Niciodată nu știi cu cine ai de-a face

„Tu chiar nu vrei să înțelegi un lucru atât de simplu? Relativismul ăsta pur și simplu mă omoară.” Meditativă, analitică, rațională, așa era la început. Azi, nu mai era nimic din toate astea. Discuția de după-amiază se încheiase cu privirea ultragiată încruntându-i fruntea înaltă, brăzdată de un șanț adânc între sprâncenele dese, perfect pensate și minunat arcuite, care aproape că dispare când nu este supărată, cu lumina moale, stinsă din privirea ei când verde, când căpruie și cu brațele goale și grațioase accentuând, printr-o zvâcnire scurtă care-i subliniază iritarea, incapacitatea mea structurală de a înțelege ceva atât de simplu. Pe cât de banal, pe atât de complicat este obiectul neînțelegerii mele și motivul revoltei ei. Pricepusem perfect despre ce vorbește și, în măsura în care îi dădeam dreptate, în aceeași măsură nu puteam fi de acord, până la capăt, cu Brie. (Brie de la Britanny, nume pe care nu putea să-l sufere, probabil semnul unui exces de patriotism post-partum al maică-sii.) Altfel spus, eram perfect ambivalent. Adică total nevrotic. Ca orice om sănătos, dealtfel.

Nu era singurul nostru dezacord, doar că pentru acesta epuizasem argumentele, de-a lungul unui șir de întrebări demonstrative pe care mi le pusese, a căror logică atent construită mă îndreptase în punctul în care trebuise să-i dau dreptate. Cu toate că avea dreptate într-un mod fundamental, totuși, dacă schimbai perspectiva, nu mai avea și amândoi eram de acord asupra acestui aspect care, din nefericire, nu dădea nicio greutate adevărului meu. Nu că Brie n-ar fi știut să cedeze, ci pentru că de astă dată existau, pur și simplu, două adevăruri la aceeași problemă. Două adevăruri, total independente unul de celălalt, și nicio soluție. Ambele erau la fel de valabile și fiecare ne așezasem de o parte și de alta a fiecăruia, susținându-ne punctul de vedere între două pahare de vin roșu de colecție, cu resturile cinei împrăștiate în farfurii Spode cu decoruri florale și bordurate cu aur, cu tacâmurile din argint murdare de sosul cu smântână și lămâie cu care servisem, în living, fileurile de biban de lac aduse tocmai din Elveția, cu șervețelele murdare, vișinii, cu decor rococo, făcute ghem și adunate în coșul de pâine, printre cojile de alune proaspăt prăjite împrăștiate, ca o pulbere, pe fața de masă din damasc englezesc, de 120 de lire bucata. Soarele asfințea și pete de cer sângeriu se vedeau ici, colo, prin spărturile din dantela perdelei achiziționate cu doar câteva luni în urmă, în excursia pe valea Loirei unde Brie își luxase glezna stângă alunecând pe treapta din marmură udă a hotelului, în ultima zi de vacanță. Conflictul a fost aplanat amiabil, Brie primind un cec de patru mii de euro ca despăgubire pentru dauna suportată, alături de scuzele prezentate personal de către directorul hotelului. Oh, cât de valoroasă se dovedise a fi glezna ei fină! Brie spusese că edemul, durerea și tot spectrul de nuanțe de violet și gri care însoțiseră transformarea gleznei într-un mic butuc și apoi, treptat, din nou într-o gleznă meritaseră cu prisosință cec-ul primit.

„Te uiți?”, spune, „toate astea care stau înșirate aici și pentru care am trudit atât, toate astea nu înseamnă nimic, absolut nimic, pricepi? Și așa se întâmplă tot mereu, îți stabilești o țintă, te îneci în muncă pentru a o atinge și, odată ajuns acolo, constați că nu e nimic altceva decât o altă farsă. Totul dispare imediat ce l-ai obținut. Viața asta este inutilă, nu are niciun sens, absolut niciunul. Un șir de satisfacții mai mici sau mai mari în urma cărora rămâne, invariabil, un mare gol. Zi că nu-i așa!” Unii ar numi-o criză existențială, mai ales filosofii, alții, mai ales psihologii, ar numi-o criza vârstei de mijloc, adică atunci când afli că îmbătrânești, dar este mult mai mult de-atât, cel puțin atunci când este vorba de scumepetea mea de Brie. Simțeam pericolul sau poate că doar mi-l imaginam și de aceea încercam să fiu persuasiv și blând, pentru a evita un potențial conflict. De la o banală discuție, lucrurile ar fi putut degenera atât de mult, încât simțeam nevoia să fiu foarte atent la ce-mi iese din gură. Încă de la-nceput văzusem această latură anxioasă a ei și tocmai faptul că atunci, la prima noastră discuție de acest gen i-am oferit argumentul potrivit, ne-a adus laolaltă. Pe vremea aceea aveam o mică obsesie legată de Alexandra Palace. Citisem undeva că, la doar șaisprezece zile de la inaugurare, în 1874, un incendiu a distrus palatul. Nu imbecilitatea unui asemenea eveniment îmi atrăsese atenția, nu cei trei morți cu care s-a soldat evenimentul mă impresionaseră – în definitiv, nu e nicio surpriză ca într-un incendiu să moară oameni -, ci cele 4700 obiecte din porțelan ale expoziției de inaugurare, obiecte împrumutate de la diverși colecționari, complet distruse. Fiind un mărunt dar pasionat colecționar de porțelanuri, știrea m-a zăpăcit. M-am simțit ca și cum eu însumi pierdusem niște irecuperabile splendori, într-un prostesc act de caritate. Făcusem din Alexandra Palace o obsesie căreia-i dădeam târcoale de trei ori pe săptămână, ca și cum aș fi putut găsi pe undeva urmele acelei colecții pentru totdeauna dispărute.

 Acolo ne-am întâlnit prima oară, pe una din băncile imensului parc. Impropriu spus pe bancă, ea stătea pe iarbă, sprijinită de trunchiul unui bătrân redwood, ronțăia nu mai știu ce prostii uscate și pline de E-uri, ținând o carte în poală (un Joyce), își bâțâia gleznele așezate una peste alta și privea mulțimea care se plimba prin parc. Era singura bancă liberă. I-am cerut permisiunea să mă așez, întrebând-o dacă deranjez, însă adevărul este că voiam să intru în vorbă cu ea. „Nu mai mult ca oricine altcineva de aici”, mi-a răspuns și nu am știut cum să interpretez răspunsul ei. Așa că m-am așezat și, pentru a înjgheba o discuție, am folosit ca pretext cartea din brațe și punga cu E-uri. „M-am prins, ești doctor!”, a strigat victorioasă, după ce i-am povestit ceva despre mecanismul adicției grăsimilor saturate la moleculele de proteine, descoperirea materializându-se într-un zâmbet care-a dezvelit două șiruri de dinți perfecte, ca din porțelan. Apoi, m-a luat de sus din nou.

A doua oară ne-am întâlnit într-o dimineață ploioasă, la vreo lună de la prima întâlnire, la Olive Cafe, în Hornsey, pe High Street. Când am văzut-o intrând mi-am spus că ori este o cunoscătoare, ori o amețită pierdută-n spațiu. S-a dovedit a fi o cunoscătoare și chestia asta a ridicat-o cu două clase în ochii mei. Descoperisem încă din studenție plăcerea savurării unui mic dejun excelent, la un preț imbatabil, în liniștea de la ciudata oră șapte, ora la care, printr-o excepție, se deschide cafeneaua. Nu doar pereții stacojii și mobilierul din lemn patinat mă atrăgeau la Olive, ci mai ales mulțimea de lampioane și corpuri de iluminat agățate de tavan, închipuind un cer înstelat, o adunătură eclectică în culori indiene potrivite ca nuca-n perete, care toate la un loc nu reușeau să lumineze interiorul, păstrând un aer difuz, ca de ceață blândă și colorată mutată-n interior. Nu aș fi un adevărat londonez dacă nu mi-ar plăcea ceața. Nici nu m-a băgat în seamă. Era o duminică de sfârșit de iunie, ploua copios, mărunt și tenace, toată Londra dormea, mai puțin eu și Brie care se așezase la o masă distanță, cu fața la mine, tratându-mă ca și cum nu existam. Am privit-o relaxat, i-am văzut somnolența dispărând încet cu fiecare gură de cafea – comandase un espresso dublu după ce-i șoptise ceva la ureche băiatului de la tejghea – iar punctul de maximă atracție l-a constituit mica ei plescăitură, limba care se lipea de cerul gurii desprinzându-se repede în două, trei plescăituri, după fiecare înghițitură, marca inconfundabilă a capacității de a savura aromele licorii fierbinți pe care și eu o apreciam la fel de mult. Cu limba aceea aveam să fac cunoștință trei luni mai târziu. Parcă priveam într-o oglindă varianta mea feminină. Am râs. Abia atunci m-a văzut și ultima boare de somnolență a dispărut ca prin minune. Era atât de frumoasă, cu ochii sticlind într-o privire verde, crudă și malițioasă, pe fondul tablei negre agățate pe perete, pe care era scris cu cretă albă un banal citat din Margaret Mead.

-         Aha, domnul cu deranjul și cu teoria probabilităților legată de chips-uri din Alexandra Park, a zis, fără să mă salute și așezându-se picior peste picior, astfel încât să etaleze genunchiul privirii mele.

Nu știi niciodată cu adevărat cu cine ai de-a face. Că e vreun dezaxasat sau un om normal, că e vreun coleric sau vreun limfatic, că e un obsesional sau un simplu ipohondru, vreun posibil psihopat sau cel mai liniștit și banal temperament din lume, numai hazardul aranjează lucrurile astea pe care nu le poți controla dar în voia cărora te lași sau nu te lași. Asta ține de alegerea ta sau cel puțin asta tind să cred. În rest, totul scapă controlului și la un moment dat nu te mai poți opune inevitabilului, care uneori se dovedește a fi un adevărat afront la adresa inteligenței tale sau măcar la adresa instinctelor, pervertite de atâția zeci de ani de civilizație, de educație contra naturii. Sunetul limbii ei plescăitoare, ochii închiși de somn dar și de plăcere, privirea ei clară țâșnită de sub bretonul negru și lucios și vocea ușor guturală mi-au anulat apărările: m-am îndrăgostit. A scos dintr-o uriașă geantă de umăr (din piele turcoaz) un număr din Architectural Digest și a început s-o răsfoiască, până a dat de un articol l-a care s-a oprit. Mi-a atras imediat atenția, era un articol despre porțelanuri. A citit și a oftat.

-         Ai să mă-mprumuți cu opt mii de lire?, a zis surâzând ironic, fără să-și ridice ochii din revistă și dându-mi ocazia s-o dau pe spate.

-         Evident, am răspuns fără să ezit, în urma unui mic calcul dovedit a fi corect. Pentru așa ceva, oricând. Nu trebuie ratat.

Din timpul în care a citit articolul și din fotografia pe care o zăream de la masa mea mi-am dat seama că era vorba despre o licitație, probabil un set de masă cu mai multe piese, după suma înaintată de indiferenta mea companioană. Abia atunci a ridicat, lent, ochii din revistă, privindu-mă ca pe un nebun. M-a scanat câteva secunde cu ochii ei verzi migdalați – chestie în care aveam să aflu că este expertă, habar n-am cum reușește – și m-a întrebat, interesată: „Bem o cafea?”. Evident, am zis, fără să stau pe gânduri. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Brie m-a agățat pe mine, nu eu pe ea. A luat revista și geanta de pe scaun (abia atunci am văzut că era o Furla, nu foarte nouă dar foarte chique) și s-a  înființat la masa mea. „Uite splendoare aici”, a zis punând degetul pe fotografia care înfățișa un magnific serviciu de masă Spode, de pe la 1825 – 1830, scos la licitație de către Christie’s, New York, licitație care urma să aibă loc peste o săptămână. Dorința ei de a investi asemenea sumă într-un Spode m-a dat pe spate și a mai ridicat-o trei trepte în fața mea.

Trebuie să rămâi în afara fenomenelor pentru a le putea observa, altfel, ele te înghit și ajungi să faci parte din omenirea care este prinsă în vârtejul lor. Tom, asistentul meu, îi spune „marea prostime”, aceeași pretutindeni, de-a lungul sau de-a latul planetei care prosperă de pe urma ei. Pelerinajele pe urmele sfinților, bunăoară, un fenomen inteligent care a speculat credința omului, fie ea autentică sau falsă, a dus la dezvoltarea orașelor și, în cele din urmă, a țărilor. Așa s-a întâmplat cu Londra, începând cu Richard Inimă de Leu care l-a decretat pe Sf. Gheorghe ocrotitorul Londrei, așa s-a întâmplat cu Parisul, cu Madridul, cu Fátima și cu atâtea altele. Îndrăgostirea este un fenomen asemănător, un pelerinaj hormonal spre inima celuilalt, singura diferență fiind că nu se produce în grup, ci individual iar îmbogățirea aferentă se referă la suma emoțiilor pe care le trăiești chiar și atunci când, în numele iubirii, rămâi cu cardul gol, eventual și cu ceva în minus. Urma să fie și cazul meu? O voiam pe Brie pentru mine și asta merita orice preț, cu atât mai mult cu cât era cuantificat într-un serviciu de masă Spode de douăzecișipatru de piese ornate cu decor floral sub glazură, pictat manual, în zece culori, bordat cu aur de 24 K, de doar opt, nouă, maxim zece mii de lire. O frumusețe de set! Cu puțin noroc, putea fi achiziționat chiar sub opt mii. Licitația începea de la șapte mii.

Nu mă întrebați cum, dar în cinci minute după ce Brie s-a mutat la masa mea cu ultimul număr din Architectural Digest și cu geanta ei Furla chique, din piele turcoaz, eram deja în plină logoree, vorbindu-i despre pelerinaje, făcând paralele aiuritoare, ajungând la pelerinajul – așa îl consideram – lui Arturo și Ulises pe urmele Cesáreei Tinajero, de fapt, pe urmele poeziei înseși. De-aici, lucrurile au luat o altă întorsătură, îmbibată  în decadență: copleșitoarea prăjitură cu ciocolată, cu bucăți de nuci coapte pentru care îți trebuie dinți sănătoși, însiropată (slavă Domnului!), cu sos alcoolizat de ciocolată, după o modă  străină de cultura britanică, ornată cu trei lingurițe de înghețată și alte trei de frișcă, la contactul cu care papilele gustative ale lui Brie au înnebunit pe loc, făcând-o să închidă ochii de plăcere și să exclame „Oh, God, oooh, my Goood!”; alt rând de cafele, de astă dată o cafea din Costa Rica, proaspăt prăjită la cererea expresă a potențialei mele iubite care s-a dovedit a fi expertă și în chestiuni legate de cafea (lucru cu care iarăși m-a dat gata), apoi, într-o ordine cu totul scăpată din rigurozitatea oricărei logici de bun simț, un lobster caneloni cu parmezan învechit și o bunătate de anghinare stropită cu lămâie pentru care Ramsay ar face crimă de om, chit că n-ar mâncna-o la nouă dimineața; după încă un ceas, o ultimă cafea, o Brazilia cu aciditate scăzută și de tărie sub medie, cu multă spumă fierbinte de lapte integral, ca să putem dormi liniștiți noaptea, cum a spus Brie. Între prăjitură și cafea, un prim acord stabilit cu privire la arta contemporană, un criteriu după care omenirea ar merita să dispară până la ultimul ei locuitor; între cafea și homar, un alt acord bifat, de astă dată privitor la beatitudinea idioată cu care este admirată lupta împotriva încălzirii planetei și excesivul militantism cu care este combătută; și între homar și ultima cafea, cel din urmă acord, privitor la oamenii bisericii: o șleahtă de impostori a căror politică nu are nimic a face cu credința, niște agenți electorali.

Cu certitudinea unei viitoare relații bine pecetluite, am părăsit Olive Cafe în țăcănitul tocurilor lui Brie. Ploaia se oprise, aerul era proaspăt și limpede. Am pornit-o pe Rectory Gardens, am cotit pe Nightingale Lane și, ajunși pe Newland Road, am văzut Alexandra Park întinzându-se în fața noastră. Următoarele două ore le-am petrecut introducând-o pe Brie în toate cotloanele pe care le descoperisem în nenumăratele mele vizite. I-am povestit despre colecția de porțelanuri pierdută pentru totdeauna în devastatorul incendiu, despre mica mea colecție de cești și farfurii, am vorbit despre Pound și despre Rilke, despre Joyce și Bolaño, despre Siria, America și Israel, despre Germania și UE, ba chiar și despre Putin pe care, printr-o ciudată bizarerie, amândoi îl simpatizam, în niciun caz ca politician. Am făcut schimb de numere de telefon și ne-am dat întâlnire peste o săptămână, pentru licitația online la care urma să se înscrie. Spode-ul l-a obținut pentru doar șapte mii patru sute de lire și, în culmea fericirii, m-a sărutat pe frunte, promițându-mi că-mi va returna banii în următoarele trei luni. Pentru o clipă i-am simțit buzele calde și aroma pielii izvorâtă din decolteul ajuns sub nasul meu. Aromă de parfum și de femeie și un ușor miros de transpirație, transpirația unui trup tânăr și curat. Excitație instantanee. Am mai obținut doar un sărut prelungit, suficient cât să-mi răvășească următoarele trei nopți. Ca s-o scurtez, după încă trei luni ne-am căsătorit și Spode-ul a ajuns din dulapul de pal al garsonierei ei, în bufetul din stejar al apartamentului meu. De-atunci, au trecut douăzeci și doi de ani.

Cléo urmează să vină week end. Cléo este când Candy, când Kitty, când Coco, când Cloco, ba chiar și Kittyco, în funcție de diverse împrejurări, interese sau, pur și simplu, alinturi de dragul alintului. Seamănă mult cu Brie, Brie de la Britanny. Pentru că nu putea să-și sufere numele, i-am spus, la început, Brie de la Brioche. Îi plăceau brioșele cu ciocolată, până când am căzut de acord, între două metafore legate de frumusețea munților – eram într-o drumeție în Penini, ne oprisem la o cabană și priveam munții prin ferestrele de plexiglas ale pub-ului – asupra obiceiurilor alimentare proaste. În ziua aceea am hotărât să renunțăm la brioșe, față de care Brie simțea nevoia unei perverse însoțiri, dar nu am renunțat și la ciocolată, căreia îi găsisem o mulțime de virtuți medicale. Cléo seamănă mult cu Brie, inclusiv în ceea ce privește brioșele. Este brunetă ca maică-sa, cu tenul alb, dar are culoarea ochilor mei, cu ajutorul căreia a făcut cel puțin trei victime, toate menționate de ea de-a lungul ultimilor trei ani, fără a-l pune la socoteală pe Johnny, colegul de grădiniță, care la numai cinci ani îi declara că o iubește„ mai mult decât albastrul din ochii tăi”. Fără să-și dea seama, ani de zile a imitat-o perfect pe Brie, clipitul ei des, voluntar, privirea fixă în pupilele mele și țuguierea buzelor în scopul de-a obține ceva ce i-aș fi putut refuza. Credeți-mă, acestui clipit nu i te poți împotrivi. Mai nou, Cléo a devenit conștientă de această imbatabilă armă pe care și-a verificat-o necontenit asupra mea și care, pe măsură ce trec săptămânile, și-o rafinează cu datele ei personale. De exemplu, o acompaniează cu încrețitul nasului și cu o pufăitură pe care-o repetă de trei ori, cu mâinile în dreptul pieptului, imitând un iepuraș. Plus boticul care vreme de trei secunde imită un iepuraș bosumflat. Alături de toate celelalte, asta va face din ea, într-o bună zi, o femeie irezistibilă, care va obține tot ce-și dorește. Încă sper să mă-nșel. Este mai înaltă decât Brie, undeva între mine și maică-sa, are picioarele la fel de fine iar poponeața ei fermă de tânără femeie de 22 de ani este un spectacol desăvârșit pentru privire, când se fâțâie prin casă într-un tricou rupt și-ntr-o imitație de chiloți ziși tanga, pe care nici n-aș ști cum să-i agăț dacă ar trebui să întind la uscat lenjeria ei. Aici, tot maică-sa e de vină, pe care niciodată n-am văzut-o purtând altceva decât simulacre din astea de chiloți. Degeaba le-am explicat cum e cu anexele și cu rinichii, cu chiloții adevărați și cu șosetele, cu papucii în picioare în loc de mers pe gresia rece cu labele goale, totul a fost în zadar. Proastele obiceiuri, ca și cele bune, se moștenesc în egală măsură.

Kitty ne face o vizită înainte de sesiunea de vară. Un week end prelungit, după care se va întoarce în iubita ei Franță, motiv de dispută la vremea alegerii locului unde urma să facă  facultatea. În războiul pentru Elveția m-am văzut părăsit pe câmpul de luptă, Brie alăturându-se dușmanului comun. După doar trei luni, Cléo devenea studentă la Université Pierre et Marie Curie, călcând pe urmele pașilor mei în domeniul medical, ceea ce, recunosc, a fost o gratificare importantă. Abia acceptasem dorința ei de a urma o carieră în lumea ciocolatei, făcându-mă să mă simt vinovat pentru asemenea alegere. În cele din urmă am spus OK, dacă asta își dorește, atunci asta să fie, dar măcar să învețe de la cei mai buni. Acesta este motivul pentru care militam pentru Elveția. De fapt, la mijloc fusese o colaborare perfectă între nevastă-mea și fiică-mea întru amăgirea mea. Le-a ieșit perfect. Astfel încât, când mi-a spus că este suficient de mare ca să știe ce să aleagă și că preferă ciocolata franțuzească în locul celei belgiene sau elvețiene, mi-am spus că am dat greș  definitiv cu copilul ăsta, o și vedeam umplând coșuri corporatiste cu șampanie, foie gras și trufe. Maică-sa s-a raliat discursului ei, făcându-mă să cred că mi-am pierdut și soția. Abia când a primit scrisoarea oficială de la facultatea de medicină din Paris pe care cele două mimoze ale mele mi-au făcut onoarea să mă lase să o deschid, abia  atunci am înțeles că mi-au jucat o farsă iar bucuria mea a fost fără margini. Cu toate că nu Franța este cea mai bună alegere pentru a te pregăti pentru medicină. Mă rog, decât carieră în ciocolată, mai bine medicina la Paris.

 A venit de acolo cu o tușă puternică din aroganța neîntemeiată a francezilor, lucru de care nu era conștientă până să i-l semnalez, și cu o mulțime de fasoane legate de arta culinară franceză, lucru la care, recunosc, mi-am adus din plin contribuția. Mimând suficient de bine dorul de părinți, scopul vizitei este și acela de a ne scutura puțin de niște bani, dar și cel de a-și etala ultimele achiziții de Limoges-uri, Moulin des Loups-uri, Alfred Hache-uri, Nast-uri culese de prin târgurile de antichități. Problema este că maică-sa pare a fi într-o criză prelungită, care sper să se încheie până în week end. Adică până mâine. Până una, alta, mă apropii de invenția mea preferată a secolului XX, rafinată în secolul XXI, un lucru cu adevărat bun pentru omenire: espressorul. Apăs butonul și râșnița fermecată  încorporată râșnește, la granulația potrivită, fix șapte grame de cafea Arabica din Kenya, apoi apa încălzită la  92 de grade Celsius trece, cu toate cele douăzecișiunu de atmosfere, prin cafeaua măcinată. Privesc licoarea miraculoasă care curge prin cele două orificii, mai întâi închisă la culoare, apoi spumoasă, sienna arsă, apoi din ce în ce mai decolorată. Iau ceașca  și o înlocuiesc cu alta, pentru Brie, cu speranța că îi voi putea intra în grații și voi reuși să-i diminuez angoasa existențială. Vreau să-i arăt că viața poate avea un gust delicios chiar și în plină criză.

Brie funcționează în salturi bazate pe entuziasm. Nu poate trăi fără să se investească în câte un proiect. Îi displac lucrurile banale dar îi place, în schimb, să gândească concepte noi pentru lucruri vechi. E convinsă că nimic nou nu mai poate fi descoperit, de aceea încearcă să îmbunătățească lucrurile, nu să inventeze altele. Biata mea Brie nu fericirea o caută cu orice preț, ci un sens. Cu douăzecișidoi de ani în urmă, din contră, căuta fericirea, cu al cărei scop mă investise. Prinsesem câteva etape importante din viața ei. La început era o epicureică moderată, un filon din această structură păstrând-o până azi, grație acompanierii mele care va subscrie întotdeauna acestei laturi, așa cum am făcut în dezmățul culinar din seara asta. Nu e cea mai înaltă însoțire cu putință, dar e locul unde ne înțelegem cel mai bine, atunci când Brie nu e depresivă și nu vrea să mănânce nimic. A urmat, apoi, o etapă neplăcută, în care își agățase în birou un tablou cu Protagoras. L-a păstrat până azi, doar l-a mutat, la un moment dat, din centrul peretelui în spatele bibliotecii, după ce i-a desenat pupilele cu pix albastru. În etapa Protagoras a citit multă psihologie, ceva filosofie, a aglutinat zeci de kilograme de literatură după care, brusc, a devenit selectivă și a citit nu cărți, ci autori. Serii de autori, integrale frumos aranjate, azi, pe rafturile din dreptul ochilor. A fost necesară schimbarea bibliotecii pentru a pune ordine în haosul care luase în stăpânire casa. „Îmi trebuie ceva de care să m-agăț, știi?”, a spus și a trecut la scepticism, valabil până azi, pe care-l practică în felul ei atât de special. Pe peretele din birou a apărut un tablou cu Epictet și, sub el, pe un A5 tipărit cu Monotype Corsiva, un citat care nu ar trebui să lipsească din niciun cabinet de psihoterapie: Pe oameni îi preocupă nu ce se întâmplă, ci gândurile lor în legătură cu ce se întâmplă. Azi nu mai citește autori, citește „cărți mari”. Un alt mod de a căuta sensul. Un sens. Nu neapărat Sensul, căci s-a convins, între două pusee de entuziasm urmate, de fiecare dată, de o mare dezamăgie, că nu există așa ceva.  

A fi persuasiv și blând într-o astfel de conjunctură, adică atunci când Brie este prinsă într-o fulminantă pierdere de sens, presupune un ritual care s-a înrădăcinat în ani și ani de cunoaștere și adaptare reciprocă: o sticlă de Haut Brion, locvacitatea ei, între două guri de licoare, tempo-ul din ce în ce mai ridicat al cuvintelor care urmează fidel logica rațiunii care reușește să o ascundă pe cea a părții inconștiente a psihicului și cu cât logica rațiunii e mai solidă și mai bine argumentată, cu atât știu mai bine că apărarea prin intelectualizare pseudocompensează o realitate interioară de semn contrar. Apoi, calmul cu care o ascult și plăcerea cu care privesc spectacolul ființei ei: gesturi din ce în ce mai ample, cu care înoată în mareea gândurilor, întreruperi bruște urmate de invariabilul „auzi, tu asculți ce spun eu aici?”, cei doi pași pe care îi face, într-un echilbru instabil, pășind pe canapeaua care ne desparte, poziția pe care o ia așezându-mi-se-n brațe, cu picioarele de-o parte și de alta a trunchiului, cu fesele goale, sub care-mi așez, la timp, palmele, sărutul fugar pe care mi-l dă după ce mă privește de la cinci centimetri distanță, graba cu care se retrage, ca o mică sălbăticiune speriată că s-ar putea lăsa prinsă-ntr-o cursă, reluarea locului pe canapeaua ei, la doi metri distanță și relansarea discursului, întreruperile mele - intervenții, de regulă, ratate - apoi epuizarea, după un ceas de vorbit încontinuu, istovită de emoțiile consumate. Ultimul act - își așează capul pe picioarele mele, își întinde picioarele, se întoarce puțin pe burtă și, cu frumusețea aia de fund proiectată spre tavan, adoarme, nu mai mult de un sfert de ceas. Și eu, rămânând nemișcat, privind-o și minunându-mă de cât de norocos sunt.

Brie are conștiința valorii ei și e mândră de ea, dar a lucra cu mintea omului Brie consideră că este o performanță inferioară celei de a lucra în creierul lui. Ceea ce pentru mine devenise rutină, pentru Brie continua să păstreze chipul excelenței. Vorbindu-mi, înflăcărată, despre motivele admirației ei față de mine, enumeră rigurozitatea, simțul datoriei, tendința spre perfecțiune, curiozitatea intelectuală, nu în cele din urmă, calmul și capacitatea de a menține distanța optimă în relațiile cu ceilalți. O clipă, am avut senzația că, vorbind despre mine, vorbește, de fapt, despre sine. Să fie vorba despre o identificare atât de masivă, m-am întrebat. Să fi proiectat Brie propriile-i calități în persoana mea doar pentru că reprezentam forma ei îmbunătățită? Să mă fi ales doar pentru a se iubi pe sine în mine? Să fie iubirea noastră o simplă iubire narcisică? Toate astea-mi treceau prin minte ascultându-i concluziile exsperate despre non-sens. Am pus senzația de încețoșare a privirii pe seama ultimului pahar de vin, dar mă amăgeam doar. M-am surprins iritat, ceva din cele pe care le rostise reușise să-mi facă țăndări calmul. Simțeam cum Brie mă absoarbe în abisul exasperării ei. M-am simțit neputincios și lucrul ăsta a transformat iritarea în nervozitate. Pur și simplu, Brie îmi cerea să inventez un sens pentru viața ei, ceea ce, translatat la relația noastră, însemna că eu nu mai reprezint nimic pentru ea.

Din stradă s-a auzit un sunet ca de sticlă spartă. Sunetul a luat forma unei imagini, cea a căsniciei noastre făcute zob. Asta vedeam privind-o pe draga mea Brie, gesticulând periculos cu paharul din cristal în mână, o Brie datorită căreia – abia acum înțelegeam – urcasem toate treptele carierei profesionale , supunându-mă nevoii ei de ideal. Printr-o deplasare pe care doar mintea ei psihanalitică ar fi putut s-o înțeleagă, făcuse din progresul meu sensul existenței sale, transferându-mi sarcina să împlinesc acest sens. Iar azi, când urcasem până-n vărful ierarhiei, nemaiavând nicio treaptă pe care să pășesc, Brie îmi cerea, fără să-și dea seama, să urc și mai sus. Pe măsură ce nevoia ei de împlinire halucinatorie a idealului se hrănea din straturi din ce în ce mai profunde ale ființei sale, proiectându-mă din ce în ce mai sus, distanța dintre noi crescuse, bine camuflată în rutina zilnică și în grijile legate de Cléo. Nici nu mi-am dat seama când mi-a alunecat paharul din mână, probabil în momentul în care am început s-o văd metamorfozându-se kafkian. Dulceața mea de Brie devenea o uriașă pasăre de pradă, pe cale să mă-nghită. Exact în clipa aia m-a privit cercetător și ochii ei tulburi au devenit iar limpezi și blânzi. A surâs. Din doi pași mi s-a așezat în poală, m-a încolăcit cu picioarele ei goale, ferme și puternice și m-a strâns în brațe.

-         Bietul meu Ed a clacat. Adevărul e că Haut Brion nu e pentru oricine, a spus cu vocea ei caldă, drăgăstoasă, ironică.

Apoi, am adormit la pieptul ei. A doua zi urma să vină Kittyco.

(tablou de Yrina Yermelova - Alexandra II)