Vi se pare dur titlul? Citiți tot interviul, până la ultima literă

Dialog necruțător cu psihologul și psihoterapeutul Ioana Scoruș: „Ca popor, avem maturitatea psihologică a unui copil de 2 ani!”

 

Vi se pare dur titlul? Citiți tot interviul, până la ultima literă, infantilitatea poporului este, până la urmă, doar rezultatul propriilor noastre comportamente. Ioana Scoruș le indică ferm: „Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa», ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”.

- Jurnalul: Menționați la începutul cărții „Nu copilul e de vină” (Editura Humanitas, 2023), în plasa unui Avertisment, că ați conturat un text crud, revoltat și sarcastic pe alocuri, care spune lucrurilor pe nume, fără intenția de a jigni ori de a trage pe cineva anume de urechi. Dar care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele carențe ale societății noastre, și mă refer la acele carențe care, din păcate, contribuie la formarea noilor indivizi? La acele carențe care s-au metamorfozat, în timp, chiar în fenomene. 

- Ioana Scoruș: Oh, Doamne, e plină societatea noastră de probleme și cel mai acurat instrument cred că este cel care face comparații, de la nivelul organismelor Uniunii Europene, între țările UE. La cam toți itemii bifăm ultimele locuri. Aș începe cu dezastrul din învățământ, pentru că el este cel care construiește calitatea societății de mâine. Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări. 

Prefaceri

- Sper că cei din cealaltă categorie de procente.

- Să pomenesc și despre sistemul de justiție, care ne îngrozește cu incapacitatea lui de a cântări just. Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze. Am avut șansa ca, în peste 30 de ani, să ne punem pe picioare, însă am obținut contrariul, exact contrariul. Iar asta spune ceva despre maturitatea noastră psihologică ca popor. Avem 2 ani - 2 ani și jumătate, or un copil de 2 ani nu este capabil de gândire rațională, nu știe diferența dintre bine și rău și tot ce-și dorește este plăcerea: să se joace. Asta facem și noi, ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza „merge și așa” sau „lasă, că la alții-i și mai rău” ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală. Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți. Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm „valori” noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale. Faptul că există și întotdeauna vor exista excepții nu mai este de natură să salveze ceva. 

Bun simț fundamental

- Cu o floare nu faci primăvară…

- Personal, cred că e prea târziu, că am pierdut trenul, dar asta nu înseamnă că renunț să sper, altfel, nu aș fi scris „Nu copilul e de vină”. Doar că mă doare, de aici și vehemența mea deloc elitistă, așa cum mi s-a sugerat la un moment dat că ar putea fi considerată. Să vrei ca lucrurile să meargă bine pășind pe o cale onestă nu ține de elitism, ține de un bun simț fundamental.   

- Un bun simț al părinților, în primul rând… Că tot veni vorba de fenomene: ce înseamnă/ce implică „parentificarea copilului”?  

- Sunt acele cazuri în care părintele, copleșit de propria-i problematică (depresie, de exemplu), nu își mai poate juca rolul firesc față de copil și, fără să-și dea seama, îi transferă copilului rolul de părinte. Iar acesta, împovărat cu un rol în care nu are ce căuta, va fi copleșit, la rândul lui, și va claca. Este o pierdere de copilărie care va avea repercusiuni în viața de adult. Ar putea subîntinde o veșnică nefericire, dar și mai mult de atât. Maturizarea copilului înainte de vreme nu este ceva de dorit.

Cea mai mare trădare

- Care apreciați că este cea mai mare (ca să nu scriu ireparabilă) trădare pe care un părinte o poate opera, conștient, ori inconștient, față de propriul copil? 

- Aceea de a nu putea să-și iubească copilul. Adică de a-l abandona afectiv din chiar clipa în care vine pe lume. Apoi, aceea de a-l folosi pentru beneficii personale (compensatoriu, în termeni de stimă de sine, mai ales). Nu în cele din urmă, aceea de a-i nu da un set de valori sănătos. Trădarea cea mai mare, subsumând, este să funcționezi inconștient toată viața, adică să nu ai habar nici de tine, nici de copilul tău, altfel decât în termenii aparenței. Să nu te trezești nicicând din somnul iluziei. Cum spunea cineva, să nu știi ce trăiești.

Fuga de lupă

- Dramatic! Care ar fi, în schimb, cea mai valoroasă/importantă investiție pe care un părinte o poate face într-un copil? Să fie iubirea, pur și simplu (pură și simplă)?

- Vreau să cred că iubirea e de la sine înțeleasă, însă, ca să fie o iubire sănătoasă, este necesar să fie o iubire matură, or asta înseamnă una cu limite sănătoase. Nemărginită în sens de inepuizabilă, însă limitată în sens de frustrare optimă. Nu există iubire sănătoasă față de copil, dacă ea nu este subîntinsă unor limite, din cele mai diverse. Iubirea sănătoasă presupune și codul moral. Nu se poate conviețui în societate în lipsa unui set de valori morale, iar el nu trebuie să fie unul relativ, pentru că tocmai relativizarea a tot și a toate a dus țara asta în prăpastia în care se află. Și, dacă aici a ajuns, a ajuns din cauza acestor „adulți” lipsiți de valori și pentru care compromisul, orice fel de compromis, a devenit norma. O valoare este o valoare, odată știrbită, relativizată, ea cade din calitatea ei de valoare. Din păcate, nu putem da copiilor noștri decât propriile valori, despre care credem că sunt bune, nu mai stăm să le chestionăm, nu ne mai luăm sub lupă pentru a ne interoga în primul rând pe noi. Nu-i putem cere copilului să nu mintă, dacă noi înșine mințim. Este o iluzie să credem că el nu vede, că el nu știe că mințim, însă asta credem, că reușim să disimulăm suficient de bine în fața lui. Pur și simplu nu-i poți cere, nu ai dreptul să-i ceri copilului ceea ce tu nu pui în practică în viața de zi cu zi. E imoral și, în tot cazul, inutil.

Prăbușiri, anacronisme, relativizări

- Ce opinați că-i lipsește sistemului de învățământ pentru a putea fi considerat un cadru sănătos pentru copiii noștri? Știu, s-ar putea scrie zece cărți pe marginea acestui subiect…

- Îi lipsesc multe, după cum știți. Profesionalismul cadrelor didactice, de exemplu. Este umilitoare calitatea profesională azi. Nu ar trebui să aibă ce căuta la catedră oameni care nu dețin conștiința faptului că elevul este un material subtil în care ei sculptează viitorul adult și că fiecare interacțiune cu el devine o amprentă pe care copilul o va duce toată viața. De la insuficiența cunoștințelor la incapacitatea de a le transmite la modul potrivit, trecând prin prăbușirea codului etic. Ce să mai spunem despre prăbușirea standardelor. Să pomenesc și anacronismul sistemului, viziunea asupra modului în care trebuie livrată și verificată cunoașterea. Relativizarea limitelor este o altă pacoste. 

Egalizări dezastruoase

- Mai exact?

- Părintele a invadat școala, el știe mai bine cum și ce trebuie predat copilului, el știe mai bine care sunt materiile importante și care nu. Dacă nu cere supraperformanță la clasă, părintele cere să-i fie tratat copilul cu enormă îngăduință. Găsește scuze pentru orice. Sigur, este ajutat și de noua orânduire, în care egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați. 

- O aiureală!

- Și astfel, copiii sunt mințiți și ajung la finalul studiilor având despre sine o imagine deformantă. În mod real, învățământul, de orice nivel ar fi, scoate pe bandă rulantă mediocri, dar pentru că valoarea calificativului a fost anulată, toată lumea crede că a făcut mare ispravă. Șocul cel mai mare îl au unii tineri care pleacă să studieze în străinătate, neavând o imagine realistă, iar acolo clachează, pentru că standardul pe care-l găsesc este cu mult deasupra celui pe care-l dețin. Apoi, se întorc în țară și spun că nu s-au putut adapta. Uitați, în Germania tot 12 ani de școală se fac, însă elevul din România, în cei 12 ani, față de cel din Germania, acumulează cunoștințe echivalente unui an și jumătate mai puțin de predare. Atât de defect este învățământul nostru. Este firesc să nu faci față în alt sistem când îți lipsește un an și jumătate de școală. Desigur, vor exista mereu acei copii făcuți pentru a învăța, dar cred că ei nu depășesc un maximum de 10%. Rezultatele la testele PISA sunt un etalon al dezastrului învățământului românesc. Anacronismul manualelor școlare și lipsa pedagogiilor necesare secolului XXI desăvârșesc dezastrul. 

Copilul real versus copilul ideal(izat)

- Chiar creștem doi copii într-unul singur - cel real și cel mental/închipuit? Cum așa? Cum am putea despica această dualitate nebună? Putem?

- Creștem un singur copil, însă imaginea noastră mentală asupra lui este dihotomică, iar acesta este un proces inconștient. Pur și simplu habar nu avem că în mintea noastră există, înainte de orice, imaginea copilului ideal(izat), el fiind reperul după care ne „construim” copilul. Orice mamă își visează copilul încă de când e însărcinată, orice mamă proiectează în copilul real, în mod inconștient, calitățile pe care visează să le dețină copilul său. Această proiecție o va însoți toată viața, iar ea va ecrana imaginea copilului real, impurificând-o cu produse ale proiecției. Suntem foarte supărați când copilul nostru nu e așa cum dorim, dar, dacă nu e așa cum ni-l dorim, este pentru că bietul de el este așa cum este, el nu poate deveni imaginea noastră despre el pentru că el nu are nicio legătură cu această imagine și nicio vină pentru ea. 

Tendințe vătămătoare

- Evident.

- Este dificil de înțeles că funcționăm în baza unor „mecanisme de apărare” pe care cu toții le deținem și pe care le folosim tot timpul în mod totalmente inconștient (deci ele nu se supun nici conștiinței și, prin urmare, nici voinței). Scopul lor este să apere eul conștient de a fi în contact cu ceea ce nu îi convine atât din realitatea internă, cât și din realitatea externă pe care-o numim obiectivă. Iar aceste apărări pur și simplu mistifică realitatea. Având în fața ochilor copilul real, nu știm că el este doar ecranul de proiecție al copilului din mintea noastră, care este idealul. Nu știm că el vine pe lume cu o anume înzestrare, ci îl tratăm ca și cum ar fi o plastilină din care vom face ceea ce ne dorim. E firesc să ne dorim ce e mai bine pentru copil, însă nu știm că ceea ce ne dorim conține suma proiecțiilor noastre care, de regulă, este constituită din suma dorințelor noastre (pentru noi) neîmplinite. Ca și cum ne-am putea trăi viața prin intermediul lor, ca și cum am putea compensa prin el ceea ce nu am avut noi înșine. 

Un mecanism matur de apărare: umorul

- Îmi sună familiar (ca să nu zic familial).

- Un imens joc inconștient este scena pe care se derulează toate relațiile umane, nu doar cea dintre noi și copil. Este și motivul pentru care înțelepții spun că trăim în iluzie. Noi nu cu realitatea suntem în contact, ci cu realitatea mistificată de mecanismele noastre de apărare, care mecanisme pot fi unele imature sau unele mai mult sau mai puțin adulte, pentru că între ele există diferențe apreciabile. De exemplu, proiecția sau identificarea proiectivă sunt mecanisme de apărare infantile, pe când sublimarea sau umorul sunt mecanisme de apărare mature. Cu cât mecanismele pe care le deținem sunt mai adulte, cu atât contactul cu realitatea obiectivă este mai acurat. Dar cum anume am putea să nu ne pierdem în imaginea copilului ideal, inconștientă fiind? 

- Cum?

- Aducându-ne permanent aminte că puiul nostru este o ființă pe care nu o cunoaștem, un străin pe care trebuie să ajungem să-l cunoaștem în același timp în care îl și educăm. Că el este un „cineva” la fel de necunoscut cum ne este orice om de pe stradă. Deci să nu mai plecăm de la premisa că, doar pentru că este copilul nostru, asta are drept consecință că îl și cunoaștem de la început. E adevărat că nimeni nu-l cunoaște la fel de bine ca noi, dar la fel de adevărat este că abia urmează să-l descoperim. Altfel spus, dacă ne poziționăm corect față de el, din perspectiva necunoscutului pe care încercăm să-l facem cunoscut, asta ne permite să căpătăm atenția și curiozitatea necesare, fără de care nimeni nu ajunge să fie cunoscut și, mai ales, această poziționare oferă copilului spațiul psihic necesar pentru a scoate la lumină ceea ce copilul deține în ascuns și despre care nu știm nimic. Adică să nu-l mai acoperim cu proiecțiile noastre. 

Mediul e creuzetul

- Ce înseamnă bisexualitate psihică, distinsă doamnă Ioana Scoruș?

- Înseamnă că deținem cu toții, în proporții variabile, constituțional vorbind, atât dispoziții sexuale feminine, cât și masculine (care se regăsesc în conflictele mai mult sau mai puțin conștiente pe care le trăim mai ales în adolescență pentru a ne asuma propriul sex). Născuți fiind de un sex sau altul, într-o familie sănătoasă ne vom identifica cu părintele de același sex, iar mai apoi societatea va veni cu așteptările (cererile) ei și cu raportarea ei conformă sexului biologic pe care-l avem, lucru care întărește identificarea cu sexul biologic. Dacă un băiat e crescut într-o familie în care sunt numai femei și dacă acele femei se raportează la el ca la ele însele, cel mai probabil băiatul, identificându-se cu imaginea lor despre el, va avea despre sine o imagine a femininului, va fi „ca și când” este fată, chiar dacă știe că el este băiat. Și se va simți ca și cum ar fi fată, ceea ce va induce un disconfort intern, căci mintea lui va sta într-un conflict irezolvabil: știe că este băiat dar se simte ca și cum ar fi fată. Aceasta este bisexualitatea, capacitatea de a deveni, simbolic vorbind, de un sex sau celălalt, lucru care are legătură cu mediul generic și nicidecum cu genele. Nu există transmitere a rolului de gen prin ADN, ci numai și numai prin mediu.

Locul în care se varsă iluzia (și speranța)

- Suprim bombardamentul și vă mai întreb doar atât: sunteți nu doar psihoterapeut, ci și scriitoare (inclusiv de cărți pentru copii). Eu am citit, recunosc, una singură, volumul de convorbiri cu Ion Vianu (mă documentam eu însumi pentru un dialog cu distinsul fiu al lui Tudor Vianu). Și-acum mirarea: ce carte scrisă de profesionista Ioana Scoruș este cel mai aproape de inima omului Ioana Scoruș? Și de ce?

- Dacă prin profesionistă vă referiți la meseria mea, atunci, desigur, „Nu copilul e de vină” este cartea care vorbește despre mine. Dacă vă referiți la profesionist al scrisului în general, „Freud Museum” este cea mai apropiată sufletului meu. Dacă vorbiți despre profesionist al dialogului, „În definitiv...”, dialogul cu Ion Vianu. Aceste trei cărți sunt cele mai bune repere ale spațiului meu interior. De ce? Pentru că ele sunt reprezentantele maturității mele de la fiecare moment. Nereprezentându-mă fidel, rămân, totuși, niște repere. Dar cea mai valoroasă este, întotdeauna, cartea care se află în manuscris, la jumătatea drumului spre facerea ei. Ea este locul unde scriitorul își varsă iluzia, speranța, așteptările. Până la urmă, orice nouă carte vrea să fie imaginea formei noastre mai împlinite. Oglinzi pe care le aruncăm în lume și care urmează (sau nu) să ne redea imaginea noastră de acum. Orice carte este o speranță de noi înșine. Altfel spus, o dorință rostită lumii, o cerere față de cititor.

Râsul: sensuri, înțelesuri, finețuri

- Ultimele mirări, promit: ce-i râsul, stimată doamnă?

- Spuneți râsul, și nu umorul. Este o întrebare atât de dificilă și de vastă încât nu pot fi decât foarte scurtă și, eventual, inexactă. Și mă voi referi la râsul firesc, normal, nu la cel isteric sau vulgar sau în oricare alt fel nepotrivit. Cred că, înainte de orice, râsul este disponibilitate interioară, în măsura în care este și disponibilitate exterioară. De celălalt. Pentru ca râsul să aibă loc, este necesară atât existența unui spațiu intrapsihic liber, cât și existența unui spațiu interpsihic.

- Complex!

- Adică trebuie să am loc în interiorul meu unde să primesc intervenția celuilalt, cum trebuie să am la dispoziție și distanța optimă (psihologică) între mine și cel care-mi dă motiv de râs. Degeaba încearcă cineva să mă facă să râd dacă sunt atât de invadată de probleme încât stau înecată-n ele, în mintea și sufletul meu. Râsul este spațiu de seninătate, de disponibilitate de-a te lăsa încântat, bucurat și care culminează în scoaterea din sine. Dar mai există și râsul pe care un bărbat îl provoacă unei femei (mai rar invers) și care este încercare de cucerire. 

Regăsirea plăcerii pure a copilăriei

- Aprofundat?

- Această încercare de a provoca râsul unei femei are o componentă sexuală. Ați auzit vreodată o femeie râzând plină de încântare la gluma unui bărbat? E, acolo, un clinchet cristalin... Disponibilitatea de a se lăsa astfel bucurată coincide cu dorința bărbatului de a o cuceri. Dar acesta-i un caz particular… Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea. Este afirmarea inconștientă (și astfel neblamabilă) a superiorității noastre față ce inferioritatea celui de care râdem. Este, de fapt, regăsirea plăcerii pure a copilăriei. Copilul râde, dar este lipsit de simțul comicului. Umorul este achiziție de vârstă adultă, iar el este o consecință a interiorizării normelor sociale ale bunului simț. Fără acest reper interior umorul nu este umor. Umorul înlocuiește pierduta plăcere pură a copilului, după ce asumă bunul simț.

Dublul neidentic

- Dar prietenia?

- Grea temă aduceți și imposibil de expediat în spațiul unui interviu. Pe scurt, pentru mine prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile. Este bucurie a reîntâlnirii, spațiu al libertății de a fi eu însămi. Prietenul este dublul neidentic, în a cărui diferență găsești ceea ce ai vrea să deții. Prietenul este cel căruia nu îți este teamă să-i spui despre el ceea ce e neconvenabil să spui în altfel de relații, dar și cel căruia îi poți suporta reciprocitatea observației fără să te superi. Prietenia este acel ceva pe care-l construim împreună și care este doar al nostru. Intranzitivul unei relații de iubire desexualizată, asta este prietenia. Și, ca oricare altă relație umană, și prietenia trebuie cultivată și îngrijită. Să pomenesc și despre cazul cu totul rarisim, atunci când prietenul este absolutul. Dar asta se pretează mai degrabă iubirii erotice sau eroilor din cărți.

Despre Ioana Scoruș

Ioana Scoruș este psiholog, psihoterapeut de sorginte psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho” din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Contribuțiile ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011), De taină (2020) și Suntem sănătoși la minte? (Humanitas, 2022).

„În noua orânduire, egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați”, Ioana Scoruș, psiholog 

„Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări”, Ioana Scoruș, psihiatru

„Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze”, Ioana Scoruș

„Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa» sau «lasă, că la alții-i și mai rău» ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”, Ioana Scoruș

„Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți”, Ioana Scoruș

„Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm «valori» noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale”, Ioana Scoruș

„Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea”, Ioana Scoruș

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

„Prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile”, Ioana Scoruș, psihoterapeut

Ion Vianu şi bucuria existenţei

Mircea Morariu (adevărul.ro)

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Iniţiativa convorbirii i-a aparţinut acesteia din urmă şi ea îşi află originea în profesiunea comună a celor doi interlocutori. Şi unul, şi celălalt sunt psihiatri, ambii au specializări în psihanaliză. Pe care au practicat-o nemijlocit, însă începând de la vârste şi de la etape diferite ale vieţii. Ion Vianu, născut în 1934, crescut, format în România comunistă a descoperit psihanaliza nel mezzo del camin, adică în jurul vârstei de 40 ani. Nu, oricât ar părea de bizar, psihanaliza nu era cu desăvârşire interzisă, dar nici din cale afară de agreată în România comunistă, era ceva tolerat, însă practicarea ei presupunea totuşi asumarea unor riscuri. Şi-a făcut din ea o profesiune îndată după ce s-a stabilit în Elveţia. Adică după ce denunţase felul abuziv în care era utilizată psihiatria de poliţia secretă în România comunistă, după ce se raliase mişcării Goma şi după ce primise aprobarea plecării definitive din România. De altfel, mă grăbesc deja să spun că în cuprinsul cărţii se pot găsi referiri destul de consistente şi la ce a însemnat emigrarea, convingerea chinuitoare a ruperii definitive de locul în care ţi-ai trăit chiar dacă nu neapărat cele mai frumoase momente ale vieţii oricum copilăria, prima şi a doua tinereţe. E vorba mai încolo şi la referiri la acel entre-deux despre care a vorbit adesea în cărţile sale şi teatrologul George Banu. Ioana Scoruş e născută în 1968 şi a avut, în consecinţă, avantajul de a se forma şi dezvolta profesional într-o lume liberă, adesea, din păcate nu întotdeauna, marcată de aspiraţii autentic liberale. Libertatea şi justiţia fiind valorile supreme în care mărturiseşte, la un moment dat Ion Vianu, că crede necondiţionat. Mai e nevoie de încă o precizare referitoare la Ioana Scoruş. Este absolventă a două facultăţi, a susţinut rubrica Scriitorincul din suplimentul LA&I al Cotidianului, supliment condus de Dan C. Mihăilescu, a avut şi are preocupări constante în domenii ale literaturii şi artei. Carevasăzică, nu este ceea ce francezii numesc cu dispreţ o bas bleus. Serioasa ei anvergură culturală, capacitatea de a aborda cu uşurinţă teme dintre cele mai diverse înseamnă, cred, garanţia succesului, reuşitei incontestabile a cărţii. Sigur, ar fi fost nefiresc, absurd de-a dreptul, ca cei doi interlocutori să nu abordeze teme referitoare la profesia lor comună. La ce înseamnă psihanaliza, la valoarea ei terapeutică (de altminteri, dl. Vianu chiar mărturiseşte că a beneficiat direct, într-un moment mai delicat al vieţii, de serviciile unui specialist în domeniu), la diferenţele dintre psihanaliza lui Freud şi aceea a lui Jung. Chiar şi atunci când sunt abordate teme referitoare la formarea ca adolescent şi tânăr cu vocaţie intelectuală a tânărului Ion Vianu, la amprenta specială pe care şi le-a pus peste acestea personalitatea covârşitoare a tatălui (a acelui T cu majusculă, astfel numit în superba carte Amor intellectualis, de aici cred şi importanţa frazei rostite, la un moment dat, de Ion Vianu: „trebuie să ieşi din lumina care te-a generat ca să poţi produce la rându-ţi o umbră luminoasă“) găsim ecouri ale psihanalizei. Important mi se pare de subliniat simţul măsurii, acel horaţian Est modul in rebus care îşi face salutar prezenţa şi aici, şi în celelalte părţi ale cărţii. Unul dintre principalele atuuri ale acesteia fiind sinceritatea, onestitatea autoevaluării. Voi fi mai explicit. Ion Vianu şi familia domniei-sale au părăsit România în 1977, după ceea ce Paul Goma numea Cutremurul oamenilor. Aceasta înseamnă că toată formaţia şcolară şi universitară a intervievatului s-au petrecut în comunism. Marea şansă a lui Ion Vianu a fost nu doar aceea de a se naşte într-o familie de intelectuali de mare clasă (mama domniei-sale, Elena Vianu, a fost profesor de literatură franceză la Universitatea bucureşteană şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am studiat secolul al XVII-lea şi după un curs al doamnei Vianu), ci şi de a avea profesori formaţi în urmă cu o generaţie. Adică înainte de 1944. Ion Vianu i-a prins în activitate pe aceşti profesori autentici şi în timpul studiilor liceale, şi la Universitate, indiferent că a fost vorba despre Facultatea de Litere (începută şi neterminată din motive pe îndelete explicate) ori de cea de Medicină. Ion Vianu nu idealizează deloc România interbelică, aşa cum nu lansează diatribe înfocate, doar de ochii lumii, la adresa României comuniste. Nu pretinde nici că în Elveţia ar curge peste tot lapte şi miere şi că adaptarea la o nouă ţară i-ar fi fost uşoară. Care sunt, aşadar, marile teme de discuţie? După cum spuneam, psihanaliza. România interbelică şi România comunistă. România post-decembristă cu toate contradicţiile sale. Cu entuziasmele anilor 90, cu cele din anii 2007-2008, cei ai aderării la UE. Dezmăţul în care trăim din 2017 încoace. România de deunăzi. Aceea în care se pune la cale schimonosirea legilor justiţiei, schilodirea democraţiei, regimul de factură autocratică (elaborarea cărţii s-a produs între mai 2017 şi mai 2018). Situaţia exilatului, A reîntorsului de bună voie în ţară. Prezentul şi viitorul Uniunii Europene. Statele Unite şi ce înseamnă ele în era Trump. Şi, desigur, literatura. Scrisul şi cititul. Scrisul la după 60 de ani încolo şi efectele sale benefice asupra fiinţei umane. Cititul şi recititul, cu referinţe utile la cartea A citi, a reciti a lui Matei Călinescu, prietenul de o viaţă al lui Ion Vianu. Şi,desigur, bucuria existenţei. Cu îndemnul din final: Bucură-te că exişti! 

Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu - ÎN DEFINITIV....; Editura Polirom, colecţia Egografii, Iaşi, 2018

Am vorbit pe-ndelete, vreme de un an. Mai întâi sub crengile unui nuc bătrân, într-o grădină cu trandafiri înfloriți, departe de zgomotele străzii. Mai apoi, de la depărtarea dispărută ca prin farmec, de fiecare dată, dintre Elveția și România. Vorbele noastre au trecut prin toate cele patru anotimpuri. Uneori au avut dulceața cireșelor coapte, alteori a perelor pârguite sau, iarna, astringența plăcută a gutuilor așezate sus, pe sobă. Ne-a ieșit această carte, despre ieri, despre azi și despre mâine, care și eu, și Ion Vianu sperăm să vă bucure. În curând, la Polirom.

Unde e inima ta?

În fiecare zi

încerca să fie un om mai bun

atât cât poate fi

un bărbat pe care Dumnezeu l-a uitat 
încuiat în propriul prestigiu, în visurile lui

în pustiul îmbălsămat al sufletului

naivitatea mea

era mai frumoasă ca oricare floare

care se desface în zori

entuziasmul, în cele din urmă pângărit

era mai pur ca oricare lacrimă vreodată plânsă

de insuportabile fericiri

el scria literatura pe care eu, în naivitatea mea

(singurul meu potențial de a exista)

o trăiam ca pe o poezie care nu poate fi scrisă

care se scria singură, ca un destin

ce nu poate fi împiedicat să fie

el doar încerca să fie un om mai bun

așa cum îl ducea inima, așa cum credea că i-ar plăcea

Dumnezeului lui care-ntreba:

„unde este inima ta?”

„în aceste versuri, Doamne”, îi răspundea

și viața trecea cadențat mai departe

înghițind, ca un vârtej, totul în ea

încerca să fie un om mai bun

mă căuta printre pernele-ncinse

eu străbăteam deșerturile viselor simple

ale tuturor fetelor de pe lumea asta

atunci când încă nu le-au crescut aripi

și uterul le e destul de puternic

și inima

pentru a duce o viață în ea

și Dumnezeu întreba:

„unde e inima ta?”

„în cărțile mele, Doamne, care-s cele mai bune

de pe pământ, acolo ești Tu,

cu chipu-Ți cel sfânt”

dar m-am prins că lui Dumnezeu nu-i plăcea

cum încerca el să fie un om mai bun

și atunci, m-am hotărât să-l ucid

pe acel mediocru împuțit

care pângărea totul în numele Lui

i-am ars manuscrisele, le-am prefăcut în fum

și în scrum

l-am umilit pe acel nenorocit

în dimineața de după noaptea aceea, la pat mi-a adus

o cană cu ceai fierbinte și o felie de pâine cu unt

și atunci am știut

că de-acum căpătase răspuns

când Dumnezeu îl va întreba: „unde e inima ta?”

(E. Munch - Separation)

Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

Maria nu există

Dacă Steven are dreptate, ceea ce oricum nu pot verifica, înseamnă că faptului că stau pe această bancă, din acest parc din Geneva, îi corespunde faptul că undeva, cel mai probabil chiar lângă mine, există un spațiu ca o dizlocare echivalentă mie însămi, care-mi anulează sau care mi-ar putea anula energia. De lucrul ăsta nu poți fi sigur niciodată. Mă rog, poate nu e tocmai bine explicat, așa că voi încerca altfel.

Era foarte de dimineață, la ora când Geneva încă nu își începuse plimbările prin parcuri. Aveam în spatele meu micul palazzo vopsit de astă dată într-un vernil stins, prăfuit, cu ramele ferestrelor albe, între noi grădina lui cu trandafiri, în față pajiștea crudă care coboară lin spre lac iar pe laterale pâlcurile de copaci înalți, printre care vreo trei cedri de peste 200 de ani, cu ramurile lor contorsionate în care veverițe negre și roșcate se aleargă neîncetat. Sunt teribile veverițele din Geneva: negre sau maron ca roșcovele, mici, nu ca cele din New York, care-s cât pisicile și vin să-ți ia aluna dintre degete. Veverițele din Geneva sunt agitate, nevrotice. Pe una o botezasem Foametea neagră iar pe alta Teroarea roșcovană. Invariabil, Foametea adună febril semințe de cedru pe care le scoate din conurile uriașe, în timp ce Teroarea o urmărește ca să i le fure. M-am așezat, ca de obicei, pe bancă, și în timp ce priveam turnurile catedralei Sf. Petru, reliefate pe coamele albe, irizate de soare, ale Alpilor, vedeam și luminițele pâlpâitoare ale avioanelor silențioase încolonate pentru aterizare, câte unul la fix trei minute. Destul de departe, dar nu foarte departe, se vedea lacul albastru ultramarin, nu turcoaz ca cel din Neuchâtel, cu toate că ambele sunt glaciare. Nu știu de unde-a venit. L-am văzut abia când mi-a cerut permisiunea să se așeze lângă mine. „Bien sûr, Monsieur!”, i-am spus și m-am tras puțin într-o parte.

Inevitabil, privirile ni s-au intersectat o clipă. Avea ochi mați, de piatră uscată și, exact în centru, două picături albe, lucioase, cu care mă privea. Purta părul pieptănat pe spate, ceea ce-i făcea fruntea și mai înaltă, ca o  fereastră deschisă și avea gropiță în bărbie. Două șanțuri nu prea adânci, de-a parte și de alta a nasului. Mi-a adresat un zâmbet blând. Mi s-a părut frumos ca un actor care fusese cândva îngrozitor de frumos. Vârsta lui a fost cea care m-a intimidat, cu toate că de-acum știam că asta-i o prostie. O pală de vânt i-a despărțit părul într-o cărare și lucrul ăsta a făcut să i se schimbe chipul. Mi se păruse că are părul grizonat. Acum, căpătase reflexe roșcate ca Teroarea. Sigur, toate astea s-au petrecut în câteva clipe, așa că era foarte posibil să mă fi înșelat. Nu avea chelie, așa cum au, îndeobște, bărbații de vârsta lui. Din contră, avea părul des și degete de pianist. „Ea este Maria”, a zis, și abia atunci am văzut o femeie subțire, strecurându-se ca o umbră spre ieșirea din parc, o femeie cu părul lung, negru și lucios, des și aspru. „Ahaaa...”, am zis, neștiind ce altceva ar fi trebuit să spun. Nu știu de ce, cu toate că nu-i văzusem fața, țin minte că am avut certitudinea că Maria este pistruiată. Avea siluetă de fostă balerină. Era înaltă și uscată și în mersul ei era ceva rigid. Dar nu înțelegeam ce legătură este între femeia care pleca și bărbatul necunoscut care stătea pe bancă, lângă mine și care avea în poală o carte.

„Aaa, Dostoievski”, am zis, dar cuvintele mai degrabă mi-au scăpat decât am intenționat să le rostesc. „Oh, da, numai că mi s-a cam șters din minte”, a zis, de unde am dedus că își adusese cartea ca s-o recitească în liniștea geneveză a parcului. „Atunci vă las să citiți”, țin minte c-am mai spus. A început să râdă. „Eu nu mai pot reciti, eu îmi pot doar reaminti”, și cuvintele lui m-au speriat de-a binelea. Abia atunci l-am privit cu atenție și, încet, așa cum se developează o fotografie scufundată în baia de acid, am înțeles. Bărbatul era orb iar Maria, femeia care se depărta spre intrarea în parc era cea care îl însoțise până la bancă. Ea era bastonul lui de orb. Îmi mai amintesc că mi s-a făcut rușine și de aceea mi-am cerut iertare că nu observasem așa o evidență. Dar de-acum îl puteam cerceta fără grijă. Cu toate că păstrasem senzația că purta cămașă albă, cravată și costum gri, de stofă, acum vedeam că purta o cămașă cadrilată, moale și călduroasă și un hanorac gri Levi’s, cu fermoar scurt, până pe piept. Blugi negri și pantofi sport, din piele. Dacă l-aș fi văzut mergând pe stradă, într-un loc oarecare, la Veneția, la Viena sau la Rio de Janeiro, nu l-aș fi remarcat, dar aici, stând orb lângă mine, pe bancă, mi-am dat seama că îl cunosc de undeva, dar nu știam nici de unde, nici cine este. Cu toate astea, oamenii îl cunoșteau. Un bărbat de vârsta lui, care trecea pe aleea din fața băncii, ăși soase pălăria și îl salută: „Respectele mele, stimate domn”, zise, se înclină și se depărtă. Necunoscutul de lângă mine și-a lăsat capul în jos, salutând, la rândul lui și, nu știu de ce, dintr-odată m-am simțit foarte mândră că eu sunt cea care stă pe bancă lângă el, ca și cum ar fi fost posesia mea, ca și cum ar fi fost o somitate iar eu, privilegiata lui parteneră. Recunosc că e plăcut să  simți așa ceva, chiar dacă știu că asta-i o tâmpenie.

„Vorbește-mi, dacă nu te superi, despre ceea ce vezi drept în față”, a zis și asta m-a făcut să am senzația că sunt pusă în fața unei mari încercări pe care eram bucuroasă să o trec. Nu știam cu ce să încep, cu planul apropiat? Cu cel mai îndepărtat? Cu soarele care acum strălucea puternic în alb-auriul norilor? Era ca un joc iar eu mă bucuram ca un copil de încercarea pe care-o aveam de trecut. Asemenea jocuri își pierd savoarea dacă nu le iei în serios. „O pânză bleu pe care plutesc fuioare de mohair alb. Piscurile sunt roz, ca trandafirii uscați, pe alocuri aurii, ca în tablourile kitsch. Zici că a ars ceva care acum se stinge. Poalele munților sunt gri-șoarece și albastru-cratiță. Verdele smaraldin al cupolei catedralei Sf. Petru undeva, mult în stânga. Un șir de clădiri mici, mici, multe și înghesuite, un brâu alb murdar. Apoi, o pată de calm intens, adânc. Lacul este albastru, luminos și plat. Ca o peruzea încastrată într-un malachit uriaș. Foametea neagră și Teroarea roșcată sunt pe undeva, pe-aici. Verdele din iarbă urcă spre noi și se opintește-n tufele de lavandă. Anul ăsta parcul e plin de lavandă, doar în grădina palatului sunt veșnicii trandafiri, la fel ca în rozariu. Deasupra noastră, cupola eterată a unei biserici al cărei tavan nu-l vom putea atingeniciodată, oricât ne-am înălța. Și Maria, pe care o văd apropiindu-se.” „Care Maria?”, a zis. „Maria, cea care v-a adus și care probabil vă însoțește mereu.”, am răspuns. „Nu există nicio Maria sau eu sunt cel care n-am văzut-o până acum.”  

Am întins mâinile și i le-am atins pe-ale lui, uluită de ceea ce spusese și parcă încercând să mă conving că el chiar există. Nu a tresărit. Ca și cum s-ar fi așteptat să-l ating. Ca și cum era firesc să-l ating. Am întors capul după Maria, pe care-o văzusem apropiindu-se. Intrase prin porțile dinspre stradă, de pe latura vestică, pe cele prin care și dispăruse. Dar nu era nicio Maria, avusese dreptate. L-am privit. Părul era, într-devăr, maron-roșcat ca Teroarea, des, aspru, cu o cărare neglijentă într-o parte. Avea ochi căprui ciocolatii, iar cele două picături albe, lucioase, erau la locul lor. Și-a tras mâinile de sub ale mele și mi le-a cuprins în căușul lor, ca și cum ar fi cuprins spațiul întreg. Ca și cum ar fi fost o pasăre cu aripi uriașe, pe care și le adună în jurul oului, singurului ei ou. Ca și cum ar fi îmbrățișat o absență. Am stat acolo, nemișcată, vreme de trei ore. Nu mai eram deloc sigură că era orb. Dar cred că nici nu mai era important. m-am gândit un timp la lumea din afară, apoi n-am mai avut alte gânduri, decât că trebuie să ajung la universitate.

(tablou de Krisztián Tejfel)