(Fabian Perez - Woman at bar)
Viața-i un rahat. Pur și
simplu un rahat. Degeaba tot cântă poeții iubirea. Și cu, și fără iubire, viața
tot un rahat rămâne. Degeaba se chinuie filosofii să explice inexplicabilul, și
dacă reușesc, și dacă nu reușesc, viața tot aia e: un mare rahat. La asta
meditam când soră-mea a dat buzna pe ușa camerei, dând-o de toți pereții.
- Vii cu mine
deseară la discotecă? Hai, te rog, te rog, te rog, zicea, agitată și roșie în
obraji.
- Ca să ce?,
zic.
- Am întâlnire
cu un tip și știi că mama nu mă lasă singură.
M-am uitat la ea cu atenție și am
constatat că era îndrăgostită. Era îmbujorată, ochii îi străluceau ca unui om
nebun iar respirația îi era sacadată. Eu îi vedeam nerăbdarea. Ea doar o simțea. Mie
dragostea mi se pare o porcărie, dar știu că e singurul lucru care poate face
ca viața să nu mai pară doar un rahat. Dar tot un rahat rămâne. I-am spus-o și
soră-mii într-o zi, sfătuind-o să se ferească de ea, dar m-a privit lung, apoi
m-a făcut dobitoc. Mi-a spus că nu pricep nimic și c-ar fi bine s-o las în
pace. Apoi, a continuat să-și facă unghiile cu ojă roșie.
I-am spus bine, merg cu tine la discotecă,
mă descurc eu cu mama. Trebuie s-o mint pe mama, dar pentru mine asta nu mai e
o problemă. Și cu, și fără minciună, viața tot un rahat rămâne. Soră-mea a
ieșit din cameră fericită, fericită și nerăbdătoare iar eu am rămas în pat, cu
ferma convingere că viața-i un rahat în care trebuie să minți dacă ești
îndrăgostit. Și dacă nu ești îndrăgostit tot trebuie să minți, doar că din alte
motive. Seara ne-am dus la discotecă. Soră-mea tot îmbujorată era când s-a
întâlnit cu idiotul. Ăsta a sărutat-o de față cu mine și mi-a zis mulțumesc,
frate, că mi-ai adus-o, apoi au plecat să danseze. Eram hotărât să stau doar o
oră și să plec. Nu e nimic rău în a dansa. Eu știu cum dansează soră-mea, dar
de data asta am văzut că dansa cu totul altfel. Dansa ca o curvă. Parcă nici nu
mai era soră-mea, dar soră-mea era. Când idiotul i-a pus mâna pe fund m-am
repezit la el și i-am tras un pumn în omoplat, am luat-o pe soră-mea de cot și
am scos-o afară. Pe cer, luna era foarte mare și foarte albă. Era senin. Cred
că se simțea vinovată pentru că a început să plângă. Nu are decât 15 ani. Eu am
21. Lasă, mai bine să plângă decât să afle de pe acum că viața-i un rahat,
mi-am spus. Și m-am trezit cu un pumn în umăr. Am un metru optzeci și 21 de
ani. Ea are un metru șaizeci și 15 ani, dar pumnul îl are vânjos. Nu plângea
pentru că se simțea vinovată, ci pentru că era furioasă.
Ca s-o fac să nu mai sufere atât, ne-am
oprit la barul unde întotdeauna știu că găsesc măcar pe unul dintre prietenii
mei. La masa de sub tabloul cu o reproducere după Dali, bând bere și fumând, cu
o garoafă la reverul sacoului destul de ponosit, era poetul. 23 de ani, un
metru șaptezeci. Câștigase un premiu literar pentru debut cu cinci ani în urmă.
Între timp nu confirmase, dar ceva din mândria de atunci supraviețuia încă,
poate în floarea de la rever sau poate în felul în care trăgea din țigară, nu știu precis. Când
a văzut-o pe soră-mea, dintr-odată s-a simțit încurcat și ochii au început să-i
strălucească iar soră-mea iar s-a îmbujorat. Și atunci, în timp ce le făceam
cunoștință, am văzut cum bucățile de inocență proaspăt sfărâmate se reîncheagă,
de parcă niciodată nu fusese zguduită din temelii. Și pentru a nu știu câta
oară am înțeles, din nou, că viața-i un nesfârșit rahat.
Nu i-am tras poetului
nici un pumn, doar era prietenul meu, și nici n-am luat-o pe soră-mea de cot ca
s-o scot afară, am stat până la unu noaptea ca o umbră, ascultându-i vorbind
prostii și simțind, ca un presentiment, că nu am cum mă împotrivi fatalității. Uneori
nu mai știu nimic. Poate că viața nu e tocmai un rahat, dar nici nu știu ce
altceva e. În definitiv, am doar 21 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu