Switch

Mi-a spus încă de la început: dacă nu faci parte din categoria celor pentru care nimic nu este imposibil, atunci n-ai nicio șansă cu mine. Habar n-aveam din ce categorie făceam parte, dar nu eram prost să spun că nu. Am privit-o atent, să pot surprinde o urmă de vulnerabilitate. Noi, bărbații, ne dăm în vânt după femeile vulnerabile. N-am surprins nimic. Privirea ei, însă, exprima inocență. Sorbea fără zgomot din ceașca de ceai. Stătea contre jour și lumina clară de după-amiază îi contura pomeții, nasul, bărbia. Eram la Raison D’Etre, pe Bute Street, o stradă cu totul și cu totul anostă la orele amiezii, dar veselă și plină de viață în timpul zilei, când tarabele fermierilor se aliniau una lângă alta și se umpleau cu legume și fructe proaspete. Raison D’Etre (scris chiar așa) era o cafenea franțuzească, un amestec de boulangerie, café și sandwiches, așa cum scria pe frontiscpiciu, alegere care mi s-a părut de un prost gust perfect și tocmai de aceea am intrat în acea după-amiază rece de aprilie, ca să mă adăpostesc de ploaie și ca să văd dacă și interiorul este decorat cu la fel de mult prost gust. M-a surprins plăcut zidul îmbrăcat în cărămidă, pernele pe care îți puteai sprijini spatele, iluminarea. Stătea la o masă lângă ferestre, scufundată într-o carte care părea foarte importantă. Avea un aer neajutorat, de femeie singură, ca și cum s-ar fi ascuns în cartea aia nu doar ca să scape de lumea din jur, ci și ca să nu mai fie atât de singură. Își rodea unghia degetului mic la mâna dreaptă. 

Mai târziu aveam să aflu că era oricum numai neajutorată nu. De fapt, cartea m-a atras. Citea The Narrow Road to the Deep North a lui Richard Flanagan, pe care tocmai o terminasem. „Prea tristă”, i-am spus, mizând pe efectul surpriză. „Prea lipsită de umor.” A ridicat o pereche de ochi mari și verzi, cu gene rimelate, a clipit de câteva ori, demonstrativ și m-a privit ca pe ultimul imbecil. „Cum naiba să ai umor când scrii despre război și despre prizonieri?”, m-a întrebat retoric și cu o vădită grimasă de silă. O dădusem în bară. „Și Hassel tot despre război a scris și am râs cu lacrimi citindu-l.” Se pare că de astă  dată o nimerisem mai bine. A închis tacticoasă  cartea, a așezat-o pe masă, și-a încrucișat mâinile în poală și m-a surprins de-a binelea: „Nu mai umbla cu fofârlica. Nu e nevoie să mă cucerești ca să bei o cafea cu mine.” I-am zâmbit tâmp și am luat loc pe scaunul din fața ei. Mi-a zâmbit relaxată și senină. Am început s-o studiez intens, penetrant, posesiv. Știam că mișcarea asta dă pe spate orice fată. Nici de astă dată nu mi-a mers. M-a pocnit fără să stea pe gânduri. „Nu vrei să termini cu schemele astea prăfuite?”, a zis și și-a încrețind nasul, strâmbându-se la mine. Iar eu m-am simțit oribil.

 Adevărul e că eram un bătrân plictisit care-și pierduse rostul de când cu ieșirea la pensie și căruia chiar îi trecuse prin minte să se sinucidă. Îmi cam încheiasem treburile prin lumea asta. Bifasem o căsnicie și câteva relații în afara cadrului, crescusem doi copii, îmi imaginam că le făcusem rost de un sens în viață, îmi îngrijisem părinții până la moarte, cărasem pe umeri o revistă literară vreme de 24 de ani, scrisesem câteva cărți, niciuna formidabilă și acceptasem, în sfârșit, că nu voi scrie niciodată o carte mare, obsesia oricărui scriitor. Acum mă plictiseam de unul singur în frumosul meu apartament cu terasă de 18 metri pătrați și, atunci când nu citeam sau când nu ascultam muzică, îmi priveam, răvășit, în fața oglinzii, anatomia trupului al cărui abdomen să lăsase, pieile de pe brațe care începuseră să atârne, ridurile din ce în ce mai adânci, părul care începuse să se rărească, dinții care trebuiau detartrați de gudroanele din fumul de țigară de cel puțin două ori pe an. Îmbătrânirea este un proces eminamente cinic. Omul care te privește din oglindă este un străin. Nicio legătură cu cel care știi că ești. Tu ești cel dintotdeauna, de exemplu cel de la 30 de ani. Din oglindă te privește un bătrân de 70. Te uiți la el și te-ntrebi cine dracu e, știind că ești tu. Ei, chestia asta încă nu-mi ieșea suficient de bine. Drama psihologică din care nu puteam ieși cu decență. Cel care mă privea din oglindă era oricine altcineva, numai eu nu. Știam că sunt eu dar nu mă recunoșteam în mine însumi, cum ar veni. Dezacordul ăsta îmi dădea bătăi de cap, până am hotrât să-l bag în mă-sa pe tipul indecent de bătrân, pe străinul care încerca să mi se insinueze în minte și care încerca să-mi trăiască viața, ca și cum ar fi fost eu. Tocmai inadecvarea asta m-a adus alături de Natalie.

De ce să n-o recunosc? Bătrânețea mă înspăimânta. Pe Natalie o înspăimânta tinerețea, lipsa ei de noimă, faptul că nu știa ce avea să urmeze și mai ales posibilitatea că avea să facă alegeri greșite. Cel mai teamă îi era că iubirea ar putea să nu servească la nimic. Că libertatea iresponsabilă de care beneficia îi va ruina viața. Că utopiile pe care și le construia o vor scoate din realitate. Că va ajunge să locuiască în cărți. Avea doar 30 de ani și aflase despre ea că este suficient să-și propună ceva ca să se și împlinească. O luase ușor, cu lucruri mărunte, obișnuite. Trecuse, apoi, la lucruri care nu sunt la îndemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea este Natalie Preston, cea care acum un an câștiga Man Booker Prize-ul. Adoptase o strategie simplă, semnase cu un pseudonim masculin. Nu vreau să spun că este suficient să semnezi cu un nume de bărbat ca să câștigi Booker-ul. Ea îl câștigase și lucrul ăsta m-a înspăimântat de-a binelea. Ajunsă la acest moment al povestirii, perspectiva asupra ei mi s-a schimbat brusc. M-am simțit, dintr-odată, bătrân și neputincios. Scos din funcție. Adică mă simțeam, cu adevărat și pentru prima oară, de vârsta mea. Era limpede, Natalie, la cei doar 35 de ani ai săi, nu era deloc o tipă obișnuită. Era ceva de speriat. Nici nu voiam să ascult mai departe povestea succeselor ei, deja mă simțeam complexat, dacă nu de-a dreptul castrat. N-aveam ce-i opune. Nimic suficient de interesant, nimic lăudabil, nimic excepțional, nici măcar ceva cât de cât ieșit din comun. Eram un om cât se poate de simplu care încă nu începuse să chelească și care se surprinsese într-o zi, în timp ce moțăia în fotoliu, scurgându-i-se saliva pe la colțul gurii, ca la bătrâni. Mi s-a părut că îi pot citi în ochi erudiția. Mi s-a părut că văd, în centrul pupilelor întunecate, câini asmuțiți și cai sălbatici. Stânci de granit și stropi de ploaie parfumați. Soare clocotitor și sfinți dansând prin rai. Și atunci, un scenariu nebunesc s-a derulat, fulgerător și clar, în mintea mea. Știam ce-aveam de făcut. Mi-am îndreptat privirea în jos, învins. Iar inima ei a făcut click.

Ca să fiu sincer, nu arătam atât de râu pe cât mă vedeam, uneori, când stăteam gol în fața oglinzii. Hainele de bună calitate sunt cea mai bună investiție pentru un bărbat ajuns la vârsta mea, care încă mai crede că poate învinge bătrânețea. Era singura asemănare cu Natalie. Când m-a întrebat dacă fac parte din categoria celor care cred că nimic nu este imposibil, la bătrânețe m-am gândit, așa că i-am răspuns spontan, cu o convingere netrucată: evident că totul este posibil. Evident că este cât se poate de posibil ca tu să devii iubita mea, asta este chiar o certitudine, mi-am mai spus în gând. Am cucerit-o prin siguranța mea? Prin convingerea aceea manifestă, autentică? Niciodată n-am fost mai autentic în viața mea. Dacă n-am întins mâna spre mâna ei, asta s-a datorat unei rezerve de natură didactică, îndelung exersată în fața studentelor mele. Asta e ideea: să transmiți non-verbal că ai dori să faci un gest de apropiere, dar să te abții să-l faci. Se numește ambivalență dar este tradusă ca bun simț. Transmiți un mesaj cu sens dublu, iar asta pune în încurcătură pe oricine, dar tocmai asta este ceea ce îl aduce pe celălalt în spațiul tău de confort. E deja prizonier. În plasa asta a căzut și Natalie. Natalie care mi-a vorbit despre mediocritatea umană încă de la prima întâlnire. Natalie care nu a pregetat să-și expună sila față de societatea în care trăim. Natalie care era capabilă să vorbească două ceasuri fără oprire, la fel cum era capabilă să tacă două zile. Ca s-o dau pe spate, am invitat-o la The Ivy Chelsea Garden, printre plante curgând din tavan, tablouri perfect aranjate pe pereți, puse-n valoarea de lumina molatecă a unei dimineți suave de iunie, când toată Londra era la muncă și liniștea domnea în selecta terasă închisă a luxosului restaurant. Evident că nu frecventez The Ivy Chelsea Garden, nu e de nasul meu, dar investiția pe care eram pregătit s-o fac aveam siguranța că va merita toate paralele.

Da, s-a dovedit a fi o investiție esențială și bine centrată. Centrată în miezul plăcerii lui Natalie de a trăi bine și de a se alinta. Mi-au trebuit 70 de ani ca să încep să înțeleg ceva despre relația dintre femei și bărbați. A fost necesar să dau de ea, s-o aduc la Ivy, s-o văd tolănită pe canapeaua Chesterfield de culoarea cognacului, perorând, printre liane, despre olmeci, mayași și boabe de cacao, despre azteci, Cristofor Columb și conchistadori, despre Cortéz, Castilia, Carletti și Italia, despre Van Houten și Fry, Nestlé și Lindt, Tobler și Neuhaus, Suchard, Mars și Ferrero, spectacol pricinuit de ciocolata cu frișcă pe care și-o comandase. După ce-a descântat-o îndelung, a vrut o salată Caesar, ocazie cu care a continuat spectacolul vorbindu-mi despre unul Caesar Cardini, un imigrant italo-mexican care locuia în San Diego dar lucra în Tijuana, pe vremea prohibiției, care și-a deschis un restaurant în State și altul în Mexic și care a inventat rețeta asta care inițial conținea doar frunze întregi de salată verde, ouă fierte, cleioase și ulei de măsline italienesc (și aici și-a lins buzele și a închis ochii, mimând extazul iar pulsul meu a luat-o la goană) iar mai apoi salata a plecat de-a lungul și de-a latul planetei și fiecare a adăugat ingrediente noi, păstrându-i numele, așa încât niciodată nu știi ce urmează să primești atunci când comanzi o salată Caesar. Și dacă tot adusese vorba, a făcut un salt la acel Experiment nobil (habar n-aveam că așa fusese numită perioada 1920 – 1933 în SUA). Mi-a vorbit despre soldații plecați la război și întorși acasă în 1919, care lăsaseră în urmă o Americă de-un fel și găsiseră una de un cu totul alt fel, una care stătea frumos aliniată celor două noi amendamente, 18 și 19, unul care interzicea producerea și comercializarea alcoolului și altul care dădea femeilor dreptul la vot. Îți dai seama, zicea, ăia au plecat la luptă și când s-au întors, s-au întors într-o Americă feministă vârâtă sub pulpana religiei care, în numele Domnului, avea grijă cu forța de obiceiul bărbaților de a bea. Idioatele, știi ce-au obținut?, au obținut exact contrariul, au obținut ura propriilor bărbați și, la schimb, pensiile sociale, alimentare și de care fel or mai fi fost și iată începutul asupririi bărbatului alb; azi, în America, dacă ești bărbat, alb, creștin și heterosexual se cheamă că ești nenorocit. Ăsta este noul sclavagism, bărbatul sclav al ideologiei feministe progresiste. Adică a neo-comuniștilor. Și a făcut un gest de lehamite.

Esențial, toate astea ar fi putut să nu însemne nimic pentru un bărbat de vârsta mea, dar pentru mine au însemnat începutul. Începutul unei altfel de tinereți. Ascultând-o, o și vedeam tolănită nu pe canapeaua de la Ivy, ci pe cea din living-ul meu, nu printre liane curgătoare, palmieri și ficuși, ci printre cărțile din biblioteca mea, mi-o și imaginam lenevind cu o carte-n mână în chiloți și tricou, cu picioarele goale, proaspăt epilate, suite pe speteaza canapelei, cu degetele de la picioare cu unghiuțele vopsite cu roșu mișcându-se milimetric, proiectate pe peretele alb, o vedeam scriind la următorul ei roman pe care urma să i-l inspir și la care aveam să dau o substanțială și neprețuită mână de ajutor, o vedeam deja în așternuturile mele (am obsesia  așternuturilor imaculate, apretate, călcate), zbătându-se deasupra mea, scoțând sunetele acelea pe care nu le-am mai auzit de ceva vreme (de niște ani, dacă e să fiu cinstit). Aveam de gând să-i fac toate poftele, s-o alint, s-o plimb, să-i cumpăr parfumuri și carnețele cu coperte îmbrăcate-n mătase, pixuri aurite cu mină cu gel, ciorapi din mătase, pantofi cu toc, cercei atârnători, aveam de gând să-i fac micul dejun, să-i citesc cărțile mele preferate... Cam tot ce n-am făcut pentru fiică-mea. De fapt, aveam de gând să-ntineresc pe seama ei. Dacă vrei, spune-i perversitate, dar nu e. Spune-i înșelătorie, dar nici asta nu-i. N-ai decât să crezi că sunt un bătrân pervers și cinic. Dar nu sunt. Când vei avea 70 de ani, o vei afla, dacă vei avea noroc. Dacă nu, nu vei pricepe niciodată ce spun.

 Nu cred în Dumnezeu, dar nici ateu nu sunt. Am avut de câteva ori nevoie de El, dar El n-a fost acolo niciodată. Nu mă-ntreba în ce cred, încă nu m-am hotărât și sunt ceva ani de când nu-mi mai bat capul cu povestea asta. Cred, în schimb, în hazard și-n noroc. Ca și în ghinion, de altfel. Fundamental vorbind, cred în mine. Știu că așa cum îmi aștern, așa dorm. Știu că, dacă viața n-are sens, omul trebuie să aibă unul. Dar la vârsta mea toate astea nu mai sunt de folos, sunt, vorba Nataliei, fumate. Relația noastră se desfășura după legi pe care ea le instaura. Una dintre ele imita principiul al III-lea al mecanicii: de câte ori ea acționa asupra mea cu o forță (de pildă, forța ironiei ei devastatoare), de atâtea ori acționam, la rândul meu, cu o forță de trei ori mai mare (cel mai ades cu sens de gratificare). Religia noastră se construia încet și sigur și, ca orice religie, își manifesta forța de atracție într-un mod insesizabil. M-am trezit captiv în lumea labirintică a minții ei, a vieții ei, a trupului ei subțirel întotând în colagenul pe care vârsta ei tânără îl secreta în exces, m-am trezit făcând parte integrantă din fiziologia ei. Mă lăsam purtat în montagne russe-ul trupului ei, mă hrăneam cu umorile ei, eram umorile ei, schimburile ei intercelulare, electrolitul univeruslui pe care Natalie îl reprezenta. Și, desigur, totul era reciproc. Natalie stătea acolo, în nodurile sinapselor dintre neuronii mei, irizând valuri de lumini diafane și de senzații pe care nu le mai trăisem. Susurul pipiului de dimineață era o simfonie compusă special pentru mine. Cred că aș fi fost în stare să-i sorb urina dacă m-ar fi pus s-o fac. Tot ce ținea de ea, tot ce venea de la ea era elixirul noii mele tinereți. Cum te poți culca cu un bărbat care ți-ar putea fi bunic, o șicanam uneori. Mă privea ironic, fix, cu ochii ei verzi și tăioși, alteori îmi răspundea prin „Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ Atot stăpânitoare”, alteori prin „sunt păgubașul vinovat”. (1) Doar privirea aceea fixă nu i-am înțeles-o la timp.

Seara ascultam Chopin, ea, cu părul răsfirat în poala mea, eu, plutind în ciuda forței gravitaționale pe care intransigența ei delicioasă o întruchipa. Existau ora de muzică, ora de masă, ora de masaj, ora de lectură, orele de scris. Un munte de libertate și de voință, asta era Natalie. Un munte de autoritate. O autoritate deontică de care mă lăsam copleșit ca un ucenic în fața unui maestru. Era falică, dominatoare. Nu vorbea niciodată de ai ei, ca și cum n-ar fi provenit dintr-o pereche ovul – spermatozoid, ca și cum ar fi fost propriul ei produs. Toate astea constituiau, pe-atunci, obiectul fascinației mele. Era zeița, iar eu, sclavul ei fericit. Anexa ei. Nu știu dacă înțelegi, eram o anexă. Un obiect. Dar eram fericit.

Nu, nu am văzut nimic din bizareria ei pentru că tot ce făcea sau spunea era strălucitor, orbitor. Se închidea uneori câte trei ore în birou, de unde se întocea cu 10 – 15 pagini absolut briliante. Mi le trântea în față – trântea, acesta e cuvântul – cu un gest de triumf, ca pe o permanentă dovadă a genialității ei. Nu știu de unde scotea chestiile alea care mi se păreau supraomenești. Și, în loc să fie epuizată după un asemenea travaliu, mintea ei era și mai incandescentă, și mai capabilă să gândească cu o viteză halucinantă cu care, deseori, nici nu puteam ține pasul. Făcea asocieri uluitoare, la care niciodată nu m-aș fi gândit. Avea capacitatea să creeze legături logice între lucruri care nu păreau să aibă vreo legătură. Lucrurile deveneau posibile doar pentru că ea era cea care le gândea. Orice minte își formează, de-a lungul vieții, pattern-urile ei pe care gândirea le folosește într-un mod cu totul inconștient. Mintea ei incredibilă scăpa oricărei matrici. Nu reușeam să decelez modelul ori pentru că mintea ei era prea complexă, ori pentru că, pur și simplu, nu exista niciunul. Nici nu-mi mai dădeam seama dacă ceea ce spunea era adevărat sau nu, într-atât de întemeiat era totul. Problema mea a fost că m-am centrat pe rațional.

Deocamdată, însă, nu exista nicio problemă. Preferam să admir reflexele aurii din arămiul buclelor ei, curcubeele din mătasea irizată a pupilelor, preferam să gust dulceața gropițelor din obrajii moi și delicați, puful lor argintiu care dădea tenului aparența unei lumini tainice, care nu știai de unde vine. O contemplam îndelung, când adormea în câte-o după-amiază în brațele mele, pe canapeaua din living, învățându-i pe de rost geometria specială a feței, curburile osaturii, îi număram expirațiile, îmi apropiam nasul de nasul ei pentru a inspira aerul pe care-l dădea afară prin nările mici, ca și cum aș fi vrut s-o iau înlăuntrul meu. După doar o lună, Natalie mă locuia cu totul și cu totul. O priveam și, invariabil, mă întrebam, fără să știu să-mi răspund: cine era această Natalie, de fapt? Ce anume era ea? Și cine, ce mai eram eu? Ce era ea în raport cu mine și ce eram eu în raport cu ea? Care era raportul ființelor noastre și la ce anume se raporta acest raport? Se ridica ea, Natalie a mea, la înălțimea interogației mele de sine însăși sau, în realitate, se situa mai degrabă în afara interogației mele? Sau nu cumva eu eram cel care nu-și putea înălța interogația la nivelul ființei ei? Unde era ea de aflat? Și, ca să ies din marasmul întrebărilor fără rost, tot singur îmi răspundeam: Natalie era de aflat în ea însăși, doar acolo și nicăieri altundeva, în ciuda a tot și a toate. Retorica mea rămânea fără sens, cu toate că alții intraseră în istorie generalizând întrebările pe care, în acea etapă a vieții mele, hazardul m-a făcut să mi le pun. Azi, știu: se poate trăi liniștit, fără consecințe și în lipsa acestor întrebări. Natalie era, de fapt, hazardul însuși. Adică un fenomen căruia nu aveam ce-i opune. Dar de gândit, mă simțeam nevoit să-l gândesc. Deocamdată, îl observam.  

Nu am reușit să-mi dau seama dacă Natalie trăia după vreun proiect anume sau dacă trăia fiecare zi așa cum îi venea sau așa cum se nimerea. Din ceea ce vedeam, puteam deduce că, după ce-și demonstrase că este suficient sa-și propună ceva ca imediat să-i reușească – reușise cel puțin două proiecte majore: magazinul de ceaiuri și cafele și câștigarea Man Booker Prize -, renunțase la proiecte și trăia, pur și simplu, de plăcere. Ca și cum mai mult nu exista. Trăia fără plan, fără ținte, fără să-și bată dinainte capul cu ziua de mâine, cu atât mai puțin cu cea de poimâine. Nu avea obligații, în viața ei nu existau niciun fel de constrângeri, nu era presată de niciun fel de termen, nu era datoare nimănui cu nimic. Cel puțin asta părea să spună veșnica ei seninătate, veșnica ei nepăsare, dacă mi-e permis. Da, nepăsare cred că-i cuvântul potrivit. Era dură. Specială și dură. La un moment dat îmi trecuse prin minte că ar fi putut fi o femeie lipsită de afectivitate, dar atunci când zâmbea îmi spuneam că un asemenea zâmbet poate izvorî doar dintr-un suflet, că trebuie să-și aibă obârșia în suflet, că așa ceva nu poate fi cu totul gratuit. Îmi lăsa sentimentul că, în măsura în care contam pentru ea, exact în aceeași măsură nu contam deloc. Așa era Natalie, dintr-o extremă în alta, trimițându-mă între Scylla și Caribda și de la Ana la Caiafa. Mă obișnuisem, într-o măsură apreciabilă, cu stilul ei. Un singur lucru mă năucea cu adevărat. Natalie se futea ca nebuna. De fiecare dată, oriunde, oricând. Nu exista n-am chef, mă doare capul, mâine sau peste trei zile, nu exista sunt la ciclu, nu acum sau abia am mâncat, iubitule, am burta plină. Nu, așa ceva nu a existat. Și așa ceva n-am întâlnit în viața mea. Mi-am spus că va ține un timp, după care libidoul ei va scădea. M-am înșelat.

Înainte de Natalie, aveam bunul obicei de-a ieși, de două ori pe săptămână cu George, George Eastwood, prietenul meu de-o viață. Mă sunase ieri, 15 iunie 2018, la 9 dimineața, dându-mi un ultimatum: ori ne bem cafeaua împreună a doua zi la orele 10, ori se duce la poliție și semnalează dispariția mea. A doua zi, la cafea, i-am povestit despre Natalie. M-a ascultat din ce în ce mai îngrijorat și, după un ceas, a conchis: prietene, ești un dobitoc. Și și-a pus mâinile-n cap.

-          Uite ce e, George, nu vreau deloc, dar deloc să simți nevoia să mă salvezi. Nu vreau să mă salvezi din măreția unui prezent pe care tu îl consideri meschin. De data asta nu mai suntem în acord și va trebui să accepți acest lucru. Privește-te: porți haine vechi, ca la 70 de ani...

-          Dar am 70 de ani, a zis, cu ochii ieșindu-i din cap.

-          Oi avea tu, eu am altă vârstă. Hai, George, dă-o-n mă-sa, despre ce vorbim? Știi bine cum stă treaba cu vârsta. Nu încerca să-mi impui intrarea într-o religie de care mă simt străin. Nu mă pune să îngenunchez seara, la culcare, să-mi spun rugăciunea și să să sper că voi fi primit în împărăția Domnului. Fă-o tu, dacă te ajută, dar lasă-mă pe mine, ateu cum sunt, să-mi trăiesc miracolul sau ceea ce consider eu a fi un miracol, așa cum sunt în stare. Pe lumea ailaltă n-o să-mi contabilizeze nimeni numărul de iubite sau faptele bune, n-o să-mi cântărească nimeni clipele de plăcere și cele de tristețe sau sumele  cu care am contribuit la asigurările de sănătate și cele pe care le-am cheltuit pe plăceri. Știi ceva, George? Vreau să fac și eu ce-mi place, nu doar ce trebuie. Și puțin îmi pasă dacă cineva mă judecă sau nu.

Îl priveam pe George, în hainele lui învechite, cum stă și mă privește tâmp, cu mâinile încrucișate pe masă, în fața ceștii de cafea și mă gândeam că nici măcar omul ăsta, prietenul meu de-o viață, nu mă iubește suficient încât să-mi dea binecuvântarea noii mele vieți. Adevărul e că-l trădasem, că suspendasem un ritual care se petrecea de 15 ani, nimic altceva decât o rotiță a mecanismului ineludabil al îmbătrânirii, când simți nevoia să conservi cât mai multe lucruri din trecut, dar nu e ăsta motivul datorită căruia totul se schimbă atât de greu?, mă întrebam în timp ce încercam să nu-l înfrunt pe George cu argumente care pentru el oricum n-ar fi contat pentru singurul motiv că nu erau niște argumente potrivite vârstei noastre. George nu ieșise niciodată din cumințenia vetustă a puloverelor tricotate de nevastă-sa, din cămășile cadrilate din bumbac, din pantalonii de stofă călcați cu dungă. Nu purtase în viața lui o pereche de blugi sau de adidași, se bărbierise, toată viața, în fiecare dimineață, luase, nesmintit, cele trei mese regulamentare zilnice, nu se îmbătase niciodată și nu trăsese o înjurătură. Nu futuse nimic în afara patului conjugal, unde, invariabil, stătea, de-o viață, propria nevastă. Cu toate astea, reușise să fie un bun prieten. Cea mai mare escapadă a vieții sale fusese cafeaua, de două ori pe săptămână, pe care-o băusem împreună în ultimii 15 ani, așa că George, bietul de el, n-avea cum să înțeleagă ce-i spun. În cele din urmă, smulgându-se din uluirea pe care i-o pricinuisem, a zis:

-          Știi ce mă îngrijorează? Că nu-ți dai seama niciun strop cât de schimbat ești. Nu că ți-o tragi cu una de 3o de ani e problema, nu că ai uitat de mine, ci că nu realizezi că nu mai ești tu, asta e problema. Tu nu mai ești cel pe care-l cunosc de 20 de ani, ai devenit cineva pe care nici măcar tu nu-l cunoști. Mi-e teamă pentru tine, dragul meu, nu meritai așa ceva. Dar nu vei avea pe cine da vina și, chiar de vei avea, asta nu-ți va folosi la nimic.

Ne-am despărțit după vreun ceas. Ne-am îmbrățișat ca doi buni prieteni care știu că s-ar putea să nu mai existe o data viitoare și de-abia lucrul ăsta m-a pus pe gânduri. Alfel, eram convins că George nu pricepuse nimic. Dar nici n-aveam nevoie să priceapă cineva ceva. M-am grăbit spre casă, unde mă aștepta iubita mea cam nebună. Am găsit-o cu fundu-n sus, întâmpinându-mă cu o privire metalică. Tocmai își făcuse o cafea. A luat ceașca și s-a dus în birou. M-am dus după ea. Vreau să scriu, a zis și m-am retras, ca să nu perturbez procesul de creație. Începuse să mă cam deranjeze chestia asta cu vreau să scriu, care survenea din ce în ce mai des. Nu scrisul mă deranja, doar nu eram nebun, ci concedierea mea absolută, pe care-o trăiam ca pe o anulare. Ca și cum aș fi fost un factor disturbator care trebuie eliminat. Un țânțar. O muscă bâzâitoare. Nu aveam voie să fac niciun zgomot, nu puteam scoate niciun sunet, nu puteam s-o chem la masă sau s-o întreb ceva. Trebuia să fie liniște desăvârșită, „nici să nu simt că ești aici”, cum spusese cândva. Mi-am zis că poate senzația de iritare se datora întâlnirii cu George, care reușise să acceseze, infinitezimal, ceva din vigilența de pe vremuri. Am alungat gândul, ca și cum ar fi fost o prostie. Dar senzația de iritare a rămas. A fost pentru prima oară când, de când cu Natalie, am avut sentimentul unui imens gol. Dispariția ei în birou nu a mai lăsat în urmă un spațiu plin de așteptări, ci un gol, ca și cum Natalie se aneantizase, nu eu. Ca și cum fusese înghițită de o gaură neagră. În liniștea ca de vid care se lăsase, am auzit un urlet. Inima mi-a sărit cât colo. Am dat năvală în birou, cu inima bătându-mi nebunește și, cu siguranță, cu o față în deplin acord cu sperietura. Natalie a început să râdă satisfăcută, apoi s-a aruncat de gâtul meu și m-a sărutat cu o pasiune pe care nimic nu o justifica.

-          Aveam nevoie de o întruchipare proaspătă a fricii, a zis, după care m-a concediat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cele 20 de secunde m-au șocat. Stăteam ca prostul în bucătărie și nu-mi venea să cred că fusese capabilă să-mi producă asemenea spaimă doar ca să obțină o imagine pe care s-o scrie la cald. M-am hotărât să pun problema pe tapet imediat ce avea să iasă din birou. Am dat perdeaua la o parte și rămas privind pe geam. Strada scăldată într-o lumină caldă, siluetele deopotrivă delicate și greoaie ale copacilor înfrunziți, zidul alb, imaculat al casei din spatele gardului de piatră, cu ferestrele ei înalte, elegante, din alt secol, cu tâmplăria din lemn vopsit într-un maron castaniu, perdelele dantelate, în spatele cărora întrevăd mișcările calme ale doamnei Sparrow, aerul de viață tihnită datorat armoniei căpătate în timp. Suntem vecini de-o viață, o vreme am fost coleg cu soțul ei. Un cuplu frumos, pe care ți-e drag să-l privești. Și dintr-odată mă  simt singur și trist pentru că știu că tihna aceea lipsită de exuberanță le conferă Sparrowilor ceva ce eu nu voi trăi niciodată. Poate că George are dreptate, poate că povestea cu Natalie ar fi cazul să se-ncheie, poate că e momentul s-accept că am 70 de ani și poate c-ar trebui să fac ceea ce face un bărbat (un fost bărbat) ajuns la 70 de ani. Privesc orașul prin bucata mea de fereastră și realizez că este construit nu precum viața unui om, ci precum viața multor milioane de oameni, fiecare cu epoca sa, cu noutățile ei, cu materialele ei inovatoare, cu stilurile ei diferite, cu inadecvările ei, cu greșelile ei adăugate greșelilor celorlalți și orașul ăsta e viața mea, e mica mea viață, adică nimic la scara Vieții și a Timpului, nimic în marea orânduire a lumii, nimic la scara planetei și a galaxiei, absolut nimic la scara cosmosului, nimic, nimic, nimic și dacă toate astea există, dacă toate astea au fost posibile, atunci ele trebuie să aibă o noimă, trebuie să poarte un sens pe care sunt incapabil să-l descifrez și atunci ce dracu este viața mea, care este noima ei, pentru ce-am făcut umbră pământului atâta amar de vreme, pentru ce s-aștept bătrânețea cu ravagiile ei și mama care-a murit de-un cancer nenorocit de oase, o criminală de boală care i-a măcinat oasele, transformându-le în praf și ochii ei atât de plini de viață izbucnind cu disperare din ruinele unui trup care nu se mai putea purta nici pe sine și tata cu pneumonia lui terminală, după ani de zile de înghițit praf dentar, smalțul acela cu miros cumplit de deșeuri umane umplându-i plămânii, transformându-i în caverne, asta e viața unui om, o cavernă urât mirositoare, o curbă a lui Gauss, ca viața unui imperiu, ca oricare viață, până la urmă. Viața ca o corabie beată, plutind în derivă spre nicăieri, în virtutea inerției unei mări de culoarea vinului, de culoarea algelor, de culoarea azurului, de culoarea respingătoare a broaștelor râioase, de culoarea unei flegme purulente. Tata... Cum de n-am văzut? Cum de nu mi-am dat seama că Natalie însăși era praful dentar care-mi umplea, pietrificându-mi-le, alveolele pulmonare, că datorită lui Natalie nu mai puteam respira ca înainte, că, fără să știu, îmi alesesem boala după modelul tatălui meu, Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească numele Tău, mare grădina ta, Doamne și mulți suntem cei nevolnici și beți, cu mintea aiurită, întortocheată pe nepriceputele Tale cărări, călugărul de la biserica aceea spaniolă povestindu-mi istoria locului, arătându-mi plin de mândrie și de solicitudine pietrele funerare ale celor care înălțaseră biserica și care apoi a dispărut după niște copaci de parcă fusese o nălucă, drumul chinuitor pe el camino și semnul scoicii repetat le nesfârșit, cale de mii de kilometri, vânturile câmpiilor spaniole cu mireasma lor spaniolă și bătăturile mele englezești, picioarele murate în bocancii grei, pe care i-am cărat ca pe o cruce nepotrivită, praf și pulbere, praf și pulbere... Ușa s-a trântit de perete cu un zgomot teribil, pulsul mi-a luat-o razna și Natalie a apărut în prag, radiind de lumină și de zâmbet, cu teancul de coli în mână. Le-a trântit pe masă, în fața mea, cu un gest de sfidare și de triumf, mi-a întors spatele și a plecat, fără să scoată un sunet, să facă duș.

Doar o femeie poate rosti cuvântul „da”. A spus da în felul ei languros, când a ieșit de la duș, cu toate că nu-i pusesem nicio întrebare. A apărut cu prosopul drapându-i trupul elastic, încă umedă, cu broboane lucioase de apă spuzindu-i pielea bronzată, proaspătă, frumos mirositoare, a viață și a parfum, a viață și a fructe zemoase. Nu-i pusesem nicio întrebare dar a spus da, mi-a înfipt o mână-ntre picioare și m-a sărutat cu buzele ei cu gust de caramel, umede, moi, periculoase. Mințile mi s-au tulburat, erecția bruscă a devenit prea repede dureroasă. Am suit-o cu fundul pe masa din bucătărie și nici nu știu dacă eu i-am tras-o ei sau ea mie. La sfârșit, s-a suit pe masă, a tras perdelele și s-a înfățișat trecătorilor preț de o secundă în toată goliciunea ei perversă și orbitoare. Nu cred c-a văzut-o cineva, dar pentru ea gestul a contat. Pe mine m-a înmărmurit. Oricât aș fi de nonconformist, mi-am dat seama că așa ceva nu e normal. Este pentru prima și ultima oară când faci asta, i-am zis și dulceața din privirea ei s-a transformat în aceeași lamă de oțel cu care mă întâmpinase la întoarcerea de la cafeaua băută cu George.

-          Mai bine pune mâna și citește, a zis, făcând semn spre colile de pe masă, împrăștiate de scurta noastră zdupăneală. Prostule, mai bine pune mâna și citește, a zis și a plecat în dormitor, să se-mbrace.

Jan era magnificient, capabil de-o jocularitate deopotrivă strălobscură și pedant capricioasă. Biata Molly, depășită de geniul în neobosită desfășurare a minții lui, îl privea ca pe o piesă de teatru, stând ghemuită, fără să scoată un sunet, în loja familiei regale, între pernele umpulte cu puf de pinguin, sorbind când și când dintr-o cană cu ciocolată aromatizată cu vanilie de Madagascar și scobindu-se, uneori, în nas. Privea un creator, fără-ndoială, un făuritor de expozee brilimpresionante din care se năștea, chiar sub ochii ei, în timp real, o lume pe care Jan o popula cu ființe cărora le atribuia din primul moment un rol, un sens, un destin, un scop. Nu urma nicio logică, nici măcar pe cea a bunului simț. Lui Molly îi devenise clar aspectul acesta atunci când Jan a inventat-o pe Foxy, obligând-o să-și îngroape fiica sub o ghindă falnică, seculară, ivită cândva, cu trei sute de ani în urmă, dintr-un stejar viguros. Curva dracului, și-a spus Molly în gând, uite cum se pune la adăpost de propriul trecut, nu cumva s-o ajungă din urmă, apoi a mai luat o gură de ciocolată, care-a lăsat urma conturului hărții Africii pe boticul ei dulce.

Am recunoscut imediat stilul lui Natalie Preston, câștigătoarea Booker-ului, și tot imediat am descoperit că despre mine scrisese. Și, cu toate că de astă dată era o scriitură de proastă calitate, m-a enervat să constat că personajul principal sunt eu. Mă numise Jan, un puști care învățase franceza de la bonă și germana de la guvernantă, dar nu reușise să le deprindă pe niciuna suficient de bine, astfel încât nu își oferise accesul în lumea bună a vremurilor și trebuie să-și aleagă nevasta din rândul clasei de mijloc. Și pentru că nu învățase niciuna din limbi, Jan, devenit scriitor, nu-și oferise nici accesul la literatura mare citită la sursă, așa încât se autocondamnase la a citi în traducere (lucru despre care Borges este de părere că nu există) și, neavând încotro, fusese condamnat să scrie numai și numai în engleză, nedepășind niciodată nivelul „viselor scurte”, rămânând, în acest fel, un exemplar scriitor mic, „de parcă s-ar fi născut în Balcani”. De-aici, o viață mediocră, ca să nu zic de rahat. Cam la asta se reduseseră poveștile mele susurate la urechea lui Natalie în timpul plimbărilor noastre nocturne prin Richmond Park, printre cei 700 de stejari și nu știu câte sute de cerbi, sau prin grădinile italiene de la Kensington, cu cele cinci fântâni ale lor. Viața mea devenise o comedie absurdă de cincisprezece pagini, o sumă de caraghioslâcuri presărată cu amante de proastă calitate, perfect concordante cu calitatea vieții mele. Dar, oricât m-aș fi enervat, oricât de proastă mi s-ar fi părut, de astă dată, scriitura, nu am putut să nu mă las impresionat (ca să folosesc un cuvânt moale) de impenetrabila și strălucitoarea - acesta e cuvântul – harababură a celor înșirate în cele cincisprezece pagini. Natalie descrisese, cu umor nebun, zecile de tipuri vinuri pe care le băusem la viața mea (și despre care tot eu îi povestisem), enumerase, parodiindu-le, numele străzilor pe care ne plimbasem, titlurile poeziilor pe care i le recitasem și ale cărților pe care aș fi vrut să le scriu, în fraze interminabile descrisese subiectele acelor cărți condamnate să rămână nescrise (și pe care, într-un mod de nedescris, ea tocmai le scrisese, lucru care a suscitat o furie care până atunci îmi rămăsese străină), iar la un moment dat pomenise de un păcat care se cerea pedepsit, care avea să fie pedepsit, care nu putea fi anulat și din a cărui pedeapsă nu mă puteam sustrage, un păcat de negândit a cărui imanentă justiție avea, cât de curând, să-și spună cuvântul, din senin, pe neașteptate și, desigur, pe negândite, „căci pe lumea asta numai Dumnezeu cel de negândit gândește”. Cu asta se încheiau, brusc, cele cincisprezece pagini trântite – acum îmi seama – cu un soi de rânjet, pe masă, în fața mea. Ca o ghilotină care decapita o căpățână. Sau care urma să decapiteze o căpățână.

(1) W. Shakespeare, - Sonet 18, traducere Radu Ștefănescu

Tablou de Zviad Gogolauri - Zviad Gogolauri is born 28/01/1969 in Rustavi, Georgia. Lives and works in Tbilisi, Georgia. Since 2003 he is a member of Commonwealth of Artists in Tbilisi. His paintings were owned in Germany, Georgia, Russia, Turkey, Czechia, China, Greece, Ukraine, USA also in private collections of celebrities as Nicholas Cage, the Rockefeller Family, Piano Coco, Pierre Richard, Riccardo Cavallini, Redhzhep Giordani.   Education 1980-1984 / Art School in Rustavi, Georgia 1984-1988 / Fine Art College in Tskhinvali, Georgia 1988 / Graduated from the Fine Arts Academy in Tbilisi