Visul

     Visul ăsta nu l-am căutat eu. A apărut, pur și simplu, doar pentru că într-o zi am fost mai atentă la felul în care se derulau imaginile pe ecranul laptopului. Nu știu dacă ăsta se poate numi hazard. Poate că da. Sau poate că nu. Nu contează. Sau poate că a fost doar bunul Dumnezeu, drăguțul.

     Am pus degetul pe una dintre imagini și am spus: tu. Era o fotografie. Am început să citesc ce scria sub ea. Scria mult. Foarte mult. Și-mi plăcea din ce în ce mai mult ce scria sub fotografie. Și așa s-a făcut noapte. Și atunci m-am gândit: el. Apoi, m-am culcat pentru că era foarte târziu, dar nu m-aș fi culcat. Aș mai fi citit. Dimineață am deschis din nou laptopul. L-am căutat. L-am găsit. Și am citit mai departe toată ziua. Seara, m-am uitat din nou la fotografia lui. Reușise să-mi împăienjenească ochii. Și iar am pus degetul pe fotografia de pe ecranul laptopului și am spus din nou: tu. A fost singurul cuvânt pe care l-am rostit toată ziua și m-a surprins să-mi aud vocea. În ziua aceea am uitat să mănânc.

     A doua zi m-am dus în parcul de lângă gară pentru că acolo nu este nimeni, niciodată. Cu toate că este un parc destul de interesant. Poate că nu e nimeni pentru că e lângă gară. Am stat pe o bancă, sub privirile scriitorilor de piatră așezați în cerc, printre bănci și, făcând abstracție de ei, m-am gândit. Era foarte greu să mă gândesc pentru că nu aveam la ce altceva să mă gândesc decât la ceea ce citisem scris sub fotografia lui. Sigur că ceea ce scria sub fotografia lui nu era nimic altceva decât el. Era scris de el, adică. Dar e totuna. Nu e tot, dar e mult mai mult decât nimic.  A fost destul, vreau să spun, a fost destul ca să spun: tu.

     Și atunci, stând pe banca din parcul gol, sub privirile scriitorilor împietriți în cerc, am simțit cum își face loc neliniștea, ca o pasăre albă ținută-ntre două mâini care îi strâng aripile pe care le fâlfâie, încercând să scape. Ca un porumbel captiv. Îi simțeam bătăile inimii. Și atunci mi-am amintit cum ea îi săruta buzele lui Gură-de-Aur, mi-am amintit toată acea dulceață pe care Gură-de-Aur trebuie să o fi simțit, mi-am amintit cum au făcut dragoste, atât de limpede mi-am amintit toul de parcă aș fi fost eu acea femeie care știa să sărute și să iubească, de parcă aș fi fost eu Gură-de-Aur care descoperea iubirea. Și-atunci m-am oprit pentru că lucrurile tindeau s-o ia razna.

     Nu sunt nebună, mi-am zis. Sunt eu, Liuba Barashkova și lucrul ăsta nu poate fi schimbat. Acesta este parcul gol, aceștia sunt scriitorii pe care nimeni nu-i mai vrea, aceasta este gara tuturor despărțirilor și aceasta sunt eu, Liuba, iar eu nu sunt nebună. Am refuzat să mă gândesc la orice altceva, apoi am mers în piața de lângă gară și am cumpărat un pepene galben cu coaja zgrumțuroasă. Am mers acasă, l-am mâncat pe tot, apoi am deschis laptopul și pe ecran era fotografia lui, lăsată special de mine, să mă aștepte. Și fără să mai pun degetul pe ea, am spus din nou: tu. Și iarăși a fost singurul cuvânt pe care l-am rostit în cea de-a treia zi.

     Am visat că mă suisem pe un gard de sârmă ghimpată care-mi tremura sub picioare. Nu știu de ce, nu-mi era frică. Știu că-mi spuneam în gând: suma tuturor posibilităților, suma tuturor posibilităților. Cineva mi-a întins o mână. Era Borges. Vino cu mine pa bancă, mi-a zis. Nu vin, i-am spus, nu vreau ca eu să fiu tu cel tânăr pentru că eu nu sunt tu, dar aș vrea să fiu tu. Și Borges m-a lăsat acolo și a plecat, după ce mi-a zâmbit cu ochii lui orbi care vedeau totul. M-am dat jos de pe gard și m-am așezat pe o bancă din parcul de lângă gară. Am scris în cap un poem, pe care l-am continuat tot drumul, până am ajuns acasă. Asta nu mai face parte din vis, visul s-a încheiat în timp ce Borges se depărta pentru totdeauna iar eu știam că nu-l voi mai întâlni niciodată. Desigur, a fost singura dată când l-am întânit și singura dată când a avut bună voința să-mi vorbească și să-mi întindă mâna.

     M-am gândit să-i povestesc cum a vrut Borges să mă ajute să cobor de pe gard, apoi m-am gândit că mai bine-i trimiteam poemul scris în cap. Până la urmă, nu i-am mai trimis nimic, am continuat să citesc ce era scris sub fotografia lui. Am făcut socoteala că, dacă citesc 8 ore pe zi, voi termina de citit în două luni. După două luni, voi fi uitat suficient cât s-o iau de la capăt. Am înnebunit, mi-am spus. Nu înnebunisem deloc și gândul ăsta m-a liniștit. Am fumat o țigară cu lumina închisă și am privit farurile mașinilor care treceau pe șoseaua de sub geamul apartamentului meu de la etajul X și m-am gândit că totul pe lume este precum farurile mașinilor, apare brusc, de nicăieri, luminează o clipă doar, apoi, tot brusc, dispare nicăieri, ca și cum n-ar fi fost. Pete în întunericul veșnic al universului, asta e totul. M-am spălat pe dinți și m-am culcat.

     Noaptea am visat că mă ținea pe după umeri și că mă ducea la un concert rock, hai să auzi un blues rock clasic, îmi spunea, hai s-auzi cum sună un blues adevărat și pentru el aș fi fost în stare de orice, chiar și să merg la un concert de rock progresist. Purta o cămașă în pătrățele bleumarin cu alb, ca a lui Dan McCafferty la bătrânețe și, pe deasupra, un pulover ca al lui Ian McEwan din review-ul la The Children Act din The Independent. Nu știu cum a fost concertul pentru că nu l-am visat dar l-am căutat a doua zi pe internet și a fost ca și cum aș fi mers cu el la concert. Și iar m-am gândit că poate am început să înnebunesc.

     Dimineața, am făcut două cafele, una pentru mine, una pentru el. Privindu-l, mi s-a părut că-i făcut din fum de țigară și știu că mă străduiam să nu respir ca să nu-l risipesc. Dar fumul de țigară e o iluzie. El era acolo, pe canapeaua din fața mea, cât se poate de real. Numai că nu a băut cafeaua. Am băut-o eu, mai târziu, când el dispăruse iar eu mă apucasem din nou de citit. La un moment dat, în timp ce citeam, am simțit nevoia să fac curat în casă pentru că pur și simplu nu mai suportam și în două ore am terminat, inclusiv de întins la uscat lenjeria de pat și de dus gunoiul la împuțita de ghenă. Apoi, am citit în continuare. Am uitat să mănânc, de aceea m-am trezit noaptea pentru că simțeam cum leșin în somn, m-am întrebat dacă visez că leșin sau chiar leșin și așa mi-am dat seama că-mi scăzuse prea mult glicemia. Am mâncat napolitane în ciocolată și m-am culcat, liniștită, mai departe. Nu am mai putut dormi, așa că am citit.

     A doua zi mi-am spus că trebuie să-mi pun ordine-n viață, gata cu concertele rock, gata cu cititul opt ore pe zi, gata cu visele cu Borges și cu Gură-de-Aur, gata cu pepenele galben și cu napolitanele. Am făcut două cești de ceai negru, una pentru el, una pentru mine. Am fumat trei țigări. L-am luat de mână și am plecat la plimbare pe străduțele prăfuite ale portului. Așa am ajuns la gară iar el dispăruse. Parcă trăiam amândoi într-o proză supra-realistă sau într-un roman SF. Am închis ochii ca să nu văd trenurile sosind în gară. Trenuri care soseau doar pentru a pleca. De văzut, nu le-am văzut, dar urechile nu mi le-am putut închide. A fost ca și cum aș fi avut corpul închis la spate cu un fermoar și cineva a venit și a tras, rapid, de fermoar în jos. M-am dus la farmacie, voiam să-mi cumpăr o aspirină și ceva de cap, însă am constat că nu am nici un ban. M-am dus acasă și m-am culcat îmbrăcată. Am dormit dusă.

     Am visat că câștigase premiul Goncourt și că era plin de nervi. Spunea că nu-l merită și că el este vegetarian, nu suportă carnea și că preferă ca banii să-i dea pe salată și pe țigări. L-am visat scriind la noua lui carte, l-am visat irascibil și surescitat, l-am visat mitocan și neghiob, l-am visat cântând în baie, sub duș, l-am visat citind cu voce tare, noaptea, cu fereastra deschisă, l-am visat predându-le studenților alchimia iubirii, l-am visat rătăcind pe un imens câmp, prin iarba deasă, de parcă ar fi fost o lebădă care înota într-un ocean de diopsid, l-am visat spălându-mi picioarele cu un săpun cu miros de levățică, l-am visat apropiindu-și buzele de gâtul meu, i-am simțit respirația caldă în spatele urechii stângi, l-am visat lungindu-mă pe pat, dezbrăcându-mă cu o lentoare de terminator , am visat că muream și că el îmi șoptea ceva în latină. Apoi am visat că iubirea nu există, că nu mă voi întoarce niciodată în patria mea pentru că pur și simplu dispăruse așa cum dispar visele în zori și că cineva îmi spunea că nimeni nu moare la asfințit.

(Karl Pavlovich Bryullov,  12 December 1799 – 11 June 1852, A Dream of a Girl Before a Sunrise)