îți
amintești râurile acelea arzătoare gâlgâind
din
câinele ucis de-o mașină, alerga înspre noi
lumina
descrescuse brusc, într-o vitrină
se
reflecta neonul de la reclama la
farmacie,
două tipe râdeau zgrumțuros
deasupra
noastră cerul tremura ca o piftie
un
fulger întinsese lumina pe jos
mânjea
cu ea trotuarele deja ude
sângele
câinelui ca ploaia curgea, ploaia
care
descompusese mizeria
vieții
noastre mult prea omenești
iar
noi, extatici și muți, ca doi idioți
ne
oglindeam în sângele curgând lin
pe
jos
am
luat câinele în brațe l-am îngropat
în
pământul negru în care o gaură ai
scurmat
ca un adevărat bărbat, l-am îngropat
l-am
îngropat, oh, doamne, de ce, doar câinele acela nu era
turbat,
l-am îngropat cu toată
dragostea
mea
și
apoi am
plecat
apoi
a venit tramvaiul treisprezece barat
respirația
ta mirosea a ftalat, am crezut că ai
făcut
diabet din prea multă
sensibilitate,
luna tăioasă intra prin geamurile din spate
oamenii
zumzăiau, clocoteau de viață, de nerușinare, de
tristețe
te-am luat în brațe, o țigancă striga ceva în gura
mare
în limba ei de veci neschimbată, vezi?
doar
în limba noastră intră, mereu, neologisme, cum
ar
fi cuvântul crimă. ne-am privit fix în pupile de foarte
aproape.
ochiul tău era îmbibat într-un negru mat, ochiul tău de
bărbat
în care, monstruos, îmi vedeam chipul schimbat
la
față, ca și cum abia mă născusem, ca și
cum
era dimineață, ai observat? când devii pasăre, eu devin
nor,
când devii poezie, eu devin dor, când ți se
apleacă,
îți dau metoclopramid, când te supără gastrita, îți
dau
antiacid, numai nu mai îți aminti, haide, uită
de
sângele gâlgâind din blana lui udă
am
coborât din treișpe barat pe strada înnegrită
de-o
lumină albă și crudă. și slută. zorită am luat-o
la
pas. aerul era ca de țiplă, foșnitor și lucios, îmi înțepa plămânii
discul
tăios al lunii scufunda în mercur aleea curbată
casa
era ascunsă-n obscur, ne-am dezbrăcat, nu am mai
mâncat,
ne-am băgat, repede, înfricoșați, în pat
respirația
ta mirosea în continuare-a ftalat. era
frig.
ne era teamă de ceea ce aveam să privim în
întunericul
de la noi din cameră, ne era teamă, da, ne
era
teamă că în noaptea asta nu vom mai avea nimic de
văzut.
m-am încolăcit de trupul tău lung și zălud
în
care abia respira
câinele
ud
au
trecut ani de-atunci, azi
mergem
tot cu treișpe barat
între
timp ai devenit și mai
bărbat,
unul care hrănește
porumbei
în timp ce
plimbă
prin parc un
băiat
seara,
îl lăsăm la
mama
și mergem, ca doi drogați, s-ascultăm
poezie,
cu toate că ai rămas la fel de
inhibat.
dar ne place la cenaclu
și
mie, și ție
în
rest, nimic nu s-a schimbat
noi
suntem frumoși, viața
-i
același rahat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu