Numele meu
este T. Elliot S. James și sunt autorul romanului Amintirile unui nenăscut, semnat Moira Dark. Moira Dark nu există, ceea ce este
o tâmpenie, de vreme ce numele ei este pe coperta
romanului, și nu al meu. Pe scurt, cam la asta se reduce totul. Ceea ce urmează
este povestea însăși. Atât a Moirei Dark (care este cel mult o aparență), cât
mai ales a mea.
Totul fusese
o nebunie care se încheiase grotesc. Și, în timp ce încerca să se edifice
asupra vinovăției sau lipsei sale de vinovăție, se hotărî să ia trenul de 9,26
din gara Waterloo și să plece departe de toată nebunia care se iscase și despre
care nu mai știa dacă-i doar nebunia lui sau una reală, care se propaga rapid,
grație mass-mediei, în tot regatul. Avea sentimentul nașterii unui tsunami
căruia știa cu certitudine că nu avea să-i facă față. Lucrurile se petrecuseră
astfel: Mary avusese sinistra îndrăzneală să moară chiar în ziua în care îl
anunțase, telefonic, că-i poartă în pântece copilul. O fetiță. De-a lungul
celor patru luni de sarcină tăinuită nu dăduse de înțeles nicio clipă că ar
putea fi înscărcinată. Când ecografia și testul ADN stabiliseră fără urmă de îndoială
că despre o fetiță este vorba, abia atunci Mary se hotârse să-i spună. De ce
hotărâse Mary să moară chiar în ziua aceea, asta nu avea s-o afle niciodată.
Cel mai tare îl deranja că nu reușea să pună problema în alți termeni. Nu putea
să se gândească, de exemplu, că totul fusese rodul hazardului, că tragicul
eveniment nu avusese niciun fel de determinism, că, pur și simplu, o mașină
condusă de un puști imbecil, băut, o lovise în plin, în timp ce traversa strada
din fața parcului? Putea admite inconștiența imbecilului, dar nu o putea admite
pe cea a lui Mary. Ea, care trecea întotdeauna prin locurile marcate,
verificând de câteva ori, din ambele direcții, dacă era în siguranță... Să fi
fost atât de fericită încât, transpusă în emoțiile veștii, nu mai ținuse cont
pe unde mergea? Și, ca lucrurile să fie cu adevărat insuportabile, accidentul
se petrecuse în timp ce vorbea cu el la telefon, imediat după ce-i dăduse
vestea. Auzise vâjâitul vântului, vocea ei misterioasă și emoționată, apoi
vestea, scrâșnetul unor caucicuri, apoi un șuierat și o izbitură, probabil
telefonul care-i zburase din mână și se izbise de asfalt. Știa precis unde se
află, îi spusese că tocmai ieșise din parc, parcul pe unde se plimbau împreună
seara, așa că ajunsese la locul accidentului la doar zece minute după sosirea poliției.
Mulțimea tăcută strânsă pe carosabil îi confirmă că inimaginabilul se
produsese. Ipoteza neatenției lui Mary datorată emoțiilor veștii făcuse
lucrurile și mai greu suportabile, așa că se hotărî că este o ipoteză falsă.
Dar nenorocirea cu Mary fusese doar începutul unui șir de necazuri care riscau
să culmineze, azi, cu un scenariu pe care Elliot nici nu îl putea imagina până
la capăt. Așa că se sui în tren, se trânti pe locul inscripționat pe bilet și
căzu într-o reverie adâncă. Trecuseră trei ani de la moartea lui Mary, de la
moartea lui Mary-și-a-fetiței
lor, trei ani de când se suise
ultima oară în același tren care urma să-l ducă și de astă dată tot până în
Wick, în capătul cel mai îndepărtat al Scoției. Azi, trebuia să lase din nou în
urmă o Londră blestemată, dar simțea nevoia să rămână și suficient de aproape,
ca și cum evenimentele puteau fi urmărite numai și numai de pe teritorul
regatului. Avea nevoie de intimitatea acelui orășel de la capătul lumii, de austeritatea
lui liniștitoare, de frigul de acolo, de întinderea nesfârșită a apei, de
imaginea clădirilor vechi, din piatră, avea nevoie să se scufunde în acel loc
unde nimeni nu-l cunoștea și unde nu exista pericolul să fie recunoscut.
Doliul după
Mary și după fetița pe care și-o dorise atât de mult se materializase într-un
roman scris de-a lungul a doi ani de travaliu, travaliul unui doliu pe care-l
investise în douăsprezece ore de muncă pe zi, doi ani în care își imaginase că
este Mary însăși. Cartea se numea Amintirile unui nenăscut
și fusese semnată cu un nume de femeie. Moira Dark. În 342 de pagini povestise
viața intrauterină a celei ce trebuia să fie fetița lui. Trei luni se
documentase în privința evoluției copilului în burta mamei. Făcuse fișe de
lectură amănunțite, cu acribia unui student la medicină hotărât să afle taina
miracolului vieții. Povestea din roman începea la vârsta de patru luni a
fătului, un făt care capătă conștiință de sine, motivație și capacitate de a
alege și care trăiește o viață tainică pe care știe că nu ar putea
reconstitui-o niciodată după naștere, căci ea ar fi uitată în chiar clipa
tăierii cordonului ombilical. O viață intrauterină pe cât de fantastică, pe
atât de reală, despre care oamenii de știință nu știu nimic în afara faptului
că fătul visează. Copilul alege să nu se nască, refuză să părăsească minunata
viață de care a avut parte, știind că cea viața extrauterină va fi una lipsită
de sens. Se sinucide controlând mecanismele de declanșare a nașterii,
întârziindu-le, deturnând întreg acel chimism hormonal, zăbovind în burta mamei
încă două săptămâni, timp suficient ca suprapurtarea sarcinii să-l omoare. O
moarte senină, plăcută, ca efectul unui
drog minunat sau al unei injecții letale care mai întâi te adoarme. Nimic crud,
nimic lacrimogen, nimic dureros. O lungă perorație a unei minți care capătă
înțelepciune, care-și pune marile probleme ale vieții, o viață trăită cu
surplus în doar cele cinci luni și jumătate care-o despart de momentul alegerii
sinuciderii, dispariție mai degrabă, care nu are nimic a face cu sinuciderile
oamenilor depresivi sau bolnavi. O moarte ca o dispariție, cu totul altceva
decât ceea ce înțeleg oamenii prin moarte. Noutatea absolută pe care romanul o
aducea era nu doar perspectiva asupra vieții și a morții a unui copil nenăscut,
ci și, pe de-o parte, tipul de discurs pe care fătul îl desfășoară într-un soi
de limbă primordială, comună tuturor nenăscuților, limbă pe care orice scriitor
își dorește cu ardoare să o inventeze, și, pe de altă parte, comunicarea pe
care fătul o stabilește cu mama lui, transmițându-i intențiile lui, decizia
finală, cu care mama este de acord și, mai apoi, alegerea mamei, ca și viața ei
să se sfârșească odată cu viața copilului, lucru posibil doar prin capacitatea
fătului de a declanșa în trupul mamei un anume mecansim chimic care să asigure
ambele țeluri. Cartea vorbea, în cele din urmă, despre iubire și despre moartea
ca iubire, coferind termenului de moarte un cu totul alt sens, care nu semăna
prin nimic cu sensul dat morții de către oameni.
Elliot știa
că scrisese o carte cum nu mai exista, dar nu avea chef de niciun fel de
publicitate. Trimise prima jumătate a manuscrisului celei mai titrate edituri
londoneze. După numai trei zile fusese contactat prin intermediul căsuței
poștale pe care o închiriase în Wicks și totul fusese stabilit în deplin anonimat.
Primise un cec nenominal, cu parolă, în valoare de 20 de mii de lire, urmând să
încaseze încă un procent de 20% la expirarea tirajului hotărât, dintru început,
la 100 de mii de exemplare. Cartea bubuise pe cerul Londrei literare,
împușcând, în doar șase luni de la lansarea la care autoarea lipsise, patru
mari premii, dintre care două internaționale. Autoarea despre care nu auzise
nimeni, Moira Dark, fusese comparată cu Joyce, cu Pound, cu Bolaño, i se
atribuiseră cunoștințe vaste de psihanaliză, de filosofie, de literatură, de
sociologie, etică și antropologie, se spusese chiar că reușise să răstoarne
toate codurile etice și, mai mult, reușise mai ales să aducă la lumină, în
sfârșit, limba universală. Hollywood-ul se grăbise să pună mâna pe drepturile
de a o transforma în film, de unde Elliot urma să mai încaseze încă 10% din
câștiguri. Aici, însă, avusese o pretenție. Ba chiar două. Voia ca rolurile
principale să fie jucate de Keyra Knightely și Kevin Spacey. Condițiile îi
fuseseră acceptate. Agentul literar pe care-l angajase într-un anonimat la fel
de deplin se ocupa acum de negocierea traducerii cărții, cu atât mai mult cu
cât transferul dintr-o limbă în alta era mai degrabă un moft, nicidecum un act
de traducere așa cum îl înțelegea toată lumea, versatilitatea cărții, datorată
limbii universale, fiind aproape totală. În doar 11 luni de la botez, Amintirile unui nenăscut aproape că făcuse înconjurul globului iar Elliot se
văzu nevoit să părăsească mica localitate scoțiană pentru a-și încasa cec-urile
din diverse locuri ale regatului, pentru ca nimeni să nu-i dea de urmă. Știa
că, mai devreme sau mai târziu, reporterii vor pleca pe urmele femeii care
scrisese cartea iar deconspirarea era ultimul lucru care-i trecuse vreodată prin
minte. Se întorsese la Londra, unde nimeni nu-l cunoștea. Complicația majoră
apăruse în momentul în care tocmai ministrul de externe avusese incalificabilul
prost gust de a se îndrăgosti de autoarea cărții, pe care voia neapărat să o
cunoască. Agentul literar îi anunțase intenția ministrului de a mobiliza forțe
speciale pentru a da de ea (nici agentul nu știa cine este dar era convins că
autorul cărții este o femeie). Atunci s-a văzut nevoit să dubleze onorariul
agentului pentru a păstra tăcerea cu privire la căsuța poștală prin intermediul
căreia țineau legătura. Nu era nicio problemă, avea de unde, iar agentul era
prea hârșit în meserie ca să nu-și dea seama că, dacă și-ar deschide gura,
lucrul ăsta ar fi echivalat pierderii unei averi care cu greu putea fi
estimată.
Faima pe
care cartea ajunsese să o capete într-un timp atât de scurt nu mai era de
natură să-i producă lui Elliot niciun fel de bucurie, din contră, acum se
simțea nevoit să se ascundă cu și mai mare atenție. Avea în buzunarul de la
cămașa cadrilată câteva cecuri care însumau 900 de mii de lire, din care
folosise 60 de mii. Nici nu știa ce să facă cu atâția bani. Nu avea nevoie de
nimic, nu-și dorea nimic. Niciun prieten de-al lui, chiar dacă ar fi citit și
recitit cartea, nu și-ar fi putut da seama că el este autorul. Nu exista nici
urmă de informație care ar fi putut face legătura cu el. În plus, nimeni nu
știa că scrie pentru că, pur și simplu, niciodată nu scrisese nimic. Singura
ființă a cărei grijă (și mai ales dor) o ducea era mama lui. Ținuse săptămânal
legătura cu ea prin intermediul computerului. Îi scria lungi scrisori în care o
mințea povestindu-i că s-a stabilit în Irlanda, că este freelancer și se ocupă cu traduceri, că financiar îi merge foarte
bine și că în curând vor fi iar împreună. Cu doamna James, Elliot avea o
relație cu totul specială. Așa fusese din totdeauna. Domnul James murise cu câțiva
ani în urmă, nici nu mai știa bine câți. După accident, vreme de o săptămână,
James zăcuse cu capul în poala mamei lui, pe canapeaua din camera de zi.
Stătuse acolo trecând dintr-o stare de somn profund, ca de moarte, într-o stare
de halucinație, ca apoi să treacă în stare de somn și apoi în cea de
haluzinație. Rememorând săptămâna aceea, Elliot ajunse la concluzia că, dacă nu
a înnebunit, lucrul ăsta s-a datorat numai și numai capacității mamei lui de a
conține în mintea ei halucinațiile lui și de a păstra, în locul lui, relația cu
realitatea. Nu ar fi putut povesti nimănui acea săptămână în care cine l-ar fi
văzut ar fi putut crede că de durere regresase la o stare psihotică din care nu
avea să-și mai revină vreodată. Doamna James fusese neclintită în certitudinea
necesității unui astfel de doliu. Fusese acolo, cu el, clipă de clipă, minte la
minte și trup la trup, într-o fuziune absolută, fără să spună nimic, fără să-l
dojenească, fără să se sperie, fără să aibă niciun fel de necesități pentru
care ar fi fost nevoită să-l părăsească mai mult de câteva minute, fusese acolo
stând într-o reverie nesfârșită, însoțind visele și halucinațiile fiului său,
neîndoindu-se nicio clipă că starea aceea este trecătoare și că fiul ei își va
reveni. Ceea ce se și întâmplă. În ziua aceea, ultima din cele șapte, fiecare
dintre ei își amintea același lucru: că el deschisese ochii cu o privire
limpede și că privirea lui limpede întâlnise privirea limpede a doamnei James.
Doamna James îl sărutase pe frunte, îi îmbrățișase umerii și-și lipise obrazul
de al lui și amândoi simțiseră cum fiecare îi intră celuilalt în carne și că fiecare
este acolo, în carnea celuilalt, dintotdeauna, și că, oricât de departe ar fi
unul de celălalt, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Își zâmbiseră,
plânseră un strop – un plâns de fericire -, apoi doamna James făcu omletă cu
brânză rasă pe care o serviră cu salată de roșii, băură cafea și amândoi știură
că totul va fi bine. În timpul scrierii romanului, Elliot își dădu seama că
numai acea credință de granit a mamei lui că totul va fi bine făcuse ca
lucrurile să se sfâșească, într-adevăr, bine. Numai capacitatea ei de a nu-și
pierde iluzia și forța ei de a nu renunța fuseseră motivul pentru care el nu
zăcea acum într-un ospiciu de nebuni. Și chiar de-ar fi înnebunit, știa că mama
lui nu l-ar fi dus la ospiciu niciodată, ci l-ar fi luat acasă, acolo unde-i
era locul.
Își făcuse un plan. Nu mai voia să audă de Londra. O va
pune pe doamna James să vândă casa și o va aștepta undeva, într-un orășel din
Irlanda sau poate, cine știe, din Italia sau din Grecia sau din Spania, unde
vor trăi împreună și unde el va continua să scrie. Îi va face mamei o grădină
cu brândușe, flori de piatră, iederă, trandafiri și iasomie, îi va cumpăra un
șevalet nou, vopsele și pensule de cea mai bună calitate, casa va avea verandă
din lemn, cu umbrar larg, unde vor lua masa în fiecare zi într-un loc unde nu
există iarnă, frig, umezeală, ceață și zăpadă, un loc fără temperaturi extreme,
fără zăpușeală, fără dogoarea soarelui. Da, venise timpul s-o întâlnească,
venise vremea să fie din nou împreună, doar să treacă nebunia care se stârnise
grație Moirei Dark și se va ocupa de toate cele pentru a fi din nou și pentru
totdeauna împreună cu mama lui.
Când a deschis televizorul, la început nu a înțeles
nimic. În cele din urmă, a priceput că ministrul de externe o luase razna și
promitea să se sinucidă dacă Moira Dark nu avea să-l caute. Povestea era mai
mult decât jenantă. Camera Comunelor trebuia să se miște cu mare diplomație,
fiind nevoită să se debaraseze rapid de omul care-și pierduse mințile după
scriitoarea peste care nimeni nu dădea. Nu știa dacă să se amuze ca de-un mare
caraghioslâc sau să sperie, imaginându-și cohorte de ziariști și de detectivi
luând regatul în picioare, după urmele lui. Se întrebă dacă se putea încrede
suficient de mult în agentul literar. Da, credea că putea avea încredere, așa
că nu-și făcu griji. Dar când ministru de externe declarase că se va sinucide,
lucruă ăsta fu de natură de a-l pune pe fugă, așa că în acea zi cumpără biletul
de tren pentru Wick și plecă din Londra, hotărât să pivească desfășurarea
evenimentelor din mica localitate de la malul mării. Norocul îi surâse, casa pe
care o închiriase în îndelungatul refugiu de doliu era liberă. Se instală, ca
și cum nu ar fi plecat de-acolo niciodată.
Pentru prima oară în atâția ani, telefonul sună. Stătu
pe gânduri dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, curiozitatea învinse.
-
Trebuie
să vă văd, spuse vocea de femeie, mai degrabă de adolescentă, de la capătul
firului.
-
Pe
cine căutați?, întrebă Elliot.
-
Pe
dumnevoastră, domnule James. Trebuie neapărat să vă văd.
-
Nu
există niciun domn James aici, spuse și închise, în timp ce sudori reci îi
trecură pe spinare. Telefonul sună din nou.
-
Domnule
James, este urgent, zise femeia, cu o voce din ce în ce mai agitată.
Respirația ei i se păru mai degrabă un suspin.
-
Cine
sunteți?, o întrebă.
-
Vă
voi povesti tot, dar nu la telefon. Trebuie să vă văd, zise femeia.
În cele din urmă cedă, mirându-se cât de repede o
făcuse. Făcu un calcul. Nu avea niciun rost să-i dea întâlnire departe de casa
închiriată, de vreme ce tot îi aflase numărul de telefon, așa că, după un minut
de tăcere, îi dădu întâlnire peste o oră.
-
Voi
fi acolo la timp, zise femeia și închise, înainte de a-și lua la revedere.
Când luase hotărârea să plece din Londra spre Wick,
știuse că lucrul ăsta nu va fi pentru totdeauna. A doua zi avea să-și lichideze
facturile și să plece unde-o vedea cu ochii. Era clar că nu mai putea rămâne,
odată ce fusese descoperit. Poate că era ocazia așteptată, de a pleca în
căutarea unei destinații permanente, unde avea să-și aducă mama. poate Italia?
Deocamdată avea s-o întâlnească pe smiorcăita de la capătul firului, să vadă ce
vrea și mai ales cum îl descoperise, după care avea să-și facă bagajul și s-o
taie spre Italia. Poate Sardinia. Se bărbieri, făcu duș, schimbă cămașa cu un
tricou curat peste care trase un pulover subțire, de interior. Se întrebă dacă
s-o servească sau nu cu cafea sau cu ceai. I-ar fi plăcut să bea o cafea
alături de o femeie, dar i se păru că este un gest prea familiar, care invită,
așa că renunță. Nu avea s-o servească cu nimic, îi va asculta povestea, va nega
tot, o va invita să plece și se va apuca de bagaje. Privi în jur. Trei ani.
Trei ani petrecuți între zidurile căsuței închiriate, cu o pauză de doar
douăsăptămâni, când se întorsese la Londra. Se simțea, într-un fel, ca acasă. Dar
știa că nu va fi o problemă să lase totul în urmă. Starea de așteptare i se
păru neplăcută pentru că realiză că o așteaptă pe femeia necunoscută cu
curiozitate și plăcere. Tocmai asta nu-i plăcu.
Fix la ora stabilită, auzi soneria. O femeie măruntă,
cu părul negru și ochi mari, umezi și curioși, ca de veveriță sau viezure, îl
privea din ușă. Întinse o mână micuță dar fermă și așteptă să fie invitată în
casă. După ce-i strânse mâna, Elliot deschise ușa larg și o pofti înăuntru fără
un cuvânt. Îi era frig. Își strângea fulgarinul în jurul trupului subțire.
Vântul se întețise și ploaia măruntă îi umezise părul care devenise lucios.
Elliot întinse mâinile, dându-i de înțeles că așteaptă să-și dezbrace
fulgarinul. Îl atârnă în cuier și o luă spre living. Femeia îl urmă cu sfială.
Îi făcu semn spre fotoliul dinspre fereastră, după care luă loc pe celălalt
fotoliu. Era caraghioasă. Lui Elliot în venea să râdă. Se așezase pe marginea
fotoliului și acum stătea cu spatele țeapăn, cu mâinile în poală, ca la școală,
de parcă aștepta să înceapă interogatoriul. Elliot continuă să tacă, lăsând
atmosfera să devină din ce în ce mai tensionată. Nu simțea niciun fel de
tensiune, dar știa că pentru ea lucrurile stăteau cu totul altfel. Începu s-o
cerceteze fără jenă, pe-ndelete. Femeia purta o rochie simplă, de culoarea
oului de rață, un ou de rață care uneori părea gri, dintr-un tricotaj moale și
cu siguranță călduros, o rochie dreaptă, pe lângă corp, nici strâmtă, nici
largă, cu mâneci lungi, care se ridicase jumătate de palmă deasupra genunchilor
ca de copil și care se așezase în așa fel încât îi făcea femeii un pântec
caraghis, rotund, ca și cum ar fi fost însărcinată. La mâna dreaptă avea o
brățară din pietre verzi, întunecate, probabil malachit, pietre mari, de formă
neregulată, întocmai ca cele pe care le purtase, în altă viață, Mary. Se numeau
nuggets. Mary își cumpăra pietrele și accesoriile necesare
bijuteriilor și le lucra singură. Unele denumiri îi rămăseseră în memorie:
turcoaz, aventurin, chrysocolla, unakit, cuarț, agat, moonstone, labradorit,
aquamarine, ametist, perle. Rememorarea îl emoționă. Mary dezvoltase o întreagă
industrie, făcea coliere, brățări și cercei, inspirându-se de pe site-urile
rusoaicelor, pe care le considera cele mai creative femei din lume. În ultima
vreme se îndrăgostise de perle. Preferatele ei erau perlele baroque și keishi.
Femeia din fața lui tuși ușor, scurtându-i reveria. Avea tenul foarte alb, de
parcă era anemică. În tot cazul, era un ten nevăzut de soare, ca și cum ar fi
stat toată viața în casă. Ceea ce îi dădea o aparență cu totul specială era
culoarea ochilor. Un verde transparent care lui Elliot îi dădea senzația că
privește prin ei. Nu era machiată. Să fi avut în jur de 30 de ani, poate chiar
mai puțin. Șuvițele umede îi atârnau, pe lângă obraji, până în dreptul
umerilor. Avea pomeți înalți, osoși și frunte lată. Era drăguță, conchise
Elliot. Dacă ar fi avut vreo 10 kg în plus, ar fi putut fi chiar frumoasă. Avea
sânii mici. Nu purta sutien, era foarte limpede, dar forma lor abia de putea fi
zărită prin tricotajul gros. Stătea acolo, mică și speriată, cu umflătura
aia caraghioasă în poală. În cele din
urmă, spuse:
-
Mă
numesc Moira Dark.
Elliot crezu că face mișto de el. Se enervă, dar păstră
aparența de calm.
-
Știu
că nu mă credeți, dar mă numesc Moira Dark, spuse și scoase la iveală, Elliot
nu-și dădu seama de unde, actul de identitate. Într-adevăr, pe act stătea
scris, clar ca lumina zilei, numele Moira Dark iar fotografia o înfățișa pe ea,
femeia din fața lui.
-
Așa,
și? Ce-i cu asta?
-
Aveți
răbdare să mă ascultați. E halucinant. Știu, nu mă veți crede, dar aveți
răbdare, ascultați-mă cu atenție, zise agitată.
-
Dă-i
drumul, zise Elliot, încercând să dea senzația de nepăsare, ca și cum nu putea
avea de-a face cu povestea femeii care-și spunea Moira Dark. I se păru că
numele chiar i se potrivește.
-
Fără
îndoială că sunteți la curent cu povestea cu ministrul de externe. Cred că este
mai mult decât evident că nu am nicio legătură cu Moira Dark, autoarea cărții Amintirile unui nenăscut. Din nefericire, sunt victima acestei povești.
Problema e că nimeni nu mă crede. Sigur că am cumpărat cartea. Am citit-o de
trei ori. A trebuit să-mi schimb numărul de telefon, să renunț la contul de
e-mail, nu mai pot ieși din casă fără ca vreun reporter să fie pe urmele mele,
mi s-a aflat și noul număr de telefon și, de când cu ministrul de externe, am
început să primesc amenințări. Așa că am venit să mă salvați, zise femeia
dintr-un foc iar vocea ei avea un ton pe cât de temperat, pe atât de ferm.
-
Ce
legătură am eu cu toate astea și de ce-aș vrea să te salvez? Nici nu te cunosc.
Moira Dark puse actul de identitate pe măsuța dintre
cele două fotolii. Privi spre fereastră. Profilul semăna cu cel al unei
grecoaice. Elliot observă șiragul de pietre de la gât. Le numără pe cele pe
care le putea vedea. Erau treisprezece. Înmulți cu doi și mai adaugă șase,
atâtea câte credea că sunt ascunse sub păr. Îi dădu 32. Le numără apoi pe cele
de la brațară. Îi dădu 13. Totalul pietrelor era 45, adică exact vârsta lui,
remarcă în gând, cu surpriză. O auzi când începu să plângă. Începuse să se
plictisească. Avea de gând să rămână neclintit, neagând că ar avea ceva de-a
face cu necazul Moirei.
-
Dumneavoastră
ați creat această problemă, o auzi spunând cu glas moale.
Îl privea drept în ochi. De fapt, îl înfrunta și Elliot
avu sentimentul că femeia nu mai avea de gând să-și retragă privirea. Continuă
să tacă.
-
Nu
sunt chiar ultima proastă, spuse, într-un târziu. Știu că dumneavoastră ați
scris romanul. Nimeni altcineva decât dumneavoastră.
Pe Elliot îl umflă râsul, dar era un râs nervos.
„Devine interesant, chestia asta merită savurată cu un ceai alături”, spuse și
se retrase la bucătărie, un simplu subterfugiu, de altfel. În camera de zi se
afla singura femeie din lume care știa cine este autorul cărții, iar el habar
n-avea cam ce ar trebui să facă de-acum. Se întoarse cu ceștile cu ceai.
-
Și
cum ai ajuns la concluzia că eu aș fi scris cartea despre care vorbești?
Moira luă ceașca fierbinte și o așeză pe genunchi,
ținând-o cu ambele mâini, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească. Elliot
văzu din nou degetele subțiri. Avea unghii îngrijite și lăcuite cu lac
transparent. Nu purta inel. Și nici verighetă.
-
În
carte există trei pasaje care te-au dat de gol. În două dintre ele descrii
plaja, așa cum se vede de pe fereastra livingului. Acestui living. În cel de-al treilea descrii casa, așa cum se vede de pe
plajă. Inițial am recunoscut Stânca Diavolului, nu după nume, ci după formă,
numele l-ai inventat tu. Locuiesc doar două străzi mai jos, așa că zona îmi e
foarte cunoscută. Aici am copilărit. Am mers pe plajă zile-n șir, ca să mă
conving că despre zona asta este vorba. În cele din urmă, am detectat casa,
după propria-ți descriere. Am aflat apoi numele tău. Nu a fost deloc greu. Am
recitit fiecare pasaj, ca să mă conving că nu mă înșel. Nu, nu mă înșel, numai
tu o puteai scrie. Nu știu cum ai ales numele autoarei, bănuiesc că a fost, pur
și simplu, o întâmplare, dar s-a nimerit să fie numele meu. Așa cum s-a nimerit
ca, în afară de Moira, să mă mai cheme și Mary. M-am întrebat dacă nu cumva la
mijloc o fi mai mult decât hazardul. Nu știu. Ce știu e că nu am nicio vină că
lucrurile stau așa. Știu că nici tu nu ai, dar mai cred că ai o datorie morală
în privința mea. Hazard, nehazard, lucrurile stau întocmai cum îți povestesc
iar eu nu știu cum să mă mai descurc în situația pe care tu ai creat-o.
Elliot își dădu seama că ar fi fost o prostie să mai
nege evidența, dar nici nu-i venea s-o confirme. Fata era isteață, fără
îndoială. Mai era și drăguță pe deasupra. Simplul fapt că trecuse la persoana a
II-a singular îl făcu să privească lucrurile altfel. O mișcare mentală de
apropiere venită din partea Moirei avusese drept efect o mișcare similară din
partea lui. Ar fi putut nega toată povestea, dar asta ar fi determinat-o să dezvăluie
presei adevărul. Trebuia să recunoască, femeia fusese amabilă și venise mai
întâi să-i ceară ajutorul. Deducea că, dacă nu i l-ar fi acordat, ar fi nevoită
să dezvăluie totul pentru a-și recăpăta liniștea. Așa că nu avea sens să nege.
-
Și
cum anume te-ai gândit că te-aș putea salva?
-
Presupun
că ai motivele tale pentru care ai semnat cartea cu numele unei femei, așa că
am exclus o posibilă dezvăluire. Singura modalitate ca tu să rămâi anonim este
să mă iei de soție și să plecăm naibii de-aici. Sau să plecăm de-aici și să mă
iei naibii de soție. Astfel mi-aș schimba numele și mi s-ar pierde urma. Nu
înseamnă că va trebui chiar să fiu soția ta, înseamnă doar că mi-ai da o mare
mână de ajutor, zise și luă o gură de ceai.
Elliot trebui să recunoască ingenuozitatea planului,
care i se părea o nebunie, dar și disperarea femeii, dacă putuse să-i treacă
prin minte așa ceva. Anonim, adevăr, soție... cuvintele pe care Moira la
alesese exprimau, condensat, trecutul lui cu Mary. Acum îl vedea ca pe un cerc
decupat dintr-un cerc mai mare sau din ce formă o fi avut viața lui. Sau ca pe
o creangă ruptă dintr-un copac, copacul vieții lui. Ca și cum, pe nepusă masă,
într-o zi apare cineva care-ți smulge, într-o clipă, un braț. Viața e un
nonsens, se gândi, și însoți gândul cu o involuntară grimasă de lehamite. Nu
c-ar fi fost vreo noutate, o știa prea bine, o știa dintotdeauna, dar când o
întâlnise pe Mary simțise că viața lui căpătase un sens. Viața e mincinoasă,
își mai spuse, concluzionând. Să te naști fără niciun sens, să capeți unul și,
după o vreme, să ți se ia totul. Reușise atât de bine, atâta vreme, să
ocolească orice rol care i-ar fi putut atribui vreo misiune pe lume și,
deodată, se trezise că râvnește după rolul de tată. În rolul de soț se simțise
cât de se poate de comod, Mary își putea duce de grijă singură, niciodată nu-l
făcuse să simtă că în calitatea lui de soț are vreo răspundere anume față de ea
și poate chiar ăsta fusese motivul pentru care o iubise. Reușise să-i conserve,
intact, sentimentul de libertate. Când colo, ce aflase? Că Mary e o creangă
viguroasă din arborele vieții lui și că amputarea, dacă nu reușise să-l
prăbușească în nebunie, cel puțin îl dezechilibrase suficient cât să fie
necesar un travaliu de doliu materializat într-un roman.
Abia acum realiza că nu, nu fusese liber niciodată, cu
atât mai puțin în cei doi ani în care scrisese romanul, iar acum avea senzația
că, de pe fotoliul din fața lui, viața îl privește drept în ochi. Iar viața
avea ochi mari și umezi, părul i se uscase, avea mâini cu degete firave, cu
unghii lăcuite, viața avea cam 1,65 m și era îmbrăcată într-o rochie simplă,
gri sau ou de rață, călduroasă. O rochie cu burtică. Viața avea vreo 30 de ani
și bea ceai, preparat chiar de el. Viața avea păr negru și purta mărgele și
brățară din malachit și mai că nu-l amenința. Asumă-ți, zicea viața. Asumă-ți
că tu ești cineva care sunt eu. Asumă-ți că ești Moira Dark, chiar dacă nu ești
Moira Dark.
În timp ce toate astea-i treceau prin minte, în timp ce înțelegea cam
cum vin lucrurile, lui Elliot i se făcu teamă să înțeleagă mai departe, dar era
ceva ce nu putea fi oprit. Acum se simțea legat de femeia din fața lui iar
lucrul ăsta îi oferi, brusc, o surpriză pe care abia de putea s-o ducă. Află că
tocmai libertatea fusese cea care, acum, îl făcea vinovat. Moira avea dreptate,
el era cel care o inventase, ca să se pună pe el la adăpost. Dar, de vreme ce
ea deja exista, tot ce acum decurgea din faptul de a fi inventat-o, așadar din
faptul de a nu se fi asumat în identitatea lui reală, era nimic altceva decât o
consecință a libertății de a alege anonimatul. Elliot nu mai înțelegea nimic,
raționamentul devenise încâlcit. Închise ochii, lăsându-și capul pe speteaza
fotoliului. Se simțea obosit, de parcă totul era o invenție de-a lui, o
invenție a unei minți bolnave care-și crease o lume a ei în care lucruri
întâmplătoare se constituiseră în determinisme care trasau, de-acum, destinul
lui real, căruia nu i se putea sustrage. Ar fi vrut s-o roage pe Moira să vină lângă el, să-l atingă, să-i spulbere
gândurile, construcțiile acelea care decurgeau unele din celelalte și care
creionaseră o imagine îngrozitoare, simțea nevoia ca Moira să-i confirme că
niciunul din toate acele gânduri nu există cu adevărat, că totul e doar în mintea
lui, că nu există niciun roman, nicio Moira Dark, că nu existase nicio Mary și
niciun făt, și mai ales că nu există niciun ministru de externe nebun care
să-și dorească atât de mult s-o cunoască pe Moira Dark încât să fie dispus să
se sinucidă. Căci problema cea mare în acest moment era ministrul de externe.
Prin urmare, scriind cartea inventase o femeie care exista, și, drept
consecință, acum exista și un nebun care voia să se sinucidă din pricina femeii
inventate de el. Moira avea dreptate, el era cel care crease întreaga nebunie,
așa că el trebuia să fie cel care avea să rezolve totul. Dar cum ar putea-o
face?
Deschise ochii.
Nori grei târau cerul înspre partea din dreapta a ferestrei, pe care vedea
profilul grecesc al Moirei, nemișcat, ca și cum ar fi fost o imagine decupată
dintr-un album de artă, lipită apoi pe perdea. O imagine din hârtie. Dacă ar refuza
planul Moirei, în două ore sau în chiar mai puțin de-atât s-ar trezi cu presa
la ușă și totul s-ar termina. Totul, adică liniștea și libertatea lui. Viața.
Dacă l-ar accepta, s-ar îngropa într-o minciună și ar rămâne toată viața la
mâna ei, ceea ce era cu totul inacceptabil, căci asta avea aceleași consecințe
ca în prima variantă. Ar putea să lase totul la mâna hazardului, ar putea nici
să n-o refuze, nici să accepte, ar putea să aștepte să vadă ce se întâmplă, dar
îi era de pe-acum milă de biata femeie, care, nici ea, nu avea nicio vină.
Habar n-avea ce să facă. Se simțea în plin infern, iar infernul acela era
tocmai libertatea lui de-a alege. Alegere care nu era, nicidecum, liberă, de
vreme ce putea imagina anumite consecințe ale oricărei variante ar fi ales. Ce
dracu e asta, se întrebă, în timp ce profilul Moirei se mișca încet, în
obscuritatea care devenea din ce în ce mai densă. Un fulger silențios desenă pe
cer un zig-zag strălucitor, luminând o clipă bucata de hârtie lipită pe perdea.
Și, în întunericul care căzu, Elliot avu sentimentul că viitorul deja a început
și că prezentul nu există.
Adevărul e că Moira îl ispitea. Planul ei părea unul pefect
și, nu știa de ce, simțea că poate avea încredere în ea. De fapt, nici n-avea
încotro, trebuia să aibă încredere, era nu doar varianta cea mai la-ndemână, ci
și cea mai convenabilă.
-
Ok,
spuse, sunt de acord. Facem cum spui, îi zise și auzi oftatul de ușurare al
femeii, care imediat începu să plângă. Și acum, dacă tot îmi vei fi nevastă,
vino încoace, lângă mine.
Moira stătu pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi
cântărit dacă cererea lui merita să fie luată-n considerare. De parcă ar fi
cântărit dacă cererea lui trebuia luată-n
considerare. Avea deja răspunsul, știa ce urma să facă, ceea ce nu știa era la
ce întrebare răspundea ceea ce alesese să facă. Se apropie de fotoliul în care
stătea Elliot, cu toate că nu înțelegea cam unde ar putea lua loc lângă el. Ori
fotoliul era prea strâmt, ori Elliot era prea mare. Elliot o trase de mână ca
să i se așeze în poală. Era ușoară ca un pui de găină. Ca un fulg. Râse și
râsul risipi ceața aia de gânduri în care se zbătuse ca și cum ar fi încercat
să înoate într-o mlaștină.
-
Trupul
ăsta are nevoie de ceva putere pentru viața care ne-așteaptă, spuse și se
ridicară, luând drumul bucătăriei. Hai să-ți pregătesc ceva de mâncare, ești
slabă moartă.
Moira – avea să constate în bucătărie – era chiar
frumoasă. Ca și cum secretului plan al vieții lui viitoare îi fusese hărăzită o
cinică dimensiune estetică. Mai întâi trase oblonul, așa cum făcea mereu când
se lăsa seara. Deschise frigiderul, întrebându-se ce oare să inventeze pentru
Moira. De ce oare voia deja s-o impresioneze cu talentul lui culinar, nu știa.
Adevărul e că îi plăcea să gătească, și îi plăcea să gătească pentru că îi
plăcea să mănânce bine. Când gătea, nu de puține ori i se întâmplase să aibă revelații,
și lucrul ăsta îl ținuse minte pentru că se petrecuse de ptrei ori. Numai cine
gătește de plăcere știe. Moira se oferi să spele salata verde scoasă din
frigider iar Elliot nu putu să nu remarce rapiditatea cu care rupsese frunzele
exact de unde trebuiau să fie rupte, apoi lăsase jetul rapid de apă să spele
fiecare parte a fiecărei frunze, după care clătise chiuveta și aruncase cotorul
la gunoi, după care se orientase rapid spre un bol din sticlă încăpător,
deasupra căruia rupsese foile în bucăți potrivite.
-
Salata
nu se taie, se rupe, spuseră, amândoi în același timp și cu aceleași cuvinte.
După care se priviră o clipă și râseră împreună.
Pentru Elliot fusese un moment important, deoarece găsise
un prim acord cu Moira. Cel puțin din punct de vedere gastronimic Moira părea
că face parte din aceeași categorie cu el, ceea ce nu era deloc puțin lucru,
chiar dacă, privind-o, ar fi spus mai degrabă că Moira, de obicei, nu mănâncă.
-
Și
cu ce spui că te ocupi?, întrebă, dându-și brusc seama că nu știe nimic despre
ea.
-
Sunt
detectiv particular, zise Moira.
-
Îți
bați joc de mine?, zise Elliot, căruia nu-i plăcu deloc răspunsul ei.
-
Chiar
deloc, veni răspunsul.
Un răspuns simplu și sincer, un răspuns la fel de bun
ca oricare altul, gândi Elliot, în timp ce feliá, în fâșii subțiri, trei
fileuri de anchois pe care le răspândi deasupra salatei. Moira deschisese ușa
suspendatului de unde acum îi dădea la mână uleiul de măsline, oțetul balsamic,
plicul cu mărar uscat, sarea (o alese, din cele trei sortimente, pe cea roz, de
Himalaya). O clipă i se păru că Moira este copia lui feminină, că are aceleași
gusturi cu el, o copie care este cu un pas înaintea lui, anticipând corect
fiecare gând, fiecare mișcare.
-
Trebuie
să ne grăbim puțin, îi zise fata, i-am promis că cel târziu la orele 22 sunt
înapoi.
Elliot simți un vertij ușor. Își bătea joc de el? Da,
probabil că da.
-
Despre
ce naiba vorbești?, o întrebă, după care se înecă cu nimic și începu să
tușească nervos.
-
Vorbesc
despre ministru.
-
Despre
care ministru? Ce dracu vrei să spui?
-
Ministrul
de externe este la mine acasă, mă așteaptă, zise Moira, calmă.
Elliot lăsă din mână cârpa pe care se ștersese de ulei
și se sprijini, o vreme, de marginea mesei, privindu-i fix chipul impasibil.
Își aprinse o țigară, turnă o cantitate apreciabilă de cognac într-un pahar
bombat, trase o dușcă și conchise:
-
Am
impresia că am devenit bătaia ta de joc. Nu cred o iotă din ce spui. Așa că te
poftesc afară și îți spun de pe acum că într-un ceas am dispărut de-aici,
pentru totdeauna. Spală-te pe cap cu toată povestea ta, cred că ești nebună.
Nebună, femeie, auzi? Ești nebună!
-
Am
luat în considerare și posibilitatea asta, zise Moira, la fel de calmă. Sigur
că ești liber să faci ce vrei, numai că mâine vei citi în orice ziar, oricât de
umil ar fi, că ministrul de externe al Angliei s-a sinucis în apartamentul
Moirei Dark. Cred că te vei simți vinovat că nu m-ai crezut. Și mai cred că
lucrul ăsta încă poate fi evitat. Este suficient să vii la mine-acasă și să-i
lămurești ministrului lucrurile. Doar tu o poți face. Nu cred că este atât de
nebun încât să nu te creadă. Cel puțin nu pare deloc nebun.
Lui Elliot i se păru că totul nu este altceva decât un
mare hohot de râs plin de cinism. Absurdul era atât de grotesc încât nu putea
imagina chipul celui care pusese la cale enormitatea în care era prins. Trebuie
că era vorba despre cineva foarte bolnav la cap. Derulă rapid în minte
scenariul întâlnirii cu ministrul și posibilele lui consecințe și i se păru
atât de dificil de suportat așa ceva încât nici prin cap nu-i trecea să-i dea curs.
Hotărî că pur și simplu este o poveste care nu-l privea și în care nu avea ce
căuta. Mai trase un gât de cognac și aprinse o altă țigară. Cina era
compromisă, nu mai avea chef să mănânce, iar Moira... Moira, la dracu, n-avea
decât să facă ce dorește.
Un tunet puternic, pe nepusă masă, îi întrerupse
reveria. Se sperie. Deci Moira Drak nu există, își spuse, Moira Dark este doar
un pseudonim, dar Moira Dark este cea care stă acum și mă privește, acuzându-mă
că pseudonimul meu i-a întors viața pe dos. Un nebun vrea să se sinucidă pentru
că s-a îngrăgostit de un pseudonim întruchipat de o femeie reală, iar vina
urmează să fie strict a mea, așa gândea Elliot în timp ce Moira continua să-l
privească nemișcată. Devenise din nou o imagine decupată dintr-un album uriaș.
O imagine tridimensională care acum stătea în fața lui, cu mâinile încrucișate
la piept, așteptând decizia lui ca și cum ar fi fost un om adevărat. Ar fi dat
orice să afle că toată nebunia nu era altceva decât un coșmar și că lucrurile
alea nu existau decât la el în minte. Întinse mâna și dădu de carnea caldă și
calmă a Moirei. Deci Moira chiar exista, iar el nu avea deloc, dar absolut
deloc, așa cum spusese Moira, libertatea de a alege ce să facă. I se făcu
greață. Îi venea să vomite. Toți banii din lumea nu făceau cât situația în care se trezise absorbit, ca
de-un mare vârtej căruia nu i se mai putea împotrivi. Făcea parte dintr-un banc
polițist de prost gust, un banc cu femei-năluci, cu miniștri de externe nebuni
și cu un făt care-și scrie memoriile și care produce o mare încurcătură. Se
uită la ceas. Era 21,42. Mai avea, așadar, la dispoziție maxim cinci minute în
care trebuia să decidă. Nu, nu era deloc liber să aleagă, era nevoit să aleagă
varianta cea mai oribilă, întâlnirea cu ministrul de externe.
-
Și
apoi?, o întrebă.
-
Apoi
vom mai vedea, îi răspunse.
La orele 12,24 intrau amândoi pe ușa casei lui Elliot. Elliot
era aproape beat, Moira era calmă și veselă.
-
Tare
tipul, zise Elliot, încercând să-și agațe în cuier geaca din piele dar nimerind
numai pe de lături. Nu mă îndoiam că are rasă, se vedea de la două poște. S-a
terminat cu cei din generația lui, s-a terminat cu aristocrația, e ultimul
specimen. Țara asta are nevoie de el. Mă bucur că l-am cunoscut.
Se împletici până la fotoliul din living, unde se
prăbuși fericit, trăgând-o pe Moira lângă el. Își potrivi capul în poala ei,
spunându-i ca va adormi și că e liberă să facă ce vrea, dar în liniște,
promițându-i, pentru dimineață, cel mai bun mic dejun din viața ei. Închise
ochii zâmbind. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai simplu și mai bine.
Știa ce-avea de făcut. Se va întoarce acasă cu Moira, o va lua pe mama lui și
vor pleca împreună în Sardinia. Sau poate în Grecia. Adormi, având senzația
unei mici zvâcnituri venită din pântecul cald al Moirei, drept în tâmpla lui stângă.
Ce își mai amintea era că se gândise că e prea beat ca ceva să fie adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu