O spun pentru a suta oară: eu nu sunt scriitor.
Eu doar scriu cărți în cap. Uneori povestiri scurte, alteori câte un roman,
dar, cel mai ades, fragmente. Arar, poezii, dacă alea se pot numi poezii.
Altfel spus, sunt o specie de scriitor care nu există. Partea bună este că,
nefiind scriitor, asta mă scutește de a-mi asuma munca mea. Nu-ți poți asuma
gândurile pentru că nu are cine să te tragă la răspundere. Nu există instanță
morală pentru așa ceva și este foarte bine, căci asta ne-ar mai lipsi. Partea
proastă nu este că scriu tot timpul, ci că nu reușesc să trec de stadiul de
fragment. Alea două, trei romane pe care le-am scris au fost mai mult o joacă.
O vreme, am fost încântată de ele, apoi le-am șters din minte aproape de tot.
Le-am dat delete atunci când mi-am dat seama că nu erau niște romane adevărate,
ci o joacă. O alintătură. Chiar și atunci când scrii numai în cap, tot trebuie
să ai o minimă rigurozitate, niște minime pretenții, o minimă conduită. Așa că
am rămas la stadiul de fragment pentru că nu sunt în stare să croiesc planul
unui roman. Aceasta este marea mea problemă: planul. Desigur, există și alte
probleme mai mici, dar nu stau în loc de ele. Dacă nu scrii după un plan, atunci
nu se poate chema că te numești scriitor. Nici măcar un scriitor mental, adică
unul așa ca mine.
Lucrurile acestea (atât de triste, în
definitiv) mi le-a spus la puțină vreme după ce ne cunoscuserăm. Mi-a spus: nu
poți scrie fără un plan, doar nu scrii poezii suprarealiste. E adevărat, nu
scriu poezii suprarealiste, dar tot mi-a trebuit ceva timp – poate o zi, poate
două - pentru a înțelege de ce e musai să scrii după un plan. Mi-a dat o
grămadă de exemple de mari scriitori care lucrau luni de zile numai la planul
cărților pe care azi cu toții ar fi trebuit să le fi citit măcar o singură
dată. Flaubert, de pildă. Dostoievski, de pildă. Sau Thomas Mann. Sau Hesse.
Sau Tolstoi. Toți au scris după plan. Și Kundera, care a și vorbit despre asta
într-o carte. Și Makine. Și Murakami a povestit despre cum scrie el. Să nu
pomenesc de Joyce, chiar mi-ar fi imposibil să cred că Ulysses ar fi putut fi
scrisă fără un minuțios plan. Ce să-i mai tot înșir, mi-a dovedit că toți,
absolut toți au scris după un plan. Abia atunci am înțeles – dovezile erau
irefutabile iar logica de necontestat – că ceea ce făcusem eu în mintea mea
până atunci era doar o joacă. Și, vorba chilianului, în acel moment inima mea a
făcut poc. A fost pentru prima oară când m-am hotărât să mă las de scris. Dar,
odată luată hotărârea, viața mea s-a complicat infinit. Mi-am dat seama că nu
știu să fac altceva decât să scriu în cap. Că scriam eu, că scria mintea mea
fără mine, că scriam amândouă, nu asta e important, important e că, în afara
acestui gen absolut inexistent de scris, altceva, pur și simplu, nu știam să
fac. Poate că știam câte ceva, ce vreau să spun este că scrisul ăsta era
singurul lucru pentru care simțeam că merită să trăiesc, singurul lucru
datorită căruia viața nu mai părea un rahat. Iar ăsta era un secret.
A trebuit să îi împărtășesc secretul meu.
Nu aveam cui să i-l spun și trebuia neapărat să scap de el. Un secret este ceva
copleșitor, te dărâmă. Nici o problemă, a zis, scrisul se învață. Condiția
fundamentală pentru a învăța să scrii este să poți scrie. Să ai capacitatea de
a scrie. Până și pentru a înțelege un lucru atât de simplu mi-a fost necesar un
timp. Nu mult, dar vreo câteva zile, poate două, poate trei, tot mi-au fost
necesare. Dintr-odată, totul mi-a părut extrem de complicat. Atât de complicat
încât mi-am spus că așa ceva mă depășește. Era ca și cum n-aș fi scris
niciodată iar acum mă trezeam în fața unui drum nesfârșit, pe care trebuia să
pornesc cu pași mici, aproape de la abecedar. Nu m-am văzut în stare de așa
ceva. nu mai aveam vârsta la care să încep drumuri noi, din contră, aveam
vârsta la care, îndeobște, se contabilizează eșecurile. Stăteam pe marginea
depresiei, la un pas de a mă arunca în ea. M-a văzut tristă și mi-a spus să
termin cu prostiile, să nu mai iau lucrurile atât de în tragic și atunci mi-am
dat seama că nu înțelege, cu adevărat, despre ce e vorba.
- Dă-mi tu un motiv mai bun de trăit, i-am zis într-o
dimineață când îl invitasem la mine la cafea, când părul lui proaspăt spălat
mirosea a primăvară iar fața proaspăt bărbierită mirosea a iarbă cosită la 6 dimineața.
- Cititul, a zis, în timp ce-și încrucișa mâinile în fața
ceștii cu cafea, cu gesturile lui molcome și cuminți.
- Da, da, cititul, am zis agitată, dar cititul fără scris
nu e suficient.
- Simți mireasma cafelei, da? De ce nu începi să te
bucuri de ea, m-a întrebat.
- Nu e suficient, am zis.
- OK, atunci aprinde-ți o țigară, a zis și a zâmbit.
- Iar râzi de mine, am replicat.
- Ai pe masă o floare, de ce nu înveți s-o privești, m-a
întrebat.
- Nu e suficient, am zis. Și nu glumeam. Chiar nu-mi era
suficient. Nimic nu era suficient.
- Tu nu înțelegi ce spun, a
mai zis și atunci m-am simțit ca dracu.
Nu era pentru prima oară când mă făcea să
cred că nu înțeleg ce spune. În momente din astea, lua mereu o figură sobră,
excesiv de serioasă, cumva amenințătoare, cumva dezamăgită și, cu toate că
trecusem de nenumărate ori prin faza asta, de fiecare dată reușea să mă păcălească.
Fața lui devenea oglinda mea. Iar ochii lui, privindu-mă, erau abisul însuși.
Era o imagine pur și simplu de nesuportat.
-Bine, a zis, după câteva
clipe de tăcere. Te voi învăța să scrii. Și iar a zâmbit iar eu iar nu am știut
dacă vorbește sau nu serios.
Era genul acela de om pe care o femeie ca
mine l-ar fi transformat într-o pastilă și ar fi înghițit-o. Nu știu dacă mă
fac înțeleasă. Era ca o insulă de liniște. Ca o insulă cu relief neted, acoperită
cu o plapumă de iarbă și bătută de soare. O insulă pe care cresc cocotieri și
nucile cad de la sine, fix lângă tine. Trebuie doar să întinzi mâna și-ți
potolești setea. O insulă într-un ocean. Un ocean care nu suportă nici o navă
care să-l traverseze. Un ocean nesfârșit. Eu eram oceanul. Uneori eram atât de
zbuciumată încât aveam nevoie să mă odihnesc undeva. El era perfect pentru
asta. Mă odihnea instantaneu, nu știu cum făcea. Mă retrăgeam pe malurile lui
bătute de soare și efectul era narcotic. O narcoză instantanee. Dar nu-l puteam
transforma într-o pastilă, nu-l puteam înghiți.
Mi-a făcut o listă de cărți. Trebuia
să le citesc. Mi-am spus că dacă începe cu listele, astea nu se mai termină
niciodată. Mi-a spus că trebuie să-mi fac un program. Ceva de genul cinci ore
de citit pe zi, trei ore de scris. Programul ăsta trebuia musai respectat. Nu conta
ce urma să scriu, conta să scriu. M-a învățat cum se face planul unui roman. Ba
nu, m-a învățat cum se face planul unei proze scurte. Am văzut că nu e deloc
greu, cu atât mai mult n-am priceput de ce îmi fusese atât de greu să fac un
plan de una singură. Mi-a spus: amintirile, experiența de viață. Mi-a spus:
iubirea. Mi-a spus: familia, prietenii. Mi-a spus: dicționare, filme. Mi-a
spus: observația. Mi-a spus: plimbări prin oraș. Mi-a spus: soarta. Dumnezeu. Destinul.
Hazardul. Și cu asta m-a băgat în ceață pentru că nimic nu mai avea sens. Apoi a
zâmbit. Apoi a spus: și Cărtărescu, desigur. Și am râs amândoi. Apoi și-a aprins
o țigară.
Apoi mi-a luat mâna dreaptă și mi-a mângâiat palma. Asta m-a
curentat. Apoi și-a apropiat ochii ăia triști de inima mea și inima mea a făcut
iarăși poc. Poate că și a lui. Apoi o parte din fumul de țigară a trecut în
gura mea. Gura lui mirosea a cafea și a literatură latino-americană și a fum de
țigară. Iar limba lui mirosea a
înțelepciune. Apoi a spus: eu sunt mai degrabă timid. Și am râs. Apoi gura mea
mirosea a ciocolată, tocmai mâncasem o bomboană. Aluna am pus-o pe limba lui. I-a
plăcut. Așa cum mi-au plăcut degetele lui căutând ceva în ceafa mea. Poate un
echilibru. Poate același pe care eu îl căutam între brațele lui. Ba nu, mint, eu
căutam un sens, ceea ce e cu totul altceva. Nu există, a zis. Ba există, am zis,
dar nu te pricepi tu. Și tu ai dreptate, a zis. E rău?, am întrebat. Nu e nici
rău, nu e nici bine, a zis. Nu părea deloc timid. Apoi am simțit un arc de foc
încordat de-a lungul coloanei vertebrale, un imens arc de foc ce părea că
unește iadul cu raiul. Apoi raiul cu iadul s-au unit, nu mai aveam nici o
îndoială. Iar pielea lui era sărată și amară. Apoi totul s-a tulburat până-n
inima raiului și până-n inima iadului. S-a tulburat, s-a făcut întuneric (sub
pleoape este mereu un întuneric luminos), apoi s-a făcut lumină și arcul de foc
s-a mai detensionat.
Apoi a plecat iar eu am scris rândurile astea care nu au la bază nici un plan prealabil. Îmi imaginez că poate fi și asta o cale. Nu știu dacă-mi va ieși. Nu mai știu nimic. Decât
că el nu e deloc timid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu