Boeuf bourguignon

     Ca să-l asigur că nu sunt foarte rănită de cuvintele lui de-aseară, îi trimit un sms în care-l întreb ce preferă să mănânce la cină, boeuf bourguignon gătită de mine sau mâncare chinezească din oraș. Îmi răspunde printr-un emoticon, fața aceea galbenă, hlizită. Știe foarte bine că ăsta nu este un răspuns, dar și eu știu că este un mod de a-mi transmite că se simte vinovat pentru ultimele cuvinte ale discuției de pe balcon, dinainte de-a merge la culcare. În același timp, îmi pasează alegerea meniului. E ca și cum mi-ar comunica ori că nu contează ce mănâncă, ori că este galant, lăsând la alegerea mea masa de seară. Așa că scot din congelator bucata de vită cu os și o pun la fiert, în oala specială din fontă, cu capac. Chestia asta se gătește lent, în câteva ore. Vreo cinci.

     Problema noastră - nu singura, dar cea mai importantă – este că avem opțiuni poltice diferite. Diferite e puțin spus, corect ar fi să spun radical diferite, adică totalmente opuse. I-am propus să renunțăm definitiv la discuțiile despre politică, numai că pe el îl pasionează, la fel cum îl pasionează și certurile cu mine. Degeaba îmi propun să nu-i mai dau replici, degeaba încerc să mimez calmul, de fel sunt pasională și mi se suie repede sângele-n cap, mai ales în probleme de politică. Atunci când nu-l mai țin nervii și nu mai are argumente, are injurii. Așa s-a-ntâmplat aseară când, după cină, am stat pe balcon, ca de obicei, cât să bem o sticlă de Château La Verrière, un Bordeaux Rosé proaspăt premiat, cu textură catifelată, glicerică, ușor acid. Ne dăm în vânt după vin, dar mie aciditatea mare îmi face rău la stomac. Eu știu așa, că atunci când cineva are un tabiet, o plăcere, respectă-i, domnule, tabietul, că n-o fi foc. El, nu! În loc să aducă paharele de vin franțuzești din cristal, gravate manual, clinchenitoare și ușoare ca un fulg, le aduce, invariabil, pe cele de bere, niște halbe din sticlă groasă pe care mi-am jurat că le voi arunca la gunoi. Ceea ce aș fi făcut până acum dacă nu ar fi fost cumpărate de el într-o călătorie în Germania, la  München. Pur și simplu le urăsc, așa cum urăsc politica lui KGB-istei. El le adoră pentru că sunt robuste și stau bine pe masă. Despre paharele de vin din cristal, cu picior înalt și suplu, spune că sunt mofturi de-ale mele, dar Dumnezeu mi-e martor că, pur și simplu, la mine-acasă ai mei beau vin din astfel de pahare. Așa am crescut, așa mi se pare normal și de bun simț (dacă tot le avem) să procedez și eu. Așadar, prima scânteie a ieșit începând cu paharele. Le-a adus pe cele de bere, l-am trimis după cele din cristal, mi-a spus că el preferă să bea din halbă, m-am ridicat nervoasă și mi-am adus paharul din cristal, mi-a turnat jumătate de pahar, așa cum se face (deci știe!), el și-a umplut halba, ca neamul prost (ceea ce, oricât ar fi de neverosimil, chiar este). Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali, ascultați la mine. După, nimic nu se mai schimbă niciodată. Niciodată!
     Între timp, curăț arpagicul (urăsc să fac asta), morcovii, cartofii, ciupercile. De deasupra mesei din bucătărie mă privește fața lui Mapplethorp, dintr-un autoportret. Amândoi îl iubim. Nu autoportretul în mod special, ci fotografiile lui, mai ales pe aia cu Madeline Stowe, din 1982, pe care eu, una, o ador. Actrița, nu neapărat fotografia. La fel de mult îmi place și fotografia cu Isabella Rosellini. Și actrița îmi place la fel de mult. Cele două stau frumos aranjate deasupra mesei din bucătărie, înrămate în niște rame simple, din lemn vopsit în alb, în stânga și-n dreapta portretului lui Mapplethorp. Când mă uit la Madeline, uneori am impresia că mă uit la mine. Când mă uit la Isabella, uneori am impresia că mă uit la mine. Pur și simplu ador fotografiile alb-negru și amândoi adorăm femeile frumoase. E o plăcere să le privești. Pun bucata de carne în oala minune, torn un litru de vin roșu, adaug cimbru și piper, foi de dafin și cinci boabe de ienibahar, acopăr oala cu capacul și o pun în cuptor, la foc mic. În timp ce deretic prin casă, îmi amintesc discuția de aseară.

 -          Nu înțeleg cum de nu sunt nemții-n stradă, zic. Presa de-acum un an era plină de nenorocirile făcute de imigranți. Vandalismul, furtul, violul au crescut de șapte ori. Ce poate motiva un popor să nu se revolte în astfel de condiții?
-          Înțeleg că îți convine că noi am ieșit din UE, zice.
-          Înțelegi greșit. Nu mi-a convenit că am intrat, acum, cu ieșirea, e și mai nasol, având în vedere consecințele. Dar, da, una peste alta, ai dreptate, sper ca ieșirea să ne aducă din nou dreptul la autodeterminare.
-          Ce prostii mai vorbești și tu acolo, zice, nu există autodeterminare, există politică. Se folosesc de legi și de tratate ca să iasă cum vor ei, adică să iasă bine pentru ei, nu pentru popor.
-          Adică vrei să spui că noi nu contăm? Vrei să spui că politica urmărește strict consolidarea propriei puterii și că o doare-n cot de noi?
-          Exact asta vreau să spun, vezi că ești fată isteață?, întreabă retoric și dă pe gât trei guri de vin.
-          Cum naiba poți bea vinul ca pe bere?, întreb siderată, a nu știu câta oară, văzând cum își bate joc de bunătate de vin de 14 lire sticla.
-          Care-i problema ta cu vinul meu? Îl beau cum îmi place, zice în timp ce își ridică picioarele printre ghivecele cu mușcate de pe pervazul balconului. În fond, are dreptate, care-i problema mea cu plăcerea lui de-a bea vinul ca pe apă?
-          Problema mea cu vinul tău este aceeași problemă ca în toate celelalte legate de tine. Adică faci lucrurile cum nu trebuie. Lucrurile pe lumea asta se fac într-un fel anume, în felul lor, al fiecăruia, nu cum ne vine, că d-aia se duce totul de râpă în țara asta, pentru că fiecare facem cum ne tună și nu cum trebuie, zic, ambalată de năvala exemplelor de lucruri făcute aiurea care-mi vine în minte.
-          Ești limpezimea întruchipată, zice și mai dă pe gât trei guri de vin. Dacă maică-ta cu taică-tu te-au învățat într-un fel, nu înseamnă că numai în felul ăla e bine. Nu! Se poate și altfel. Dar ești prea conservatoare, prea tradiționalistă ca să accepți noul, zice cu un fel de triumf, accentuând ultima propoziție, după care ia sticla și-și umple din nou halba.
-          Dacă vrei să mă omori cu zile, continuă să umpli halba aia și s-o dai pe gât ca pe apă. Și știi ceva? Cu oameni ca mine nația asta a rezistat și a mers mai departe. Cu progresiști ca tine o să ne ia dracul pe toți. Dacă devii unul de-al lor, să știi că eu te-am și lăsat. Nu accept LGBD-ul în casă, nu accept neocomunismul între acești pereți, nu accept noul marxism, înțelegi? Sunt alergică la așa ceva. Dacă începi să militezi pentru politicile corecte, eu m-am dus o sută de ani. Militezi singur, nu cu mine.
-          Și ce-i așa rău în asta?, întreabă în timp ce-și aprinde o țigară.
-          Tu chiar nu vezi cretinizarea în masă? Nu vreau să-mi cresc copiii în principiile lor imbecile, nu vreau ca marxiștii ăștia deghizați să le spele creierii. Ai văzut ce e în universități? E ceea ce era la comuniști în închisorile de reeducare. Ieșeai de-acolo cu mintea albă, gata dresat să susții lipsa de valoare, lipsa de morală, lipsa de principii. Intrai un om curat și ieșeai un imbecil.
-          Asta e libertatea, scapă cine poate, zice, iar eu mă enervez atât de tare încât nici nu-mi pot formula revolta.

      Pur și simplu nu puteam pricepe. Exercițiul de înțelegere mă părăsise, efortul ajunsese să mi se pară inutil. Îmi spuneam că nu poți fi educat la Eton și să ajungi în asemenea hal. Mi se părea o contradicție în termeni, un paradox. Descindea dintr-o familie de intelectuali de modă veche, cu principii riguroase și cu un Dumnezeu deasupra capului. Familia, adică părinții și cei trei copii, doi băieți și o fată, își petrecuseră vacanțele, prin eforturi financiare deloc neglijabile, în orașe mustind de istorie, tocmai pentru edificarea unei culturi generale de soi, așa cum spunea maică-sa, într-o cu totul neașteptată limbă de lemn. Aveau abonament la filarmonică și la teatru, o religie instituită de către doamna Griffin, mai presus de care nu exista nimic. Intransigența sănătoasă a mamei obliga familia să cultive plăcerea audițiilor muzicale, pe când plăcerea intransigentă a tatălui supunea familia rigorilor curselor de cai: umbreluțe de soare pentru soția și fiica lui cea mare, încălțăminte adecvată, redingotă sau jachetă și mănuși glacé pentru băieți, pălăria înaltă, puțin caraghioasă, pe care domnul Griffin o purta cu mare mândrie. După ce domnul Griffin consulta atent Racing Post Today, hotărând care sunt cursele la care vor merge, familia lua trenul din gara Waterloo și după fix patruzeci de minute, timpul necesar parcurgerii celor douăzeci și două de mile care despărțeau Londra de Ascot, descindeau cu toții, plini de importanța pe care domnul Griffin reușise să o insufle evenimentului.

      Doamna Griffin nu se dădea în vânt după asemenea obicei, dar îi plăcea să se simtă parte din clasa de sus, atunci când avea loc King George VI and Queen Elisabeth Stakes, îi plăcea să stea în zona Premier și să folosească uluitoarea toaletă de la etajul al doilea, dotată cu perii de haine, sticle de colonie și de apă de gură, piepteni, prosoape din bumbac fin de unică folosință. Lua prosopul nu tocmai minuscul din coșulețul de răchită aflat pe polița discret luminată de deasupra chiuvetei din marmură, îl despăturea frumos, își ștergea mâinile spălate cu săpun lichid parfumat și apoi îl arunca în coșul de prosoape folosite. Îi plăcea să se admire în oglinzile uriașe de pe pereții toaletei pentru că îi dădeau senzația că se află în holul Operei, la fel cum îi plăceau efluviile de miresme delicate a căror sursă o căutase, într-o zi, în zadar. În acele momente, stima de sine a doamnei Griffin creștea în așa măsură încât se simțea în rând cu contesele și ducesele născute cu sânge albastru veritabil. Cu toate astea, vajnica obiectivitate și tăiosul simț critic aveau capacitatea de a o face să păstreze distanța necesară, astfel încât reveria dura doar câteva clipe, căci părerea sinceră a doamnei Griffin era că tot luxul acela ostentativ era dovada opresiunii la care guvernul supunea populația, prin intermediul taxelor uriașe, doar pentru ca o clasă de parveniți să-și poată duce mai departe traiul nemeritat. Asta se numea conservatorism. Dar plăcerea cea mai mare a doamnei Griffin era ritualul pălăriei, cursele fiind singurele ocazii datorită cărora își dădea voie să-și exhibe o latură ascunsă, de un bun gust îndoielnic. De altfel, provocarea fiecărui an era pălăria pe care urma să o poarte la Ascot. Undeva, în adâncul sufletului, spera de fiecare dată să se poată vedea în una din fotografiile din revistele care făceau topul celor mai frumoase pălării ale marelui eveniment anual. După zece ani în care fantezia o făcuse să cheltuiască sume importante pe pălării, renunțase.

      Își crescuse copiii cu o iubire rece, distantă, conform manualelor de puericultură ale vremii, pline de reguli precise, multe dintre ele de un absurd grotesc. În timp ce doamna Griffin citea și aplica reguli de fier, domnului Griffin nu îi rămăsese decât să-și cultive propriile voluptăți: cursele de cai, partidele de bridge de vineri seara, pariurile sportive, păhărelele de scotch și lectura. Vremurile le permiseseră să urce o treaptă pe scara socială, ceea ce îi obliga să cultive un anume trai și o anume educație și tocmai ostentativitatea lor vădea, și mai limpede, locul din care plecaseră. Ca printr-o ironie a sorții, de Will, cel mai mic dintre frați, nu se lipise mare lucru. Refuzase dintru început orânduiala impusă de mamă, revoltându-se neobosit împotriva dictaturii instaurate de necruțătoarea doamnă, căpătând, astfel, darul contrazicerii de dragul contrazicerii. Pur și simplu mă trata ca pe maică-sa, într-un perpetuu război care ajunsese să mă istovească. -          Nu, nu asta e libertatea, i-am spus, asta e o carceră dogmatică despre care mintea ta nu știe nimic tocmai pentru că trăiește în ea.
      Știam ce spun. Eram emigrantă din Europa de est și apucasem să trăiesc suficient de mult în comunism încât nasul meu să detecteze mirosul totalitarismul sub cele mai discrete și noi forme. Când Will mergea cu familia la Ascot, eu tremuram de frig într-o casă neîncălzită, într-o țară în care pâinea se vindea pe cartelă iar carnea, laptele, untul lipseau cu desăvârșire. Deschiderea granițelor odată cu prăbușirea dictaturilor ne dăduse acces la lumea liberă, unde libertatea – blasfemie! - nu mai însemna nimic. Will habar n-avea ce înseamnă constrângerea, așa cum eu habar n-aveam că libertatea Occidentului nu mai este o valoare în sine, ci un simplu citat. Ne aduseseră laolaltă pasiunea pentru fotografie, pentru cărți și pentru mâncarea bună. De la o vreme, începuseră să ne despartă opțiunile politice și, după cum aveam să constat la sfârșitul dezvrăjirii, când starea de îndrăgostire dispăruse și rutina își făcuse loc între noi, refuzul de a gândi cu propria-i minte. Sigur că Will al meu nu era un prost, n-aș fi putut alege niciodată un prost, doar că descopeream că este fabricat din reguli și sloganuri care-și continuau lucrarea, iar el rămăsese băiețelul care se revolta împotriva acestor reguli, confundându-mă când cu maică-sa, când cu taică-su. Ceea ce, până la urmă, este tot o formă de prostie sau, mai degrabă, de infantilism. Ceva îmi spunea că majoritatea bărbaților sunt la fel. Era suficient să privesc la prietenii noștri ca să văd tirania modelului interior, care-și juca partitura nestingherit. Dar ceea ce știam sigur că nu aș putea suporta lângă mine era un om cu vederi de stânga, care încă mai credea în egalitate și echitate impuse dinafară.

      Nici naivitatea nu mai putea fi o scuză la vârsta lui și nicio altă explicație nu mai putea fi valabilă, cum ar fi așa zisa puritate interioară. Pentru că nu avea experiența comunismului, agenda progresistă nu i se părea mare lucru. Pe mine mă îngrozea. Nu voiam să accept existența unui Minister al Egalității între Genuri, însuși cuvântul gender îmi era ostil și mă făcea să vomit. Sub nicio formă nu puteam accepta că devianța, oricare i-ar fi sursa, este un echivalent al normalității, cel puțin într-o țară conservatoare unde familia tradițională, formată din bărbat și femeie, este norma. În plus, n-aveam niciun chef să încep să militez pentru normalitate, cu toate că tocmai ea era pusă în pericol. Nu era o atitudine civică, dar nu mai aveam resursele tinereții, nici iluziile și utopiile ei, ca să mă apuc acum să lupt, cu atât mai mult într-o țară străină. Voiam o viață tihnită și liniștită alături de un om inteligent, capabil a-mi suscita și susține interesul, voiam să scriu, să citesc, să merg iarna în Grecia și vara să văd Asia și Africa, într-un cuvânt, voiam liniște și plăcerea oferită de tot ce-mi doream. Atât.

      Curând, m-am văzut nevoită să abandonez orice iluzie de comunicare. Puteam accepta că Will are opțiuni politice diferite câtă vreme nu interferau cu viața noastră, dar nu puteam accepta mitocănia care se insinuase treptat, ca instrument cu care combătea atunci când nu mai avea argumente. Asta era dovadă de prostie și de agresivitate sau cel puțin așa le consideram. Pentru că-l iubeam și pentru că nu puteam accepta nici că e prost, nici că e agresiv, m-am hotărât să fac o ultimă încercare, de aceea pregăteam boeuf bourguignon, în care-mi pusesem toată priceperea și speranțele. Asortasem două sticle de Gevrey Chambertin și-i așteptam pe Marc și pe Olivia, prietenii noștri din ultimii ani, singurii cu care ne puteam simți bine pe timp nelimitat și care păreau a avea oarecare influență asupra lui Will. Mi-am făcut o cafea și m-am dus pe balcon, în pauza de odihnă care se ivește inevitabil atunci când mă simt obosită. Tot inevitabil, se ivesc lungile mele dialoguri cu un Will inexistent. Întotdeauna aceste dialoguri mentale îmi ies perfect. Reușesc să rămân calmă, argumentez impecabil, plecând de la efect la cauză, construind un discurs de o frumusețe clară și rece, ca un desen în tuș, care-mi ridică simțitor stima de sine și care, îmi imaginez, l-ar face pe Will să mă privească și să mă trateze cu respect. Dialogurile astea care se întâmplau doar în mintea mea aveau loc din ce în ce mai des, asta observasem. Realizam că nu este un semn bun și aveam de gând să-i vorbesc lui Will despre faptul că ne-am schimbat și că rutina în care ne-am instalat ne face urâți și plictisitori și că, într-o zi, ne va dispărți dacă nu facem ceva, dacă nu facem acum, în clipa asta, ceva pentru noi.

      Nu i-am cumpărat un buchet de flori, am rupt trandafiri din spatele blocului. Îi plac florile fără pretenții. Pentru ea, cele mai frumoase sunt trandafirii cățărători. Niciodată nu dau greș cu un astfel de buchet, mai ales atunci când zgârieturile provocate de țepi sunt vizibile. În ea se declanșează un mecanism matern de care nu este conștientă. Beneficiarul efectului sunt eu. Faptul că sunt parșiv nu înseamnă că nu o iubesc. O iubesc chiar și atunci când mă confundă cu un progresist imbecil sau când mă tâmpește de cap cu paharele ei din cristal. Păi, dacă pun mâna pe așa pahar, praf îl fac. Nu înțelege că aici e chestie de instinct de conservare, crede că de vină e proasta educație iar mie-mi place când interpretează greșit pentru că-mi place s-o văd nervoasă. Nu e tocmai ortodoxă plăcerea asta a mea, dar nu am de gând să mă lipsesc de spactacolul nărilor ei fremătând, prim semn că începe să se enerveze. În astfel de momente, văd cum în ea se trezește la viață fibra unei atitudini categorice vexate, apărare a vestigiilor bunei educații pe care-a primit-o în rahatul ei de țară. Mă rog, pentru mine este o țară ca oricare alta, la fel de bună sau la fel de rea, pentru ea, însă, substantivul „căcat” folosit pe post de adjectiv este descrierea cea mai fidelă (și îndurerată, uneori chiar lacrimogenă) a locului de baștină. Complexele de inferioritate pe care-a le-a supt la țâța maică-sii, atavisme pentru care nu are nicio vină, o fac să le transforme în contrariu atunci când îmi arată cu degetul întins și cu o voce rănită și ultragiată caranțele mele de educație, făcându-mă vinovat pentru ele. Nicio clipă nu-și dă seama că joc, într-atât de adânc comportamentul meu planificat acroșează ceva complet inconștient din amintirile ei uitate, din sufletul și din mintea ei încântată de Mapplethorp, de Bach și de Dali, de Falkner și de mașinile de scris din secolul trecut, de miresmele de tei care se împrăștie în serile de vară pe Berkeley Square, așa cum minții mele îi place până la sminteală... cum să-i zic?... fața ei răsturnată spre cer mirosul caprifoiului pe fața și pe gâtul ei... O femeie pe cinste este femeia mea, oricât aș căuta, alta ca ea nu aș afla. Alta căreia să-i fie dor de colinele Toscanei, pe care nu a vizitat-o niciodată, de conturul tremurat de ceață al farului Hook pe care l-a văzut într-o vedere și, săgetată de frumusețea lui, a cumpărat-o și i-a trimis-o maică-sii la începutul primei noastre vacanțe de vară, sau de podgoriile din Provence, pe care le imaginează în serile de iarnă sub forma unor desfrâuri de simțuri legate strict de plăcerea estetică cu care cât de curând ne vom auto-hărăzi.

      A fost cea mai drăgălașă studentă care-a frecventat vreodată cursurile facultății de latină și greacă veche ale Universității Cambridge, cu blugii ei strâmți și cu puloverașele închise-n năsturei cuminți, tricotate de maică-sa din fire naturale de lână, ceea ce la Londra nu s-a mai pomenit de cel puțin 40 de ani, cu mapa ei cu cursuri ținută strâns la piept ca pe cea mai mare comoară și cu moaca ei serioasă, de fată venită din Est, stăpânită de un entuziasm încrâncenat, hotărâtă să facă treabă bună pe cârca îndoită de datorii a iubitorilor ei părinți, a fost cea mai ingenuă creatură care-a pășit vreodată în biroul decanului pentru a denunța lipsa de seriozitate a lui Timothy Jones, tutorul care-o avea în primire și care nicicând nu era de găsit iar decanul, văzând aplecarea spre studiu în ochii ei lucioși plini de puritate și mai ales văzându-i fundul bombat, a hotărât pe loc că el însuși va fi tutorul unei asemenea viitoare speranțe într-ale latinei, lucru de care s-a ales praful în momentul în care dobitocul i-a atins, ca din greșeală, fundul, iar ochii lucioși ai iubitei mele, închizând în ei o amenințare catastrofală, s-au deschis drept în pupilele spălăcăite ale decanului. A fost cea mai strălucitoare absolventă, singura cu calificative maxime la toate materiile, șefă de promoție, atunci când, la balul de final, a apărut în rochia ei roșie, stil Audrey Hepburn, cu noua ei atitudine de specialistă-n latină și în greaca veche, afișând o superioritate deontică de la înălțimea tocurilor cui de 10 cm ale pantofilor din piele trimiși de maică-sa prin curier, ah, juponul acela uriaș din tul înfoindu-i poalele rochiei, dându-i aparența unei lebede sângeros de grațioase plutind peste vanitatea lumii. Uneori mă întreb cum naiba oi fi reușit să pun mâna pe ea.

      Totul face parte dintre perplexitățile ei, de aceea este izvorul meu de puritate și de vitalitate, din care mă adăp cu nesaț, așa cum ea se adapă din câte trei cafele cu lapte pe zi, într-o încercare (contorsionată de îndârșire și de teamă) de a-l traduce pe Plotin, ca un Porfir ultracredincios. Trudește față de sacra pagina cu o venerație încercănată, care nu ține cont de limitele fiziologice ale minții ei epuizate. Când privirea i se încețoșează, am grijă să fiu în preajma ei, pentru a și-o limpezi în irișii mei zâmbitori și senini. Privind-o cum trudește la traducerile ei, am imaginea completă a năzuinței intelectului către divin, chestie pe care mi-e greu s-o explic aici. Dar mai există și ea, cea care stă pe balcon cu un pahar de vin în mână, privind mușcatele (care-a ținut morțiș să fie de culoare roșu aprins, cred că singurele din toate Londra, marcându-și, astfel, printr-o violentă pată de culoare care ne înconjoară balconul, excentricitatea și unicitatea), într-o încercare nesfârșită de a-și reinventa trecutul, acuzându-mă, când și când, că eu sunt cel care îmi reinventez, continuu, prezentul. A râs ieri când i-am spus că amândoi avem dreptul inalienabil de a reinventa tot ce vrem și că acesta ar putea fi testul suprem al libertății noastre, după care s-a enervat cumplit că am îndrăznit, a mia oară, să beau vin din halba de bere. Dulceața mea aproape c-a început să plângă atunci când mitocanul de mine a jignit-o. S-a retras înfuriată și umilită și a pus pe hârtie, vreme de vreo trei ceasuri, toată filosofia cu privire la mitocănia mea, din care știu că într-o zi va ieși o carte formidabilă. Jocul meu devine periculos, ar cam trebui să mă opresc, zice că nu mă recunoaște, că cel de  care s-a îndrăgostit cândva a dispărut și că mitocanul i-a luat locul. Percep din ce în ce mai acut semnele care-mi atrag atenția că de data asta am cam întins coarda. Cu buchetul de trandafiri cățărători în mână urc treptele din trei în trei, convins fiind că mă va întâmpina mireasma apetisantă de boeuf bourguignon, avanscenă a împăcării noastre, loc ultim al devoalării lăudabilelor mele intenții secrete, mărturie a iubirii mele nesfârșite și capricioase. Deschid silențios ușa, în încercarea supremă de a-i face o surpriză, penultima de  dinaintea discursului final prin care, de față cu Marc și cu Olivia, îi voi oferi cel mai de preț cadou al vieții de până acum: publicarea cărții ei, scrise cu furie și cu lacrimi, la editura care l-a publicat pe Joyce. Prin ușa întredeschisă a bucătăriei, văd mâna ei grațioasă ținând paharul din cristal, cu picior lung, pe sfert plin cu vin roșu, apoi piciorul ei încălțat cu pantofii roșii cu toc cui. Un picior îmbrăcat într-un pantalon muștar, culoarea preferată a lui Marc, apoi altul, își croiesc drum printre tocurile care se ridică, lent, în aer.