Arțari. Arțari, arțari

Lucrurile s-au întâmplat așa: era o după-amiază de sfârșit de vară, o vară târzie, cum ar veni, la ora la care umbrele arțarilor abia de începeau să crească sau, cum ar spune poetul, ora la care umbrele erau zgârcite. Cum nu știam ce-mi era scris și ce nu, așteptam, liniștit, ca inevitabilul să se producă. Altfel spus, eram acolo, în parc, la dispoziția lui. Ca și Rousseau, nici eu nu puteam scrie altundeva decât în pădure și, cum nu aveam una la-ndemână, obișnuiam să vin în parc, acolo unde păsările sunt libere. Nu vreau să spun că scriu 16 ore pe zi, precum Voltaire și nici că pentru asta am nevoie, Doamne, ferește!, de 40 de cafele pe zi. Nu vreau să spun nimic altceva decât că stăteam pe o bancă, în parc, în mijlocul unui pâlc de arțari, la ora la care soarele împinge ziua spre noapte, lucru vădit în umbrele mici ale arțarilor. Stăteam cu creionul în mâna dreaptă, un Faber Castell galben bine ascuțit, cu vârf moale, pe genunchi aveam un caiet mare, dar nu foarte mare, cu foaie velină și așteptam să vină inspirația. Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, lucrurile s-au întâmplat altfel. Spun altfel, cu toate că nu aveam așteptări ca ele să se producă în vreun fel anume. Dar, devreme ce spun altfel, asta pare să indice faptul că, fără să știu, aveam niște aștepări, întortocheate-s mințile omului! Nu sunt amator de mondenități, ca Balzac, prin urmare nu mi-am făcut prostul obicei să scriu noaptea, slavă Domnului! Asta-mi mai lipsea, de parcă n-aș avea, și așa, destule probleme de înfruntat. Dacă mă asemăn în vreun fel cu Balzac, este prin aceea că fac abuz de tutun. Ceea ce, probabil, oricum era inevitabil. Undeva, într-un loc pe care nu-l puteam zări de pe bancă, susura un pârâiaș. Nici nu mi-am dat seama că devenisem dependent de sunetul lui și, dacă mă asemuiam în vreun fel cu Flaubert, era prin nevoia de a auzi susurul apei și, poate, prin agonia pe care-o trăiam rescriind la infinit câte-o frază. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu aveam nevoie să procedez ca Hugo, adică să mărșăluiesc neîncetat, cu câte-o pagină în mână, de-a lungul și de-a latul camerei. Dacă nu știți, Hugo scria în picioare, întocmai ca Philip Roth. M-a ferit Ăl de Sus de-asemenea suplicii.

     Pe de altă parte, recunosc că am și eu micile mele obsesii. În privința foilor, semăn ca o picătură de apă cu George Sand: foile trebuie, trebuie (un trebuie imperativ, după cum se poate observa) să aibă aceleași dimensiuni, altfel ochii mi-o iau razna, mă ia cu vertij, mi se-ntunecă mintea și devin, brusc, anemic. Cad jos. M-a ferit bunul Dumnezeu și de alte nenorociri, dar pe Alfred de Musset nu l-a ferit, astfel că el nu putea să scrie înainte de a fi consumat, dimineața, pe stomacul gol, riscând măcar o gastrită dacă nu de-a dreptul un ulcer, un pahar de absint. Bietul om nu suporta nici lumina zilei, așa că scria în pâlpâirea lumănărilor, cu draperiile strașnic trase, feri-m-ar sfinții! Dar nici cu norocul lui Goethe sau al lui Dickens nu m-a hărăzit Cel de Sus, nu, eu nu sunt o ființă matinală, care să-și propună să scrie nici trei, nici cinci, nici șapte pagini la primele ore, și nici de norocul, de altă natură, al lui Theophile Gautier nu am avut parte, acela de a putea scrie în infernul oricăror zgomote ale vieții. Nu, eu am nevoie de parcul ăsta, de susurul pârâiașului, de foile mele veline frumos înmănuncheate-ntr-un caiet, de creionul cu mină moale și de ora la care umbrele sunt mici, abia de încep să înflorească pe pământ. Dar dacă se poate numi că am avut parte, cu adevărat, de un noroc chior, acela e norocul alcoolului. Bieții sclavi ai alcoolului, Verlaine, Baudelaire („Îmbată-te constant!”), Jack London... Nici nu pot imagina așa ceva cu privire la mine.

     Cum spuneam, stăteam pe bancă, în parc, așteptând inevitabilul – spuneți-i karma, spuneți-i destin, hazard, spuneți-i cum doriți. Și a apărut! Mă voi abține să exagerez precum hindușii, spunând câte brațe părea să aibă așa, cum se apropia, alergând contre-jour, în lumina de cleștar care parcă o urmărea așa cum un reflector urmărește actorul pe scenă. Dar voi spune, totuși: opt. Opt brațe care ba pluteau ca aripile de ibis, ba se zburătăceau ca vrăbiile nevrotice. Părul ei, flacără răvășită de ultimele raze de soare, plutea și el prin rămășițele zilei. Brațele, ca să vedeți că nu am exagerat deloc, s-au vădit a fi, după cum urmează: brațele ei ca atare, mai albe ca floarea de cireș, mânecile puloverului de pe umeri, mânecile hainei ușoare, de început de toamnă, care și ele fluturau pe umeri, și capetele șalului din mătase, încolăcit în jurul gâtului. Dacă ea era să-mi fie inspirația, dacă pe ea aveam să o scriu, eram salvat, după douăzeci și două de zile în care nu putusem să scriu un rând, din motive care nu merită a fi menționate aici. Să n-o mai lungesc, zeița s-a apropiat cu pasul ei sprințar, cu toate cele opt brațe ale sale fâlfâind alături de flacăra orbitoare a părului. I-am văzut pășirea neprihănită, am simțit-o, ca și când mi-ar fi umblat prin suflet, ca și cum mi-ar fi tropăit sufletul: indiferentă, absentă chiar. Așteptam să ajungă în dreptul meu, cu soarele săltându-i în păr înainte de-a apune pe după vârfurile arțarilor, așteptam, deja înfrigurat de frisoane, întâlnirea. Dar destinul a trecut pe lângă mine. Karma mi-a fost potrivnică. Hazardul și-a spus cuvântul. Or fusese doar o iluzie? Nu știu ce-a fost, știu doar că nu am putut uita-o. M-a tulburat nespus. Sau aproape de nespus, căci de spus, i-am spus psihiatrului care m-a văzut în seara aceleiași zile. De aceea stau acum aici, pe bancă, într-un pâlc de arțari, în spatele căruia zăresc zidurile albe ale spitalului. Îmi aștept soarta.