Scumpetea mea mi-a făcut un cadou

Încă mă iubește. O știu pentru că o văd și o simt. Dar mai știu și că toate astea se vor sfârși nu peste mult timp. Deocamdată, se învârte toată ziua în preajma mea, încercând să-mi fie de folos cu orice preț, chiar dacă știe că lungi perioade de timp nu am nicio nevoie. Dintotdeauna a fost excesivă, cu atât mai mult acum. Azi este excesivă dintr-un apăsător sentiment de vinovăție pe care încearcă să-l diminueze pe măsură ce presiunea lui crește iar ea nu găsește calea de a-l descărca eficient. La un moment dat, însă, și sentimentul acesta va dispărea sau se va transforma în ceva ce nu va mai avea nicio legătură cu mine. Și atunci, o voi pierde. Dar, chiar dacă urăsc iubirea din vinovăție, este tot ce mai am.

Din ziua aceea nu am mai dormit împreună și, chiar dacă atunci am resimțit-o ca pe o ofensă, azi am convingerea că a luat decizia corectă. Adevărul este că nu-mi era deloc ușor să stau treaz noapte de noapte lângă trupul ei adormit, să-i aud respirația egală fără să-mi pot apropia nasul de gura ei întredeschisă, așa cum făceam înainte, într-un perpetuu eșec de a încerca s-o respir, s-o iau, cumva, înlăuntrul meu. Nu-mi era deloc ușor să-i privesc ore-n șir obrazul acoperit cu puf argintiu și jumătate din frunte luminate de razele lunii care pătrundeau prin perdeaua transparentă, să văd viața săltându-i, ritmic, pieptul, să-mi amintesc moliciunea catifelată a brațului care odihnea inert și alb pe plapuma matlasată. Decizia de-a ne separa a fost una corectă, diminuând din chinul de a suporta priveliștea trupului ei fenomenal de frumos și total intangibil, în partea dreaptă a patului.

Excesivă era și când îmi relata câte ceva cu care nu era de acord. Un taifunic spirit justițiar se revolta atunci în zeci de argumente enunțate pasional, cu sufletul la gură, gesticulând agitat și nervos, într-un consum uriaș de energie care încerca să restabilească, imaginar, o dreptate care i se părea că fusese încălcată. Degeaba îi tot aminteam că oamenii nu se nasc egali, că nimeni nu împarte dreptatea în doze juste și că, pur și simplu, tocmai această strâmbătate este viața însăși. Intransigența ei delicioasă, împreună cu privirea veșnic întrebătoare, slobozită de sub sprâncenele negre, dese, frumos arcuite și perfect pensate care contrastau cu cel mai blond păr care există pe lumea asta, gropițele din obraji, zvâcul care-i străbătea trupul, toate astea mă făcuseră să mă îndrăgostesc de ea sau cel puțin asta crezusem până nu demult când, într-o noapte de insomnie și de gânduri inutile, mi se revelase adevărul: nu despre gropițele ei era vorba, nu despre trup, privire și toate celelalte, ci despre faptul de netăgăduit că apela la mine ca la o instanță superioară capabilă să elucideze neliniștile ei existențiale, să le pună în ordine și să le rezolve și tocmai asta era ceea ce mă gratifica. Nimeni nu părea să aibă mai multă nevoie de mine decât Daphne.

Calea dintre digresiunile ei metafizice rostite în chiloți minusculi și un tricou care se oprea, invariabil, deasupra pubisului și elocința mea atotștiutoare trecea, la Daphne, întotdeauna printr-o scurtă tranziție de la o nerăbdare manifestă la o tensionată conținere de sine abia ținută-n frâu. În doar câteva clipe devenea ca un copil agitat care-și frânează brusc energia și se așează în poziția de ascultat o poveste extraordinar de interesantă. Se așeza turcește pe canapea, cu fața la mine, cu sprâncenele arcuite și ochi sferici, așteptând începerea spectacolului. Atunci intra în scenă narcisismul meu grandios care-și etala retorica pentru efectele pe care le producea asupra dragei mele Daphne, cu buclele ei rebele, pe care le potolea cu un gest scurt, strângându-le într-o coadă de cal sau într-un coc ce se destrăma la prima mișcare a capului. Azi, însă, toate astea s-au dus. Nerăbdarea și curiozitatea ei au lăsat loc frustrărilor care se tot acumulează dar, deocamdată, încă mai confundă sentimentul de culpabilitate cu iubirea. Altfel spus, trăiesc pe viu, stoic și lucid, moartea iubirii ei pentru mine, cu un masochist sentiment de triumf care cred că încearcă să ascundă o posibilă disperare cu care, însă, până în acest moment, nu sunt deloc în contact, dar care este cât se poate de firesc să stea cuibărită pe undeva prin sufletul ăsta care aproape că nu-mi mai aparține.

Exact înainte de a se urca în mașină își cumpărase o cafea de la pub-ul lui Nelly, o cafea cu multă spumă de lapte. Ne hârjonisem de cu seară și rămăsese ne-mpăcată, așa încât nici nu urcase bine în mașină că a și începuse să mă dojenească. De felul ei, când e agitată gesticulează amplu și nervos. Cu ocazia unui astfel de gest, o parte din cafeaua din pahar mi-a ajuns în ochi și a fost necesară doar o clipă de orbire ca să intru în jeep-ul din fața mea, care oprise brusc, pentru a nu lovi o puștoaică nebună pe care maică-sa nu o învățase pe unde se traversează strada. M-am repezit în jeep-ul oprit brusc, motiv pentru care în spatele meu a intrat un Ford albastru. Asta a fost tot. Maxim o secundă. Așa încât azi stau paralizat în patul acesta pe care, până acum două luni, l-am împărțit vreme de trei ani cu frumoasa mea Daphne. Scumpetea mea. Dulceața mea. Pisicuța mea iubită. Dacă n-ar fi fost cafeaua care să mă  fi orbit, aș fi avut timp să frânez la timp. Chiar dacă Fordul albastru ar fi intrat în mine, poate că ravagiile nu ar fi fost atât de mari. Daphne a intrat automat în stare de șoc. La spital au sedat-o. S-a trezit după 24 de ore. Azi mi se pare că șocul a fost o alegere inconștientă, pentru a nu se întâlni cu urmările accidentului. Dar doar din moarte nu te mai trezești. De-atunci, nu s-a mai dezlipit de mine. Știe că nu există nicio speranță să mai merg vreodată pe propriile picioare sau măcar să-mi mișc mâinile dar, deocamdată, nu crede. Crede că dragostea ei, împreună cu voința mea și dragostea mea pentru ea vor fi suficiente să repare ceea ce este mort pentru totdeauna.

La vremea când Daphne a intrat în viața mea eram redactor șef la o revistă lunară de cultură care reușise să păstreze un tiraj suficent de mare încât să asigure salariile echipei, o mână de oameni care, prin scris, iși deserveau propriile obsesii. Eram naivi, mizam pe valorile iliminismului și voiam să salvăm cu orice preț cultura mare pe care o prezentam lună de lună, niște dinozauri cu picioarele înțepenite al căror mers prin lume depindea în mare măsură – așa ne plăcea să credem - de bunul mers al revistei. Era o după-amiază ploioasă de primăvară când Daphne, cu coama ei blondă prinsă într-un elastic roz a intrat în biroul meu și, privindu-mă cu ochii ei mari, negri și umezi și trăgându-și nasul, m-a întrebat dacă îmi poate lăsa un articol pentru care, dacă va avea onoarea să fie ales pentru publicare – așa spusese, „dacă voi avea onoarea” -, nu are pretenția să fie plătită. Era atât de drăgălașă, cu șalul acela în culorile curcubeului acoperindu-i gâtul și umerii, cu blugii ei skinny rupți în genunchi, cu jacheta tricotată, de un verde aprig și cu ghetuțele negre, lucioase, dintr-un cauciuc care imita pielea lăcuită, încât am invitat-o să ia loc. Când și-a deschieiat nasturii jechetei, puloverul roz ca o acadea veche și uscată a dat la iveală, prin en coeur-ul generos, o pereche de sâni fabuloși pe care azi am impresia că mizase într-o oarecare măsură la întâlnirea cu mine. În ochii ei umezi am văzut aceeași speranță cu care și eu pășisem în biroul redactorului șef în urmă cu zece ani și de aceea am zâmbit. Mai târziu aveam să aflu că Daphne interpretase zâmbetul meu ca semn al unei perversități masculine prost temperate și că își spusese în clipa aceea în gând că „nici ăsta nu vrea altceva decât să mi-o tragă”. Avea un mod eficient de a-și bâțâi umerii, astfel încât imprimau sânilor ei o mișcare sinuoasă, ca un val care înaintează și se retrage de pe un țărm iar țărmul acela eram eu. Rozalbul sânilor ei generoși era, cu adevărat, hipnotizant.

Rarele momente de genul ăsta îmi suscită nevoia de a deveni interesant, mă provoacă să mă joc puțin cu emoțiile celuilalt. Da, e ceva pervers în asta sau poate că e doar semnul unei stime de sine insuficiente, nu știu. Am citit articolul, apoi mi-am întors scaunul spre fereastră, dându-i impresia că iau o decizie. De fapt, mâ gândeam la sânii ei. Ploaia se oprise. Șiruri zimțate de roșu, violet, oranj și galben pluteau pe cer, o frumusețe de un kitsch pe care crezi că-l poți vedea doar în tablourile pentru domnișoarele de cincizeci de ani sau în filmele supuse în exces tehnicilor de impresionare. Și, în timp ce-mi savuram importanța pe care respirația nerăbdătoare și foiala lui Daphne mi-o accentua, am auzit-o strănutând din senin: o pufnitură haioasă de pisoi. Ei, bine, pufnitura aceea m-a cucerit. Iar sânii ei fabuloși puteau fi un spectacol zilnic de care nu mă puteam lipsi. Ca scuză pentru neașteptatul strănut mi-a oferit un zâmbet fulgerător care i-a dezgolit o clipă dinții mici și albi ca porțelanul cu clei de oase, genul de zâmbet care doar dacă e spontan poate fi atât de fermecător. După care mi-a spus: „Scuze, sunt răcită” și mi-a oferit din nou un strănut de pisoi, strângând din ochi și apoi deschizându-i iar mari, negri, rotunzi și umezi. Una peste alta, am angajat-o part time, lucru pe care nici măcar sub formă de vis nu și-l formulase. În trei săptămâni ne mutasem deja împreună, alianța noastră având la bază poziția comună față de imigrație și de soarta Europei, certitudinea că Dumnezeu nu există și, ca oricare alți iluminiști, încrederea de granit în puterea culturii de a schimba lumea. Doi proști, de altfel, doi romantici, doi întârziați într-o copilărie a unui alt ev pentru că pe lumea asta nimeni nu schimbă pe nimeni iar imigrația este un fenomen în fața căruia asistăm neputincioși și furioși, alături de ceilalți asemenea nouă, în timp ce, sub ochii noștri, Europa se destramă, se scufundă și tot ce ne mai dorim este ca viața noastră să nu fie martora morții ei.

Nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că disensiunile dintre noi aveau să debuteze tocmai din cauza unei surprize pe care scumpetea mea de Daphne mi-a făcut-o de ziua mea. Oh, trebuie s-o spun din nou, sunt un nenorocit dezgustător, dar jur că nici măcar eu n-am știut-o. Datorită iubitei mele, pisicuței mele, dulceței mele am aflat asemenea nenorocire. Un an de zile a lucrat la o carte fără ca eu să știu. Un volum de poezii de dragoste: With love, from me, to you. O editură de importanță medie a acceptat să o publice. A primit exemplarele care i se cuveneau prin contract cu o zi înainte de ziua mea. Primul volum mi l-a oferit, cu cea mai emoționantă dedicație. Iar eu, idiotul de mine, în loc să mă bucur că cineva mă iubea atât de mult încât să scrie un întreg volum de poezii pentru mine, m-am înfuriat. Am acuzat-o că a lucrat fără să scoată un cuvânt, că aș fi avut dreptul să știu, mă rog, argumente d-astea, de două parale. De fapt, numai nonargumente. Adevărul este că am fost cumplit de invidios. Daphne a mea evolua în timp ce eu stăteam pe loc. Eram un mediocru care nu știa altceva decât să se indigneze. Marca narcisismului pe care indignarea perpetuă o confirmă. În loc să văd un volum de poezii care fusese scris pentru mine, am văzut propria-mi mediocritate, propriile-mi limite. Vraja fusese distrusă și asta nu i-am purtut ierta lui Daphne. În seara de dinaintea accidentului ne-am certat din nou. Fiecare succes al iubitei mele îmi reactiva invidia. Sunt bolnav, așa m-am gândit. Sunt un imbecil bolnav. Un cretin resentimentar. Am jignit-o, spunându-i că ultimul ei material pentru revistă nu va intra pentru că e prea slab. S-a enervat, mi-a cerut argumente dar i-am spus că sunt obosit, că vorbim mâine. Iar mâine am primit o cafea în ochi și statutul de handicapat permanent. I se spune dizabilitate. Pisicuța mea este distrusă, nu-și poate ierta neatenția care mi-a distrus viața. este plină de iubire și de co pasiune. Iar eu, într-un mod bizar, sunt fericit. O iubesc.

(Ksavera Art -London, Palace of Westminster)