Când am văzut-o prima oară pe Liz, ne aflam la un
congres la Leipzig. Pe vremea aceea eram plin de o voință de fier. Eram tânăr
și stupid. A doua oară am văzut-o anul următor (rămăsesem la fel de plin de
voință și la fel de stupid) în barul de la Les
Bergues, răsfoind o revistă, stând răsturnată, picior peste picior, pe o
canapea. Răsturnată, singură și plictisită (sânii i se revărsau din decolteul
rochiei mov), lipăind dintr-o cană cu ciocolată pe care un puști îmbrăcat
regulemantar care probabil își făcea ucenicia în hotel i-o turna dintr-un ibric
de argint. De fapt, i-am văzut reflexia în uriașa oglindă de cristal de deasupra
șemineului din fața ei. Privirile ni s-au întâlnit în oglindă, o clipă doar. Suficient
cât să-i observ și sânii sau poate mai ales sânii. Eram tot la un congres, de
astă dată la Geneva. A treia oară, câțiva ani mai târziu, am văzut-o intrând în
toaleta aeroportului din Barcelona, trăgând după ea un troller mov-prună cu bufnițe roz. Știu sigur că era ea pentru mă
pregăteam să intru, la rândul meu, în toaletă și, nu știu cum, privirile iar ni
s-au intersectat, nu mai mult de o secundă, dar o secundă destul de lungă în
care fiecare încerca să găsească imaginea celuilalt undeva, în amintiri. Ultima
oară am văzut-o în paginile unei reviste de critică literară, semnând un
articol furibund dar plin de entuziasm (un entuziasm discret) împotriva
„mahalagizării” literaturii. Entuziasmul decurgea din speranța că literaturii
mahalagizate avea să i se pună capacul, grație criticii care avea obligația
intransigenței față de acest spectacol, deplorabil „ca un carnaval fără obiect
pe o insulă nepopulată din Groenlanda”. Entuziasmul - timpul urma să o
dovedească - nu se baza pe nimic. Literatura mahalagizată și-a văzut,
liniștită, de drum.
Pe Varadero l-am văzut prima oară tot la Geneva,
grație conferinței pe care o susținuse despre semnificanții care operau în
textele lui Raspeglio și la care ținusem în mod special să fiu prezent. Tipul mă
intrigase cu totul. Nu știam ce să cred, ori era complet idiot, un șarlatan
care reușise să se insereze subversiv în corpul specialiștilor, ori era atât de
supraspecializat încât nimeni nu înțelesese nimic din textul conferinței lui. Habar
n-aveam dacă să-i ofer admirația, dezgustul sau indiferența mea absolută. Doi
ani mai târziu îl reîntâlneam la Verona, cu lucrarea „Vocea care gândește în
locul autorului”, o nouă teză de-a lui (prezentată sub un titlu oligofren) care
se referea tot la Raspeglio și care înainta ca ipoteză faptul că în fiecare
roman al italianului se găsește câte un personaj prezent doar prin vocea sa,
lipsit de alte caracteristici și care reprezintă sinele autorului, nefiind un
personaj real al ficțiunii, ci o voce din off,
un fel de conștiință inconștientă care gândește și care se gândește pe sine, inducând cititorului falsa senzație a unui
personaj. Ipoteza era interesantă, chiar dacă execrabil formulată. Totuși, de astă
dată înțelesesem câte ceva, cu toate că mă durea drept la bască de Raspeglio al
lui. A treia oară l-am văzut cu ochii minții, imaginându-mi-l cu chipul unui
arheolog care lovește cu hârlețul straturile de calcar ale operei lui Raspeglio,
sperând că va ajunge la nucleul lui dur, dincolo de care nu mai exista
înaintare. Îmi cățărasem picioarele pe speteaza canapelei din living-ul
aprtamentului meu aflat într-o suburbie a Londrei, ascultam sau credeam că
ascult Concertul pentru două piane și
orchestră de Poulenc și m-am trezit, pur și simplu, cu Varadero în capul
meu, lovind cu hârlețul în calcarul lui Raspeglio. Imediat apoi, m-am trezit și
cu Liz, tot în cap. A patra oară l-am întâlnit zece mai târziu, la Congresul de
literatură medievală comparată de la Praga. Stătea cu Liz la o masă de pe
terasa cafetteriei Universității
Caroline, oferind imaginea unui cuplu impenetrabil și absent. Erau scufundați
într-o discuție care făcuse ca lumea să dispară și emanau aerul unei fericiri
nepăsătoare. Fără niciun motiv, m-am simțit ca și cum, după mulți ani de zile,
reîntâlnisem doi vechi prieteni. Începând din ziua aceea, când am imersat în
aparența cuplului lor și fiecare am început să facem parte din viața celorlalți
ca și cum am fi fost o familie iubitoare ai cărei membri își poartă de grijă,
nelăsând să treacă vicisitutidinile niciunei zile fără ca ele să fie semnalate
celorlalți, începând din acea zi, așadar, ne-am telefonat regulat. În scurt
timp am ajuns să credem că viața fiecăruia depinde de a celorlalți.
Cu toate astea, interesele noastre profesionale nu
se modificaseră foarte mult, se modificaseră doar foarte puțin, dar suficient
cât să anuleze parte din dezinteresul firesc privind viața celorlalți, căruia
fiecare îi eram tributar. Geometric vorbind, deveniserăm ca trei cercuri de
diametre diferite (nu foarte diferite, totuși) care se intersectează într-o
zonă de reuniune cu suprafața mai mare decât cea liberă de oricare altă
intersecție. Viziunea asta geometrică a cercurilor care se intersectează fusese
ideea lui Varadero care la bază era matematican (ca să nu spun de-a dreptul
geometrician) dar renunțase la matematici în favoarea psihologiei. Spunea că
geometria este prea exactă, că este ca o poveste polițistă care obligatoriu are
o rezolvare și, mai mult, are o singură și numai o singură rezolvare pe care,
mai devreme sau mai târziu, sigur o vei găsi, pe când psihologia este un
perpetuu semn al întrebării, o problemă care poate avea întotdeauna mai multe
rezolvări sau, cel puțin, mai multe căi de rezolvare. Varadero era un
interdisciplinar multiplu. Era considerat ca făcând parte și din lumea
matematicienilor (a celor care se ocupau cu geometria plană), și din lumea
psihologilor interpretativi (nici nu știam că există așa ceva și, oricum, cu
asta se ocupă psihologii, cu interpretările, de cele mai multe ori eronate
pentru că generalizate și extrapolate) și, într-un fel bizar, făcea parte și din
lumea literară, în interiorul căreia practica psihologie aplicată prozatorilor
(adică fix același lucru pe care-l făcea și în lumea psihologilor). De poezie
îi era teamă să se apropie, spunea că nu te poți pune cu mintea peoților, că
scapă oricăror determinisme și riscul de-a interpreta greșit te pândește la tot
pasul și, în fiece clipă, îți supune cariera și renumele riscului. Despre care
carieră și despre care renume era vorba doar elștia. Așa încât cele două lumi,
cea a psihologilor și cea a scriitorilor ajunseseră să și-l dispute (în lumea
matematicilor nu mai făcea mare lucru), fiecare revendicându-l spațiului
propriu, de parcă ar fi fost o somitate mondială necesară fiecăreia în parte.
Ca să-și ilustreze imaginea relațiilor dintre noi,
Varadero a venit într-o zi cu un desen:
Nici eu, nici Liz nu excelam în cunoștințe de
geometrie plană, dar ceea ce ne aminteam din școală fusese suficient ca să
înțelegem desenul fără să cerem explicații. Varadero a ținut să sublinieze
faptul că proporțiile nu sunt tocmai exacte și că nu contează care dintre
cercuri este cel care ne reprezintă pe fiecare în parte, importantă este imaginea
și atâta tot, „imaginea poetico-geometrică a triadei noastre”, cu toate că nu
am priceput în ce anume consta
importanța imaginii și nici n-aveam de gând să cer explicații. După ce-a
enunțat libertatea de a ne identifica fiecare cu care dintre cercuri dorim, a
pliat coala de hârtie și a băgat-o în buzunarul sacoului, cu un aer conspirativ.
Toate astea se întâmplau în seara de dinaintea despărțirii. Folosisem pretextul
participării la Simpozionul Interdisciplinar al Celor Trei Ape de la Passau
pentru a ne întâlni, dar niciunul nu fusesem cu adevărat interesat de el. Ne-am
luat la revedere în fața pensiunii Zur
Triftsperre, pe care-o alesem de comun acord datorită locației deosebite,
în pădure, datorită potecilor nenumărate pe care ne puteam plimba de-a lungul
peregrinărilor discuțiilor noastre ale căror idei se legau unele de altele ca
într-un infinit șir logic de cuvinte (Freud ar fi spus ca într-o asociere
liberă de cuvinte) și datorită fotografiilor cu micul dejun de pe site-ul pensiunii, plin cu brânzeturi,
salamuri, cârnați, bere și cafea. Trei zile de schimburi intense de idei, trei
zile de discuții mai mult sau mai puțin contradictorii, trei zile de experiență
comună, trei zile care confirmaseră și pecetluiseră prietenia care se
înfiripase și care de-acum devenise o certitudine. Încă de dinaintea
despărțirii care avea să survină a doua zi în zori, când eram primul care aveam
zborul programat, îmi era deja dor de ei.
Ajuns în cameră, am dat drumul la radio doar ca să
nu mă simt singur, m-am trântit în fotoliu și am deschis cartea pe care mi-o
adusesem pentru lectura din avion, o carte despre omertà. Am deschis-o la
pagina 77, acolo unde colțul îndoit al paginii își cerea îndreptarea. Am
îndoit-o ușor (mi-e milă de cărți), așa că s-a comportat ca un deget erect, mă
rog, ca un deget îndoit, în curs de erecție. La radio cineva vorbea despre o
recentă descoperire japoneză, a descoperire cu iz apocaliptic care se referea
la cei o sută de milioane de oameni care urmau să moară în ziua în care soarele
nu se va mai vedea iar ziua era aproape, foarte aproape, după cum spuneau
japonezii, poate chiar a doua zi. În timp ce citeam un studiu comparativ între
omertà și codul Otokogi al Yakuza, inspirat și derivat din codul Bushido al
samurailor rămași fără stăpân, ușa, pe care nu o încuiasem, s-a deschis cu un
scârțâit scurt, ca sunetul unei rașchete pe o dală de parchet și, la capul
fotoliului, luminat de jos în sus de veioza aprinsă, a apărut chipul lui Liz
care semăna teribil cu Lauren Bacall tânără sau cu o pisicuță cu ochi
transparenți. Ținea la spate o sticlă de vin roșu pe care-am văzut-o-n oglinda
șifonierului din spatele ei iar fața ei exprima inocență, acea inocență care se
instalează sub forma unei liniști, dar nu orice fel de liniște, ci aceea care
survine după ispășirea unui păcat. Inutil (sau poate că nu) să spun că inima
mi-a sărit din piept, după care a început să bată cu putere. Probabil că pulsul
ajunsese undeva pe la 180 de bătăi/minut. Am invitat-o înăuntru și Liz a făcut
doi pași grațioși pe mocheta albă bronzată de lumina veiozei, a luat loc pe
celălalt fotoliu cu o eleganță aparte, eleganța unei femei deja încercate de
viață dar care nu-și pierduse speranța, cu aerul unei femei care încă se agăța
de iluzie știind că iluzia este acea
pâlpâire – singura, ultima - căreia îi
mai poate acorda încredere. Mi-a întins sticla invitându-mă s-o deschid, după
care m-a întrebat dacă n-am nimic dulce prin frigider, că ea terminase deja
eșantioanele de ciocolată din frigiderul din camera ei. I-am spus că eu nu m-am
atins de ale mele, dacă vrea i le ofer cu plăcere, după care Liz s-a ridicat,
și-a descălțat pantofii și s-a dus la frigider, de unde a luat o pungă cu alune
sărate și piperate cu care a vrut să mă servească, dar am refuzat-o spunându-i
că prefer ciocolata Mars.
-
Ciocolata nu merge cu vinul roșu.
A trebuit să-i dau dreptate. Cu toate că nu era
specialistă în vinuri, Liz se pricepea la ele sau, oricum, se pricepea mult mai
bine ca mine, care eram specialist în literatura postumanistă. Am luat trei
alune și le-am ronțit în timp ce mă întrebam cu ce aș fi putut să destup
sticla.
-
Știi ce aș mânca? Aș mânca o înghețată
de ignamă mov, așa cum mâncam la Manilla, când eram mică. Sau măcar o bibingka.
M-am uitat la ea cu neîncredere, credeam că râde de
mine, dar nu râdea, era serioasă sau pe cât poate fi de serioasă o femeie
rămasă fără speranță, dar care se agață încă de iluzie și căreia-i stătea
gândul – o simțeam, ba chiar o vedeam – la o partidă strașnică de sex.
-
Ce-i bibingka?
S-a alintat întinzându-și picioarele, desculțe ca
cele ale cântăreței desculțe, masându-și-le de la glezne până sus, mult
deasupra genunchilor, și înapoi.
-
Bibingka este așa: o fiertură de orez
înmuiat în apă peste noapte și dat prin mașina de tocat a doua zi, la care se
adaugă multe ouă, zahăr, câteva bucățele de ou de rață fiert și câteva bucățele
de brânză de capră, apoi se pune la copt într-un vas special, pe cărbuni, iar
pe fundul vasului trebuie pusă o frunză de bananier, apoi, când îl servești, se
presară cu nucă de cocos proaspăt rasă.
Preparatul de care lui Liz îi era dor mi s-a părut o
porcărie totală așa că am hotărât să nu-mi exprim părerea.
-
Nu crezi că Varadero e cam nebun?
Am luat întrebarea drept o provocare. Sticla cu vin
începuse să mă scoate din sărite dar nu puteam sta în loc de ea, nu aveam de
gând să ratez întâlnirea cu Liz din cauza unei licori, fie ea și a zeilor, care
se încăpățâna să rămână zăvorâtă în sticla ei. Liz a surprins corect ideea (sau
poate doar neputința mea) și, voluntară ca o adolescentă inconștientă, mi-a
luat-o din mână și a început să-i lovească fundul de mochetă. Mi-a cerut un
prosop, a zis că merge mai repede cu
prosopul dar, din câte mi-am dat seama, prosopul avea doar calitatea de a
atenua sunetele. După vreun sfert de oră de lovit sticla cu fundul de prosopul
împăturit și, de-acum, așezat peste o pernă pe care am dus-o pe balcon,
voluntara Liz a hotărât să se ducă la recepție ca să ceară un tirbușon, de unde
s-a întors rapid, dezumflată. Restaurantul se închisese și recepționerul nu
avea în dotare tirbușon. A reluat izbirea sticlei cu fundul de pământ cu și mai
mare tenacitate (și năduf), după vreo cinci minute am înlocuit-o și, după alte
vreo cinci, dopul, în fine, a cedat. Am lăsat sticla pe jos și, grăbit, m-am
ridicat după pahare. Liz a luat perna și prosopul pe care le-a aruncat înspre
pat, a făcut o piruetă și a pescuit de pe fotoliu abandonata carte despre codul
Otokogi pe care a sucit-o și a răsucit-o pe toate părțile cu mișcări sceptice
dar pline de siguranță, apoi a aruncat-o înapoi pe fotoliu, s-a suit în vârful
patului, și-a sprijinit spatele de peretar, și-a întins picioarele lungi cât o
zi de post, le-a așezat unul peste altul, a luat telecomanda, a deschis
televizorul și a început să caute ceva, probabil nu căuta nimic sau căuta ceva
aiurea, a derulat canalele, toate în limba germană, până când a dat de canale
goale, care nu transmiteau altceva decât purici, purici albi, mici, silențioși
și monotoni, purici nemțești și, în cele din urmă, a spus:
-
Nu crezi că Varadero e cam nebun?
Iarăși m-am simțit prins în capcana pe care nu o mai
puteam evita. Și, ca să nu încurc borcanele, am preferat să rămân în picioare,
plimbându-mă de-a lungul și de-a latul camerei cu paharul în mână, gândind
răspunsul pe care să i-l dau, dar nu-mi venea nicio idee suficient de bună
pentru că o grămadă de scenarii îmi acaparaseră mintea în care încă mai răsunau
loviturile sticlei de vin. Mă întrebam dacă nu cumva Liz este deja amanta lui
Varadero, cu toate că nimic nu-mi dăduse de înțeles ceva în acest sens. Și dacă,
totuși, era amanta lui Varadero, însemna că întrebarea era subersivă iar Liz
(și Varadero în același timp și în egală măsură), urmăreau un scop. M-am gândit
că cel mai bine este, probabil, să dau un răspuns evaziv sau, și mai bine, unul
neutru.
-
Nu știu ce să spun, sincer să fiu.
Liz a sărit ca arsă, cu o detentă atât de
surprinzătoare încât am avut senzația că-l am în față pe Noriaki Kasai.
-
N-ai văzut tâmpenia aia de desen? Cum
adică trei cercuri? Cum adică imaginea... cum a spus? Poetico-geometrică sau
cum? Cum adică noi suntem o triadă formată din trei cercuri care se
intersectează? Ce dracu e asta? Eu, una, refuz să fiu cerc. Măcar de s-ar fi
gândit la o sferă, dar cerc?
-
Omul face geometrie plană, nicidecum în
spațiu, iar cercul transpus în spațiu este nimic altceva decât o sferă, am zis
și am luat o gură de vin care s-a dovedit a nu fi vreo licoare a zeilor, ci una
îngrozitor de astringentă.
-
Sferă, nesferă, eu cred că-i dus cu
capul. De ce crezi că m-a sunat săptămâna trecută, într-o seară, pe la 11? Ca
să-mi povestească un film pe care-l văzuse, un film de groază, dar care n-avea
nimic de groază în el. Era vorba despre... dar dă-l încolo de film, o prostie,
chestia era că nu filmul era problema, ci că el – mi-a spus-o rușinat tare –
plânge la filme și consideră asta o adevărată boală, adică este atât de
sensibil sau de imbecil încât lăcrimează la prima scenă cu un copil amărât. Acum,
ce era să-i spun, i-am zis că și eu plâng la filme și că asta nu e o boală, dar
i-o dădea înainte cu masculinitatea, cu a fi bărbat, cu a conferenția la
congrese și chestii d-astea. Eu cred că nu e prea zdravăn, tu ce părere ai?
-
Cam aceeași părere, i-am zis, deloc
convins că procedez bine.
Nu știu precis de ce, brusc, privind-o pe Liz cum
își mișca tacticoasă degetele de la picioare, am realizat – să spun că mi s-a
relevat? – faptul că, dacă eu sunt un umanist cât se poate de clasic care se
ocupă de literatura postumanistă, ea este o postumanistă, o tipă lejeră, OK cu
sine însăși dar și cu tehnologia a cărei apologie o făcuse cu câteva ore mai
devreme, enervându-l pe Varadero în discuția legată de noua etică medicală care-a
invadat viața planetei. În fapt, o non-etică. Non-etică după părerea mea, nouă
etică după părerea ei, etică punct după părerea lui Varadero care, cu punctul
ăla al lui, voia să se scoată din schemă. Adică eu urma să i-o trag unei tipe
cu convingeri radical diferite în ceea ce privește etica? Lucrul ăsta mi s-a
părut cu totul imposibil, ca și cum urma să-mi calc în picioare principiile,
educația, până la urmă, propria-mi istorie. Cât despre Varadero, îmi devenise
clar că omul era cu pluta. Cum îl scoteai din Raspeglio, cum plutea în derivă.
Și tocmai din cauza asta îmi era și drag, și simpatic. Mă dumirisem și cu
privire la teoriile lui psihologico-geometrice. Omul, pur și simplu, crea
probleme încâlcite de geometrie plană (de atâta era în stare) în opera
raspegliană, asupra cărora aplica o așa-zisă grilă psihologică (există așa
ceva?). Cum ar veni, el era și creatorul misterului, și dezlegătorul lui. Era complet
dus, dar era simpatic în metodologia lui șovăielnică și în șovăiala lui
metodică, de al cărei spectacol am avut din nou parte cu mult mai repede decât
m-aș fi așteptat.
Eram prins într-o mare dilemă: principiile mele sau
zâmbetul Monalisei grefat pe un chip purtat de un trup rubensian, care stătea
să explodeze ca o dinamită, în ciuda (sau datorită) discursului tendențios cu
privire la Varadero? În cele din urmă, Varadero mi-a salvat principiile, bătând
la ușă. Sunetul de rașchetă s-a auzit din nou și Varadero a apărut cu șovăiala
lui, ținând în mână o sticlă de vin, ca un șoarece ducând un trofeu. A intrat
în cameră și m-a întrebat, din semne, ale cui sunt cele două picioare pe care
le vedea doar de la genunchi în jos. I-am făcut semn să intre și șoarecele cu
trofeul a dat ochii cu dinamita rubensiană. Oh, nu!, a zis Liz și ne-am mutat
cu toții pe balcon, cu perna și cu prosopul. Și, în timp ce loveam, cu rândul,
sticla de pământ, Varadero a început să desfășoare un nou raționament cu
privire la structura geometrică perfectă a aparițiilor Vocii în opera lui
Raspeglio. Așa ne-a prins dimineața, sorbind din licoarea zeilor, eu cu Liz
demontând, rând pe rând, ipotezele varaderiene, Varadero explicându-i lui Liz
de ce viitorul va fi numai și numai al literaturii mahalagizate și amândoi
încercând să mă convingă că postumanismul nu este de aruncat la coșul de gunoi
al istoriei, câtă vreme Raspeglio, un umanist pur sânge, reușise să scrie o
operă titanică (despre care nu auzise, totuși, nimeni). Dimineața i-am lăsat
prăbușiți pe pat, mi-am luat troller-ul
și am plecat spre aeroport. Îndepărtându-mă de hotel, am văzut din ce în ce mai
clar cum în urmă, bine ascunse în frunzișul pădurii nemțești, rămân niște
cercuri goale (sau iluzia unor cercuri), lipsite de orice intersecție, niște
cercuri care nu se vor transforma niciodată în sfere, niște cercuri pe care până
și Dante le-ar fi invidiat.
Around the Circle - V. Kandinsky, 1940
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu