Cea mai mare porcărie

 

   Dacă m-aș putea exprima vreodată în stilul lui Bolaño, aș spune că moartea este o porcărie. Nu una oarecare, ci cea mai mare porcărie. Dar eu nu sunt nici Bolaño și nici nu am pretenția că mă pot exprima în stilul lui Bolaño, așa că voi spune, după mintea mea și în felul meu, că moartea este singurul lucru pe care nu-l putem gândi. Este de negânditul însuși. Și asta nu pentru că nu am putea gândi (unii, mai pricepuți, mai dotați, mai curajoși au capacitatea să mediteze; eu, modestă, mă rezum la speranța că pot măcar încerca să gândesc) o experiență pe care nu o deținem, ci pentru că, în acest caz, tocmai lipsa experienței morții face din încercarea de a gândi moartea locul în care frica, sentimentul nedreptății, incapacitatea de a accepta această realitate care ni se aplică nediscreționar și în mod cu totul echitabil este locul, cum spuneam, în care toate cele de mai sus (și altele pe lângă) se întâlnesc cu imaginația. Până la urmă, a gândi moartea e o chestie supra-realistă. Unii i-ar spune metafizică. Ați putea întreba: dar Dumnezeu poate fi gândit? Sigur că poate fi gândit, chiar dacă tot o chestie de fantasmă și imaginație rămâne.

     A gândi propria moarte este un scandal în sine. Cel mai mare scandal. (Dumnezeu nu mi se pare a fi un scandal.) A gândi propria moarte este a fi în contact cu și a accepta  propria finitudine, iar mai întâi gândul propriei finitudini. Adică ceva oribil, orice-ați spune. Un moment culminant, un moment de iluminare, un moment al Adevărului suprem și, deci, de necontestat poate fi (dar nu e deloc obligatoriu să fie) momentul morții părinților, atunci când rămâi al nimănui (căci niciodată nu ai fost al altcuiva decât al părinților tăi, uneori nici măcar al lor), atunci când, cronologic vorbind, realizezi că este rândul tău. Dar câți credeți că avem parte de momente de iluminare, de adevăr suprem? Aproape nici unul, vă spun eu. Numai aleșii au parte de astfel de momente. Să recunoaștem, nici unul dintre noi nu este ales.
     Iar atunci când realizezi că este rândul tău (repet, nu e deloc obligatoriu), ți se mai poate întâmpla ceva, ceva la fel de catastrofal, poate chiar mai catastrofal, dacă adjectivul ăsta suportă grade de comparație, și anume că, teoretic cel puțin, după ce îți va fi trecut rândul/datoria să mori, la rând urmează nimeni altul, dar nimeni altul decât copilul tău. Iar în clipa aceea – dacă ajungi la clipa aceea – uiți tot pentru că așa ceva, pur și simplu, nu poate fi gândit. 

     Pentru un om cât de cât sănătos psihologic vorbind (adică nevrotic), Erosul câștigă totdeauna lupta cu Thanatosul. Știu, nici mie nu-mi plac denumirile acestea pompoase, care induc falsa presupoziție că autorul știe mai multe decât știe cu adevărat. Spus nepretențios, forțele vieții (voința de viață, ar spune Schopenhauer, Wille zum Leben, sunt mai puternice decât forțele morții care, desigur, există și ele în noi încă de la naștere. Urât spus, inelegant spus (dar incontestabil adevărat), ne naștem cu moartea în noi. Pur și simplu. Fie că suntem de acord, fie că nu.

     Alții zic altfel, și anume că moartea este punctul culminant al vieții. (Dacă nu mă înșel, și profesorul Dumitru Gheorghiu ne-a spus-o, fix în această formă, la un curs de Filosofia minții.) Dar să revin. Erosul învinge Thanatosul până în clipa în care primește șah mat. Până atunci, experiența morții nu poate fi decât una indirectă și, în cel mai bun caz, nici măcar tangențială, ci doar asimptotică. Știți, bănuiesc, că asimptota doar tinde către, dar niciodată, niciodată, nici măcar la infinit nu se întâlnește cu.

     Leon Wieseltier a scris Kaddish-ul său după moartea tatălui biologic. Kaddish (apărută la Polirom) este nimic altceva decât un travaliu de doliu. Undeva în carte (nu stau să caut pagina) spune că la evrei, dacă un copil (a cărei mamă nu mai este în viață) moare, atunci el trebuie petrecut la groapă nu doar de către tatăl său, ci și de alte câteva femei-mame, căci durerea tatălui care-și plânge copilul mort nu este suficientă, nu este, cum ar veni, de pus pe celălalt taler al balanței, care oricum nu mai poate echilibra nimic, poate, cel mult cântări cevam, nu se știe prea bine ce. Numai o mamă poate suferi îndeajuns la moartea copilului său, de aceea sunt necesare mai multe mame care să plângă copilul alături de tată, căci numai ele știu ce înseamnă sau ce poate însemna această suferință. Nu voi divaga, schimbând firul roșu, spre subiectul sufletului bărbatului, despre care unii spun că nu ar exista (dar eu nu-i cred, sau nu până la capăt, permiteți-mi să mă îndoiesc).

     Așadar, moartea nu ține de cunoaștere. Se sustrage, se refuză cunoașterii. E chiar inconturnabilă, dacă nu cumva inconturnabilul însuși. E scandalul suprem. E refuzul suprem. E cea mai mare porcărie. Din fericire, nimeni nu stă în loc de asta, nimeni nu se împiedică de gândul morții, nimeni nu-și străpezește nopțile și nu-și înnegurează zilele, nimeni nu cade în depresie și nimeni nu se decompensează din pricina acestui gând. 

     Cu toate astea, moartea există! Mai mult, ea coabitează, liniștită, cu noi. Uneori, sub înfățișări atrăgătoare și sub forme dătătoare de plăcere (poate chiar macabră): Moartea căprioarei, Moarte la Veneția, Moartea unui comis voiajor, Suflete moarte, Animal pe moarte, Moarte în catedrală (T.S. Eliot), O moarte în deșert (Robert Browning), Cuvânt despre moarte (Sfântul Ignație) șamd. Cel mai mult îmi place cum spune Montaigne: „Moartea nu ne privește nici morți, nici vii: nici vii pentru că atunci ea nu există, nici morți pentru că atunci nu mai existăm noi.” Altfel spus, dacă tot nu ne privește, de ce să ne împiedicăm de ea?

     Țin să atrag atenția eventualului cititor că acesta nu este și nici nu se vrea a fi un eseu și rog să fie tratat ca atare.

(în imagine The Promise II, Madeline Von Foerster, n. 1973)