Infanta

Cu mersu-i șovăielnic, înfrigurat de ploaie

Marchizul de Leone pășește în odaie.

Oh, îl ador, deci nu-i cer pantofii să și-i șteargă,

Ah, cum pășește falnic și mantia-i cea largă

Se-nvolbură ca valul ce-aleargă către țărmuri.

În vene-mi bate-o tobă și-n inimă, alămuri.

Iatacu-mi îl așteaptă cu-atlazuri ape-ape

Pe pat, roze-n mătăsuri iubirea să ne-ncape

Pândesc de prin grădină efluvii efemere

Când soarele de cupru cu razele-n scădere

Mai scânteie o dată-n frunzișurile-aceste

Din care se-ntrupează, precum dintr-o poveste

Incandescentă, luna. Se tânguie în port

O liniște adâncă. E noapte. Ceasu-i copt.

Înfășurați în patimi, rostogolind tristeți

Până pe glezne suple urcate pe pereți

Ne-am tot iubit o noapte și pân’ la răsărit

Marchizul de Leone, pe sânu-mi adormit

Visat-a cu ochi limpezi la nemurirea vieții.

Azi, pulpele-mi rotunde le cântă alți: poeții.

Marchizul stă și scrie-n iatacul de la stradă

La transcendență-ncearcă, în taină, să acceadă

Nisipul din clepsidră rostogolește clipe.

A mai trecut o viață. Se scutură tulipe

Și pagini se adună sub pana lui. Eu torn

Shiraz în cupa-mi goală și singură de dor

Dau foaia mai departe citindu-l pe Leone

Și plouă peste roze în ritmuri monotone

*

Infanta toarnă-n cupe de-argint, încet, lichiorul

Din pantofiorul fraise lucește, alb, piciorul

Dar graba mi-e dușmancă, s-o iau mai despacito

E calea cea mai bună. Aici sunt incognito.

Un roz de perlă mată în decolteu coboară.

Din ochi îmi ies văpăi. Dorința mă omoară.

Răbdare, Don Leone, blând gândul îmi șoptește

Pe când dulcei Infante gurița-i ciripește

În ne-nțeleasa-i limbă din patria ei bască.

Dușmani îmi sunt aceia din stirpa ei domnească,

Dar pentru ea mauru-și va ține demn, în teacă,

Oțelul de Damasc, atât îi e de dragă!

Se-ngână zi cu noapte. Tăcerea-ncet sporește

Cutremurând vitralii. Dorința se-ntețește.

În faldurile-i ample brodate-n fir de aur

Pândește-o taină-adâncă. O văd ca pe-un balaur.

Ne sta-vor împotrivă obârșia și neamul

Dușman e tot ce mișcă, și râul, dar și ramul

Amorul mi-este lege, infanta mi-e regină

Mintea mi-a tulburat-o chiar de nu e virgină.

Precum Venetis, orbul, pe o tipsie largă

Voi cere să se-aducă, de cea ce-mi este dragă,

Tribut, atâtea inimi a celor ce-au văzut

Lumina orbitoare-a iubitei mele nud.

Parfum de micșunele răzbate din fereastră

Sau din fântân’-adâncă, din rochia ei albastră?

Par stoluri de cocoare mișcările ei lente.

Însângerează zarea mușcate insolente

Și se scufundă noaptea-ntre coapsele-i de foc.

Infanta între ele timid îmi face loc.

Mă-nghite-ncet pământul..., visez forsythia...

Venetis, pianistul, știa el ce știa!

*

Infanta sare gardul și-mi vine în odaie

Cu trupul ei de roze, cu trupul ei de ploaie

Și ploaia bate-n geamuri. În vază roza moare.

Mă va iubi Infanta? Mă va iubi ea, oare?

Se-ncumetă-asfințitul să zăbovească-o clipă

Pentru-a-i privi, lung, brațul. Iar brațu-i e aripă.

Îi dau lichior de mure. În ceașcă-i torn ibricul.

Cafeaua face spume. Prin noi trece nimicul.

Iar timpul stă și-așteaptă minunea să se-ntâmple,

-n ceasornic cresc rugine. Încărunțesc pe tâmple.

Infanta vrea bezele, dulcețuri, baclavale.

Imaginez și raiul, și iadul dumisale.

O-ncânt cu poezie, o-ncânt cu Fleurs du mal

Infanta scoate limba. De sub tiranic șal

Un umăr alb ca bulbul zambilei primăvara

Țâșnește egolatru. Și, iată, trece seara.

Iar când copila iese din rochia-i arogantă

Se tulbură oglinda. Măreață-mi ești, Infantă!

Măreață precum luna când strălucește-o clipă

Doar pentru-a-ți lumina brațul tău lung, aripă.

Măreață ca secunda ce-mparte totu-n două

Rupând viața de moarte. Infanta vrea să plouă!

Prin adâncimi de ceruri trec stoluri mari de grauri

Și róchia-i face valuri din care ies balauri.

Îi înfloresc în poale roz crini și toporași,

În venele-mi bătrâne curg râuri cu luntrași.

Mă pizmuiesc și luna, luceafărul cu stele.

În veci nu reuși-vor păcatele să-mi spele

Nici rugi, nici acatiste. În tine-mpodobită,

Infantă, tu sfidează și arta, Afrodită!

Din tine, că ești dulce și-amară ca otrava

S-a inspirat timidul, perversul Calatrava

Când a visat șerpeasca Bodegas Isios.

Nicicând un muritor ți-a fost mai credincios.

Ah, trupul ei de roze învolburează patul.

Infantă, ești frumoasă și neagră ca păcatul.

În tine este iadul, iar iadul e un cânt.

Renunț la-mpărăție! Renunț la Duhul Sfânt!

De-ar fi să mă îmbuce bucată cu bucată

Hienele, șacalii și omenirea toată,

De-ar fi, de-a ta pricină, în moarte lent să trec,

Oh, orice-ar fi, Infantă, din tine nu mai plec.

O floare carnivoră mai roșă ca cinabrul

Mă mistuie tăcută. Și cade candelabrul.

*

Cafeaua e-n ibricul pudrat cu coriandru,

Un boț de lumânare lucește-n palisandru

Iar patefonul tace și înfloresc rugine

-n pendula locuită de-un timp ce nu revine.

Zaharisesc moi fructe sub pârguite roze

Când pe Infantă-o-ncearcă molatice nevroze.

Întinde-o mână-ncet, parcă tot vrând a spune

Ceva ce-i rătăcește, prin minte, fără nume

În poala rochiei ample mai roză ca porfirul

Mi-aștern cu grijă capul și gându-și pierde firul

Infanta poruncește. Vrea fluturi Nymphalidae

Cu aripioare-albastre, de nu, se sinucide.

Mă fac că-s ocupat cu lichiorul de frăguțe

Vreo patru vrăbiuțe se ceartă în crenguțe

Când o sărut pe buze, Infanta-și pierde firea

Și pe boticu-i dulce îi văd nemulțumirea

În ochii ei albaștri trec lente submarine

Acum vrea o căpșună-n sirop de mandarine

În coama ei cea neagră stă agățată luna.

Infanta este goală. Dansează ca nebuna.

Mă soarbe tot de vlagă-ntre coapsele-i barbare.

Prin cerul alb și rece trec stele călătoare.

*

Infantă, pentru tine, voi merge în Egipt

Să îți aduc pe-o tavă brodată în argint

O peruzea uriașă, turcoaz ca ochii tăi

Ce-s mai adânci ca ceața ascunsă între văi,

Din Persia covoare-n mătase diafană

Îți voi trimite iute, ființa ta profană

Să își afunde mersul cu care-nnebunești

Plăpândul-mi suflet, bietul, și oastele turcești.

Voal, fildeș, șaluri, cercei, brățări vopsite

Ți-or veseli făptura și pulpele-arcuite

Le-oi unge cu balsamuri în nopți de chihlimbar

În care te iubi-voi ca un pervers barbar.

Misterul lumii-acestea, infantă, nu contează

Atâta timp cât sânu-ți dalb lângă-mi piept vibrează,

Doar tu ești nemurirea, iar aștrii sunt minciuna

Spre care mă vrăjește, din bolta ’naltă, luna.

Infantă, tu ești versul ce pana mea îl scrie

Când mintea îmi visează, frenetic, poezie

Iar ea îmi e mormântul ce-l sapi cu mâna-ți lungă

Când îmi dezmierzi grumazul de parc-ai spune-o rugă

Infantă, ești aievea sau doar imagerie?

Un biet ostaș te naște într-o tutungerie.

(tablou de Lars Elling - Infanta)