Dacă
Steven are dreptate, ceea ce oricum nu pot verifica, înseamnă că faptului că
stau pe această bancă, din acest parc din Geneva, îi corespunde faptul că
undeva, cel mai probabil chiar lângă mine, există un spațiu ca o dizlocare
echivalentă mie însămi, care-mi anulează sau care mi-ar putea anula energia. De
lucrul ăsta nu poți fi sigur niciodată. Mă rog, poate nu e tocmai bine
explicat, așa că voi încerca altfel.
Era
foarte de dimineață, la ora când Geneva încă nu își începuse plimbările prin parcuri.
Aveam în spatele meu micul palazzo vopsit de astă dată într-un vernil stins,
prăfuit, cu ramele ferestrelor albe, între noi grădina lui cu trandafiri, în
față pajiștea crudă care coboară lin spre lac iar pe laterale pâlcurile de
copaci înalți, printre care vreo trei cedri de peste 200 de ani, cu ramurile lor
contorsionate în care veverițe negre și roșcate se aleargă neîncetat. Sunt teribile
veverițele din Geneva: negre sau maron ca roșcovele, mici, nu ca cele din New
York, care-s cât pisicile și vin să-ți ia aluna dintre degete. Veverițele din
Geneva sunt agitate, nevrotice. Pe una o botezasem Foametea neagră iar pe alta
Teroarea roșcovană. Invariabil, Foametea adună febril semințe de cedru pe care
le scoate din conurile uriașe, în timp ce Teroarea o urmărește ca să i le fure.
M-am așezat, ca de obicei, pe bancă, și în timp ce priveam turnurile catedralei
Sf. Petru, reliefate pe coamele albe, irizate de soare, ale Alpilor, vedeam și
luminițele pâlpâitoare ale avioanelor silențioase încolonate pentru aterizare, câte
unul la fix trei minute. Destul de departe, dar nu foarte departe, se vedea
lacul albastru ultramarin, nu turcoaz ca cel din Neuchâtel, cu toate că ambele
sunt glaciare. Nu știu de unde-a venit. L-am văzut abia când mi-a cerut
permisiunea să se așeze lângă mine. „Bien sûr, Monsieur!”, i-am spus și
m-am tras puțin într-o parte.
Inevitabil, privirile ni s-au intersectat o clipă. Avea
ochi mați, de piatră uscată și, exact în centru, două picături albe, lucioase,
cu care mă privea. Purta părul pieptănat pe spate, ceea ce-i făcea fruntea și
mai înaltă, ca o fereastră deschisă și
avea gropiță în bărbie. Două șanțuri nu prea adânci, de-a parte și de alta a
nasului. Mi-a adresat un zâmbet blând. Mi s-a părut frumos ca un actor care
fusese cândva îngrozitor de frumos. Vârsta lui a fost cea care m-a intimidat,
cu toate că de-acum știam că asta-i o prostie. O pală de vânt i-a despărțit
părul într-o cărare și lucrul ăsta a făcut să i se schimbe chipul. Mi se păruse
că are părul grizonat. Acum, căpătase reflexe roșcate ca Teroarea. Sigur, toate
astea s-au petrecut în câteva clipe, așa că era foarte posibil să mă fi înșelat.
Nu avea chelie, așa cum au, îndeobște, bărbații de vârsta lui. Din contră, avea
părul des și degete de pianist. „Ea este Maria”, a zis, și abia atunci am văzut
o femeie subțire, strecurându-se ca o umbră spre ieșirea din parc, o femeie cu
părul lung, negru și lucios, des și aspru. „Ahaaa...”, am zis, neștiind ce
altceva ar fi trebuit să spun. Nu știu de ce, cu toate că nu-i văzusem fața, țin
minte că am avut certitudinea că Maria este pistruiată. Avea siluetă de fostă
balerină. Era înaltă și uscată și în mersul ei era ceva rigid. Dar nu
înțelegeam ce legătură este între femeia care pleca și bărbatul necunoscut care
stătea pe bancă, lângă mine și care avea în poală o carte.
„Aaa, Dostoievski”, am zis, dar cuvintele mai degrabă mi-au
scăpat decât am intenționat să le rostesc. „Oh, da, numai că mi s-a cam șters
din minte”, a zis, de unde am dedus că își adusese cartea ca s-o recitească în
liniștea geneveză a parcului. „Atunci vă las să citiți”, țin minte c-am mai
spus. A început să râdă. „Eu nu mai pot reciti, eu îmi pot doar reaminti”, și
cuvintele lui m-au speriat de-a binelea. Abia atunci l-am privit cu atenție și,
încet, așa cum se developează o fotografie scufundată în baia de acid, am înțeles.
Bărbatul era orb iar Maria, femeia care se depărta spre intrarea în parc era
cea care îl însoțise până la bancă. Ea era bastonul lui de orb. Îmi mai
amintesc că mi s-a făcut rușine și de aceea mi-am cerut iertare că nu
observasem așa o evidență. Dar de-acum îl puteam cerceta fără grijă. Cu toate
că păstrasem senzația că purta cămașă albă, cravată și costum gri, de stofă,
acum vedeam că purta o cămașă cadrilată, moale și călduroasă și un hanorac gri Levi’s, cu fermoar scurt, până pe piept. Blugi negri și
pantofi sport, din piele. Dacă l-aș fi văzut mergând pe stradă, într-un loc
oarecare, la Veneția, la Viena sau la Rio de Janeiro, nu l-aș fi remarcat, dar
aici, stând orb lângă mine, pe bancă, mi-am dat seama că îl cunosc de undeva,
dar nu știam nici de unde, nici cine este. Cu toate astea, oamenii îl
cunoșteau. Un bărbat de vârsta lui, care trecea pe aleea din fața băncii, ăși
soase pălăria și îl salută: „Respectele mele, stimate domn”, zise, se înclină
și se depărtă. Necunoscutul de lângă mine și-a lăsat capul în jos, salutând, la
rândul lui și, nu știu de ce, dintr-odată m-am simțit foarte mândră că eu sunt
cea care stă pe bancă lângă el, ca și cum ar fi fost posesia mea, ca și cum ar
fi fost o somitate iar eu, privilegiata lui parteneră. Recunosc că e plăcut
să simți așa ceva, chiar dacă știu că
asta-i o tâmpenie.
„Vorbește-mi, dacă nu te superi, despre ceea ce vezi
drept în față”, a zis și asta m-a făcut să am senzația că sunt pusă în fața unei
mari încercări pe care eram bucuroasă să o trec. Nu știam cu ce să încep, cu
planul apropiat? Cu cel mai îndepărtat? Cu soarele care acum strălucea puternic
în alb-auriul norilor? Era ca un joc iar eu mă bucuram ca un copil de
încercarea pe care-o aveam de trecut. Asemenea jocuri își pierd savoarea dacă
nu le iei în serios. „O pânză bleu pe care plutesc fuioare de mohair alb. Piscurile
sunt roz, ca trandafirii uscați, pe alocuri aurii, ca în tablourile kitsch. Zici
că a ars ceva care acum se stinge. Poalele munților sunt gri-șoarece și
albastru-cratiță. Verdele smaraldin al cupolei catedralei Sf. Petru undeva,
mult în stânga. Un șir de clădiri mici, mici, multe și înghesuite, un brâu alb
murdar. Apoi, o pată de calm intens, adânc. Lacul este albastru, luminos și
plat. Ca o peruzea încastrată într-un malachit uriaș. Foametea neagră și
Teroarea roșcată sunt pe undeva, pe-aici. Verdele din iarbă urcă spre noi și se
opintește-n tufele de lavandă. Anul ăsta parcul e plin de lavandă, doar în
grădina palatului sunt veșnicii trandafiri, la fel ca în rozariu. Deasupra noastră,
cupola eterată a unei biserici al cărei tavan nu-l vom putea atingeniciodată,
oricât ne-am înălța. Și Maria, pe care o văd apropiindu-se.” „Care Maria?”, a
zis. „Maria, cea care v-a adus și care probabil vă însoțește mereu.”, am
răspuns. „Nu există nicio Maria sau eu sunt cel care n-am văzut-o până acum.”
Am întins mâinile și i le-am atins pe-ale lui, uluită de
ceea ce spusese și parcă încercând să mă conving că el chiar există. Nu a
tresărit. Ca și cum s-ar fi așteptat să-l ating. Ca și cum era firesc să-l ating. Am întors capul după Maria, pe care-o
văzusem apropiindu-se. Intrase prin porțile dinspre stradă, de pe latura
vestică, pe cele prin care și dispăruse. Dar nu era nicio Maria, avusese
dreptate. L-am privit. Părul era, într-devăr, maron-roșcat ca Teroarea, des,
aspru, cu o cărare neglijentă într-o parte. Avea ochi căprui ciocolatii, iar
cele două picături albe, lucioase, erau la locul lor. Și-a tras mâinile de sub
ale mele și mi le-a cuprins în căușul lor, ca și cum ar fi cuprins spațiul
întreg. Ca și cum ar fi fost o pasăre cu aripi uriașe, pe care și le adună în
jurul oului, singurului ei ou. Ca și cum ar fi îmbrățișat o absență. Am stat
acolo, nemișcată, vreme de trei ore. Nu mai eram deloc sigură că era orb. Dar cred
că nici nu mai era important. m-am gândit un timp la lumea din afară, apoi n-am
mai avut alte gânduri, decât că trebuie să ajung la universitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu