, „ultima dogaressa, l’ultima dogaressa”, „doga-dogaressa”, apoi am desenat un ochi (mă pricepeam de minune să desenez ochi), apoi am desenat o gură cu buze cărnoase (și la asta mă pricepeam), apoi mi-am sprijinit fața în palme și l-am privit ascuțind creioane. Nici nu mi-am dat seama când am început să fredonez adagio-ul lui Albinoni. La un moment dat, am avut impresia că nu-i mai aud respirația, dar nu era un lucru căruia să-i dau importanță, nici mie nu mi se aude respirația deseori. După câteva minute de fredonat, a spus: ești angajată. Poftim?, zic. Ești angajată, e suficient, zice. Și atunci l-am privit cu ochi tâmpi pentru că nu pricepeam nimic. Ochii lui aveau luminițe.